A ţine o conferinţă de Rusalii, în acest an, în sensul obişnuit al cuvântului, este ceva aproape imposibil, tocmai în acest moment, adică tocmai de Rusalii; veţi înţelege acest lucru. Să ne aducem aminte prin ce se caracterizează perioada Rusaliilor, în documentul creştinismului, în Noul Testament. Vom găsi că cea mai importantă caracteristică a sărbătorii Rusaliilor este aceea că spiritul e făcut să se reverse asupra celor care sunt numiţi apostoli. Iar urmarea revărsării spiritului este, aşa cum vedem din capitolul al doilea al cărţii Faptele Apostolilor, că oameni vorbitori ai celor mai diferite limbi, care sunt adunaţi de Rusalii, la zece zile după înălţarea la Cer, înţeleg, fiecare, ceea ce trebuie să le fie vestit, aud în aşa fel încât solia le sună familiar, deşi fiecare afirmă în mod clar că nu stăpâneşte decât limba sa maternă.
Şi astfel, revărsarea spiritului la Rusalii apare drept revărsarea spiritului iubirii, al înţelegerii, al armoniei dintre cei ce vorbesc, pe toată suprafaţa Pământului, cele mai diferite limbi. Sau, mai exact spus, ca să se înţeleagă mai bine textul Bibliei, problema ar putea fi redată în felul următor. S-ar putea spune: în vestirea de Rusalii ni se dă ceva care sună inimii umane în aşa fel încât fiecare îl poate înţelege, cu toate că stăpâneşte numai limba sa maternă.
Aproape orice om simte că ceea ce se petrece în jurul nostru în acest an, de Rusalii, este în contradicţie chiar şi numai cu o interpretare pe care o dăm în legătură cu ceea ce poate fi această solie a Rusaliilor. Nu trebuie decât să ne gândim la faptul că la 19 secole după ce a fost dată această solie a Rusaliilor lumea a ajuns să o urmeze în aşa fel încât această sărbătoare priveşte acum la 34 de popoare vorbind limbi diferite, care se luptă între ele, contrazicând cu totul, am zice, sensul sărbătorii Rusaliilor. Poate că acest limbaj al faptelor va face ca măcar într-un anumit număr de oameni să pătrundă cunoaşterea adevărului că acea solie a Rusaliilor încă nu s-a răspândit într-un mod cuprinzător peste suprafaţa Pământului, că ea încă nu a cuprins într-o măsură suficient de mare inimile oamenilor şi că ea va trebui să vorbească inimilor umane într-o formă nouă, mai pătrunzătoare, mai plină de sens, decât le-a vorbit până acum, pentru ca în viitor ea să fie înţeleasă aşa cum trebuie.
Şi aşa se face că în acest an va fi adoptat, în expunerea de Rusalii, un punct de vedere general, aş zice, un punct de vedere care ne poate aduce aproape, dintr-o anumită direcţie, noua solie a Rusaliilor, la care ne gândim noi în cadrul ştiinţei spirituale. Căci în tot ceea ce a fost expus în conferinţele prezentate de noi aici trebuie să vedem o solie de Rusalii adresată omenirii; şi trebuie să concepem această ştiinţă spirituală ca pe o solie a Rusaliilor.
Să presupunem că noi ştim ce este Misteriul de pe Golgotha [Nota 33] şi să-l lăsăm să păşească în faţa sufletului nostru. În ce constă esenţa acestui Misteriu de pe Golgotha? Constă în faptul că o entitate spirituală, despre care noi ştim că aparţine sferelor cosmice, a coborât aici, jos, şi a trecut prin destine pământeşti, a îndurat suferinţe pământeşti, într-un corp fizic uman, că Entitatea Christică a trăit timp de trei ani în trupul lui Iisus din Nazareth. Prin trăirile pe care le-a avut Entitatea Christică în trupul lui Iisus din Nazareth, această Entitate Christică e unită, de la Misteriul de pe Golgotha încoace, cu ceea ce putem numi Spiritul Pământului, aura Pământului. Aşa că întreaga evoluţie de pe Pământ se împarte pentru noi într-o perioadă anterioară Misteriului de pe Golgotha, în care ceea ce e Spiritul Christic poate fi doar sugerat, când omul se înalţă, prin iniţiere, din sfera pământească, pentru a percepe nu cele existente în cadrul sferei pământeşti, ci lucruri de care Pământul nu are parte, care i-au fost destinate pentru un viitor mai îndepărtat, şi o perioadă de după Misteriul de pe Golgotha. De la Misteriul de pe Golgotha încoace noi simţim că omul nu mai are nevoie să zboare cu spiritual-sufletescul său de pe Pământ, ci poate să rămână în cadrul sferei pământeşti şi poate să perceapă în cadrul acestei sfere pământeşti ceea ce conţine Entitatea Christică drept impulsuri.
Trebuie să ne lămurim acum asupra unui lucru: secolele care s-au scurs până în epoca noastră şi-au însuşit, într-o parte din omenire, conştienţa faptului că Impulsul Christic s-a unit cu existenţa de pe Pământ. Ceva s-a schimbat cu totul în conştienţa generală a oamenilor, a acelor oameni care au simţit ceva, care au perceput ceva din Impulsul Christic. Ceva s-a schimbat în conştienţa generală a acestor oameni. În suflete a pătruns credinţa în faptul că de acum înainte Christos este cu omul, că inima umană se poate uni cu Christos, că inima umană poate trăi în cadrul existenţei pământeşti ceva care e pătruns în mod viu de Impulsul Christic. Dar o înţelegere a ceea ce este Impulsul Christic în întreaga existenţa pământească, în totalitatea ei, în evoluţia omenirii, trebuie să pătrundă cu adevărat în sufletele umane de-abia prin ştiinţa spirituală. Şi pentru aceasta e necesar să se cunoască felul în care acţionează acest Impuls Christic în sufletul uman, în aşa fel încât alte două impulsuri spirituale să fie menţinute, aş zice, în echilibru.
Acest lucru va trebui să-l înfăţişeze opera sculpturală pe care o vom instala în partea de est a clădirii noastre. Acolo îl vom pune pe Reprezentantul Omenirii, pe Reprezentantul Omului, în măsura în care acest om este în stare să trăiască ceea ce trăim dacă am primit în suflet Impulsul Christic drept impuls viu. După mine, figura principală din aripa de răsărit a clădirii va putea fi numită Christos, va putea fi numită şi Reprezentantul Omului interiorizat, în general. Dar acest spirit, care vorbeşte printr-un trup uman, va trebui să fie văzut în legătură cu alte două entităţi, cu Lucifer şi Ahriman. Stând în picioare, vertical, Reprezentantul Omenirii va trebui să reprezinte relaţia cu Lucifer şi Ahriman. Totul la această figură va trebui să fie caracteristic. Şi, mai târziu, va fi aşezată pe locul ei, dumneavoastră veţi putea observa, înainte de toate, că gestul mâinii stângi ridicate şi gestul mâinii drepte coborâte sunt ceva cu totul deosebit. Aceste gesturi ale mâinilor vor putea fi înţelese dacă se va vedea că sus, de pe acest vârf de stâncă, spre a cărei culme se ridică mâna stângă a Reprezentantului Omenirii, se ridică braţul stâng, Lucifer se prăbuşeşte, căci el îşi frânge aripile.
Uşor se va putea crede că această frângere a aripilor are loc prin forţa ce se revarsă din braţul Reprezentantului Omenirii, ca şi cum această forţă ar radia spre Lucifer şi i-ar frânge aripile. Ar fi însă o înţelegere greşită. Şi sperăm că vom reuşi să facem în aşa fel încât imaginea plastică să nu lase să apară această înţelegere greşită. Fiindcă aici nu e vorba că de la Omul christificat se revarsă ceva care îi frânge lui Lucifer aripile, ci de faptul că Lucifer are în el însuşi o trăire, după ce simte prezenţa lui Christos, care îl face să-şi frângă aripile. El îşi frânge aripile pentru că nu poate suporta forţa christică, Impulsul Christic. E un proces care nu se produce printr-o luptă a lui Christos împotriva lui Lucifer, ci un proces în interiorul lui Lucifer însuşi, ceva ce Lucifer trebuie să trăiască în sine, şi nu trebuie să poată fi pus nicio clipă la îndoială faptul că lui Christos i-ar fi imposibil să aibă sentimentul de ură împotriva lui Lucifer sau intenţia de a se lupta cu el. Christos este Christos, şi El umple existenţa lumii numai cu elemente pozitive, El nu combate nicio putere a lumii! Dar trebuie să se combată pe sine acea putere care ajunge acum, ca putere luciferică, în apropierea Lui. De aceea, mâna ridicată în sus nu trebuie să pară agresivă, şi nu trebuie să pară agresivă nici jumătatea stângă a chipului, cu gestul acesta deosebit, ci e ca un fel de indicare a faptului că în întregul lumii Christos are ceva de-a face cu Lucifer. Dar nu e o luptă. Lupta se naşte de-abia în sufletul lui Lucifer însuşi. El îşi frânge singur aripile, aripile nu-i sunt frânte de Christos.
Şi la fel e şi cu Ahriman, care stă ghemuit într-o grotă din stâncă, sub jumătatea dreaptă a Omului christificat, sub care pământul e împins în sus: materialitatea, care parcă e împinsă în oameni, dar care nu se poate fortifica şi paralizează, deoarece Christos este în apropierea sa.
Nici aici forţa lui Christos, care se unduieşte şi curge prin braţ în mână, nu trebuie să exprime niciun fel de ură împotriva lui Ahriman, ci Ahriman însuşi este acela care paralizează în sine şi care, prin ceea ce are loc în sufletul său, încolăceşte în jurul său, ca pe nişte lanţuri, aurul ce zace ascuns în arterele Pământului, în aşa fel încât din aurul pământesc el îşi face lanţuri şi se încătuşează el însuşi. El nu e încătuşat de Christos, ci se încătuşează el însuşi, prin faptul că simte prezenţa lui Christos.
Dar de-abia cu aceasta e scoasă la lumina zilei legătura originară, aş zice, care trebuie recunoscută, pentru ca ceea ce este Impulsul Christic să poată fi înţeles cu adevărat de sufletele umane.
Acest Impuls Christic poate fi explicat în mod abstract printr-o comparaţie simplă. Imaginaţi-vă un pendul. Pendulul bate într-o direcţie, apoi cade, din cauza forţei propriei sale greutăţi, până în punctul cel mai de jos şi bate în direcţia cealaltă, exact la aceeaşi distanţă, până când de această parte este un punct pe care-l desemnăm drept punct de echilibru. Acest punct ar fi un punct mort, un punct în stare de repaus, dacă pendulul n-ar bate acum în direcţia cealaltă. În pendul e viaţă datorită faptului că el bate în ambele direcţii şi că are la mijloc un punct de repaus.
Aşa ne putem reprezenta, de la Misteriul de pe Golgotha, evoluţia Pământului: bătaie de pendul într-o direcţie, în direcţia luciferică, şi bătaie de pendul în cealaltă direcţie, în direcţia ahrimanică. Iar punctul de echilibru este Christos, la mijloc.
Faptul că acest lucru urmează să fie cunoscut de-abia de acum înainte, aceasta va reieşi pentru dumneavoastră dintr-un fapt istoric important. Noi toţi admirăm tabloul pe care Michelangelo l-a pictat drept „Judecata de Apoi”. Îl cunoaşteţi cu toţii din copiile făcute după original, care se află în Capela Sixtină. Îl vedem pictat aici de Michelangelo, cu o măiestrie extraordinară, pe Christos, întinzându-şi, parcă triumfător, o mână spre Iad, în direcţia spiritelor rele, trimiţându-i pe ceilalţi, pe cei buni, în Cer. Iar dacă privim atent chipul lui Christos, vedem pe acest chip mânia cosmică. Iar dacă ne-am însuşit ceva din ştiinţa spirituală, dacă am unit în iubire cu inima noastră tot ceea ce am putut să asimilăm din ştiinţa spirituală, atunci vom spune astăzi, în pofida admiraţiei pe care o avem faţă de tabloul creat de Michelangelo: Acesta nu e Christos, căci Christos nu judecă! Oamenii se judecă singuri, aşa cum Lucifer şi Ahriman trăiesc nişte procese proprii, nu ceea ce e provocat din cine ştie ce luptă a lui Christos împotriva lor.
Când Michelangelo l-a creat pe Christos al său, încă nu venise vremea de a-l cunoaşte pe Christos într-o desăvârşire reală. În oameni mai domnea încă, aş zice, neclaritatea. Ei mai vedeau în Christos ceva din ceea ce noi ştim azi că trebuie atribuit lui Lucifer şi Ahriman. Şi astăzi noi putem înţelege ceva din faptul că unii au găsit în Christos cel pictat de Michelangelo ceva care seamănă cu Lucifer sau cu Ahriman, fiindcă el, aşa cum îl redă Michelangelo, încă nu e liber de elementul de care Christos e complet liber.
Să menţinem puţin în faţa sufletului, să ne reprezentăm cu adevărat ce înseamnă că pe baza acelei concepţii în sânul căreia a crescut Michelangelo nu a putut lua naştere o imagine a lui Christos care să corespundă unei înţelegeri reale a Misteriului de pe Golgotha, pentru că încă era neclarificat lucrul pe care trebuie să-l cunoaştem, relaţia dintre Christos, Lucifer şi Ahriman.
Cât de des s-a subliniat în cercul nostru că este un sentiment greşit acela de a arăta spre Lucifer şi a spune: Vreau să scap de el, sau de a arăta spre Ahriman şi a spune: Vreau să scap de el. Aceasta n-ar însemna decât să vrei să închei un pact cu slăbiciunea, ar însemna să-i dai pendulului sfatul să rămână în poziţia de echilibru, să nu bată deloc spre stânga sau spre dreapta, ci să rămână mereu în stare de repaus. Noi nu putem scăpa de forţele cosmice pe care le desemnăm drept Lucifer şi Ahriman; trebuie doar să găsim raportul just faţă de ele. Şi acest raport îl găsim dacă înţelegem în mod corect Impulsul Christic, dacă vedem în Entitatea Christică conducătorul care ne poate pune în relaţie justă cu puterile luciferice şi cele ahrimanice, care, oricum, trebuie să fie nişte puteri ale lumii.
Să privim tot ceea ce introduce Lucifer în viaţa oamenilor. El introduce în viaţa oamenilor tot ceea ce are legătură cu simţirea, cu pasiunile, cu viaţa de sentiment şi simţire. Ce seacă, lucidă, abstractă ar fi viaţa, dacă n-ar fi străbătută de valurile simţirii vii, ale sentimentului viu! Să privim evoluţia istoriei, câte n-au făcut să se nască în istorie pasiunea, care e numită adesea şi nobila pasiune – pe bună dreptate, nobila pasiune –, câte nu au făcut să se nască sentimentul şi simţirea. Dar noi nu suntem niciodată în stare să avem sentimente fără a intra în sfera lui Lucifer. Problema este doar să nu intrăm niciodată în această sferă fără a fi conduşi de Impulsul Christic.
Să privim în direcţia cealaltă, cât a devenit de necesar, tocmai în epoca modernă, ca oamenii să înţeleagă tot mai mult lumea, să creeze ştiinţa, să stăpânească forţele exterioare ale naturii. Stăpânul a ceea ce este ştiinţa exterioară, a ceea ce trăieşte în forţele exterioare ale naturii, e Ahriman. Şi noi am rămâne proşti şi nebuni dacă am vrea să fugim de elementul ahrimanic. Nu se pune problema să fugim de elementul ahrimanic, ci, iarăşi, să intrăm sub conducerea Impulsului Christic în acea sferă în care Ahriman domneşte în lume. Şi să nu căutăm aşa, leneşi, doar punctul de repaus, ci să trăim şi noi mişcarea vie a pendulului cosmic, să o trăim în aşa fel încât să nu facem niciun pas fără conducerea Impulsului Christic. Cunoaşterea lui Christos a devenit posibilă de-abia atunci când sufletului uman i-a devenit clar raportul Impulsului Christic faţă de puterile luciferice şi ahrimanice. De aceea, solia despre latura luciferică şi cea ahrimanică a lumii face parte din ceea ce a trebuit să-şi asimileze mişcarea noastră spiritual-ştiinţifică, deoarece ea era conştientă de faptul că trebuie să se situeze pe solul Impulsului Christic. Şi de aceea tocmai în doctrina teosofică extracreştină nu puteţi găsi nimic despre elementul luciferic şi cel ahrimanic, pentru că acest element luciferic şi ahrimanic trebuia să apară în momentul în care a devenit necesar ca mişcarea spiritual-ştiinţifică să ia în considerare în mod serios Impulsul Christic.
Eu cred că este extraordinar de important pentru sufletul uman să simtă că ştiinţa spirituală are misiunea de a introduce cu adevărat în conştienţa umană ceva nou, ceva atât de nou încât ne este îngăduit să-l măsurăm chiar cu nişte creaţii atât de măreţe ale omenirii cum este figura lui Christos, aşa cum a fost pictată de Michelangelo în „Judecata de Apoi”. Şi ceea ce trebuie să planeze în faţa sufletului nostru prin intermediul ştiinţei spirituale ne va apărea drept noua solie a Rusaliilor, în sensul just al cuvântului.
În perioada pascală noi am văzut cum unul dintre marile spirite ale epocii moderne, Goethe, s-a străduit să-l aducă pe acela pe care l-a înfăţişat drept reprezentantul omenirii, pe Faust, într-un raport cu Impulsul Christic. Şi am văzut că Goethe încă nu a fost în stare să realizeze acest lucru în tinereţe, că el a putut s-o facă numai la vârsta maturităţii. Şi astfel, în multe cazuri, viaţa spirituală, aşa cum s-a dezvoltat ea până în prezentul nostru, ne apare drept o căutare, o căutare neîncetată. Ea ne apare cu adevărat în aşa fel încât nu se poate să nu ne facă modeşti în gradul cel mai înalt, când vedem cum s-au luptat spiritele cele mai alese ale omenirii să-şi formeze reprezentări, sentimente despre ceea ce înseamnă Impulsul Christic. Ne năpădeşte atunci sentimentul care ne spune cât trebuie să fim de modeşti în căutarea umană a acestei cunoaşteri a Impulsului Christic.
Goethe a vrut – am văzut deja –, în primul rând, să facă în aşa fel încât ceea ce acţionează în jurul omului drept element luciferic şi element ahrimanic să se apropie de reprezentantul omenirii înfăţişat de el, Faust. Şi am văzut cum Goethe a amestecat elementul ahrimanic şi elementul luciferic, în aşa fel încât ele nu pot fi deosebite uşor în figura lui Mefistofel. Am arătat, în conferinţele de Paşti, că în figura lui Mefistofel sunt amestecate elementul luciferic şi cel ahrimanic, deoarece lui Goethe nu-i era încă posibilă o cunoaştere clară. Goethe a simţit, de fapt, că în el este prezentă mereu năzuinţa de a ajunge la claritate în ceea ce priveşte raportul omului faţă de Lucifer şi Ahriman. Când, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost îndemnat de Schiller să-şi continue drama Faust şi a revăzut, ca bărbat matur, ceea ce scrisese în tinereţe, Goethe a numit ceea ce ţesuse la un loc, în diferite perioade, un tragelaph – pe jumătate animal, pe jumătate om; aşa i-a părut Faust. Şi, ca să facă înţelese dificultăţile pe care le-ar avea de întâmpinat dacă ar continua, el a numit Faust „o compoziţie barbară” [Nota 34], astfel că noi avem în faţa noastră părerea lui Goethe, care trebuia să ştie mai bine ce e cu Faust al său decât aceia care nu sunt Goethe, cum că Faust e un tragelaph, „pe jumătate animal, pe jumătate om”, că este „o compoziţie barbară”! Ceea ce am vrut să prezint de Paşti şi care atât de uşor poate fi înţeles greşit, are punctul de pornire într-o judecată emisă de Goethe însuşi. Da, fireşte, nişte oameni foarte inteligenţi văd în Faust o operă de artă desăvârşită, văd în Faust ceea ce nu poate fi întrecut de nimic. Nu aceasta a fost şi părerea lui Goethe şi nu trebuie să fie, de aici înainte, nici părerea noastră. Chiar dacă vedem în Faust ridicarea până la ceva suprem, trebuie să ne fie, totuşi, clar, că acest Faust suferă înainte de toate, chiar şi în compoziţia internă, de faptul că în figura lui Mefistofel sunt amestecaţi, într-un mod cu totul neorganic, Lucifer şi Ahriman.
Dar, în pofida acestui amestec, Goethe simţea în mod obscur: Lucifer şi Ahriman ar fi trebuit să apară amândoi pe scenă. Goethe amestecă totul şi numeşte acest amestec „Mefistofel”, aşa că în diferitele scene din Faust Mefistofel este adesea Lucifer, sau în alte părţi este Ahriman. Dar acest lucru îi e absolut clar lui Goethe: în om se întâmplă ceva care are loc sub influenţa lui Lucifer şi a lui Ahriman, a lui Lucifer şi Mefistofel. Aşa ceva se întâmplă în om.
Să studiem puţin finalul primei părţi din Faust de Goethe. Cum se termină drama? Faust s-a încărcat cu cea mai grea vină posibilă, el are pe conştiinţă o viaţă umană, el a înşelat un om, s-a încărcat cu o vină grea, în raport cu sine însuşi şi cu un alt om. Şi ultimul cuvânt al primei părţi din Faust este: „Vino aici, la mine!”, în acelaşi moment în care parcă din Cer răsună în jos un glas, hăuind: „Heinrich, Heinrich!” Noi ştim, deci, din acest final al primei părţi, unde a ajuns Faust. El a ajuns la Mefistofel. Mefistofel îl are în puterea sa. Asupra acestui lucru nu încape nicio îndoială.
Să vedem acum începutul părţii a doua. Acesta ne oferă un peisaj încântător: „Faust, culcat pe o pajişte plină de flori, obosit, neliniştit, căutând somnul.” Apar nişte spirite. Şi, din ceea ce spun ele, în sufletul nostru ia naştere impresia: Avem de-a face cu o natură, da, într-adevăr, cu o natură – nu trebuie decât să ieşim în aer liber, în acest anotimp, și avem această natură. Natura de Rusalii, probabil! Această dispoziție de Rusalii acționează asupra lui Faust. Şi după aceea el îşi continuă drumul vieţii.
Un învăţat a făcut o afirmaţie, în legătură cu ceea ce a spus Goethe aici, o afirmaţie care are ceva bun, cu toate că e filistină şi pedantă. Învăţatul a spus: Dacă te-ai încărcat cu o vină grea, aşa cum a făcut Faust faţă de Gretchen, du-te într-un ţinut încântător, pe nişte pajişti înflorite, fă, eventual, o drumeţie în munţi, şi după aceea sufletul tău va fi însănătoşit, capabil de noi fapte. – Se poate spune că, înţeleasă în mod realist ahrimanic, afirmaţia acestui învăţat – Rieger [Nota 35] – spune câte ceva. Fiindcă, de fapt, tuturor oamenilor care au o concepţie pur materialistă despre lume, în sensul obişnuit al epocii actuale, ar trebui să li se pară insuportabil să lase partea a doua din Faust să acţioneze asupra lor, după ce în partea întâi a fost caracterizată marea, imensa vină cu care Faust şi-a încărcat sufletul. Dar, din păcate, cea mai mare operă literară a omenirii, în măsura în care ia în considerare elementul personal – uman – căci aceasta este Faust, deşi ea are, în prima parte, o compoziţie barbară şi este un tragelaph – nu e luată suficient de textual. Dacă s-ar face aceasta, oamenii ar trebui să ştie că este adevărat: „Aici, la mine!”... Mefistofel îl are pe Faust în puterea lui. Aşa cum este el în puterea lui Ahriman, Faust e culcat acum pe nişte pajişti înflorite, căutând, neliniştit, somnul. Şi, la începutul părţii a doua, noi nu trebuie să ni-l imaginăm pe Faust dezlegat de puterile Infernului. Dar Goethe a căutat o cunoaştere spirituală reală. Cât era Goethe de aproape de o cunoaştere spirituală poate să reiasă pentru dumneavoastră dintr-un pasaj al unei scrisori pe care Goethe a trimis-o cândva prietenului său, muzicianul Zelter. Un pasaj de scrisoare important! [Nota 36] Goethe scrie: „Gândiţi-vă că odată cu fiecare respiraţie un curent eteric din Lethe străbate întreaga noastră fiinţă, în aşa fel încât noi ne amintim de bucurii numai într-o măsură moderată, iar suferinţele aproape că nu ni le amintim.” Odată cu fiecare respiraţie, un curent de viaţă eteric pătrunde, într-adevăr, interiorul nostru, dar aceasta nu înseamnă altceva decât că Goethe ştia foarte bine de existenţa corpului eteric pe care îl are omul. Dar, fireşte, în epoca sa, el a vorbit despre acest lucru numai în cercul prietenilor săi.
Aşa cum se raporta Goethe la entitatea umană totală, aşa cum, privind această entitate umană, îşi spunea: Această entitate umană se poate încărca de vină, pentru că în ea locuieşte ceva care se află sub influenţa mefistofelică, ceva care-i aparţine lui Mefistofel, aşa cum Goethe privea spre acest om, care aparţine acestei sfere, tot astfel lui îi era clar, totodată, că în natura umană trăieşte ceva care nu poate să cadă niciodată în puterea acestei influenţe, ceva care poate fi ferit de influenţa ahrimanic-luciferică. Şi ceea ce poate fi ferit de influenţa ahrimanic-luciferică este, în Faust, ceea ce ni se prezintă la începutul părţii a doua. Faust, cel care s-a putut încărca de vină, Faust, care s-a lăsat atras, sub influenţa lui Mefistofel, în cele mai triviale, în cele mai banale plăceri ale vieţii, Faust, care a sedus-o apoi pe Gretchen, Faust s-a încărcat de vină. Noi, în vorbirea noastră spiritual-ştiinţifică, am spune: Acest ceva din Faust trebuie să aştepte până la încarnarea următoare.
Dar în natura umană există ceva, care este Sinea superioară a omului, ceva care rămâne în legătură cu puterile spirituale ale lumii. De aceea, puterile spirituale ies în întâmpinarea acestui sâmbure veşnic din Faust. Pe acel Faust pe care-l vedem la începutul părţii a doua nu trebuie să ni-l reprezentăm în sens realist drept Faust cel care a îmbătrânit cu atâţia şi atâţia ani, ci el este, cu adevărat, în primă instanţă, numai reprezentantul Sinei superioare din Faust. El mai are încă aceeaşi înfăţişare. Dar această înfăţişare este reprezentantul a ceva care, în Faust, nu s-a putut face vinovat. Acest ceva care, în Faust, nu s-a putut face vinovat intră acum în legătură cu slujitorii spiritului Pământului.
Dorul lui Goethe a fost, încă din tinereţe, să ajungă la o concepţie în legătură cu acest lucru: Cum e, oare, cu vina omului, cu răul din lume, şi cum se face că peste toate planează, totuşi, ceva care trebuie să aibă o influenţă compensatoare asupra vinii şi a răului. Şi astfel, Goethe, deoarece, am zice, a fost nevoit să lase una din naturile lui Faust pradă lui Mefisto – „Aici, la mine!” –, a îndrăznit să se apropie de cealaltă natură a lui Faust. Şi trebuie să ne fie absolut clar că acum, la începutul părţii a doua, nu vorbeşte, în primă instanţă, acelaşi Faust pe care-l cunoaştem din partea întâi, că vorbeşte o altă natură, o a doua natură, care mai are înfăţişarea lui Faust numai din punct de vedere exterior şi care se poate transpune în ceea ce străbate, drept element spiritual, lumea exterioară. Dar în această natură trebuie să se acomodeze ceea ce, în primă instanţă, nu are nicio legătură cu corpul fizic al lui Faust. Căci corpul fizic păstrează, bineînţeles, cât timp rămânem în această încarnare, toate semnele vinii în care am căzut. Şi se poate uni în mod just cu ceea ce este Sinea superioară numai acea parte din noi care se eliberează de corpul fizic. Şi astfel Faust trebuie să treacă prin acea transformare pe care o putem numi transformarea vinii într-o cunoaştere superioară.
Ceea ce poartă Faust drept vină el va duce cu sine până în încarnarea următoare. În această încarnare pământească el poartă vina drept izvorul unei cunoaşteri superioare care i se deschide, al unei cunoaşteri mai exacte a vieţii. Şi astfel, cu toate că el poartă, apăsându-i pe suflet, vina cea mai copleşitoare, lui Faust i se deschide posibilitatea ca Sinea lui superioară să fie în legătură cu ceea ce străbate lumea, drept spiritual, cu valurile sale şi o pătrunde cu viaţă şi urzeşte în ea.
Sinea superioară a lui Faust intră în legătură cu un Spirit al aurei Pământului. S-ar părea că Goethe a vrut să înfăţişeze acest lucru: partea cea mai înaltă din om n-a putut fi luată nicidecum în stăpânire de Mefistofel, noi am spune de Lucifer-Ahriman, ea trebuie să fie ferită, ea trebuie să intre în alte sfere, ea trebuie să poată intra în alte sfere. Şi astfel, Goethe spune în mod absolut serios că această Sine superioară a lui Faust intră acum în legătură cu ceea ce conţine lumea elementară drept entitate spirituală.
Vom vedea mai târziu cum acest lucru, la rândul său, are legătură cu ceea ce s-a spus deja în conferinţele de Paşti. Dar acum să vedem cum se leagă aceste entităţi spirituale care se află sub conducerea spiritului aerului, căci o asemenea entitate e Ariel, să vedem cum se leagă aceste spirite, pe care le putem desemna, în general, drept spirite ale aerului, de procesele exterioare ale naturii, dar aşa cum se revelează ele, drept ceva ce constituie o altă lume spirituală decât Sinea, care în natura suprapământească nu este expusă influenţei lui Lucifer şi Ahriman:
– deci, când natura răsare şi încolţeşte, în perioada de primăvară şi a Rusaliilor, atunci ies afară spiritele elementare. În ceea ce priveşte realitatea exterior-materială, ele sunt mici, dar sunt mari ca spirite, fiindcă se situează mai sus decât ceea ce, în inima umană, poate să cadă sub influenţa Binelui, a Răului.
– acest lucru e lăsat în seama încarnării următoare, nu priveşte pe spiritele despre care vorbim.
Spiritele au de-a face cu Sinea lui superioară, cea care rămâne ferită de ceea ce trebuie să aibă loc în karmă sau încarnare. Dar aceste spirite pot acţiona numai în elementul lor propriu, în care se află omul cu fiinţa sa după ce, ca spiritual-sufletesc, a părăsit învelişurile trupeşti exterioare. Şi acuma Goethe arată ce au de făcut aceşti elfi, la dimensiunea lor de spirite:
Aşa ceva nu se poate întâmpla cu Faust, care este expus influenţei lui Ahriman-Lucifer. Această purificare înseamnă: Scoateţi la lumină Sinea superioară a lui Faust, înfăţişaţi-o sub forma ei pură. – Şi acum este luat în serios un lucru care se petrece, ca un fel de iniţiere, cu Faust, care este în afara trupului său:
– de la ora şase seara până la ora şase dimineaţa, elfii îşi îndeplinesc îndatoririle, punând sufletul în legătură, de la adormire şi până la trezire, cu ceea ce străbate existenţa pământească, drept spiritual, cu valurile şi urzirile sale:
– cele patru stadii prin care sufletul trece de la adormire şi până la trezire:
– după ce a privit ceea ce îi întinde spiritul care impregnează lumea, după ce acest spirit a intrat în acea parte care se păstrează în entitatea lui Faust drept Sine superioară.
Ceea ce are loc din punct de vedere exterior între adormire şi trezire sunt procese reale, de aceeaşi natură cu o iniţiere. Şi acum noi vedem ce se petrece în cele câte trei ceasuri, de la şase până la nouă, de la nouă până la 12, de la 12 până la trei şi de la trei până la şase. Avem, mai întâi, intervalul de la şase la nouă:
Sufletul a plecat, despărţit de trup.
A doua parte:
Armonia sferelor, înţelepciunea sferelor e primită din luminile mari, în scântei mici. Şi, de asemenea, tainele Lunii, tot ceea ce noi primim, în ştiinţa spirituală, din tainele sferelor, se cufundă în Sinea superioară a lui Faust.
Partea a treia a somnului:
Legându-ne lăuntric de existenţa naturii; despre aceasta am vorbit deja. Citiţi ultimul ciclu de la Haga [Nota 37] şi veţi vedea cum sufletul uman, când se înalţă din trup, devine una cu unduirea şi urzirea existenţei exterioare. Dar aceasta înseamnă şi devenirea din sufletul lui Faust (Wogt die Saat der Ernte zu. „die Saat” – die Seele des Faust/ sămânța – sufletul lui Faust) .
Şi aduceţi-vă aminte cum eu am spus că în timpul somnului sufletul doreşte să intre din nou în trup. – Aceasta e ultima parte a nopţii:
Atunci Soarele poate fi presimţit deja.
O propoziţie importantă! Un poet mare nu scrie fraze goale! Ce înseamnă această: Somnu-i văl, poţi să-l arunci! – Pentru cel care doarme un somn obişnuit, somnul nu e văl, somnul e văl pentru acela care în perioada dintre adormire şi trezire primeşte tainele lumii.
Şi acum vuietul uriaş care vesteşte apropierea Soarelui, amintindu-ne de ceea ce Goethe a spus deja în „Prolog în Cer”, în partea întâi din Faust, în legătură cu aceast cântec al Soarelui:
Când Soarele răsare, lumina se revarsă asupra planului fizic, şi atunci sufletul, dacă este în afara trupului, aude această apropiere a Soarelui drept muzică a sferelor, drept element deosebit în muzica sferelor. Spiritele o aud, bineînţeles. Omul nu o aude, pentru că el trebuie să audă prin corpul său fizic. Dar acesta e integrat în planul fizic, şi când Soarele e împreună cu planul fizic, e vremea când omul poate fi treaz. De aceea spiritele trebuie să se retragă. Ceea ce Ariel, Spiritul aerului, le spune acum slujitorilor săi se referă la ivirea muzicii sferelor. Spiritele o pot auzi. Cel aflat în afara trupului său o poate auzi. Faust, deci, mai aude această ivire a muzicii sferelor. Apoi reintră în trupul său. Atunci Ariel are sarcina de a dispărea. Ariel îi învaţă pe slujitorii săi ce au de făcut: ei trebuie să dispară de pe planul fizic. Căci, dacă Soarele, care trebuie să-i găsească numai drept Soare sunător, îi atinge cu lumina lui, ei surzesc din cauza ei. Din cauza luminii ei surzesc, pe când Soarele sunător, în a cărui sunare trăiesc ei înşişi îl suportă foarte bine:
Şi acum elfii dispar. Faust se întoarce în trupul său. Dar acum Faust cel încărcat de vină rămâne inconştient. Acela nu stă în faţa noastră. El a coborât adânc în subconştientul lui Faust şi se va păstra aici până la încarnarea următoare. Acel Faust care tocmai a trăit fiinţarea împreună cu întregul Cosmos spiritual trebuie să înţeleagă acum în ce fel se raportează ceea ce a trăit el în cele patru intervale ale vieţii de somn şi ceea ce percepe el acum în lume. El trăieşte acum ca Sine superioară în trupul său.
Un om care, după ce a dormit o noapte şi nu are în el tot ceea ce are în el Faust, un om care ar spune, după ce s-a trezit dimineaţa: Tu, Pământ, ai fost statornic şi-n această noapte (Du, Erde, warst auch diese Nacht beständig), ar fi un prost, fiindcă niciun om nu se aşteaptă la altceva decât că Pământul a fost şi în această noapte statornic. Dar, în orice caz, dacă trăieşti ceea ce a trăit Faust, ca iniţiere cu Spiritele Pământului, ai trăit ceva care te poate face să crezi, într-adevăr, că întregul Pământ s-a transformat, atunci, dacă ai devenit, ca să zicem aşa, un om nou sau, mai degrabă, dacă în tine a fost trezit omul cel nou, îşi are îndreptăţirea ei afirmaţia: Tu, Pământ, ai fost statornic şi-n această noapte – în pofida a ceea ce eu am trăit. – Atunci lumea pare cu totul nouă, fiindcă ea îi este dată, într-adevăr, unui om nou.
Şi acum, când spiritul s-a eliberat de ceea ce trebuie să-şi păstreze pentru încarnarea următoare:
Iată ce vede omul când nu spun: Treci prin iniţiere, ci: Trăieşte în iniţiere. Şi el are să vadă lumea în mod nou. Toate cuvintele pe care le rosteşte acum n-ar fi rostite dacă în el ar exista numai omul care s-a încărcat de vină şi care, în această încarnare, ar trăi sub impresia acestei vini.
Sinea superioară nu e în stare acum să vadă ceea ce a fost în stare să vadă cea senzorială – Soarele. Totuşi, Faust a învăţat atât, că Soarele este acum pentru el fundamental altceva. Şi acum în interiorul lui se mişcă ceva care are legătură cu cunoaşterea umană:
Ce fel de porţi ale împlinirii? Numai acelea de care el a avut parte în timpul somnului, în primă instanţă. Dar acum chiar şi lumea obişnuită îi apare ca şi cum din temeiuri veşnice ar ţâşni ceva ca o arhiabundenţă de flăcări:
Acest lucru îl cunoşteam de mai înainte, dar ceea ce trăim acum e mai mult decât iubire şi ură.
El nu poate privi deloc în Soare acum; îşi îndreaptă privirile spre cascada în care Soarele se oglindeşte şi face să apară culorile curcubeului sub formă de arc. De la Soare îşi întoarce faţa. El devine un contemplator al lumii, aşa cum străluceşte această lume drept reflex al vieţii spirituale – această lume, despre care se poate spune: Tot ce-i vremelnic e numai un simbol a ceea ce e veşnic.
Înainte l-a contemplat. Acum el se întoarce spre cascadă.
care oglindeşte în şapte culori ceea ce, ca unitate, se află în Soare.
În reflexul colorat noi avem viaţa! – Atât de mult a înaintat Faust după această noapte, încât el nu vrea ca Faust cel din partea întâi să se arunce în braţele vieţii, aşa cum l-a prăvălit ea în vină şi în rău, ci el îşi întoarce privirile spre reflexul colorat al vieţii. E acelaşi reflex colorat pe care noi îl numim ştiinţă spirituală, care lui doar îi pare un reflex colorat, şi prin care noi ne înălţăm treptat până la trăirea realităţii.
Ce urmează acum, partea a doua, este, în primă instanţă, un reflex colorat al vieţii. E absurd să înţelegi această a doua parte numai în mod realist. Noi îl avem pe Faust, care contemplă, cu Sinea lui superioară, viaţa, în reflexul ei colorat, prin intermediul corpului fizic; pe acesta el nu-l mai poartă acum prin viaţă decât ca pe ceva pe care îl păstrează pentru a putea ajunge să evolueze şi acel ceva din el care, ca Sine superioară, îl fereşte de ceea ce vine din încarnările ulterioare.
Lui Goethe i-a venit greu să-l continue pe Faust, după ce s-a făcut auzit cuvântul lui Mefistofel: „Aici, la mine!” Dar noi vedem cum Goethe se luptă să pătrundă tainele pe care noi le cunoaştem astăzi drept tainele ştiinţei spirituale. Vedem cum se apropie de ele. Şi încercaţi să urmăriţi apoi această parte a doua, cum, la început, Mefistofel îl are cu adevărat pe Faust în mână, cum Mefistofel este implicat în tot ceea ce se petrece la „curtea imperială” etc. Şi cum, prin efectele iniţierii care trăieşte în el, Faust se eliberează treptat, în cursul acţiunii din partea a doua, de cătuşele lui Mefistofel. Dar acestea sunt alte taine ale părţii a doua. Goethe însuşi a spus că el a transpus sub o formă tainică multe lucruri în această parte a doua! – Acest cuvânt n-a fost luat destul de mult în serios. Cu ajutorul ştiinţei spirituale, oamenii vor învăţa acum treptat să ia asemenea cuvinte tot mai în serios.
Dar un lucru veţi fi reţinut din consideraţiile de astăzi, faptul că în Faust al său Goethe se străduieşte să depăşească partea întâi, să exprime în Faust ceva din dispoziţia care e sugerată cu adevărat aici, în mod simbolic, în cursul anotimpurilor.
Când se apropie Rusaliile, spiritele lumii elementare se apropie de om în aşa fel încât se poate spune despre ele:
Dispoziţie de Rusalii! Revărsare a spiritului, în propoziţiile următoare, pe care le rosteşte corul, în cele patru stadii ale somnului, de la adormire şi până la trezire!
Astfel, noi arătăm şi prin acest Faust, dintr-o anumită direcţie, necesitatea ca omenirii să-i fie furnizat, încetul cu încetul, ceea ce ştiinţa spirituală vrea să-i vestească, drept nouă solie a Rusaliilor. Căci, desigur, acest Faust este în măsură să ne arate cât de complicat este ceea ce zace acolo, jos, în străfundul naturii umane. Acolo, jos, în natura umană, trăieşte ceea ce este expus în permanenţă puterilor ahrimanic-luciferice ale lumii, şi trăieşte, de asemenea, ceea ce omul poate găsi dacă se lasă condus de Impulsul Christic.
De ce vorbim noi de un prag? De ce vorbim despre un Păzitor al Pragului? Pentru că, printr-un har al conducerii înţelepte a lumii, sufletului uman i-a fost sustras, în primă instanţă, ceea ce luptă şi forfoteşte în străfundul cel mai adânc al sufletului uman şi duce război în viaţa noastră cotidiană. E ca şi cum am avea o suprafaţă, iar dedesubt există o forfotă şi se duce o luptă şi un război. Şi chiar şi ceea ce trăim în viaţa cotidiană e o continuă biruinţă. Numai că această biruinţă trebuie repurtată mereu, din nou. Iar în viitor ea va putea fi repurtată în mod nou numai dacă oamenii vor cunoaşte lucrurile prin care i-a condus până acum, în mod inconştient pentru ei, o călăuză plină de bunătate, de înţelepciune, a lumii. În străfundul sufletului trebuie să găsim cu adevărat acea parte de care omul nu mai este conştient în viaţa senzorială obişnuită, dar care poate să perceapă suprasensibilul. Acest ceva există în străfundurile umane, acolo unde fiinţa omului se află în legătură cu acele forţe ale lumii care, în măreţia lor spirituală, sunt dincolo de bine şi de rău.
Aş vrea să dau expresie acestui lucru sub forma unei strofe închinate Rusaliilor, în care eu am arătat în câteva versuri că omul are în străfundul fiinţei lui sufleteşti nişte puteri elementare care luptă între ele şi că ceea ce trăieşte în conştienţa sa este biruinţă asupra a ceea ce se războieşte acolo, jos, în adâncurile vieţii lui sufleteşti.
Cum se comportă lucrurile mai departe, în contextul vieţii umane – despre aceasta vom vorbi mâine, poate poimâine. Astăzi aş vrea să închei însă cu această strofă de Rusalii, care exprimă, de fapt, ceea ce trăieşte mereu drept nervul cel mai lăuntric al ştiinţei noastre spirituale şi asupra căruia am atras atenţia şi astăzi:
