Am încercat să vă oferim nişte scene euritmice din Faust de Goethe, de Paşti şi de Rusalii şi de sărbătoarea Înălţării la Cer a Maicii Domnului [Nota 44]. A fost pentru noi, dintr-un anumit punct de vedere, un fel de necesitate să terminăm prezentarea acestor scene tocmai până la sărbătoarea Ridicării la Cer a Maicii Domnului. Vă veţi aduce aminte că eu am încercat, pornind de la scenele euritmice din Faust de Goethe prezentate anterior, să arăt că felul în care şi-a parcurs Goethe evoluţia spirituală poate acţiona exemplar într-un grad foarte înalt, deoarece la el putem vedea că tocmai marea personalitate îşi însuşeşte încet şi treptat lucrurile pe care omul mai mărunt crede adesea că poate pune mâna repede; la el putem vedea că tocmai geniul îşi însuşeşte asemenea lucruri încet şi treptat, că el îşi croieşte drum încet şi treptat spre punctul de vedere privitor la o anumită problemă, care e în măsură să-l satisfăcă. Cum crede câte unul că e un bun creştin şi că înţelege creştinismul. Am fost nevoiţi să atragem atenţia asupra faptului că în perioada în care a aşternut pe hârtie primele zece scene din Faust el avea un mod de a simţi dacă nu anticreştin, totuşi, acreştin. Treceţi o dată în revistă ceea ce s-a păstrat sub numele – iertaţi-mă că folosesc titlul atât de lipsit de gust, dar el a intrat în obişnuinţă – aşa-numitul Urfaust, şi publicat apoi sub titlul mai nimerit de Faust, un fragment.
De aici putem vedea că Goethe a trebuit să ajungă destul de bătrân înainte de a fi în măsură să integreze acestor lucruri, dând glas celor mai tainice impulsuri ale sufletului său, un element creştin, într-un mod plin de sens. Acest suflet a avut nevoie de o adâncire infinită în cunoaşterea lumii şi în pătrunderea prin simţire a lumii. Iar când, în 1790, a apărut fragmentul din Faust, în el încă nu era conţinută acea scenă pe care Goethe a putut s-o scrie numai la o vârstă mult mai matură a vieţii sale, scena în care Faust e oprit de la pasul pe care vrea să-l facă, de la sinucidere, pentru că încep să sune clopotele de Paşti. De-abia la vârsta maturităţii s-a simţit Goethe îndemnat să introducă acest element creştin în prima parte a lui Faust. Mult, mult mai mult trebuie să trăiască, să afle din experienţă proprie, până când se simte destul de matur, în felul său, pentru lucruri pentru care alţii se simt aşa de curând maturi. Şi vedem că Goethe era cu adevărat de această părere, aşa că el a integrat acestui Faust, pe care-l începuse în tinereţe – dar deja într-o tinereţe mai târzie – şi pe care, în ceea ce priveşte anumite scene, îl şi realizase, un element creştin, ceva din creştinism.
E semnificativ faptul că Goethe a avut nevoie, aş zice, de încă un imbold, pentru a-şi croi drum, în modul lui de a simţi şi în modul interior de a lucra al sentimentelor sale faţă de lume – pentru a-şi croi drum, aş zice, printr-o regiune a lumii din care au fost smulse impulsurile creştine, până când a putut să se apropie de creştinism şi ca poet, în modul cel nou, în acest mod care l-a satisfăcut la o vârstă mai înaintată.
V-am atras deja ieri atenţia asupra obiectivităţii şi competenţei – ca să folosesc această expresie pedantă – cu care a fost realizată întreaga construcţie a ultimelor scene, înfăţişând înălţarea la Cer a lui Faust. Dar privim şi mai adânc problema dacă ne lămurim asupra încă unui lucru, pe baza cercetărilor spirituale.
Să ne reprezentăm: în sânul unei naturi deosebit de potrivite – pustietate, prăpastie în munţi, stânci şi tot felul de alte lucruri care creează o atmosferă mistică – ne iese în cale un cor, ne putem reprezenta un cor format din călugări, care primeşte în conştienţa sa cele ce se petrec. Am auzit deja de ce apare acest cor, deoarece Goethe, pentru a situa lucrurile pe un teren real, a avut nevoie de această conştienţă din exterior, drept mediu, ca să fie primite în ea evenimentele legate de înălţarea sufletului lui Faust în lumea spirituală. Ce se petrece? La început, corul ne atrage atenţia asupra a ceea ce se petrece. Putem spune: Corul simte ceea ce de obicei e în stare de repaus drept mişcare – lumea Spiritelor formei începe cu încetul să treacă în lumea spiritelor mişcării. Se spiritualizează, prin faptul că se pune în mişcare ceea ce ne întâmpină drept lume a fiinţelor elementare – totul, la început, în mişcare:
De ce se întâmplă aceasta? Ei bine, se întâmplă pentru că trebuie să ni se arate cum un suflet urmează să se înalţe din această existenţă pământească, din planul fizic, în lumea spirituală. Un suflet urmează să fie desprins din legăturile cu planul fizic – planul fizic e şi natura –, el urmează să fie desprins din legăturile cu natura. Noi ştim că natura e împânzită de lumea elementară, că în momentul în care noi trecem de la existenţa rigidă din natură la existenţa elementară toate sunt, cu adevărat, în mişcare. Noi nu ne putem reprezenta că ni s-ar putea zugrăvi în faţa sufletului imaginea înălţării în lumile spirituale a sufletului lui Faust dacă nu ne putem aduce în faţa ochiului sufletesc, în mod viu, faptul că natura prinde viaţă pentru sufletul lui Faust şi că apoi sufletul lui Faust e lăsat să părăsească viaţa naturii. Fiindcă, trebuie să spunem o dată: Spre deosebire de multele, infinit de multele lucruri nesănătoase care se fac simţite tocmai în cadrul mişcărilor mistic-oculte, în tot ceea ce poate fi legat de ocultismul lui Goethe avem ceva cu totul sănătos, ceva care îşi are rădăcinile în terenul solid al realităţii lumii. – De aceea, Goethe nu ar fi deloc în stare să aşeze în faţa noastră lumea spirituală altfel decât legând-o de ceea ce îi vine omului în întâmpinare în planul fizic, adică de natură, arătând, aş zice, cum în faţa simţurilor sănătoase natura se spiritualizează. Şi Goethe nu ar fi aprobat niciodată un ocultism care să nu fie legat, în unire intimă şi de o iubire adevărată pentru cunoaştere şi pentru pătrunderea naturii.
Noi putem face extraordinar de mult pentru însănătoşirea concepţiei noastre spiritual-ştiinţifice dacă ne străduim să vedem în ansamblu tainele naturii. În epoca noastră, acesta e un lucru greu, deoarece – după cum a trebuit să arătăm ieri, privitor, de exemplu, la studierea înţelepciunii lui Bakis sau a altor lucruri, care apar în faţa ochilor noştri sufleteşti în devenirea spirituală – oamenii se apropie de natură într-un mod atât de prostesc. Şi cum se face aceasta? Exact la fel ca acea explicare aparent infinit de profundă a celor opt versuri scrise de Goethe, despre care s-a spus că se referă la tot felul de lucruri, iar ele se referă, de fapt, la nişte papuci şi la nişte trabucuri, tot aşa este, în realitate, cu unele afirmaţii pe care ştiinţa le face despre natură. Dumneavoastră vedeţi cum multe dintre lucrurile care figurează astăzi drept ştiinţă despre natură se raportează la adevăr exact la fel ca ceea ce v-a fost comunicat ieri drept ştiinţă filologică, şi vedeţi cum se raportează înţelepciunea lui Goethe la lucrurile la care, de fapt, se referă. De aceea, în epoca noastră e greu să ne cucerim, pornind de la ştiinţă, acea relaţie cu natura pe care o are, de fapt, Goethe. Dar noi trebuie să ne străduim fără încetare să dăm ocultismului nostru o formă absolut sănătoasă. Şi pentru epoca noastră nu există un punct de plecare mai bun, mai demn, decât ceea ce Goethe a adăugat ocultismului.
Noi vedem cum în conştienţa corului – acesta situându-se în mod real în viaţa impersonală a naturii, prin faptul că ecoul sună împreună cu el – se eliberează spiritualul naturii. Şi putem spera că aceeaşi conştienţă care este în stare să pătrundă natura în aşa fel încât totul să iasă din adâncul naturii contemplă şi sufletul care se înalţă. Prin simplul fapt că o vedem, noi o privim împreună cu sufletul care se înalţă în spirit, transpusă cu totul în viaţa reală. Dar cum se ajunge la perceperea acestei lumi spirituale? Am amintit deja ieri: acest lucru ne este înfăţişat în trei trepte; la conştienţa corului, care are o conştienţă generală a faptului că în natură e ascunsă entitatea spiritului, se alătură conştienţa lui Pater ecstaticus, conştienţa lui Pater profundus, conştienţa lui Pater Seraphicus: acestea sunt trepte succesive ale unei evoluţii sufleteşti. Felul cum se înalţă evoluţia mistică de la cufundarea în sine şi de la sine spre perceperea unei alte spiritualităţi a naturii decât cea pe care o poate vedea corul ne este arătat prin trecerea de la Pater ecstaticus la Pater profundus, şi apoi prin trecerea de la Pater profundus la Pater Seraphicus, felul cum sufletul se poate dezvolta în mod sănătos, cum el se poate dezvolta în mod real în aşa fel încât să poată intra în lumea spirituală, astfel încât să poată vedea în mod deschis lumea spirituală în adâncurile ei originare. Goethe primise îndrumări în acest sens foarte de timpuriu, în tinereţe, când a aflat ce fel de relaţii avea Swedenborg cu lumea spiritelor. Noi ştim că nu trebuie să acordăm o preţuire prea înaltă acestor relaţii, dar pentru Goethe a fost un stimulent puternic. Swedenborg povesteşte, după cum se ştie, că avea relaţii cu nişte fiinţe spirituale, că acestea se apropiau foarte mult de capul său, că îi luau în stăpânire organele de simţ, că ele, conduse de ochii săi, văd lumea şi, bineînţeles, pot comunica cele auzite şi văzute într-un cu totul alt mod decât sufletul uman. Aşa trăieşte Swedenborg lumea spirituală, prin aceste entităţi îngereşti, care intră în organele sale de simţ. Aceasta a făcut o impresie puternică asupra lui Goethe, această intrare a spiritelor în organismul uman. Astfel, într-o anumită privinţă, el se familiarizase foarte bine cu felul în care un asemenea spirit are relaţii cu lumea spirituală. Lui Goethe, aceste lucruri îi erau foarte familiare. Ceea ce noi încă n-am putut reda aici – o vom face mai târziu, când clădirea noastră [Nota 45] va fi gata – e faptul real că Pater ecstaticus planează în sus şi în jos. Goethe scrie la 26 mai 1787 despre Filippo Neri [Nota 46]: „În cursul vieţii sale, în el s-au dezvoltat darurile cele mai înalte ale entuziasmului religios: darul lacrimilor, al extazului şi, la urmă, chiar acela al ridicării de pe sol şi al plutirii pe deasupra lui, care e considerat cel mai înalt dintre toate.”
Aş vrea să amintesc acest lucru în mod special, deoarece trebuie să vă spun că Goethe nu l-a scris în mod inconştient sau ca pe o simplă imagine creată de fantezie, ci el era foarte priceput în asemenea lucruri, le cunoştea, le cunoştea în mod profund. Prin urmare, el nu îl pune pe Pater ecstaticus să planeze, pur şi simplu, în sus şi în jos, pentru că aşa i-a venit; trebuie să ne gândim că Goethe este acela care a vorbit astfel despre Filippo Neri. Acest lucru dă sentimentului o adâncime extraordinară. La asemenea lucruri nu sunt prea importante explicaţiile ingenioase, ci infinit mai important este să ne cufundăm în sufletul lui Goethe, să vedem cât de adânc era legată el de această înălţare a omului pe calea cunoaşterii mistice. Şi apoi vedem – ne-o arată Pater ecstaticus –, cum sufletul primeşte lăuntric, cam în felul lui Meister Eckhart sau al lui Johannes Tauler sau Suso, viaţa şi lucrarea divină, în aşa fel încât sufletul ajunge să-şi mărturisească, odată cu Meister Eckhart: „Nu eu, ci Dumnezeu în mine voieşte şi gândeşte şi simte.” Căci, dacă sufletul se înalţă şi mai sus, din lumea elementară i se revelează spiritul din natură, aşa cum o vedem la Pater profundus, a cărui fiinţă interioară se dilată extinzându-se asupra naturii ca întreg, ce pulsează şi lucrează în toate.
Apoi sufletul uman, după ce a trăit aceasta, se înalţă spre comunicarea directă cu lumea spirituală, aşa cum o vedem la Pater Seraphicus, care primeşte acum în mod real în conştienţa sa percepţia unor spirite cum sunt băieţii preafericiţi, cei născuţi la miezul nopţii, care trăiesc, ca entităţi spirituale, în întreaga urzire şi viaţă spirituală ce se dezvoltă aici între locuinţele anahoreţilor şi călugărilor.
Aşa ne vine în întâmpinare, într-un mod absolut viu – şi reprezentarea acestui viu este esenţialul –, faptul că Goethe conduce sufletul lui Faust spre înalturi, dar că pentru aceasta are nevoie de un decor spiritual. Putem presupune că natura se pune mai întâi în mişcare, că viaţa elementară se ridică din natură, că, apoi, fiinţele elementare trec în conştienţe, care sunt din ce în ce mai înalte, trec cu sufletul la îmbrăţişarea unor entităţi spirituale, cum sunt băieţii preafericiţi şi cum pot fi apoi sufletele penitentelor şi sufletul lui Faust însuşi. Toate acestea sunt conţinute în întregul decor spiritual. Şi apoi, necontenit, intensificări minunate, până în final, când chorus mysticus rosteşte misterul lumilor, când ochiul nostru spiritual e ridicat într-o lume spirituală. Parcurgem şi noi ascensiunea de la situarea în sânul naturii şi pe terenul solid al planului fizic, până la lumile spirituale în care e primit sufletul lui Faust.
În timpul vieţii lui Goethe, din Faust era publicată numai prima parte, aşa cum o avem astăzi. Apoi scena „Ţinut încântător”, Faust culcat pe nişte pajişti înflorite. Pe urmă, diferite fragmente din scena „La curtea imperială”, din actul I, partea a doua. Aici, o trecere spre mersul către „Noaptea clasică a Walpurgiei”, dar nu şi aceasta, apoi „Scena cu Elena”.
Unii oameni şi-au bătut capul, încă în timp ce Goethe era în viaţă, în legătură cu felul în care ar putea fi terminat Faust. Dacă urmărim aceste gânduri – şi asemenea gânduri au şi fost tipărite –, constatăm peste tot că oamenii ştiau deja: sufletul lui Faust trebuie să fie mântuit, el trebuie să ajungă în lumea spirituală. Dar toate reprezentările pe care şi le-au făcut oamenii au ceva abstract, vag – nu se poate spune altfel –, ceva extraordinar de vag. Goethe i-a spus o dată lui Eckermann că a fost nevoit să apeleze la imaginile creştinismului, pentru a ajunge de la nişte reprezentări vagi la ceea ce voia el să înfăţişeze drept realitate spirituală.
Aşa se face că la vârsta cea mai înaintată a lui Goethe ne mai vine în întâmpinare acest miracol. Gândiţi-vă că Goethe aşternuse pe hârtie pasajul absolut păgân, absolut precreştin: unirea lui Faust cu Elena. Pe urmă, iarăşi, ceva care în mod sigur nu e anticreştin: actul IV al lui Faust; gândiţi-vă la faptul că de-abia după ce s-a cufundat încă o dată în acel element în care nu acţionează în mod direct impulsurile creştine, după ce a mai făcut încă o dată un ocol, atunci când trebuie să pună în faţa noastră enigma lui Faust, în sensul cel mai înalt al cuvântului, de-abia la vârsta senectuţii trebuie să sădească în Faust, ieşind din sânul a tot ceea ce e cult păgân, creştinismul. A trebuit ca Goethe să ajungă la 80 de ani ca să-şi poată spune că e în stare să folosească reprezentările creştine în aşa fel încât ele să fie o înveşmântate pentru drumul pe care trebuie să meargă sufletul lui Faust.
Goethe a parcurs cu adevărat căile pe care în ştiinţa spirituală le desemnăm drept căile ce duc la o înţelegere din ce în ce mai adâncă a Impulsului Christic. La începuturile înţelegerii, pe care le-am putut parcurge acum, se vor alătura în viitor multe altele, când noi nu vom mai putea fi, de faţă, sau când vom putea fi de faţă în încarnări viitoare. Goethe a făcut începutul în privinţa a ceea ce trebuie să parcurgă ştiinţa spirituală: el a făcut începutul, care constă în a uni pătrunderea realităţii cu ceea ce curge în sufletul nostru prin Impulsul Christic. Şi Goethe a înfăţişat acest lucru cu o profunzime colosală, dar în aşa fel încât acesta e întotdeauna perceptibil, întotdeauna la obiect.
Natura stă în faţa noastră. Corul călugărilor, care ne întâmpină la început, indicând spre spiritual, vede izvorând din natură elementele, şi elementelor li se asociază entităţi spiritual-sufleteşti; acestea vin din natură. Goethe a resimţit aceasta drept concepţie specific creştină. În creştinism nu este esenţial să repetăm mereu: Christos, Christos şi iar Christos! în creştinism nu este esenţial să repetăm mereu dogmele creştine. El este un fel de a simţi, de a te raporta faţă de lume. Iar această simţire, această raportare faţă de lume, reiese în mod minunat din felul în care sunt redate la Goethe. Felul în care această simţire străbate cu viaţa şi urzirea ei ultimele scene din Faust ne întâmpină într-un mod deosebit prin faptul că întregul Faust – cu toate că unele fragmente şi lucruri au rămas nefinisate – este atât de măreţ din punct de vedere artistic, e conceput într-un mod atât de grandios, încât numai încetul cu încetul ajungem să ne dăm seama de grandioasa concepţie artistică.
Şi în faţa noastră se aşterne întinsa existenţă naturală a planului fizic, pe care o vedem, într-un sens cu adevărat creştin, trecând în existenţa elementară şi în cea veritabil spirituală. În sânul acesteia e dus Faust, după ce a trăit unirea cu Elena, cu lumea spirituală a Antichităţii. Şi aici ne aflăm în faţa unor entităţi spirituale. Elena e adusă sus, din lumea subpământeană. Faust se întâlneşte cu aceste entităţi. Elena e înconjurată de un cor de 12 persoane. Când Elena se întoarce în lumea subpământeană, iarăşi avem corul, şi corul ni se arată la acest sfârşit al actului III drept nematurizat încă până la treapta de om, sub formă de fiinţe elementare. Şi cum dispare corul în actul III al părţii a doua din Faust de Goethe? E foarte interesant! Şi aici avem de-a face cu nişte fiinţe elementare. Iar când Elena dispare, dispare şi corul acestor entităţi elementare. Corul se împarte în patru părţi. Una dintre părţile corului, ce devine ea? Ei bine – câte trei persoane din cor descriu ele însele cum dispar: ele dispar în sânul naturii. Acolo unde Goethe descrie ceea ce ţine de lumea păgână, el ne prezintă entităţile elementare, care stau în jurul Elenei sub forma unui cor constând din 12 persoane, care dispar acum; ele intră în sânul naturii. Încercaţi să simţiţi că prima parte a corului intră în sânul naturii:
Cu alte cuvinte, aceste fiinţe ale corului devin copaci, devin natură. Lor le este îngăduit să ne vină apoi în întâmpinare – când vin din nou spre noi – din sânul impulsurilor creştine, drept
Spiritele elementare păgâne dispar în sânul naturii, şi ele reapar acolo unde Impulsul Christic s-a unit în mod viu cu Pământul. Oh, ce minunat dispare aici acest cor, împreună cu Elena, şi apoi – o ştim din ultima scenă – ies din sânul naturii drept entităţile care, ca băieţi preafericiţi, au primit Impulsul Christic. Şi luaţi de îndată cealaltă parte a corului:
Cu adevărat, sunt aceleaşi stânci în care au intrat aceste fiinţe elementare, care apoi „stau agăţate” şi din care ne ies mai târziu în întâmpinare fiinţele lumii spirituale care vin din sânul Pământului, după ce au primit Impulsul Christic.
Aici vedeţi cât de adânc e simţit acest poem despre Faust, vedeţi cum în el mai există şi alte corelaţii decât cele remarcate în mod obişnuit. Şi aceste corelaţii sunt atât de importante. Goethe era conştient de acest lucru. Faptul că era conştient de acest lucru reiese dintr-o observaţie absolut precisă pe care Goethe a vrut s-o relateze, pe când încă nu era gata cu actul III al părţii a doua din Faust. Îl terminase cam până în momentul când Elena dispare şi până la „Intrarea în natură” a entităţilor elementare din cor, exact până la această scenă, cam până unde am citit eu acum. Apoi, el a vrut, lucru pe care, într-un anumit sens, l-a făcut în finalul actului III, să facă în aşa fel încât din Phorkyas să se nască Mefisto, şi acum Mefisto urma să spună ceea ce voia Goethe, de fapt, în încheierea dramei sale Faust, cu acest Faust. Dacă el face ca acest lucru să fie rostit prin gura lui Mefisto, se întâmplă din motive scenice, pentru că, într-un anumit sens, Mefisto este acela care face să fie creat actul III. Actul III a fost integrat dramei Faust drept fantasmagorie clasic-romantică. Mefisto este, într-un anumit sens, acela care, printr-un soi de magie spiritistă de laborator, începe actul III, el trebuie să spună ce vrea Goethe, de fapt, continuându-l pe Faust. Într-o perioadă în care Goethe îşi dă seama deja că trebuie să-i integreze Impulsul Christic, el vrea să spună, prin gura lui Mefistofel: Desigur, au existat întotdeauna epoci care ştiau că pe fundalul existenţei senzoriale zace o existenţă spirituală. Ne putem întoarce în trecut, la mistica vechii Indii, a vechiului Egipt: aici s-a ştiut şi s-a arătat că pe fundalul existenţei naturale este ceva spiritual. Dar noi nu se cuvine – voia Goethe să spună – să concepem astăzi acest spiritual aşa cum era conceput el de vechea mistică. Impulsul Christic a adus în lume ceva fundamental nou, în raport cu întreaga mistică veche şi cu întreaga înţelepciune străveche. Vechiul nu ne mai poate fi de folos. – Acesta e lucrul pe care voia Goethe să-l spună. Şi eu nu doar afirm că el a vrut să-l spună, acum el nu mai e cuprins în Faust, dar pasajul s-a păstrat, conceput de Goethe şi prevăzut cu corecturi făcute de un copist, dar la indicaţiile lui Goethe. Acolo se spune, la sfârşitul actului III, că el cere tocmai pentru Faust al său Impulsul Christic modern, că el nu vrea o înţelepciune străveche oarecare, ci ceva absolut nou, în sensul Impulsului Christic. Fiindcă, apărând în faţa publicului, Mefisto trebuia să rostească următoarele cuvinte [Nota 48]:
– e vorba de Euphorion –
Goethe presimte deja ceva din acele învăţături care au venit şi au făcut din toate o fiertură etimologică, dar el nu vrea să ştie nimic de toate acestea, fiindcă lasă aici să se spună:
Iată ce spune Goethe: Nu egiptean, sau indic, ci „va fi al noii simbolici discipol fidel”!
Pe urmă, el a ajuns – nu numai introducând ici şi colo câte un element creştin, ci transpunând în fluxul activităţii sale creatoare întregul mod de a se raporta la lume al sufletului – să integreze în Faust, în acest fel, Impulsul Christic. Şi, după cum vedem, el face acest lucru. Vedem că el cunoaşte cu adevărat cursul misticii, din gradaţia celor trei patres, şi găsim, pe de altă parte, că separă într-un mod absolut minunat corul de îngeri, unitar la început, în două grupe: corul îngerilor mai tineri şi corul îngerilor mai evoluaţi. Şi, dacă citim ce spun îngerii mai tineri şi ce spun îngerii mai evoluaţi, găsim, iarăşi, ceva demn de toată atenţia. Luaţi mai întâi ceea ce spun îngerii mai tineri:
– trebuie să ne amintim scena precedentă –
Dar îngerii pot fi percepuţi deja în scena precedentă. Sunt, acum, îngerii mai tineri. Este imposibil să exprimi ce adânc poţi fi mişcat dacă laşi să acţioneze asupra ta o asemenea descriere, în obiectivitatea ei. Îngerii mai tineri – de ce avem aşa ceva, îngeri mai tineri? Aceasta înseamnă: ei sunt mai tineri, încă nu au prea multă legătură cu lumea pământească.
În epocile precreştine, îngerii sunt acele fiinţe care îşi acoperă chipul în faţa devenirii omului pe Pământ, care, în epocile precreştine, nu se amestecă în ceea ce se petrece acolo, jos, din punct de vedere pământesc. Ele rămân sus de tot, în sferele spirituale.
Gândiţi-vă acum cât de caracteristici sunt aceşti îngeri mai tineri, care n-au găsit încă legătura cu sfera creştină, ci sunt acolo, sus, încă n-au coborât în timpul sferei creştine; cât de caracteristici sunt ei! Gândiţi-vă cum sunt caracterizaţi Elohimii când e creată lumea. După ce ni se descrie crearea lumii, de la o zi la alta, ni se spune, la sfârşit: „Şi ei au văzut că era bine”, sau „frumos”. E greu de tradus cuvântul folosit acolo. Adică, Elohimii sunt nişte entităţi spirituale care mai întâi creează lucrurile şi după aceea văd au făcut ceva frumos. Acesta este esenţialul. Acesta este celălalt fel de entităţi, care şi-au atins desăvârşirea pe vechea Lună şi trec acum, în mod spiritual, în existenţa pământească; ele mai întâi acţionează şi pe urmă privesc şi percep că e ceva reuşit. Aceşti îngeri mai tineri trebuie să aibă percepţia acestor entităţi spirituale, ei trebuie să spună mai întâi ce au făcut. Acum ei îşi dau seama că au presărat trandafiri din mâinile penitentelor, că l-au chinuit ei înşişi pe vechiul meşter Satan.
Atât de obiectiv scrie Goethe, încât el ştie: Entităţile care nu au ajuns în atingere cu lumea creştină recunosc numai ulterior frumuseţea, bunătatea a ceea ce au făcut:
Că biruinţa a fost repurtată, vine mai pe urmă. Vedeţi, eu nu fantazez!
Băieţii preafericiţi sunt de mult aici, şi ei au ceva de-a face cu apariţia acestor îngeri, dar îngerii observă că ei sunt aici abia când totul a fost pus în scenă. De toate acestea Goethe e deplin conştient. Ei nu duc spre sufletul lui Faust lucruri care sunt în legătură cu Pământul, pe acestea trebuie să le ducă cei care au devenit puţin mai vârstnici, mai desăvârşiţi, care, prin Misteriul de pe Golgotha, au coborât şi ei mai jos, odată cu acesta, şi au ajuns în atingere cu pământescul.
– spun îngerii mai evoluaţi, nu cei tineri –
Şi pe urmă ei arată că, datorită Misteriului de pe Golgotha, au ajuns deja la înţelegerea lucrului faţă de care ceilalţi îngeri îşi acoperă chipul, şi anume, că forţa spirituală se uneşte cu elementele care sunt amestecate în natura vieţii pământeşti. E cu totul grandios, impresionant, să vezi cât de obiectiv şi cât de competent descrie Goethe, cum ştie să caracterizeze în mod just diferitele părţi ale lumii spirituale. Dacă am compara neroziile pestriţe, insipide, pe care le lipesc la un loc alţii, când vor să descrie şi ei nişte spirite, am avea impresia pe care ne-ar crea-o cineva care ar vrea să descrie natura exterioară şi ar spune: Ah, am cutreierat nişte păduri şi nişte pajişti, am văzut pe pajişti nişte trandafiri albaştri minunaţi şi nişte minunate flori de cicoare galbene şi nişte viorele minunate, roşii şi galbene etc. – tot lucruri care nu se potrivesc.
Acela care cunoaşte lumea spirituală resimte unele descrieri drept nespus de stângace, pentru că nimic nu se potriveşte cu realitatea. La Goethe, totul se potriveşte! Acesta este esenţialul, să percepi nu o interpretare născocită, ci să percepi cum e înrădăcinat acest suflet în lumea spirituală în momentul în care îşi propune să descrie acum din el însuşi un eveniment spiritual de felul înălţării în lumea spirituală a lui Faust. Şi, în plus, caracterul artistic, elementul artistic compoziţional întemeiat în spiritual!
Am încercat cândva să vă arăt că, abstracţie făcând de ceea ce este în rest Evanghelia după Ioan, în dispoziţia Evangheliei după Ioan există, pur şi simplu, ceva care face ca ea să fie, totodată, una dintre cele mai mari opere de artă. Amintiţi-vă ciclul de la Kassel, despre Evanghelia după Ioan! [Nota 49] Asemenea încercări artistice, care tind să creeze în spiritual ceva desăvârşit din punct de vedere artistic, găsim cu adevărat peste tot în Faust, dar în aşa fel încât artisticul, fiind artistic, este în acelaşi timp just din punct de vedere spiritual. Acesta este aspectul important. Fiindcă esenţialul este ca lumea să-şi dea seama tot mai mult că ceea ce e cunoscut şi trăit cu adevărat din spirit este just, chiar şi atunci când e transpus în lume. Ceea ce este născocit din spiritual se prezintă în lume, de obicei, ca o căsuţă făcută din cărţi de joc. Dar ceea ce a fost cunoscut din spiritual poate fi transpus în lume.
Aşa ceva am căutat să facem cu întreaga arhitectură a clădirii noastre, am căutat ca ea să fie zămislită cu adevărat din spiritual. De aceea totul poate fi realizat în mod concret. Şi cu atât mai puţine probleme ne facem dacă din când în când vin oameni care spun: Asta şi asta nu ne plac. Există asemenea oameni, care au ceva de criticat la clădirea noastră. Dar când cunoşti puţin lumea şi ştii că oamenii fac parte sau în ce măsură fac oamenii parte din corul celor care îl interpretează pe Goethe la fel ca domnul despre care v-am povestit, atunci nu te sinchiseşti de toată dojana lor, fiindcă domnul acela, de exemplu, ar putea să spună orice despre clădirea noastră etc., el nu ne-ar face nicio impresie. Şi de un asemenea spirit sunt, la urma urmelor, oamenii. Dar ceea ce e născut din spirit devine posibil, pentru că este în acelaşi timp spirit şi artă.
Şi aici aş dori măcar să atrag atenţia asupra încă unui lucru. Ne ies în întâmpinare trei penitente, împreună cu penitenta numită de obicei Gretchen. Ei bine, artistul nu procedează niciodată – artistul veritabil, adevărat – în aşa fel încât să spună: Ei bine, eu vreau să fac să apară pe scenă trei penitente. Unde există oare trei penitente? – În orice caz, se poate întâmpla să cunoaştem şi în viaţă tot felul de oameni. Există, astfel, unii oameni, există cu adevărat asemenea oameni, care iau un lexicon de rime şi scriu poezii cu ajutorul lui – se poate deschide după alfabet – ce anume cu ce rimează – şi apoi vine versul al doilea etc. Am cunoscut şi asemenea oameni. Dar poetul adevărat, care e artist, nu face nici măcar atât, să ia trei penitente la întâmplare, ci aici el aduce iarăşi – acest lucru iese în mod deosebit de caracteristic în evidenţă la Goethe – una dintre acele gradaţii minunate, un caz de compoziţie interioară minunată, care este în acelaşi timp la obiect şi justă. Ce e cu aceste trei penitente: mai întâi, Maria Magdalena, apoi samariteanca de la fântână şi apoi chiar Maria Egipteanca, oare ce e cu ele, ce rost au? Ei bine, v-am dat deja de înţeles. Ele trebuie să ne arate că în natura feminină există ceva veşnic – ewiger Liebe Dauerstern (a iubirii veşnice stea nepieritoare) –, că acest element, într-un anumit sens, nu poate fi atacat, vrea Goethe să spună, atunci când cu sufletul feminin, şi cu vina, se uneşte iubirea, acea iubire pe care a adus-o Christos, cu toate că în viaţa exterioară nu fuseseră nicidecum nişte oameni exemplari, dar sufletul lor era în aşa fel făcut încât puteau înţelege iubirea. Dacă gândim în mod just acest lucru, putem spune: Da, aşa ceva, care, la fel ca Impulsul Christic, se răspândeşte în lume, mai întâi ia în stăpânire ceea ce este în imediata apropiere, apoi ia în stăpânire ceea ce este mai departe, apoi ia în stăpânire ceea ce se află cel mai departe. – Şi ar fi frumos acum dacă impulsul iubirii lui Christos s-ar răspândi ca un val, dacă el i-ar lua în stăpânire şi pe cei încărcaţi cu vină şi dacă ar radia peste cei împovăraţi de vină, în cercuri din ce în ce mai largi. Aşadar: Maria Magdalena, evreica, venind direct din ţinutul care, în iudaism, era intim legat de Christos Iisus: ambianţa cea mai apropiată e cuprinsă de iubirea christică. Apoi, El, Christos, iese, fireşte, din sfera iudaismului, dar încă numai în regiunea imediat învecinată, la samariteni, o populaţie care nu întreţinea relaţii cu evreii: al doilea cerc. Apoi el ajunge la cercul al treilea. Dumneavoastră ştiţi că ceea ce este reprezentat ca fiind departe de creştinism e reprezentat prin lumea egipteană: Maria Egipteanca. Ea vine dintr-un mediu situat şi mai departe, şi mai străin, din lumea păgână, şi care e cuprins acum într-un mod îndepărtat, respins ca de o mână nevăzută, din cauza păcatului, de la atingerea crucii, şi doar ispăşind vina printr-o penitenţă de 40 de ani: cât de departe, în afară, bat aici valurile iubirii!
Noi vedem cu adevărat valurile iubirii, cum se răspândesc, şi înţelegem ceva din ceea ce se cristalizează la un loc în reprezentarea lui Goethe, formând ceea ce el va desemna în final drept „etern – femininul”, în modul de a concepe acest „etern-feminin” trebuind să rămână departe orice umbră de josnicie.
Iubirii ce se răspândeşte îi corespunde perfect, aş zice, intonaţia, întregul fel în care Goethe spune cuvintele. Încercaţi o dată să găsiţi acea gradaţie minunată care trăieşte în sentimentul deosebit, în dispunerea ritmică a cuvintelor:
Simţim în preajmă ceva, ca un susur:
Imaginaţi-vă cum se extinde! Ne aflăm, propriu-zis, cu întreaga reprezentare, în imediata apropiere a persoanei lui Christos. Apoi în reprezentarea naturii mai sunt luate lumi întregi. Şi pe urmă, când ajungem la Maria Egipteanca:
E atins în mod nemijlocit invizibilul, spiritualul. Încă o potenţare! Nu e nevoie să constatăm mai întâi cu intelectul că aceste trei cercuri există în mod real. Trebuie să le simţim, în timp ce sunt rostite aceste cuvinte. Acesta e lucrul important aici.
Să ne gândim acum la următoarele. Noi am făcut cunoştinţă, în cursul unor expuneri de mulţi ani, cu faptul că înainte de evoluţia noastră pământească a mai existat un stadiu saturnian, apoi un stadiu solar, apoi un stadiu lunar şi că noi ne aflăm acum în stadiul Pământ. S-ar putea spune că omul a trăit toate câte au avut loc în cursul acestor stadii de evoluţie. În ce constă esenţialul acestor stadii? El constă în faptul că aceste stadii au existat şi iar au trecut, şi că a răsărit stadiul pământesc. Dar, înainte de stadiul pământesc, omul a mai trecut prin stadiile saturnian, solar şi lunar şi el poartă în interiorul său efectele acestor stadii. Dacă îl cercetăm pe omul actual cu mijloacele ştiinţei spirituale, vom constata că corpul fizic, al cărui prim germene a fost pus pe Saturn, se dezvoltă în continuare, trecând prin perioada solară şi cea lunară, până la perioada, de pe Pământ, când s-a unit în mod nou cu nişte puteri cosmice, ca să primească în fiinţa lui ceva nou. Experienţele prin care a trecut corpul fizic al omului de-a lungul celor trei stadii – şi aici atingem poala unui mister important –, în măsura în care au fost experienţe ale corpului fizic, au ajuns să se exprime pe Pământ drept efectul cel mai clar în constituţia organelor sexuale feminine. Interiorul organizării feminine, atât al organizării fizic – trupeşti, cât şi a tot ceea ce, în legătură cu corpul fizic, se exprimă şi drept suflet, poartă în sine în modul cel mai pregnant efectele evoluţiei de pe Saturn, Soare şi Lună. Nu degeaba se povesteşte în Biblie că Elohimii au luat pulbere, adică ceea ce s-a adăugat evoluţiei abia pe Pământ, precum şi aer şi apă – prin „pulbere” se înţelege elementul pământesc –, ca să-l creeze pe Adam, bărbatul. Din Cosmos, elementului macrocosmic, pe care femeia îl aduce cu sine de pe Saturn, Soare şi Lună, i se adaugă elementul masculin. Un mister adânc planează asupra a ceea ce stă faţă în faţă, pe Pământ, drept masculin şi feminin. Cele spuse acum se referă, bineînţeles, numai la ceea ce exprimă, în organizarea omului, masculinul şi femininul. Şi acest mister are legătură cu întreaga lume pământească, are legătură cu facultăţile care îi sunt proprii femeii numai ca femeie, în cursul evoluţiei pământeşti, şi cu faptul că în interiorul femeii este adus aici elementul macrocosmic al evoluţiilor de pe Saturn, Soare şi Lună şi e primit în microcosmosul femeii, pe când macrocosmosul evoluţiei pământeşti imediat precedente e primit în microcosmosul bărbatului. Elementul feminin şi cel masculin poartă în ele, într-un mod cu totul deosebit, întregul Cosmos. Iar dacă eu am spus aici adesea că omul, în general, poartă în el întregul macrocosmos, pot să spun că organizarea feminină şi cea masculină îl poartă în două moduri diferite.
Lui Goethe i se revelează un gând cosmic, atunci când le pune pe penitente lângă Mater gloriosa. Căci, ce este pentru el Mater gloriosa? Aceea care a adus cu sine, în modul cel mai pur, în perioada pământească, efectele rămase de la perioadele saturniană, solară şi lunară, pe care le-a lăsat neatinse de pământesc şi s-a unit cu macrocosmosul, fiindu-i hărăzit să îl pregătească pe Christos pentru Pământ. Elementul macrocosmic, etern femininul, ne trage-n tării. Ce trage în tării? Ce am mai putea noi spune ca să dăm răspuns la această întrebare? Numai repetând ceea ce spune chorus mysticus.
La aceasta s-a referit Goethe – numai că el nu vrea să folosească o expresie comună, aceasta a vrut să spună:
Ceea ce a fost făcut, ceea ce s-a desfăşurat în faţa noastră, trage în sus în tării, totodată, întreaga lume spirituală.
Opera vieţii lui Goethe se încheie într-un mod profund creştin. De la aceste observaţii aforistice – aşa trebuia să fie – vom trece apoi la ceea ce urmează.
