Mâine vom avea îndrăzneala de a prezenta sub formă euritmică scena finală din Faust. Va părea de înţeles dacă expunerile mele de azi şi de mâine se vor referi la finalul părţii a doua din Faust-ul goethean. Cu întreaga parte a doua din Faust, dar mai ales cu scena finală, noi stăm, totuşi, în faţa celei mai mari încercări literare din evoluţia lumii, la baza căreia se află cele mai importante adevăruri spirituale. Şi totuşi, pe cât este de adevărat că pentru Faust-ul goethean sunt posibile diferite grade şi trepte de înţelegere, tot pe atât este de adevărat că se va putea merge mai departe în căutarea a ceea ce a intrat în Faust, mai ales în partea a doua a lui Faust, din viaţa sufletească infinit de bogată a lui Goethe.
Pe lângă aceasta, noi vom vedea că tocmai finalul părţii a doua are a ne dezvălui, de-a dreptul, atâtea adevăruri oculte, dacă intrăm în subtilităţile descrierii lor, cum niciun alt scriitor n-a mai încercat, probabil, până acum, să ne dezvăluie. Şi vom vedea că aceste adevăruri au fost transpuse de Goethe în partea a doua a lui Faust într-un minunat mod ştiinţific obiectiv din punct de vedere ocult – ca să folosim o expresie aparent pedantă.
Acum trebuie să vă mărturisesc deschis că n-aş îndrăzni să vorbesc despre Faust, în felul în care vreau s-o fac, dacă nu aş fi nevoit să privesc, din anul 1884 [Nota 43] şi până azi, la o problemă legată de Faust şi de Goethe care nu-mi dă pace niciodată. De aceea, poate că îmi va fi îngăduit să sugerez sub o formă aforistică unele lucruri care ar trebui argumentate mult mai exact în faţa cuiva care nu porneşte de la ştiinţa spirituală. Şi totuşi, eu trebuie să mărturisesc că nu sunt lipsit de o anumită sfială la gândul de a lega nişte remarci oculte de Faust al lui Goethe de o operă literară, în general. Fiindcă atunci în faţa privirii mele se înalţă toate lucrurile jalnice afirmate de ocultişti şi neocultişti în interpretarea unor creaţii literare.
Trebuie să ai, într-adevăr, o mică spaimă la gândul de a discuta din punct de vedere ocult nişte creaţii literare, dacă ai în minte tot ce s-a păcătuit în lume cu privire la asemenea interpretări, fie din partea ştiinţei, fie din partea aşa-zişilor teosofi. Şi, de aceea, îngăduiţi-mi să fac mai întâi un fel de introducere, din care dumneavoastră veţi putea vedea cât de puţin sunt înclinat eu însumi să proiectez în mod uşuratic adevăruri oculte, cunoştinţe oculte, în cine ştie ce creaţii literare din evoluţia spirituală a omenirii, cât de mult mă străduiesc să prezint numai lucruri care pot fi considerate cu adevărat întemeiate.
Ei bine, când trebuie să vorbesc despre un obiect oarecare, eu obişnuiesc să mă transpun mai înainte puţin, în sens mai larg, în acel obiect. Când luăm în serios observaţiile oculte, e necesar, fără îndoială, să ne transpunem în întreaga atmosferă, în atmosfera în care e situat obiectul. Aşa că eu mă străduiam să mă transpun din nou, puţin, în goetheanism.
În acest scop, trebuia să-mi procur câteva mijloace auxiliare literare, pe care le studiasem cu decenii în urmă. Am luat iarăşi în mână Profeţiile lui Bakis, de Goethe. Sunt 32 de strofe-maxime, îmbrăcate într-o formă enigmatică, vreo 32 de enigme, am putea spune. Vă puteţi imagina că s-a scris infinit de mult despre ceea ce, pe deasupra, Goethe a mai şi numit „Profeţii” şi peste care a turnat, aş zice, o înţelepciune orientalizantă – acesta e un fel de mâncare deosebită pentru istoricul literar. Aşa că cei mai diferiţi oameni au văzut în cele 32 de enigme cele mai colosale taine.
Vreau să vă dau imediat un exemplu caracteristic. Sunt enigmele 29 şi 30, pe care Goethe le-a formulat în felul următor. E foarte bine să ne adâncim în acest fel de enigme versificate, înainte de a aborda scena finală a lui Faust:
Trebuie să spunem: sună cu adevărat foarte misterios! Şi imediat, versul 30 este aşa:
Înainte de a ne face o idee despre felul cum „explică” un asemenea teosof misterioasele cuvinte, să vedem ce spune un esoterist. Din spusele sale nu prea vom afla mare lucru, dar nu-i nimic, de aici se poate vedea ce înseamnă, în acest fel, „ştiinţa”: „O întorsătură de cuvinte cum nu se poate mai demnă de luare-aminte! Goethe a ales această formă pentru a-şi încripta părerea şi pentru a o dezvălui, totodată.” Un alt exeget al lui Goethe a desemnat aceste versuri drept „libertate şi iubire”. Bunul om îl dojeneşte pe cel dintâi, spunând că e descumpănit şi vrea să atragă atenţia asupra propriei sale explicaţii: „Lucrul cel mai înalt şi cel mai respingător în acelaşi timp.” Aceasta este, după el, tinereţea. Ea savurează atât lucrurile cele mai înalte, cât şi pe cele mai respingătoare. El spune: Aşa, enigma se dezleagă de la sine.
Acesta este un esoterist! Un esoterist ar putea spune: Aşa ceva trebuie luat într-un sens infinit mai profund!
Versurile de mai sus se referă la plantă, care este omul inversat, ar putea spune cineva. Ele pot fi puse în legătură cu Logosul şi cu Lucifer sau cu magia albă şi cea neagră etc.! Asemenea explicaţii sunt răspândite cu miile în literatura teosofică.
Ei bine, a te transpune în ştiinţa spirituală nu înseamnă să ştii să aplici la tot felul de lucruri ceea ce ţi-ai însuşit din ştiinţa spirituală, ci să te pui în raportul just, în cazul nostru, cu Goethe, de pildă. Ştiinţa spirituală nu trebuie să ne ducă la tot felul de fantasmagorii, ci acolo unde izvorăşte adevărul. Şi atunci vom găsi că în primele două versuri ale poeziei amintite e vorba de un papuc, iar în ultimele două de un trabuc. Goethe ura fumul de trabuc. Da, acesta este adevărul, el nu e profund, dar acesta e lucrul pe care a vrut să-l spună Goethe. Iar dezlegarea celui de-al doilea vers este: Spiritus. Ca spirit, el e lucrul cel mai înalt, iar în alcool, drept, beţie, e lucrul cel mai respingător. (Spiritus însemna atât spirit, cât şi alcool – notă trad.) E foarte bine să derulăm câteodată un asemenea proces, pentru că nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de arta interpretării şi de tot soiul de alte arte profunde, ci trebuie să ne lăsăm conduşi într-acolo unde este adevărul.
Unii l-au făcut pe Goethe şi naţionalist-şovin. Dar el nu era câtuşi de puţin aşa ceva. Să luăm versul al cincilea:
Versurile au fost puse în legătură cu puterea continentală, cu lupta dintre Franţa şi Anglia. Comentatorul mai sus citat respinge însă această interpretare şi spune că e vorba de Revoluţia Franceză şi de poporul german. Dar aceasta e curată prostie! Aici e vorba, în realitate, de viaţă şi de moarte!
Ei bine, problema trebuie luată foarte în serios. Căci, dacă un lucru poate fi argumentat, aceasta nu e nicidecum o dovadă că el e just.
Am vrut să fac acest preambul, ca să nu credeţi cumva că am de gând să cad şi eu în aceeaşi greşeală, la interpretarea scenei finale din Faust. Această scenă finală ne înfăţişează ceea ce am putea numi „înălţarea la Cer” a lui Faust. După cum se ştie, Faust a trecut prin rătăciri grele, ca şi prin tot felul de erori şi încurcături în lumea mai largă, mai mare. În felul acesta, vedem: Faust trebuie să fie dus, sub influenţa lui Ahriman-Mefistofel, prin rătăcirile lumii, dar sâmburele cel mai adânc din pieptul omului, încarnat drept partea sa veşnică, nu trebuie să poată fi ruinat de ceea ce vine de la Mefisto-Ahriman. Până la urmă, Faust trebuie să poată fi primit în lumile spirituale bune. Acesta e lucrul pe care Goethe şi l-a propus, ca ţel, în drama sa Faust.
Cel care a cunoscut câte ceva în legătură cu lumile spirituale, prin ştiinţa spirituală, şi are puţin simţ artistic, îşi poate face, în general, o reprezentare despre felul în care ar scrie el aşa ceva. Pentru Goethe, care era o natură de artist, în sensul cel mai intim şi cel mai înalt al cuvântului, n-a fost tot atât de simplu. El nu a putut să descrie, pur şi simplu, cum Faust se ridică la Cer, şi toate acestea cu ajutorul unor plăsmuiri abstract-alegorice, pentru el aşa ceva ar fi fost simbolistică, ceva de paie, şi el nu voia asta. El voia artă. El voia ceva care să aibă consistenţă şi siguranţă în faţa realităţii adevărate, acest lucru trebuia să fie realizat. De aceea, s-a gândit: Cum să redau eu pe scenă faptul că Faust e dus în Cer? Doar nu poţi pune acolo decât, cel mult, obiecte din planul fizic, acestea nu pot să sugereze decât ceva simbolic, dar aşa ceva ar fi un lucru de paie, nu ar fi artă! Chiar şi cu tot soiul de maşinării nu s-ar putea pune pe scenă decât tot lucruri de paie. Goethe trebuia să caute mai întâi mijlocul cosmic prin care Faust se poate înălţa, ca suflet, în lumile spirituale. În lumile spirituale nu ne putem înălţa prin aer, prin elementele fizice exterioare. Unde se află ceva real, care poate constitui mijlocul prin care sufletul se poate înălţa la Cer? Acest mijloc nu poate fi, în primă instanţă, decât ceea ce este spiritualul pe Pământ. Da, dar unde este acesta, pe Pământ? E conştienţa care primeşte în ea spiritualul! Cu alte cuvinte, Goethe trebuie să creeze mai întâi o realitate a conştienţei care primeşte în ea spiritualul. Şi el face aceasta prin faptul că aşază într-un decor nişte oameni despre care se poate spune dinainte că în conştienţa lor trăieşte spiritualul: nişte călugări, nişte anahoreţi, pe aceştia îi pune unul peste altul. Şi se poate spune: înălţarea unui suflet în lumile spirituale e un proces real. A înfăţişa în faţa unui decor obişnuit un proces spiritual, aşa ceva nu ar fi real, el nu îşi are rădăcinile aici; el îşi are rădăcinile în sufletele pe care le prezintă Goethe. Astfel, el a căutat să înfăţişeze mai întâi conştienţele care percep procesul spiritual. Astfel, el pune pe scenă corul şi ecoul, care pot să perceapă lumea elementară a spiritului în realitatea fizic-senzorială. Ele s-au pregătit să vadă nu numai natura fizică exterioară, ci să vadă în cadrul planului fizic şi lumea spirituală în care sufletul lui Faust trebuie să intre.
Şi acum se arată că numai călugării pot simţi acest lucru. Căci, ia luaţi numai cuvintele, ele cu adevărat nu sunt descrierile unor procese fizice:
E ca şi cum omul ar simţi cum din lucrurile naturale izvorăşte lumea elementară.
La acest cor există un ecou. Nu e un lucru lipsit de importanță. El ne sugerează că ceea ce vine din natura elementară este cu adevărat multilateral.
Acum suntem conduşi, totodată, spre un lucru care la Goethe devine o gradaţie minunată. Ne sunt înfăţişaţi trei anahoreţi mai avansaţi, Pater ecstaticus, Pater profundus şi Pater Seraphicus, trei, care au atins nişte trepte de evoluţie mai înalte decât ceilalţi, care, ca anahoreţi, descriu numai procesele amintite adineaori. Dar există o gradaţie minunată de la Pater ecstaticus, prin Pater profundus, până la Pater Seraphicus.
Pater ecstaticus are de-a face cu treptele mai de jos ale desăvârşirii, cu trăirile prin simţuri, cu trăirea în propriul interior. Pater profundus a ajuns deja atât de departe încât merge din interior spre exterior, încât trăieşte ceea ce străbate, ca spirit, natura cu viaţă şi este, totodată, spirit uman. El se află pe o treaptă mai înaltă decât Pater ecstaticus, din punctul de vedere al spiritului. Putem spune: Pater profundus vede spiritul din Cosmos, care la el devine, totodată, spirit în om. Pater Seraphicus vede în mod nemijlocit în lumea spiritului, pentru el aceasta nu se revelează transpărând prin natură, ci are de-a face în mod nemijlocit cu spiritul.
De aici faptul că Pater ecstaticus devine mistic prin evoluţie interioară. Ceea ce se spune acum sunt numai stări interioare:
Ne-am ocupat deja de Pater profundus, care trece la treapta unde omul simte prin natură spiritul.
Cum râpi şi stâncă la picioare
Pe-abis adânc plutesc, greoi,
Cum mii de râuri curg în soare
Şi cad în spumegat şuvoi,
Cum dreaptă-n propria-i pornire
Tulpina creşte spre zenit:
La fel puternica Iubire
Susţine tot ce-a plăsmuit.
În jurul meu e-un vajnic ropot,
Parcă-ar umbla păduri şi stânci.
Şi totuşi cade-n dulce şopot
Torentul plin de râpe-adânci,
Chemat să ude văi zburdalnic:
Iar trăsnetul, cu foc senin,
Purifică văzduhul falnic
De orice neguri şi venin.
Sunt crainicii Iubirii vestea
Eternei creaţiuni aduc.
O, de-ar aprinde-n mine-acestea
Gerosul spirit, când, năuc,
Îl ţine-n lânced frâu simţirea
Şi plâns al viziunii mi-i.
O, Doamne, stâmpără-mi gândirea,
Şi dă lumină inimii!
Wie Felsenabgrund mir zu Füßen
Auf tiefem Abgrund lastend ruht,
Wie tausend Bäche strahlend fließen
Zum grausen Sturz des Schaums der Flut,
Wie strack, mit eignem kräftigen Triebe,
Der Stamm sich in die Lüfte trägt:
So ist es die allmächtige Liebe,
Die alles bildet, alles hegt.
Ist um mich her ein wildes Brausen,
Als wogte Wald und Felsengrund!
Und doch stürzt, liebevoll im Sausen,
Die Wasserfülle sich zum Schlund,
Berufen, gleich das Tal zu wässern;
Der Blitz, der flammend niederschlug,
Die Atmosphäre zu verbessern,
Die Gift und Dunst im Busen trug:
Sind Liebesboten, sie verkünden,
Was ewig schaffend uns umwallt,
Mein Innres mög' es auch entzünden,
Wo sich der Geist, verworren, kalt,
Verquält in stumpfer Sinne Schranken,
Scharfangeschloßnem Kettenschmerz.
O Gott! beschwichtige die Gedanken,
Erleuchte mein bedürftig Herz.
Cu Pater Seraphicus vine perceperea nemijlocită în conştienţă a lumii spirituale în care Faust urmează să fie primit, adică perceperea unor spirite în mijlocul cărora Faust urmează să intre la început. Dar pentru aceasta iarăşi trebuie să fie descrisă, mai întâi, o conştienţă: aceasta e Pater Seraphicus; el oferă mediul prin care pot să apară băieţii preafericiţi. Şi acum, iarăşi ceva minunat, observat, aş zice, în mod obiectiv şi concret.
Goethe face să apară nişte copii care au murit imediat după naştere, gura poporului îi numeşte: născuţi la miezul nopţii.
În societatea unor asemenea copii născuţi la miezul nopţii urmează să intre mai întâi Faust; ei nu ştiu nimic despre lume, conştienţa lor de dinainte s-a întunecat prin naştere, iar despre noua lume ei nu ştiu încă nimic. Acest lucru ţine de înălţarea la Cer a lui Faust. După cum în lumea fizică fulgerul nu poate exista fără tunet, în lumea spirituală o asemenea înălţare la Cer a lui Faust nu poate avea loc fără o conştientizare de sine a băieţilor preafericiţi.
Entităţile spirituale nu pot vedea fizicul planului fizic decât prin ochii noştri şi prin urechile noastre, altfel ele văd numai spiritualul. Când un spirit vede o mână, el vede voinţa care pune mâna în mişcare, şi forma: dacă vrea să vadă fizicul mâinii, trebuie să se folosească de un ochi fizic.
Băieţii binecuvântați se află acum în Pater Seraphicus. El le dă din forţa lui spirituală atâta cât le este necesar pentru a se putea ridica în sfere mai înalte. De aici vedem legătura lumii spirituale cu cea fizică. Atunci când noi medităm, acest lucru le este de folos spiritelor, de aceea e bine să le citim câte ceva decedaţilor noştri. Astfel, Pater Seraphicus le dă băieţilor rodul meditaţiei sale, şi datorită acestuia ei urcă.
A-l cunoaşte pe Faust în felul acesta, a vedea că aici Goethe a integrat unei mari opere din literatura universală un adevăr ocult dintre cele mai profunde, înseamnă a fi mai aproape de ocultism decât atâtea explicaţii „oculte”.
Acum băieţii se află în propria lor regiune. Ei au trecut din sfera spiritelor formei în sfera spiritelor mişcării.
Şi acum vin îngerii, ducând spre Cer entelehia lui Faust, adică partea nemuritoare din fiinţa sa. Ei au smuls acest mădular al lumii spirituale de sub puterea lui Mefistofel şi îl duc sus, rostind:
Îngerii mai tineri:
E o frază ocultă: pentru Mefisto-Ahriman, iubirea este un foc mistuitor şi un dar îngrozitor al întunericului.
Acum îngerii mai desăvârşiţi:
Ce fel de rest pământesc este acesta? Sufletul nostru, când trăieşte pe Pământ, percepe, prin percepţiile, reprezentările, sentimentele sale, ceea ce se întâmplă pe Pământ; prin aceasta, am putea spune, sufletul acaparează pentru sine ceea ce trăieşte în elementele planului fizic. Şi acest lucru nu poate fi separat imediat de suflet. La fel cum mai demult cadavrele erau învelite într-o urzeală de azbest, pentru ca cenuşa să nu se risipească, tot astfel sufletul lui Faust are în el un rest din lumea senzorială, care nu e pur, chiar dacă ar fi ca azbestul, care rezistă focului.
Îngerii îşi acoperă chipul în faţa devenirii omului. Acesta e un mister care poate fi văzut numai de acele entităţi care pot coborî mai jos decât îngerii, care nu au trecut prin procesul devenirii-om. Numai iubirea poate să facă această separaţie.
Acum îngerii îi observă pe băieţii preafericiţi. Băieţii preafericiţi primesc ceea ce e dus spre înalturi:
Aici Goethe se leagă iar de nişte procese fizice, pentru a caracteriza nişte procese spirituale. Când mor, călugării benedictini sunt înveliţi într-un veşmânt special, flocca, de culoare cafenie; toţi benedictinii sunt înmormântaţi în aceeaşi flocca, de aici cuvântul Flocken (fulgi).
Aici eu am încercat să-mi permit o libertate în raport cu ceea ce există în mod real de jur împrejurul lui Faust. Eu am spus: Toate acestea trebuie să ni se dezvăluie printr-o conştienţă. Până acum, totul trece prin conştienţa corului, a anahoreţilor. Acum, Faust însuşi trebuie să se înalţe printr-o conştienţă, dar el trebuie să se înalţe printr-o conştienţă deplină, el trebuie să umple în întregime o nouă conştienţă, o nouă conştienţă care este însă identică cu el, fiindcă el ajunge sus ca om deplin, întreg.
Multe în Faust sunt nedesăvârşite, şi în mod sigur e nedesăvârşită figura lui Pater Marianus, pe care Goethe l-a numit mai târziu Doctor Marianus. Acest Doctor Marianus există pentru ca Faust să apară prin conştienţa lui, de aceea eu fac, pur şi simplu, în aşa fel încât Doctor Marianus să fie Faust însuşi. Anahoretul Doctor Marianus e în acelaşi timp şi Doctor Marianus şi Faust.
Acum se apropie adâncul mister al iubirii, acesta fiind elementul care impregnează lumea în sensul absolut creştin al cuvântului.
În sens profan, Faust a sedus-o pe Gretchen, Gretchen a fost chiar executată, ea s-a încărcat, nevinovată, de vină, în ea există acea nevinovăţie care zace închisă în misterul omului şi iubirea ei este „veşnică stea nepieritoare”. Dacă vrem să exprimăm aceasta printr-o imagine, ajungem la Mater-Dolorosa-Gloriosa. Ea aduce cu sine trei penitente, ea nu îşi îndreaptă privirile spre vina celor trei, ci spre ceea ce, în ele, e vinovat-nevinovat. Doctorului Marianus i se dezleagă acest mister.
Vaste sunt văile,
Spiritu-i mare.
În pâlc, femeile
Zboară prin zare.
Miez al eterului,
În coroana de stele,
Regina cerului
Luceşte-ntre ele.
(Extaziat)
Doamnă-a lumii, chip nestins,
Lasă-mă prin haina
Cortului de cer întins
Să-ţi contemplu taina!
Tot ce-n pieptu-mi de bărbat
Lin şi grav mă-ncântă,
Să te-ntâmpine curat
Cu iubire sfântă.
Când, măreaţă, porunceşti,
Nimeni nu ne-nfrânge;
Când duios ne linişteşti,
Focul brusc se stinge.
Tu, fecioară, în cel mai pur
Sens, Regină-Mamă,
Те-am ales noi în azur,
Zeilor de-o seamă.
Mici nori de fată
I se prezintă:
Sunt pocăitele,
Gingaşa gintă...
Hier ist die Aussicht frei,
Der Geist erhoben.
Dort ziehen Fraun vorbei,
Schwebend nach oben;
Die Herrliche mitteninn
Im Sternenkranze,
Die Himmelskönigin,
Ich seh's am Glänze.
(Entzückt)
Höchste Herrscherin der Welt!
Lasse mich im blauen
Ausgespannten Himmelszelt
Dein Geheimnis schauen.
Billige, was des Mannes Brust
Ernst und zart beweget
Und mit heiliger Liebeslust
Dir entgegen traget.
Unbezwinglich unser Mut,
Wenn du hehr gebietest,
Plötzlich mildert sich die Glut,
Wie du uns befriedest.
Jungfrau, rein im schönsten Sinn,
Mutter, Ehren würdig,
Uns erwählte Königin,
Göttern ebenbürtig.
Um sie verschlingen
Sich leichte Wölkchen
Sind Büßerinnen,
Ein zartes Völkchen,
Goethe face, în mod absolut adecvat realităţii, ca sufletul să izvorască la început din ceţuri – norişori –, pentru a se aduna apoi în forma încheiată.
Urmează corul penitentelor. Este măreţ, extraordinar, că Goethe a luat iubirea tocmai în forma ei senzuală, şi a transfigurat-o aici în mod religios – pentru a doua oară; Biblia a făcut-o deja o dată. Maria Magdalena a iubit mult în sensul real al cuvântului, dar ea a iubit, şi Christos vede numai iubirea, nu şi păcatul, de aceea şi ea îi aparţine lui Christos. Apoi Maria Egipteanca şi Una Poenitentium, numită de obicei Gretchen. Tot aşa s-ar putea spune: Doctor Marianus, numit de obicei Faust.
Băieţii preafericiţi îl primesc pe Faust în cercul lor. Faust caută elementul marianic în Gretchen prin Regina Cerească, de aceea unui cor mistic îi este îngăduit să exprime cele petrecute. Acest cor mistic cuprinde marile cuvinte lapidare:
Cu această schemă-schelet eu am vrut să vă arăt cum Goethe a înfăţişat ultima scenă într-un mod cu adevărat adecvat realităţii, pe baza unei cunoaşteri spirituale, că el a ştiut să creeze peste tot bazele reale: bazele care ţin de conştienţă.
Goethe a descris aceste lucruri ca unul care le cunoaşte, care le înţelege cu adevărat. În orice caz, trebuie să ne transpunem în ceea ce a vrut Goethe. Trebuie să fim în interiorul intenţiilor sale, să-l avem în faţa noastră pe Goethe cel mort ca şi cum ar fi viu. Fiindcă unele aspecte nu sunt atât de uşor de pătruns.
