De fapt, noi am configurat până acum, în fond, euritmia cuvântului, obținând câte ceva în această privință. Euritmia muzicii este configurată de fapt doar în primele ei elemente, și este o realitate remarcabilă cea care s-a constituit în ultima vreme și m-a determinat să țin această scurtă serie de conferințe [Nota 1]. Este vorba de realitatea susținută cu intensitate dintr-o direcție sau alta că oamenii găsesc euritmia muzicii mai simpatică decât euritmia cuvântului și că ei au sentimentul de a putea înțelege mai ușor euritmia muzicii, în timp ce euritmia cuvântului pare multora ca fiind ceva mai greu de înțeles. Această realitate tristă a faptului că ceva care se află încă în leagăn este considerat mai important decât ceva deja configurat, este cea care ne-a furnizat dovada că înțelegerea euritmiei nu a crescut prea mult în zilele noastre. Iar noi trebuie să ne îngrijim în primul rând de această înțelegere. Și de aceea aș dori să vă expun astăzi mai întâi câteva aspecte introductive care vă pot oferi posibilitatea să acționați și în sensul unei asemenea înțelegeri a euritmiei.
Prin aceea că vom încerca să configurăm euritmia muzicii din cadrul euritmiei generale, vom putea vorbi, măcar introductiv, despre această înțelegere.
Nu putem contesta că și euritmiștii pot contribui mult pentru a răspândi o adevărată înțelegere a euritmiei. Căci în primul rând trebuie luat în considerare ceea ce percepe un spectator din euritmie. Spectatorul nu percepe în euritmie doar simplele mișcări și gesturi pe care le fac euritmiștii, ci el percepe realmente ceea ce simt și trăiesc lăuntric cei ce euritmizează. Și de aceea este necesar ca prin euritmizare euritmiștii să trăiască realmente ceea ce trebuie ei să expună. Iar aceasta este, în euritmia cuvântului, configurația sunetului articulat, a cuvântului, iar în euritmia muzicii configurația sunetului.
Or din această configurație a sunetelor, în afară de formele create pentru anumite bucăți muzicale, noi nu avem de fapt până acum decât sunetele în sine, de fapt doar gama, și nimic mai mult. Dacă în euritmia cuvântului nu am avea mai mult decât avem acum în euritmia muzicii, ar însemna să avem doar vocalele a, e, i, o, u. Acum gândiți-vă cât de puțin am putea atinge, din punct de vedere artistic, dacă în euritmia cuvântului nu am avea decât a, e, i, o, u. În euritmia muzicii nu avem mai mult decât atât, și de aceea este de-a dreptul deprimant să primești judecățile caracterizate în privința euritmiei muzicii. Tot de aceea consider că este o necesitate să facem măcar un început în punerea bazelor euritmiei muzicii.
Pentru aceasta însă este în primul rând necesar să trecem dincolo de schițarea gesturilor și înfăptuirea mișcărilor din euritmie, și ca, realmente, să resimțim în euritmie sunetul adevărat – asta și în euritmia cuvântului. Trebuie să-mi permiteți să fac această introducere, căci în vorbirea noastră și în scrierea noastră nu mai avem nici o noțiune în privința a ceea ce este de fapt un sunet, și asta pentru că noi nu mai numim în ziua de azi sunetele, nu le mai pronunțăm realmente, ci cel mult le intonăm scurt.
Noi spunem a. Limba greacă a fost cea din urmă limbă care mai spunea alpha. Dacă vă întoarceți înapoi la limba ebraică, găsiți: aleph. Acolo, sunetul ca atare avea un nume. Acolo sunetul era ceva ființial. Cu cât ne întoarcem mai mult la limbile vorbite în trecut, cu atât mai ființiale devin literele. Dacă numim prima literă greacă din alfabet: alpha, și ne întoarcem la semnificația acestui cuvânt alpha – care este un cuvânt ce cuprinde sunetul –, mai găsiți câteva ecouri, chiar și în limba germană, a ceea ce se află în sunetul alpha, de exemplu atunci când spuneți Alp (coșmar – n.tr.), sau când spuneți Alpen (Alpi – n.tr.). Aceasta ne conduce la Alp – Elf (elf, ființă elementală – n.tr.) – la o ființă caracterizată prin mobilitate, aflată în permanență naștere, devenire, mișcare vie. Aceste sensuri au fost cu desăvârșire pierdute pentru a, pentru că nu mai rostim alpha sau aleph.
Dacă aplicăm însă aleph sau alpha la om, atunci îl putem trăi realmente pe a. Și cum îl trăim pe a? Un melc nu poate fi aleph, și nu poate fi nici alpha. Un pește ar putea deja fi alpha, aleph. De ce? Pentru că peștele are coloană vertebrală, iar coloana vertebrală constituie punctul de pornire al devenirii într-o asemenea ființă care este aleph. Iar de la coloana vertebrală pornesc forțele care învăluie ființa ce este în alpha.
Înțelegeți acest lucru în felul următor. Considerați coloana vertebrală în așa fel încât de la ea să pornească radial ceea ce îl identifică pe aleph, pe alpha. Veți viețui lucrurile cu aproximație dacă vă gândiți pentru început că dumneavoastră, ca om, nu ați avea nimic de la coloana vertebrală dacă de acolo nu ar porni coastele, configurând trupul. Și dacă vă imaginați coastele desprinse și în mișcare, avem brațele. Și dacă cuprindeți aceasta cu privirea, aveți și a-ul euritmic. Să nu credeți că cel care privește euritmia vede doar această bifurcare (vezi Fig. 1, desenul din dreapta); căci atunci i-ați putea întinde în locul brațelor dumneavoastră și o foarfecă sau un clește de forjă, pe care le deschideți. Dar nu puteți face aceasta, ci dumneavoastră trebuie să-i aduceți spectatorului, omul.
Tabla 1Iar omul trebuie să-l simtă într-adevăr înlăuntrul lui pe alpha, aleph. El trebuie să simtă: mă deschid lumii. Lumea vine spre mine și eu mă deschid față de lume. Și cum ne deschidem față de lume? Noi ne deschidem, de exemplu, în modul cel mai pur, atunci când ne raportăm la lume cu uimire. Vechii greci spuneau că orice cunoaștere începe prin uimire. Dar dacă te raportezi la lume cu uimire faci gestul de a. Și dacă descrieți un a euritmic v-ați transpus trupul astral în acea poziție care este indicată prin mișcarea sau poziția bifurcată a brațelor.
Și nu veți face gestul corespunzător dacă nu ați făcut niciodată exercițiul – am menționat acest lucru în îndrumările anterioare –, dacă nu ați făcut niciodată exercițiul de a trăi într-adevăr cu sentimentul această bifurcare a brațelor. Căci aici trebuie să fie simțire. Dumneavoastră trebuie să aveți sentimentul că sunetul a este o abreviere în aer sau ceva abstract, comparativ cu cel viu pe care îl resimte omul.
Atunci când omul cuprinde ceva cu brațele configurate într-o jumătate de cerc, el cuprinde acel ceva cu iubire. Atunci când se deschide în bifurcarea brațelor, el cuprinde lumea cu uimire. Și această uimire din trupul astral care există în ființa omenească trebuie exersată adesea și trebuie să fi fost resimțită dacă e ca a-ul să fie adevărat. Așadar nu faptul de a descrie semnul este esențial, ci de a simți că lucrurile nu pot fi altfel – ceea ce corespunde unei anumite trăiri lăuntrice –, decât ca brațele să se deschidă în bifurcare față de lume.
Să trecem acum la e. Se pune problema ca dumneavoastră să simțiți într-adevăr acest e. Faptul de a simți e-ul înseamnă raportarea obiectivă la ceva.
La a ne deschidem cu uimire față de lume, admirând-o. Lăsăm lumea să vină spre noi. Când simțim e-ul nu lăsăm lumea să vină pur și simplu spre noi, ci luăm o atitudine față de lume, ne raportăm la ea. Lumea este aici, și noi ne raportăm la ea. De aceea, e-ul constă în aceea că noi ne atingem pe noi înșine (brațele încrucișate). Ne atingem pe noi înșine. „Și eu sunt aici, față în față cu lumea”, spunem noi atunci când simțim e-ul. Și dumneavoastră puteți învăța e-ul atunci când trăiți gestul de e în sentimentul: Și eu sunt aici, față în față cu lumea, și vreau să simt că și eu sunt aici. Unul dintre membrele mele îl face pe celălalt să simtă că și eu sunt aici.
Mi-ar fi fost tare drag dacă lucrurile ar fi evoluat în așa fel încât să vă fi dat ceea ce denumește literele în felul acesta, și de aici s-ar fi născut impulsul lăuntric de a dezvolta aceste sentimente față de litere, căci atunci ați fi făcut-o pe o bază solidă. Desigur că aceasta s-a petrecut în multe cazuri și la mulți oameni în subconștient, chiar dacă lucrurile nu au fost exprimate limpede. Însă învățarea euritmiei trebuie să pornească de la aceste lucruri.
Luați o-ul. Făcând gestul de o, dumneavoastră formați, cu amândouă brațele, un cerc. La gestul de o trebuie să simțiți că nu puteți viețui e-ul. În e vă raportați față de lume. În o ieșiți afară din dumneavoastră și închideți ceva în dumneavoastră înșivă.* Dumneavoastră cuprindeți ceva. La e este așa că ceea ce aveți în vedere este afară, iar dumneavoastră sunteți înăuntru, înăuntru în dumneavoastră înșivă. La o situația este așa că adormiți în timp ce vegheați, prin aceea că lăsați întreaga dumneavoastră ființă să se plimbe afară, în spațiul pe care îl cuprindeți cu gestul de o. Iar ceea ce aveți dumneavoastră în vedere este înăuntrul acestui gest, astfel încât dumneavoastră puteți simți în cadrul trăirii de o: Eu mă apropii de un copac; eu înconjor acest copac cu brațele mele, dar eu însumi sunt acest copac. Eu am devenit un spirit al copacului, un suflet al copacului. Aici este copacul; și pentru că eu însumi am devenit suflet al copacului, pentru că am devenit una cu copacul, eu fac acest gest. Eu ies din mine însumi. Cele esențiale pentru mine acum sunt în brațele mele. – Acesta este sentimentul de o.
* Mișcare în O înainte (Nota stenografului)
Sentimentul de u este acela de a fi unit cu ceva, și de fapt să vrei să pleci de acolo, de a urma altfel mișcarea pe care o faci, de a ieși din tine, de a pregăti drumul. Eu mă deplasez de-a lungul brațelor mele atunci când fac mișcarea de u. Eu sunt convins de asta: u egal mai departe, mai departe, mai departe; mai departe în această direcție**.
* Mișcare în U înainte (Nota stenografului)
Vedeți dumneavoastră, acesta este limbajul. Acesta este limbajul, care de fapt întreabă: Cum se raportează omul la lucrurile lumii? Limbajul întreabă mereu: Cum se raportează omul la lucrurile lumii? Este el uimit de aceste lucruri? Vrea el să se mențină de sine-stătător în fața lor? Le cuprinde el? Vrea să fugă din fața lor?
Limbajul este mereu o relație a omului cu lumea. Muzica este o relație a omului ca om spiritual-sufletesc cu sine însuși.
Și dacă încercați să vă transpuneți corect în ceea ce poate fi resimțit în vocale în modul descris, să spunem în o, sau în u, aceasta este o ieșire limpede a sufletului din trup. Acest lucru se exprimă deja în vorbire. Gândiți-vă numai că o-ul este rostit cu buzele îndreptate înainte, printr-o rotunjire clară a acestora: o, iar u-ul este rostit printr-o împingere în afară a buzelor: u egal mai departe. Astfel că în gesturile pe care le face limbajul în aer avem deja această ieșire din sine însuși la rostirea lui o și a lui u.
Dar elementul muzical este contrariul elementului vorbirii. În timp ce vorbește, omul iese din sine însuși părăsindu-și cu trupurile sale astral și cu Eul trupurile fizic și eteric, chiar dacă numai parțial, chiar dacă el nu observă acest lucru; însă este o adormire în stare de veghe atunci când spunem o sau u sau când euritmizăm o-ul sau u-ul. Este o adormire în stare de veghe. Atunci când ieșim afară din noi în o sau u, intrăm de fapt cu sufletescul nostru în elementul sufletesc. Iar când spun: În u și o eu ies cu trupul meu astral din trupul meu fizic, eu exprim acest lucru prin vorbire.
Atunci când spun: Eu merg cu sufletul meu în ceea ce trăiesc, în spiritualul meu – deși ies din mine, merg înlăuntrul spiritualului meu: acesta este tocmai contrariul, tot așa cum la adormire ies din fizicul meu și merg în spiritualul meu. Așadar atunci când spun: Eu merg în spiritualul meu în o sau în u, atunci vorbesc muzical.
Dar dacă reflectez asupra lui o sau u, eu tăgăduiesc, desigur, vorbirea muzicală. Și se pune întrebarea: Care este trăirea muzicală la această ieșire din sine însuși, trăirea muzicală ce corespunde din punct de vedere muzical ieșirii din sine care există la o sau u? Această trăire muzicală care se află în o sau u este, ca trăire, în sens cuprinzător, trăirea dispoziției de major.
Dacă vorbim despre trăirea dispoziției de major, noi avem această trăire în o sau în u, și nu aș vrea să răstălmăcim lucrurile, dar noi o trăim într-o trăire legată de vorbire. Și de fiecare dată – indiferent că se rostește un o sau un u, sau un cuvânt care are în principal o sau u, așadar un cuvânt care are predominante o sau u –, când noi rostim o sau u, la baza vorbirii noastre se află trăirea muzicală a dispoziției de major.
Iar dacă reflectăm asupra lui a și asupra lui e, acolo unde putem percepe limpede trăirea acestor sunete, noi pătrundem cu trupul nostru astral în trupul fizic și devenim deosebit de conștienți de acest trup fizic – și atunci avem o altă trăire muzicală. Dar fiți atenți la această conștientizare a trupului fizic. Prin aceea că rostiți sau euritmizați un a dumneavoastră vă cufundați de fapt, pe cât de mult este posibil, trupul astral în trupul dumneavoastră fizic. Este într-adevăr ca și cum v-ați simți trupul astral – pentru oamenii mai puțin abstinenți, aș zice, ca picăturile de vin curgând prin membre, pentru oamenii abstinenți aș spune, curgând ca limonada. Aveți deci realmente în această rostire de a ceva ca și cum v-ați turna niște picături de lichid prin trupul dumneavoastră fizic. Și ce apare din acest trup fizic? Apare a: este sentimentul de satisfacție, de tihnă, de bunăstare.
Acum să abordăm celălalt aspect: vreți să vă mențineți pe dumneavoastră înșivă în raport cu mediul înconjurător, să puteți spune: Și eu sunt aici. – Este ca și cum v-ați ocroti de frig printr-un veșmânt protector. În felul acesta vă creșteți intensitatea existenței dumneavoastră. Iar faptul de a resimți altceva și de a vă apăra împotriva acestui altceva, această afirmare împotriva a altceva este conținut în e. Dar în ambele cazuri, în a și în e are loc o cuprindere a trupului fizic prin trupul astral.
Această trăire poate fi viețuită și muzical. Ea poate fi viețuită muzical în modul cel mai cuprinzător în trăirea dispoziției de minor. Trăirea dispoziției de minor este întotdeauna o retragere în sine cu sufletesc-spiritualul, o cuprindere a propriei corporalități de către sufletesc-spiritual. Și veți ajunge cel mai ușor la ceea ce ar trebui să trăiți tocmai în gestul euritmic drept diferență dintre trăirea de major și aceea de minor dacă extrageți trăirea de major, dar într-un mod viu, pe bază de sentiment, din trăirea de o și u, și dacă extrageți trăirea de minor, dar tot pe bază de sentiment, din trăirea de a și din aceea de e – deci nu din sunete, ci din trăirea lor.
Dacă abordați aceste lucruri veți putea simți deja cât de puțin știe de fapt omul despre om în ziua de azi. Căci trebuie să spunem că în lumea contemporană nouă există o înțelegere extraordinar de redusă față de orice. Dar fără această înțelegere nu se poate de fapt face nimic productiv în niciun domeniu. Această înțelegere trebuie dobândită, pentru că altfel nu vom putea încadra niciodată omul întreg în elementul artistic. Iar elementul artistic în care nu este încadrat omul întreg, nu este de fapt nimic; este o farsă. Elementul artistic poate dăinui numai dacă omul întreg se implică în acest element artistic.
Apoi trebuie resimțite într-adevăr corelațiile dintre om și lume; trebuie resimțit realmente cum ne aduce limbajul în relație cu lumea exterioară, iar muzica în relație cu noi înșine; și cum toate gesturile euritmice pentru sunetele vorbirii sunt extrase, ca să spunem așa, din om, sunt gesturi transpuse în lumea exterioară, iar gesturile muzicale trebuie să fie gesturi care se întorc în om, și cum tot ceea ce iese în afară prin euritmia cuvântului trebuie să pătrundă prin gestul muzical înăuntru, în om.
Vedeți dumneavoastră, în ziua de azi în lumea gândurilor totul este risipit în mod haotic. Nu putem cuprinde cu privirea nimic viu. Dar considerați acum un om care este – așa cum se spune adesea – sanguinic, așadar un om care trăiește intens în cele exterioare. Un om sanguinic este plăcut, adică ne place de fapt numai atunci când el rostește o sau u. Avem de fapt întotdeauna un gust amar în gură atunci când un om sanguinic rostește a sau e; el nu este potrivit pentru acestea. Numai că oamenii prezentului nu au sentimente atât de vii. Și de aceea pot crea atât de puțin oamenii prezentului dinlăuntrul cel mai adânc al ființei lor.
Considerați însă acum un om melancolic: un om melancolic ce rostește o sau u este, de fapt, pentru cineva care are înțelegere în această privință, doar o caricatură; un om melancolic valorează ceva numai când rostește a sau e. Iar aici aveți trecerea în veșnica dispoziție de major a omului sanguinic și în veșnica dispoziție de minor a omului melancolic.
Considerați însă acum un om despre care se spune că ar fi „sănătos tun”. Un om sănătos tun se află în dispoziția de major, iar trupul său astral face în majoritatea cazurilor mișcări ce corespund lui o și u. El merge cu ușurință, ceea ce înseamnă că de fapt este încontinuu în u. El se apucă de orice lucru, în măsura în care acesta îi place; se poate și detașa de orice: el este continuu în dispoziția de u; el este dispoziția vie de major, care se plimbă încoace și încolo.
Gândiți-vă acum la un om bolnav: el este încontinuu așa, că prin starea sa de boală el imită dispoziția de a – fără să se minuneze – sau pe aceea de e; mai degrabă pe cea din urmă. Un om bolnav se află încontinuu în dispoziția de minor. Și nu este o metaforă sau vreo comparație dacă ne întrebăm: ce este febra? Febra este a-ul transpus în fizic, acel a pe care euritmistul sau cel care rostește a îl produce astral în sine. Dispoziția de minor proiectată în fizic, producătoare de febră, este același proces ca acela în care rostiți a, numai că dumneavoastră o faceți la un nivel superior, spiritual-sufletesc. Întotdeauna a este febra. El este fie febră, fie lacrimi; dar este întotdeauna ceva pe care omul îl produce în sine.
Aceste lucruri, dacă sunt înțelese corect cu sentimentul, duc din nou la corecta cunoaștere a omului. Și pentru că omul este parțial sănătos, parțial bolnav, evoluția celui care este sănătos tun, și care trebuie să apară în artă, se întrepătrunde atât de intim cu dezvoltarea mișcărilor însănătoșitoare. Acestea există și la omul bolnav. Și ele se întrepătrund atât de strâns, deoarece pe un plan superior dispozițiile de major și de minor sunt tot una cu sănătatea și boala – însă cu trăirea sănătății și a bolii. Numai că nu trebuie să vă gândiți că deoarece dispoziția de minor constituie boala, ea ar fi din această cauză ceva rău sau subordonat. Faptul de a fi bolnav sufletește înseamnă întotdeauna cu totul altceva decât acela de a fi bolnav în fizic. Și de aceea vom vedea că prin dezvoltarea dispozițiilor de major și de minor în mod euritmic vor ieși la iveală efecte de euritmie terapeutică. Vedeți însă astfel că există realmente o punte între euritmia vorbirii și euritmia muzicii. Și dacă trăim corect elementul vocalic din euritmia vorbirii, așa cum am expus eu, pe de o parte în a și e și pe de altă parte în o și u, suntem conduși în felul acesta și la dispozițiile de minor și major.
Dar acum se pune problema că trebuie să abordăm realmente cu toată seriozitatea faptul că prin gest elementul muzical trebuie deplasat înspre lăuntrul omului, în timp ce euritmia cuvântului trebuie depărtată de om prin gest.
Și acum, reprezentați-vă următoarele: încercați să pășiți cu piciorul drept înainte, resimțind pe cât de mult posibil acest gest*; procedați în așa fel încât exprimați și cu capul acest sentiment de înaintare: pășiți înainte (capul nu rămâne în urmă, ci este și el mai degrabă în față). Avem, în felul acesta, un gest.
* (Doamna Schuurman – nota stenografului).
Acum faceți un al doilea gest: încercați să însoțiți această mișcare pe care tocmai ați făcut-o prin aceea că vă îndreptați mâna dreaptă, cu palma înspre afară, și o mișcați, pe cât posibil, în direcția de înaintare a piciorului. Acesta a fost un al doilea gest.
Să considerăm acum primul gest: pășirea. Să considerăm cel de-a doilea gest: mișcarea. Și acum încercați să adăugați un al treilea gest prin aceea că vă deplasați ușor brațul stâng ca și cum ați vrea să-l loviți pe cel drept (brațul stâng se izbește ușor de cel drept). Dumneavoastră pășiți înainte, urmărind cu brațul drept mișcarea, și atingând brațul drept cu brațul stâng. În felul acesta ați exprimat, pe cât posibil de radical, un anumit gest. Aveți pășirea, mișcarea, iar prin adăugarea brațului stâng: configurarea; pentru că prin implicarea ulterioară a brațului stâng dumneavoastră puteți reține în mișcare ceea ce ați adus în mișcare prin brațul drept. Avem așadar:
Aici vă aflați într-adevăr într-o triadă. Și sunteți înlăuntrul acestei triade, astfel încât o puteți simți realmente. În pășire puteți găsi o indicație a ieșirii în afară a trupului dumneavoastră astral. În urmărirea acestei mișcări pe care o executați cu brațul drept puteți simți o fortificare a acestei ieșiri în afară. Iar în ceea ce am desemnat eu drept configurare aveți o menținere a acestei mișcări.
Vedeți dumneavoastră, dacă veți resimți cu adevărat ceea ce v-am indicat eu acum drept gesturi, dacă pătrundeți în acestea: în pășire, mișcare și configurare, și ca oameni nu vreți să fiți altceva decât această pășire, mișcare, configurare, dacă pătrundeți întru totul în ele ca om, atunci aveți ceva întreit. Atunci veți simți cu ușurință că pășirea este baza a toate; de la ea pornește totul. Mișcarea este ceea ce o simțiți drept consecință, și care trebuie să fie în acord cu ceea ce constituie baza. Iar configurarea este ceea ce fixează întregul ansamblu.
Dumneavoastră trebuie să trăiți toate acestea, într-adevăr, pe dumneavoastră înșivă. O puteți face prin aceea că trăiți în moduri diferite, aplicând ceea ce există ca sunete aici; dumneavoastră puteți face mișcarea jos sau sus, sau în poziția mediană. Dacă o faceți în așa fel încât jos aveți do-ul, încât la mijloc să aveți mi-ul, așadar începeți cu pășirea, care precede totul, executați mișcarea în mi și încercați să realizați configurarea în sol, atunci aveți în acestea trei, în pășire, mișcare și configurare, acordul major. Configurați pe dumneavoastră înșivă, într-un mod absolut obiectiv, acordul major, prin aceea că puneți într-adevăr trăirea acordului major în ceea ce reprezentați dumneavoastră ca oameni în lume. Tot așa cum a trebuit să simțiți în gesturile de expunere a sunetelor vorbirii conținutul lăuntric al acestora, tot așa trăiți aici în pășire, mișcare și configurare, acordul major. Acesta este, pentru început, un element.
Acum vrem să încercăm să pășim cu piciorul stâng în spate, urmărind mișcarea cu capul; acum încercați să urmăriți mișcarea cu brațul stâng. Urmăriți mișcarea de pășire înapoi cu brațul stâng în așa fel încât podul palmei să fie îndreptat spre interior. Porniți cu totul relaxați. Acum faceți mișcarea de pășire înapoi, simultan cu mișcarea capului și cea a brațului (mâna se pune pe piept) și încercați să realizați configurarea prin punerea brațului drept deasupra. Încercați să mențineți aceasta. Dar lucrurile trebuie să fie în așa fel încât să se vadă, într-adevăr, cum brațul stâng este condus pe lângă trup, mâna (stângă) este îndreptată oarecum înspre trup, iar mâna dreaptă este îndreptată oarecum înspre cea stângă, așadar mâna stângă este din nou oarecum reținută.
Aveți așadar,
Aveți cu aceasta acordul minor, și anume în așa fel încât dacă veți cuprinde aceste gesturi cu privirea și veți încerca tot mai mult să aveți aceste gesturi în vedere, veți realiza că aceste elemente fundamentale – acordul major și acordul minor – nu pot fi deloc reprezentate altfel, decât așa.
Și abia atunci când ați realizat că ele nu pot fi reprezentate deloc altfel, ați simțit cu adevărat lucrurile. Puteți încerca să le reprezentați în alte moduri, oricum vreți dumneavoastră; și dacă un alt mod de reprezentare vă place mai puțin, atunci ați simțit ce trăiește de fapt înlăuntrul celor pe care tocmai vi le-am expus.
Vedeți dumneavoastră, prin aceasta aveți, în fond, pentru elementul muzical, ceea ce v-am oferit în euritmia vorbirii pentru euritmizarea vocalelor. Căci atunci când vă spun: Faceți un a prin euritmia cuvântului, aceasta este echivalent pentru euritmia vorbirii cu faptul că acum vă spun: faceți* acordul major, sau vă spun: faceți** acordul minor. Mai întâi, avem vocalizarea.
* (Doamna Schuurman – nota stenografului).
** (Domnișoara Wilke – nota stenografului).
Până acum, nu am caracterizat ceva. Eu am vorbit despre faptul că trăirea de major poate fi avută, în general, în o și u, și că trăirea de minor poate fi avută, în general, în a și e – oricât de neverosimil ar părea acest lucru. Eu nu am vorbit despre faptul că și între acestea putem avea ceva. Se poate avea trecerea de la una la alta. Acum încercați să viețuiți, de exemplu, trecerea de la uimire la cuprinderea existentă în trăirea de o, sau viceversa, de la cuprinderea din trăirea de o la uimire. În felul acesta pătrundeți din afară înăuntru. Realizați trecerea de la pășirea în afară cu trupul astral la cufundarea înăuntru cu trupul astral. Astfel pășiți de la boală la sănătate, de la sănătate la boală. Acesta este i-ul. Iar i-ul este întotdeauna ceea ce constituie simțirea neutră de sine dintre trăirea în afară și trăirea înăuntru în raport cu trupul. Așadar i-ul se află între a și e pe de o parte, și o și u pe de altă parte.
Și acum încercați – și puteți reflecta asupra dumneavoastră înșivă până mâine –, încercați să treceți din trăirea dispoziției de minor la trăirea dispoziției de major, pur și simplu prin inversare. Creați trăirea de minor și o inversați prin aceea că înclinați pur și simplu capul puțin în față – la trăirea de minor el era aplecat spre spate –, aplecați acum întrucâtva capul și vă reprezentați că în felul acesta lucrurile stau cu totul altfel în întreaga mișcare a musculaturii; apoi, în loc să pășiți cu piciorul stâng înapoi, pășiți cu dreptul înainte; deci treceți pur și simplu ceea ce este în dispoziția de minor în cea de major, ceea ce înseamnă că treceți din dispoziția de major în cea de minor, sau invers. Acestei treceri îi corespunde trăirea lui i din euritmizarea cuvântului.
Și veți simți interesanta variantă de viață care se află în trecerea de la dispoziția de major la cea de minor dacă veți înfăptui într-adevăr ceea ce v-am indicat acum.
Vedeți așadar că prin aceea că intrăm în aceste nuanțe principale de major, minor și trecerea dintr-una într-alta, ajungem în domeniul muzical la ceea ce corespunde euritmizării vocalelor. Și va trebui să aduceți în fața sufletelor dumneavoastră ceea ce v-am indicat eu drept prim element. Gesturile pe care le-ați făcut pentru crearea dispozițiilor de major și minor și gestul de trecere de la una la cealaltă reprezintă vocalizarea muzicală. Aceasta începe cu dispozițiile de major și de minor, ș.a.m.d.
Elementul muzical poartă diversele dispoziții ale acestor elemente care corespund vocalelor prin întreaga formare muzicală a sunetelor, prin tensiuni, destinderi ș.a.m.d. Și la fel cum se ajunge în cuvânt pornind de la rostirea vocalelor, tot așa, din cuprinderea gesturilor elementelor muzicale – cum au fost pentru început acordurile de major și minor – se ajunge la cuprinderea euritmică a elementului muzical, a configurațiilor muzicale lăuntrice.
Mâine continuăm începând de la aceeași oră.
Referitor la următoarele planșe:
Sculptorița Edith Maryon a încercat să configureze plastic în anul 1921 gesturile euritmice. Deoarece însă acele sculpturi nu au putut reda în mod adecvat aspectul euritmic, Rudolf Steiner a schițat cunoscutele figuri euritmice din lemn. Pentru producerea și configurarea în culori a acestor figuri, Rudolf Steiner a desenat modelele, care s-au păstrat în original și sunt conținute în mapa «Schițe pentru figurile euritmice» publicată la Dornach în 1984. Următoarele două exemple pentru acordurile de major și minor sunt micșorate cu circa 1/3.
