Vom începe azi prin recitarea unei scene care s-a născut din încercarea de a se ajunge, tocmai în domeniul artei dramatice, la un stil adevărat. Aș vrea să ating acest aspect doar în câteva cuvinte, fiindcă el arată, de fapt, felul în care un poet adevărat, în cel mai bun sens al cuvântului, se raportează, în activitatea creatoare practică, la această problemă a stilului. Știm că Schiller n-a început prin a scrie drame stilizate propriu-zise, că – despre „Hoții” nici nu mai vorbim – nici în „Fiesko”, sau în „Intrigă și iubire” și încă nici în „Don Carlos” n-a creat drame care să aibă cu adevărat stil. Apoi forța sa creatoare poetică a secat, și Schiller a fost nevoit să se ocupe de cu totul alte lucruri. Dar în acea perioadă s-a transformat întreaga relație dintre Schiller și Goethe. De fapt, Schiller și-a dezvoltat concepția despre artă de mai târziu pornind de la ceea ce putea să vadă la creația goetheană. În contact cu creația lui Goethe, Schiller s-a schimbat treptat, și astfel a putut deveni creatorul operelor sale dramatice de mai târziu. Putem urmări acest lucru pas cu pas, în corespondența lor sau în discuțiile din acea perioadă, care ni s-au păstrat. Și nu trebuie să ne pară că s-a întâmplat o minune, dacă Schiller, care vedea în Goethe artistul exemplar, l-a luat drept model pe Goethe, care lucra la „Iphigenia” și la „Tasso”, care, așadar, tocmai înălța creația dramatică până la vorbirea stilizată.
Cu siguranță că Schiller nu se gândea să facă arta dramatică să înainteze numai până la această limbă cu stil, el se gândea, bineînțeles, la opera dramatică în totalitate. Totuși, el năzuia din toate puterile spre stil. Așa că îl vedem deja în „Wallenstein”, aș zice, apropiindu-se tot mai mult de stil; și îl vedem în ultimele sale drame căutând tot mai mult și mai mult să sesizeze stilul dintr-o direcție sau alta: în „Maria Stuart”, în „Mireasa din Messina”, în „Fecioara din Orleans” etc. Tocmai în „Maria Stuart” el a încercat un lucru pe care, spre deosebire de stilul din „Mireasa din Messina”, l-aș numi stil al atmosferei și dispoziției sufletești. (În limba germană, cuvântul „Stimmung” înseamnă „atmosferă”, dar și „dispoziție sufletească” – n.t.). El e deosebit de evident în „Maria Stuart”, se vede clar acolo că avem diferite dispoziții, care se succed una după alta. Sunt niște dispoziții create, în orice caz, de caracterele personajelor, de faptul că sunt lăsate să participe niște caractere atât de antagoniste cum e cel al Mariei și cel al Elisabetei etc.; totuși, drama se desfășoară, de fapt, sub forma mai multor dispoziții, și chiar caracterele personajelor se manifestă sub formă de dispoziții.
Trebuie numai să vezi cum se manifestă diferitele personaje, sub formă de dispoziții sufletești, o dată cu schimbările de situație! Vedem astfel, în scena cea mai ca-racteristică, pe care o vom auzi prezentată de D-na Marie Steiner, cum se naște o asemenea dispoziție stilizată, pe de o parte, din dispoziția care poate fi observată nu numai la Maria, ci în întreaga dramă, când Maria e dată în paza unui temnicer bun la suflet, ajungând apoi sub supravegherea unui om care-și înțelege în mod rigid îndatoririle – și din tot ceea ce se întâmplă sub această influență. Vedem, în această scenă plină de conținut, cum tocmai sub imperiul acestor schimbări ale dispoziției se etalează în mod cu totul deosebit caracterul Mariei, al Elisabetei și caracterele celor de față.
Aș vrea să atrag atenția asupra acestui fapt, din cauză că la Schiller avem, într-adevăr, o încercare atât de serioasă de a ajunge la stil, încât la fiecare din aceste drame, scrise după „Wallenstein”, stilizarea e căutată mereu în alt mod. Faptul că pentru actor acest lucru are o deosebită importanță, îl voi arăta mai târziu, pornind de la ceea ce va fi recitat de D-na Dr. Steiner în cadrul acestei conferințe. Dar, pentru început, aș vrea să atrag atenția asupra faptului că în „Maria Stuart” Schiller stilizează dispoziții, că în „Fecioara din Orleans” el stilizează, într-un mod extraordinar, evenimentele care se succed unul după altul, că în „Wilhelm Tell” ajunge să elaboreze o adevărată artă a pictării sufletului, în ceea ce privește stilizarea caracterelor, că în „Mireasa din Messina” caută să devină cât mai asemănător cu Goethe, printr-o stilizare care creează o imagine scenică interioară plastică și că apoi, aș zice, vrea să stilizeze totalitatea omenescului și a bogăției de evenimente, în dramă, în drama „Demetrius”, în timpul creării căreia moare, lângă care moare.
Vă rog, deci, să ascultați acum o scenă: scena care provine din situația la care m-am referit, o scenă din „Maria Stuart” de Schiller.
Doamna Dr. Steiner citește actul III din „Maria Stuart”, scenele I, II, III și IV.
| Gegend in einem Park, vorn mit Bäumen besetzt, hinteneine weite Aussicht ERSTER AUFTRITT Maria tritt in schnellem Lauf hinter Bäumen hervor. Hanna Kennedy folgt langsam. |
|
| KENNEDY: | Ihr eilet ja, als wenn Ihr Flügel hättet, So kann ich Euch nicht folgen, wartet doch! |
| MARIA: | Laß mich der neuen Freiheit genießen. Laß mich ein Kind sein, sei es mit, Und auf dem grünen Teppich der Wiesen Prüfen den leichten, geflügelten Schritt. Bin ich dem finstern Gefängnis entstiegen? Hält sie mich nicht mehr, die traurige Gruft? Laß mich in vollen, in durstigen Zügen Trinken die freie, die himmlische Luft. |
| KENNEDY: | O meine teure Lady! Euer Kerker Ist nur um ein klein weniges erweitert. Ihr seht nur nicht die Mauer, die uns einschließt, Weil sie der Bäume dicht Gesträuch versteckt. |
| MARIA: | O Dank, Dank diesen freundlich grünen Bäumen, Die meines Kerkers Mauern mir verstecken! Ich will mich frei und glücklich träumen, Warum aus meinem süßen Wahn mich wecken? Umfängt mich nicht der weite Himmelsschoß? Die Blicke, frei und fessellos, Ergehen sich in ungemess’nen Räumen. Dort, wo die grauen Nebelberge ragen, Fängt meines Reiches Grenze an, Und diese Wolken, die nach Mittag jagen, Sie suchen Frankreichs fernen Ozean. Eilende Wolken, Segler der Lüfte! Wer mit euch wanderte, mit euch schiffte! Grüßet mir freundlich mein Jugendland! Ich bin gefangen, ich bin in Banden, Ach, ich hab’ keinen andern Gesandten! Frei in Lüften ist eure Bahn, Ihr seid nicht dieser Königin untertan. |
| KENNEDY: | Ach, teure Lady! Ihr seid außer Euch, Die langentbehrte Freiheit macht Euch schwärmen. |
| MARIA: | Dort legt ein Fischer den Nachen an. Dieses elende Werkzeug könnte mich retten, Brächte mich schnell zu befreundeten Städten. Spärlich nährt es den durftigen Mann. Beladen wollt’ ich ihn reich mit Schätzen, Einen Zug sollt’ er tun, wie er keinen getan, Das Glück sollt’ er finden in seinen Netzen, Nahm’ er mich ein in den rettenden Kahn. |
| KENNEDY: | Verlorne Wünsche! Seht Ihr nicht, daß uns Von ferne dort die Spähertritte folgen? Ein finster grausames Verbot scheucht jedes Mitleidige Geschöpf aus unserm Wege. |
| MARIA: | Nein, gute Hanna. Glaub’ mir, nicht umsonst Ist meines Kerkers Tor geöffnet worden. Die kleine Gunst ist mir des größern Glücks Verkünderin. Ich irre nicht. Es ist Der Liebe tät’ge Hand, der ich sie danke. Lord Lesters mächt’gen Arm erkenn’ ich drin. Allmählich will man mein Gefängnis weiten, Durch Kleineres zum Größern mich gewöhnen, Bis ich das Antlitz dessen endlich schaue, Der mir die Bande löst auf immerdar. |
| KENNEDY: | Ach, ich kann diesen Widerspruch nicht reimen! Noch gestern kündigt man den Tod Euch an, Und heute wird Euch plötzlich solche Freiheit. Auch denen, hört’ ich sagen, wird die Kette Gelöst, auf die die ew’ge Freiheit wartet. |
| MARIA: | Hörst du das Hifthorn? Hörst du’s klingen, Mächtigen Rufes, durch Feld und Hain? Ach, auf das mutige Roß mich zu schwingen, An den fröhlichen Zug mich zu reihn! Noch mehr! O, die bekannte Stimme, Schmerzlich süßer Erinnerung voll. Oft vernahm sie mein Ohr mit Freuden Auf des Hochlands bergichten Heiden, Wenn die tobende Jagd erscholl. |
|
ZWEITER AUFTRITT
Paulet. Die Vorigen. |
|
| PAULET: | Nun! Hab’ ich’s endlich recht gemacht, Mylady? Verdien’ ich einmal Euern Dank? |
| MARIA: | Wie, Ritter? Seid Ihr’s der diese Gunst mir ausgewirkt? Ihr seid’s? |
| PAULET: | Warum soll ich’s nicht sein? Ich war Am Hof, ich überbrachte Euer Schreiben – |
| MARIA: | Ihr übergabt es? Wirklich, tatet Ihr’s? Und diese Freiheit, die ich jetzt genieße, Ist eine Frucht des Briefs – |
| PAULET |
(mit Bedeutung): Und nicht die einz’ge! Macht Euch auf eine größre noch gefaßt. |
| MARIA: | Auf eine größre, Sir? Was meint Ihr damit? |
| PAULET: | Ihr hörtet doch die Hörner –? |
| MARIA: | (zurückfahrend, mit Ahnung): Ihr erschreckt mich! |
| PAULET: | Die Königin jagt in dieser Gegend. |
| MARIA: | Was? |
| PAULET: | In wenig Augenblicken steht sie vor Euch. |
| KENEDY | (auf Maria zueilend, welche zittert und hinzusinken droht): – Wie wird Euch, teure Lady! Ihr verblaßt. |
| PAULET: | Nun? Ist’s nun nicht recht? War’s nicht Eure Bitte? Sie wird Euch früher gewährt, als Ihr gedacht. Ihr wart sonst immer so geschwinder Zunge, Jetzt bringet Eure Worte an, jetzt ist Der Augenblick, zu reden! |
| MARIA: | O, warum hat man mich nicht vorbereitet! Jetzt bin ich nicht darauf gefaßt, jetzt nicht. Was ich mir als die höchste Gunst erbeten, Dünkt mir jetzt schrecklich, fürchterlich – Komm, Hanna, Führ’ mich ins Haus, daß ich mich fasse, mich Erhole – |
| PAULET: | Bleibt. Ihr müßt sie hier erwarten. Wohl, wohl mag’s Euch beängstigen, ich glaub’s, Vor Eurem Richter zu erscheinen. |
|
DRITTER AUFTRITT
Graf Shrewsbury zu den Vorigen. |
|
| MARIA: | Es ist nicht darum! Gott, mir ist ganz anders Zu Mut – Ach, edler Shrewsbury! Ihr kommt, Vom Himmel mir ein Engel zugesendet! Ich kann sie nicht sehn! Rettet, rettet mich Von dem verhaßten Anblick – |
| SHREWSBURY: | Kommt zu Euch, Königin! Faßt Euren Mut Zusammen. Das ist die entscheidungsvolle Stunde. |
| MARIA: | Ich habe drauf geharret – Jahre lang Mich drauf bereitet, alles hab’ ich mir Gesagt und ins Gedächtnis eingeschrieben, Wie ich sie rühren wollte und bewegen! Vergessen plötzlich, ausgelöscht ist alles, Nichts lebt in mir in diesem Augenblick, Als meiner Leiden brennendes Gefühl. In blut’gen Haß gewendet wider sie Ist mir das Herz, es fliehen alle guten Gedanken, und die Schlangenhaare schüttelnd, Umstehen mich die finstern Höllengeister. |
| SHREWSBURY: | Gebietet Eurem wild empörten Blut, Bezwingt des Herzens Bitterkeit! Es bringt Nicht gute Frucht, wenn Haß dem Haß begegnet. Wie sehr auch Euer Innres widerstrebe, Gehorcht der Zeit und dem Gesetz der Stunde! Sie ist die mächtige – demütigt Euch! |
| MARIA: | Vor ihr! Ich kann es nimmermehr. |
| SHREWSBURY: |
Tut’s dennoch! Sprecht ehrerbietig, mit Gelassenheit! Ruft ihre Großmut an, trotzt nicht, jetzt nicht Auf Euer Recht, jetzo ist nicht die Stunde. |
| MARIA: | Ach, mein Verderben hab’ ich mir erfleht, Und mir zum Fluche wird mein Flehn erhört! Nie hatten wir uns sehen sollen, niemals! Daraus kann nimmer, nimmer Gutes kommen! Eh’ mogen Feu’r und Wasser sich in Liebe Begegnen und das Lamm den Tiger küssen – Ich bin zu schwer verletzt – sie hat zu schwer Beleidigt – Nie ist zwischen uns Versöhnung! |
| SHREWSBURY: | Seht sie nur erst von Angesicht! Ich sah es ja, wie sie von Eurem Brief Erschüttert war, ihr Auge schwamm in Tränen. Nein, sie ist nicht gefühllos, hegt Ihr selbst Nur besseres Vertrauen – Darum eben Bin ich vorausgeeilt, damit ich Euch In Fassung setzen und ermahnen möchte, |
| MARIA: | (seine Hand ergreifend). Ach, Talbot, Ihr wart stets mein Freund – Daß ich In Eurer milden Haft geblieben wäre! Es ward mir hart begegnet, Shrewsbury! |
| SHREWSBURY: | Vergeßt jetzt alles! Darauf denkt allein, Wie Ihr sie unterwürfig wollt empfangen. |
| MARIA: | Ist Burleigh auch mit ihr, mein böser Engel? |
| SHREWSBURY: | Niemand begleitet sie, als Graf von Lester. |
| MARIA: | Lord Lester? |
| SHREWSBURY: | Fürchtet nichts von ihm. Nicht er Will Euren Untergang – sein Werk ist es, Daß Euch die Königin die Zusammenkunft Bewilligt. |
| MARIA: | Ach, ich wußt’ es wohl! |
| SHREWSBURY: | Was sagt Ihr! |
| PAULET: | Die Königin kommt. (Alles weicht auf die Seite; nur Maria bleibt, auf die Kennedy gelehnt.) |
|
VIERTER AUFTRITT
Die Vorigen. Elisabeth. Graf Leicester. Gefolge. |
|
| ELISABETH: | (zu Leicester): Wie heißt der Landsitz? |
| LEICESTER: | Fotheringhayschloß. |
| ELISABETH: | (zu Shrewsbury): Schickt unser Jagdgefolg voraus nach London. Das Volk drängt allzuheftig in den Straßen, Wir suchen Schutz in diesem stillen Park. (Talbot entfernt das Gefolge. Sie fixiert mit den Augen die Maria, indem sie zu Leicester weiter spricht.) Mein gutes Volk liebt mich zu sehr. Unmäßig, Abgöttisch sind die Zeichen seiner Freude, So ehrt man einen Gott, nicht einen Menschen. |
| MARIA: | (welche diese Zeit über halb ohnmächtig auf die Amme gelehnt war, erhebt sich jetzt, und ihr Auge begegnet dem gespannten Blick der Elisabeth. Sie schaudert zusammen und wirft sich wieder an der Amme Brust): O Gott, aus diesen Zügen spricht kein Herz! |
| ELISABETH: | Wer ist die Lady? ( ein allgemeines Schweigen.) |
| LEICESTER: | – Du bist zu Fotheringhay, Königin. |
| ELISABETH: | (stellt sich überrascht und erstaunt, einen finstern Blick auf Leicestern richtend): Wer hat mir das getan? Lord Lester! |
| LEICESTER: | Es ist geschehen, Königin – und nun Der Himmel deinen Schritt hierher gelenkt, So laß die Großmut und das Mitleid siegen. |
| SHREWSBURY: | Laß dich erbitten, königliche Frau, Dein Aug’ auf die Unglückliche zu richten, Die hier vergeht vor deinem Anblick. (Maria rafft sich zusammen und will auf die Elisabeth zugehen, steht aber auf halbem Wege schaudernd still; ihre Gebärden drücken den heftigsten Kampf aus.) |
| ELISABETH: | Wie, Mylords? Wer war es denn, der eine Tiefgebeugte Mir angekündigt? Eine Stolze find’ ich, Vom Unglück keineswegs geschmeidigt. |
| MARIA: | Sei’s! Ich will mich auch noch diesem unterwerfen. Fahr’ hin, ohnmächt’ger Stolz der edeln Seele! Ich will vergessen, wer ich bin, und was Ich litt; ich will vor ihr mich niederwerfen, Die mich in diese Schmach herunterstieß. (Sie wendet sich gegen die Königin.) Der Himmel hat für Euch entschieden, Schwester! Gekrönt vom Sieg ist Euer glücklich Haupt, Die Gottheit bet’ ich an, die Euch erhöhte! (Sie fällt vor ihr nieder.) Doch seid auch Ihr nun edelmütig, Schwester! Laßt mich nicht schmachvoll liegen! Eure Hand Streckt aus, reicht mir die königliche Rechte, Mich zu erheben’von dem tiefen Fall! |
| ELISABETH | (zurücktretend): Ihr seid an Eurem Platz, Lady Maria! Und dankend preis’ ich meines Gottes Gnade, Der nicht gewollt, daß ich zu Euren Füßen So liegen sollte, wie Ihr jetzt zu meinen. |
| MARIA | (mit steigendem Affekt): Denkt an den Wechsel alles Menschlichen! Es leben Götter, die den Hochmut rächen! Verehret, fürchtet sie, die schrecklichen, Die mich zu Euren Füßen niederstürzen – Um dieser fremden Zeugen willen ehrt In mir Euch selbst! entweihet, schändet nicht Das Blut der Tudor, das in meinen Adern, Wie in den Euren, fließt – O Gott im Himmel! Steht nicht da, schroff und unzugänglich, wie Die Felsenklippe, die der Strandende, Vergeblich ringend, zu erfassen strebt. Mein alles hängt, mein Leben, mein Geschick An meiner Worte, meiner Tränen Kraft; Löst mir das Herz, daß ich das Eure rühre! Wenn Ihr mich anschaut mit dem Eisesblick, Schließt sich das Herz mir schaudernd zu, der Strom Der Tränen stockt, und kaltes Grausen fesselt Die Flehensworte mir im Busen an. |
| ELISABETH | (kalt und streng): Was habt Ihr mir zu sagen, Lady Stuart? Ihr habt mich sprechen wollen. Ich vergesse Die Königin, die schwer beleidigte, Die fromme Pflicht der Schwester zu erfüllen, Und meines Anblicks Trost gewähr’ ich Euch. Dem Trieb der Großmut folg’ ich, setze mich Gerechtem Tadel aus, daß ich so weit Heruntersteige – denn Ihr wißt, Daß Ihr mich habt ermorden lassen wollen. |
| MARIA: | Womit soll ich den Anfang machen, wie Die Worte klüglich stellen, daß sie Euch Das Herz ergreifen, aber nicht verletzen! Gott, gib meiner Rede Kraft und nimm Ihr jeden Stachel, der verwunden könnte! Kann ich doch für mich selbst nicht sprechen, ohne Euch Schwer zu verklagen, und das will ich nicht. Ihr habt an mir gehandelt, wie nicht recht ist, Denn ich bin eine Königin, wie Ihr, Und Ihr habt als Gefangne mich gehalten. Ich kam zu Euch als eine Bittende, Und Ihr, des Gastrechts heilige Gesetze, Der Völker heilig Recht in mir verhöhnend, Schloßt mich in Kerkermauern ein; die Freunde, Die Diener werden grausam mir entrissen, Unwürd’gem Mangel werd’ ich preisgegeben, Man stellt mich vor ein schimpfliches Gericht – Nichts mehr davon! Ein ewiges Vergessen Bedecke, was ich Grausames erlitt. – Seht! Ich will alles eine Schickung nennen, Ihr seid nicht schuldig, ich bin auch nicht schuldig; Ein böser Geist stieg aus dem Abgrund auf, Den Haß in unsern Herzen zu entzünden, Der unsre zarte Jugend schon entzweit. Er wuchs mit uns, und böse Menschen fachten Der unglücksel’gen Flamme Atem zu, Wahnsinn’ge Eiferer bewaffneten Mit Schwert und Dolch die unberufne Hand – Das ist das Fluchgeschick der Könige, Daß sie, entzweit, die Welt in Haß zerreißen Und jeder Zwietracht Furien entfesseln. – Jetzt ist kein fremder Mund mehr zwischen uns, (Nähert sich ihr zutraulich und mit schmeichelndem Ton.) Wir stehn einander selbst nun gegenüber. Jetzt, Schwester, redet! Nennt mir meine Schuld! Ich will Euch völliges Genügen leisten. Ach, daß Ihr damals mir Gehör geschenkt, Als ich so dringend Euer Auge suchte ! Es wäre nie so weit gekommen, nicht An diesem traur’gen Ort geschähe jetzt Die unglückselig traurige Begegnung. |
| ELISABETH: | Mein guter Stern bewahrte mich davor, Die Natter an den Busen mir zu legen. Nicht die Geschicke, Euer schwarzes Herz Klagt an, die wilde Ehrsucht Eures Hauses. Nichts Feindliches war zwischen uns geschehn, Da kündigte mir Euer Ohm, der stolze, Herrschwüt’ge Priestes, der die freche Hand Nach allen Kronen streckt, die Fehde an, Betörte Euch, mein Wappen anzunehmen, Euch meine Königstitel zuzueignen, Auf Tod und Leben in den Kampf mit mir Zu gehn – Wen rief er gegen mich nicht auf? Der Priester Zungen und der Völker Schwert, Des frommen Wahnsinns fürchterliche Waffen; Hier selbst, im Friedenssitze meines Reichs, Blies er mir der Empörung Flammen an – Doch Gott ist mit mir, und der stolze Priester Behält das Feld nicht – Meinem Haupte war Der Streich gedrohet, und das Eure fällt! |
| MARIA: | Ich steh’ in Gottes Hand. Ihr werdet Euch So blutig Eurer Macht nicht überheben – |
| ELISABETH: | Wer soll mich hindern? Euer Oheim gab Das Beispiel allen Königen der Welt, Wie man mit seinen Feinden Frieden macht. Die Sankt Barthelemi sei meine Schule! Was ist mir Blutsverwandtschaft, Völkerrecht? Die Kirche trennet aller Pflichten Band, Den Treubruch heiligt sie, den Königsmord, Ich übe nur, was Eure Priester lehren. Sagt, welches Pfand gewährte mir für Euch, Wenn ich großmütig Eure Bande löste? Mit welchem Schloß verwahr’ ich Eure Treue, Das nicht Sankt Peters Schlüssel öffnen kann? Gewalt nur ist die einz’ge Sicherheit, Kein Bündnis ist mit dem Gezücht der Schlange. |
| MARIA: | O, das ist Euer traurig finstrer Argwohn! Ihr habt mich stets als eine Feindin nur Und Fremdlingin betrachtet. Hättet Ihr Zu Eurer Erbin mich erklärt, wie mir Gebührt, so hätten Dankbarkeit und Liebe Euch eine treue Freundin und Verwandte In mir erhalten. |
| ELISABETH: | Draußen, Lady Stuart, Ist Eure Freundschaft, Euer Haus das Papsttum, Der Mönch ist Euer Bruder – Euch, zur Erbin Erklären! Der verräterische Fallstrick! Daß Ihr bei meinem Leben noch mein Volk Verführtet, eine listige Armida, Die edle Jugend meines Königreichs In Eurem Buhlernetze schlau verstricktet – Daß alles sich der aufgehnden Sonne Zuwendete, und ich – |
| MARIA: | Regiert in Frieden! Jedwedem Anspruch auf dies Reich entsag’ ich. Ach, meines Geistes Schwingen sind gelähmt, Nicht Größe lockt mich mehr – Ihr habt’s erreicht, Ich bin nur noch der Schatten der Maria. Gebrochen ist in langer Kerkerschmach Der edle Mut – Ihr habt das Äußerste an mir Getan, habt mich zerstört in meiner Blüte! Jetzt macht ein Ende, Schwester! Sprecht es aus, Das Wort, um dessentwillen Ihr gekommen, Denn nimmer will ich glauben, daß Ihr kamt, Um Euer Opfer grausam zu verhöhnen. Sprecht dieses Wort aus! Sagt mir: «Ihr seid frei, Maria! Meine Macht habt Ihr gefühlt, Jetzt lernet meinen Edelmut verehren.» Sagt’s, und ich will mein Leben, meine Freiheit Als ein Geschenk aus Eurer Hand empfangen. Ein Wort macht alles ungeschehn. Ich warte Darauf. O! laßt mich’s nicht zu lang erharren! Weh’ Euch, wenn Ihr mit diesem Wort nicht endet! Denn wenn Ihr jetzt nicht segenbringend, herrlich, Wie eine Gottheit, von mir scheidet – Schwester! Nicht um dies ganze reiche Eiland, nicht Um alle Länder, die das Meer umfaßt, Möcht’ ich vor Euch so stehn, wie Ihr vor mir! |
| ELISABETH: | Bekennt Ihr endlich Euch für überwunden? Ist’s aus mit Euren Ranken? Ist kein Mörder Mehr unterwegs? Will kein Abenteurer Fur Euch die traur’ge Ritterschaft mehr wagen? Ja, es ist aus, Lady Maria. Ihr verführt Mir keinen mehr. Die Welt hat andre Sorgen. Es lüstet keinen, Euer – vierter Mann Zu werden, denn Ihr tötet Eure Freier, Wie Eure Männer! |
| MARIA: | (auffahrend): Schwester! Schwester! O Gott! Gott! Gib mir Mäßigung! |
| ELISABETH: | (sieht sie lange mit einem Blick stolzer Verachtung an): Das also sind die Reizungen, Lord Lester, Die ungestraft kein Mann erblickt, daneben Kein andres Weib sich wagen darf zu stellen! Fürwahr! Der Ruhm war wohlfeil zu erlangen. Es kostet nichts, die allgemeine Schönheit Zu sein, als die gemeine sein für alle! |
| MARIA: | Das ist zu viel! |
| ELISABETH: | (höhnisch lachend): Jetzt zeigt Ihr Euer wahres Gesicht, bis jetzt war’s nur die Larve. |
| MARIA | (von Zorn glühend, doch mit einer edeln Würde): Ich habe menschlich, jugendlich gefehlt, Die Macht verführte mich, ich hab’ es nicht Verheimlicht und verborgen, falschen Schein Hab’ ich verschmäht mit königlichem Freimut. Das Ärgste weiß die Welt von mir, und ich Kann sagen, ich bin besser, als mein Ruf. Weh’ Euch, wenn sie von Euren Taten einst Den Ehrenmantel zieht, womit Ihr gleißend Die wilde Glut verstohlner Lüste deckt. Nicht Ehrbarkeit habt Ihr von Eurer Mutter Geerbt; man weiß, um welcher Tugend willen Anna von Boulen das Schafott bestiegen. |
| SHREWSBUR: | (tritt zwischen beide Königinnen): O Gott des Himmels! Muß es dahin kommen! Ist das die Mäßigung, die Unterwerfung, Lady Maria? |
| MARIA: | Mäßigung! Ich habe Ertragen, was ein Mensch ertragen kann. Fahr’ hin, lammherzige Gelassenheit! Zum Himmel fliehe, leidende Geduld! Spreng’ endlich deine Bande, tritt hervor Aus deiner Höhle, langverhaltner Groll! Und du, der dem gereizten Basilisk Den Mordblick gab, leg’ auf die Zunge mir Den gift’gen Pfeil – |
| SHREWSBURY: | O, sie ist außer sich! Verzeih’ der Rasenden, der schwer Gereizten! (Elisabeth, vor Zorn sprachlos, schießt wütende Blicke auf Marien.) |
| LEICESTER | (In der heftigsten Unruhe, sucht die Elisaheth hinweg zu führen): Höre Die Wütende nicht an! Hinweg, hinweg Von diesem unglücksel’gen Ort! |
| MARIA: | Der Thron von England ist durch einen Bastard Entweiht, der Briten edelherzig Volk Durch eine list’ge Gauklerin betrogen. - Regierte Recht, so läget Ihr vor mir Im Staube jetzt, denn ich bin Euer König. (Elisabeth geht schnell ab, die Lords folgen ihr in der höchsten Bestürzung.) |
Ei bine, dragii mei prieteni, dacă vom considera că o asemenea lucrare e reprezentativă, o lucrare născută, în primă instanță, din niște intenții artistice reale, tocmai în fața ei în noi poate să apară întrebarea: Care trebuie să fie raportul dintre actor și lucrarea dramatică? – Acesta e aspectul care va trebui să ne preocupe mai întâi, ca să găsim de aici, apoi, niște legi speciale.
Dacă examinăm felul în care au luat naștere creațiile poetice de-a lungul timpului, putem distinge în mod clar între tendințele unor poeți, la care materialul e, în mod nemijlocit, cel care l-a făcut pe autor să creeze opera respectivă. Putem spune acest lucru, într-un anumit sens, despre tânărul Schiller, când a abordat tematica dramei „Hoții”. Vedem pretutindeni că ceea ce-l interesează, ceea ce vrea să modeleze sub forma unei creații poetice, este materialul, în sensul cel mai larg al cuvântului, subiectul, diferitele caractere. Putem spune chiar, despre o anumită perioadă din viața lui Goethe, de exemplu, aceea în care a scris primele părți ale dramei sale „Faust”, în care a scris drama „Götz von Berlichingen”: Aici poetul pornește de la interesul pe care-l are față de material și de caracterele personajelor. – Faust e un caracter care-l interesează pe Goethe în mod intens; și pe el îl mai interesează ceea ce poate viețui un Faust. Götz von Berlichingen, ca figură umană, pe de o parte, epoca în care Götz von Berlichingen a trăit, pe de altă parte, acestea sunt lucrurile care trăiesc în Goethe.
Când îl vedem pe Schiller apropiindu-se de „Maria Stuart”, nu e la fel. Această apropiere de „Maria Stuart” e precedată de o năzuință conștientă spre creația dramatică artistică. El vrea să creeze, înainte de toate, niște drame care să reprezinte o creație dramatică artistică. Și în acest scop caută materialul potrivit. Caută, am putea spune, stilul artistic și, în acest scop, își caută subiectele potrivite. Materialul dramei „Maria Stuart” n-a constituit pentru Schiller punctul de plecare; el l-a căutat spre a putea să creeze, ținând seama de cerințele artei, o dramă stilizată în dispoziții sufletești. Acest lucru prezintă o mare importanță pentru actor. Fiindcă, dacă ne gândim la școala pentru actori, trebuie să spunem: E necesar să se facă, într-adevăr, ambele lucruri; e necesar să se exerseze ceea ce, în opera literară, presupune interesul poetului față de material, deci, rebuie să se exerseze o dramă ca „Götz von Berlichingen”, dar trebuie să se exerseze, pe de altă parte, și o dramă cum e, să zicem, „Maria Stuart”, sau „Fecioara din Orleans”, sau „Mireasa din Messina” sau „Wilhelm Tell”. – Și, tocmai în cazul unor asemenea exerciții, prin care vrem să modelăm în mod practic diferitele stiluri dramatice, se cere neapărat ca, într-adevăr, studierea problemelor legate strict de interpretare să facă loc unei studieri a dramei înseși, care să fie mai mult decât simpla discutare a felului în care trebuie făcut un lucru sau altul.
Așa că, în legătură cu „Wilhelm Tell”, de exemplu, ar trebui să se arate în mod concret – fiindcă aceasta poate constitui pentru actor o bază foarte bună pentru a-și dezvolta stilul său în contact cu stilul operei respective – cum Schiller a dat iarăși greș, în foarte multe locuri, când a fost vorba de stilizarea dramei „Wilhelm Tell”. Acest aspect ne poate ieși în întâmpinare în mod deosebit dacă cineva care – ei bine, cum să numim acest lucru: care crede în istoria literaturii –, deci, dacă cineva care crede în istoria literaturii – există și asemenea credincioși – exersează drama „Wilhelm Tell”. În acest caz, el le va spune, așa cum corespunde iluziei profesorilor, dar nu vieții, celor cărora le explică modul de a-l interpreta: Ce scenă frumoasă, acolo unde Wilhelm Tell refuză să meargă la întrunirile celorlalți, unde subliniază că el e omul faptei, nu omul cuvântului; unde cere ca ceilalți să vorbească la întrunirile lor, dar el să fie chemat când e nevoie de fapte! – Ei bine, eu am auzit asemenea exegeze admirative, care sunt prezentate de asemenea credincioși ai istoriei literare în fața unui public și mai credincios, format din tineri și bătrâni. Apoi, așa ceva se perpetuează ca o boală veșnică, ca legea și dreptul, ca să-l parafrazăm pe Faust. Vedem apoi cum această boală traversează școlile și tot felul de alte instituții, fără ca cineva să întrebe: Dar e posibil ca Tell să spună acest lucru? Există așa ceva? – Nu, așa ceva nu există. Sigur, există caracterul pe care a vrut să-l înfățișeze Schiller. Acesta, bineînțeles, nu va flecări folosind cuvinte mari și nici nu se va așeza în față de tot la întruniri, dar el va sta, totuși, foarte în spate și va asculta și nu va face caz de faptul că ceilalți pot să vorbească, dar el să fie chemat când e nevoie de fapte, așa că, propriu-zis, în acest caz, habar n-ar avea ce trebuie să facă. Vedeți dvs., ceea ce Schiller scrie acolo nu există absolut deloc. Și ne mai putem educa, în contact cu asemenea lucruri, și lipsa de prejudecată, în artă e extraordinar de necesar. Schiller a dat greș, după cum am spus, din cauză că a dus stilizarea până la șablon. Dar stilizarea nu are voie să iasă din cadrul vieții, ci trebuie să rămână, firește, în cadrul vieții.
Dar actorul sau cel ce învață actoria primește o lucrare literară sau alta, despre natura căreia am vorbit deja, spre a exersa arta interpretării. Cum se va proceda, să zicem, spre a se intra în practica artei scenice, în cazul pieselor „Hoții” sau „Don Carlos”? Cum se va proceda când e vorba de „Maria Stuart” sau de „Mireasa din Messina”? Dacă avem în fața noastră o lucrare dramatică din prima categorie, principalul va fi ca, foarte curând după ce s-a făcut ceea ce eu am caracterizat drept dezvoltarea mimicii și a gesticii, în timp ce altcineva recită, să se treacă la faza în care actorul recită sau vorbește și joacă în același timp. Trebuie să se exerseze mai întâi și gestica, dar un timp cât mai scurt, și e bine să se pună în legătură cât mai curând posibil gestul cu cuvântul.
Dacă avem în fața noastră niște creații dramatice din a doua categorie, e necesar să facem invers. Cereți să vi se citească textul cât mai mult timp, exersați gestica și mimica și încercați să le uniți cât mai târziu una cu alta, în propria dvs. persoană. Prin aceasta, în cel de-al doilea caz, realizăm ceea ce în primul caz nu e necesar, ba poate deveni chiar dăunător. Reușim să facem în așa fel încât gestul, care atunci deja a fost stabilit, care există deja, să conlucreze în mod instinctiv, inconștient, la modelarea cuvântului. Dacă regizăm o dramă cu stil, o dramă care trăiește cu totul și cu totul în elementul artei, atunci esențialul este să introducem în întreaga pregătire a spectacolului ceea ce unește între ele arta actorului și poezia. Numai în acest fel va fi posibil ca arta teatrului să intre în raportul just față de public, și de aceasta depind extraordinar de multe lucruri.
Publicul nu va ajunge deloc ușor la o dispoziție ancorată solid în suflet, dacă o lucrare naturalistă va mai fi și interpretată, pe deasupra, în mod naturalist. Fiindcă atunci, printr-un procedeu sau altul, îl putem fascina, astfel încât să existe o atenție de moment, totuși, cu nimic altceva nu ne apropiem mai mult de publicul spectator decât prin faptul că scoatem acest public din sfera vieții naturaliste și îl înălțăm la nivelul artei.
Să presupunem, deci, că în cazul scenei care tocmai ne-a fost prezentată, ar trebui să ne sfătuim între noi cum să procedăm, pentru ca acest fragment să stea cu adevărat bine pe scenă. Aici poate lua naștere întrebarea: Ei da, în ce fel modelăm, pentru acest fragment, ceea ce trebuie să se reveleze acum de jur împrejurul textului modelat artistic? O ambianță naturalistă, o pădure, să zicem, pictată cât mai naturalist, nu va fi deloc adecvată aici. Fiindcă aproape nu putem concepe ca ceea ce e făcut să apară așa cum apar motivele acestei scene – în fond, împotriva voinței tuturor oamenilor care iau parte, pentru toți e o surpriză – să fie modelat, cât de cât, cu stil, prin faptul că facem ca scena să aibă loc în atmosfera naturalistă – matinală sau din alt moment – a unei păduri. De aceea, aici nu există nici o altă posibilitate, deci, în afară de aceea de a modela cu adevărat, conform stilului, atmosfera sau dispoziția despre care e vorba.
Vedeți dvs., adineaori am fost întrebat printr-un bilețel dacă n-aș vrea să continuu ceea ce am spus alaltăieri în legătură cu pictura scenografică. Dar, dragii mei prieteni, atâta cât mă ajută memoria, eu n-am vorbit deloc despre pictura scenografică, ci, pornind de la caracterul fenomenului artistic, m-am referit la pictura peisagistă. N-aș vrea să mai fiu atât de rău înțeles, cum s-a întâmplat în acest caz. Încă n-am vorbit absolut deloc despre pictura scenografică.
Acuma se pune problema să devenim cu adevărat conștienți de faptul că, în ceea ce privește scenografia, nu poate fi vorba niciodată, în primă instanță, de vreo pictură, fiindcă, din punct de vedere pictural, avem doar luminile și alte lucruri de acest fel. Prin urmare, în ceea ce privește scenografia, nu poate fi vorba de așa-numita pictură scenografică. Dar aici, în cazul acestei scene, se pune problema, în primul rând, să avem în ambianța celor care vorbesc o anumită atmosferă și treceri de la o atmo-sferă la alta.
Despre atmosferă și dispoziții sufletești se poate discuta mereu, firește, totuși, poate că nimeni nu va găsi nepotrivit să se creeze în acest caz, pentru această scenă, o atmosferă adecvată printr-o luminație generală a scenei, care, bineînțeles, trebuie să se schimbe o dată cu desfășurarea acțiunii, dar care, în esență, trebuie să constea într-o nuanță fundamentală roșiatică; întreaga scenă ar trebui să fie scăldată în dispoziția unei nuanțe fundamentale roșiatice, care, ascuțindu-se lăuntric, aș zice, se luminează spre galben, la sfârșit, acolo unde Maria devine atât de tăioasă. Între timp, pot fi introduse tot felul de alte dispoziții, de exemplu, chiar la început, unde Maria își arată caracterul ei propriu-zis, sentimental, acolo, în dispoziția generală roșietică poate fi introdusă o dispoziție albastru-violacee. Aceasta trebuie să fie întrebarea următoare.
În acest scop, nu putem aplica pe culise o pădure oarecare, pictată în mod naturalist, întrebarea următoare va fi aceasta: Ce culoare trebuie să aibă copacii, de care, firește, avem nevoie? – Rezultă din însuși conținutul acestui fragment că trebuie să creăm o armonie între ceea ce facem pentru a crea, cu ajutorul luminilor, atmosfera, și coloritul copacilor, că, deci, nu putem picta copacii într-un verde strident, pe fondul dispoziției în roșu, rezultă că în amestecul de culori trebuie să luăm o nuanță roșiatică și că, pentru ca ochiul să se poată odihni și în acel punct în care Maria devine tăioasă, în anumite locuri trebuie să luăm pe pensulă – n-ar trebui să se picteze niciodată cu paleta, ci întotdeauna cu culori lichide – culoarea galbenă. În acest fel, vom avea și pe scenă o imagine care are atmosferă.
Așa trebuie să se procedeze, până la costum. Va trebui să ne fie clar că nu poate fi vorba de a născoci niște costume fanteziste, stilizate, astfel încât oamenii să arate în ele ca niște șuruburi, ci se va cere să avem niște costume croite în așa fel încât să stea bine pe oamenii respectivi, fiindcă stilizarea costumației de pe scenă trebuie să constea în special în alegerea culorilor și în armonia de culori creată de costumele diferitelor personalități aflate pe scenă. N-ar trebui să-i vină în minte nimănui să procedeze cu aceste lucruri în mod grosolan și să aleagă ceea ce e mai la îndemână, mai comod, fiindcă aceasta ar însemna, firește, s-o îmbrăcăm pe Maria în negru. Dar negrul poate să apară pe scenă numai atunci când are o îndreptățire artistică; căci, pe scenă, negrul se stinge. Prin urmare, ar trebui ca pe scenă să apară îmbrăcați în negru numai diavolii sau ceva diavolesc, n-ar trebui să vrem să facem altfel. Maria va trebui să poarte un costum de culoare violet închis. Primul costum la care ne vom gândi va fi cel al Mariei. Când stilizăm, este important la ce anume trebuie să ne gândim mai întâi, și în acest caz ajungem, într-un mod absolut de la sine înțeles, la ideea că, dacă Maria poartă un costum violet, pentru Elisabeta trebuie să alegem un costum roșu-gălbui, și în acest caz, culorile celorlalți vor rezula printr-o derivare din aceste nuanțe, făcută cu gust.
În acest fel, se obține o imagine scenică și veți vedea că, dacă încercați cu adevărat să faceți asemenea lururi, publicul va reacționa în mod adecvat.
De ce-i este atât de greu actorului, în zilele noastre, să facă publicul să reacționeze în mod adecvat? Vedeți dvs., aceasta se întâmplă din cauză că, de fapt, în voința de a realiza ceva cu stil, nu trăiește seriozitatea necesară. Despre public ar trebui să vorbim cât mai puțin, ar trebui să vorbim despre arta însăși. De fapt, niciodată nu e pu-blicul de vină. Dar vă întreb, dragii mei prieteni, cum poate să ia naștere ceva cu adevărat artistic, dacă teatrele sunt înființate pe baza unui mod de a gândi de felul celui, istoric atestat, pe care am să vi-l relatez. Într-un oraș, a fost înființat odată un mare teatru, sub conducerea unui ziarist-scriitor, care crea și lucrări dramatice și care a preluat funcția de director al acestui teatru. Teatrului i s-a dat numele unuia dintre marii clasici ai literaturii [Nota 61]. Și iată, a fost potrivit, firește, să se meargă cu stilizarea, din punct de vedere exterior, până acolo încât să se țină o cuvântare inaugurală, care conținea cea mai frumoasă frazeologie în legătură cu acel clasic, cele mai frumoase fraze despre făgașurile frumoase pe care umblăm, dacă umblăm pe făgașurile acestui clasic, fiindcă era el însuși, înainte de toate, un artist al scenei; el a dat atâtea reguli de aur frumoase pentru arta scenei. Și dacă se mai ajunge, pe urmă, și la simțul de dăruire față de înalta artă, care va fi înlocuită doar din când în când – fiindcă trebuie să se facă și câte o concesie gustului spectatorilor, cu o marfă mai ieftină –, ei bine, atunci deja din punct de vedere exterior înseamnă a avea stil, într-un anumit sens, dacă se începe printr-o asemenea cuvântare.
Numai că stilul trebuie să fie ceva lăuntric. El trebuie să fie ceva cu adevărat trăit. Și eu vă întreb dacă aici a existat cu adevărat stil – indiferent de ceea ce s-a spus în acest „prolog” rostit de director –, de vreme ce, după festivitatea inaugurală, s-a întâmplat următorul lucru? Bineînțeles că au mai vorbit și alții, președintele comitetului teatral, în sens corespunzător, despre viitorul director ș.a.m.d. Ei bine, așa cum merg azi lucrurile – în toate acestea există un stil, nu-i așa, dar ce fel de stil? Nu e viață reală. În aceasta există cu adevărat un stil! Dar, pe urmă, pe urmă, destul de curând, s-a întâmplat ceva! Lumea a plecat acasă. Ei bine, printre asemenea oameni se află câteodată, într-adevăr, și idealiști; sunt rari, totuși, câteodată există și idealiști printre ei. Unul dintre acești idealiști sau semi-idealiști i-a spus directorului: Vă urez să aveți mult succes, în sensul în care ați vorbit, un succes care să fie benefic pentru artă. – La aceasta, directorul răspunse: Dar când vom avea cel de al doilea milion, o să-l înhaț!
Ei vedeți, într-un asemenea caz, stilul se ruinează, fiindcă el nu există în modul de a gândi. Numai din cauză că în epoca prezentă s-a ajuns atât de departe încât stilul e într-adevăr un lucru pe care oamenii nu-l mai simt în viață, trebuie să atragem atenția asupra unor asemenea lucruri, asupra faptului că omul va avea din nou stil dacă va trăi în stil cu adevărat, în modul cel mai serios.
Acesta va fi punctul de plecare pentru alte câteva expuneri. Cred că, pentru a putea discuta tot ceea ce e necesar în cadrul acestui ciclu de conferințe, vom mai avea nevoie de vreo trei-patru ore. (Manifestare de bucurie în rândurile auditorilor. [Nota 62])
