În ultima vreme v-am atras în repetate rânduri atenția asupra faptului că s-ar putea da la fel de bine o descriere a vieții omului pentru timpul pe care el îl petrece între adormire și trezire, pe cât există o asemenea descriere pentru răstimpul dintre trezire și adormire. Tot ceea ce trăiește omul între trezire și adormire este trăit de el prin trupurile sale fizic și eteric. Prin faptul că el are în trupurile fizic și eteric organe de simț formate în mod corespunzător, lui îi devine conștientă această lume care, ca mediu înconjurător, este legată de trupurile sale fizic și eteric – ca să spunem așa, este una cu el. Deoarece în actuala stare de evoluție omul nu are configurate în mod asemănător în Eul său și în trupul său astral organe sufletesc-spirituale, care ar fi, oarecum – dacă-mi este îngăduit să folosesc această expresie paradoxală –, organe de simț suprasensibile, el nu-și poate aduce în conștiență ceea ce trăiește între adormire și trezire. Astfel încât numai o contemplare spirituală ar putea cuprinde cu privirea ceea ce ar conține oarecum biografia Eului și a trupului astral, care se desfășoară în paralel cu biografia ce se înfăptuiește cu ajutorul trupurilor fizic și eteric.
Acum, dacă vorbim despre trăirile omului din răstimpul dintre trezire și adormire, de acestea aparține cu necesitate ceea ce se desfășoară împreună cu el în mediul său înconjurător fizic-eteric, ceea ce este viețuit de el și ceea ce este determinat de el. De aceea trebuie să vorbim despre un mediu înconjurător fizic-eteric, despre o lume fizic-eterică, în care omul se află în răstimpul dintre trezire și adormire. Dar tot așa, omul se află într-o altă lume în răstimpul dintre adormire și trezire, numai că aceasta este o lume cu totul altfel structurată decât lumea fizic-eterică. Iar pentru contemplarea suprasensibilă există posibilitatea de a vorbi despre această lume care este mediul nostru înconjurător când dormim, la fel cum este lumea fizică mediul nostru înconjurător când suntem treji. Iar în aceste conferințe vrem să aducem în fața sufletelor noastre câte ceva care poate arunca lumină asupra acestei lumi. Pentru aceasta sunt date câteva elemente în ceea ce găsiți, de exemplu, descris în «Știința ocultă în schiță». Acolo găsiți, chiar dacă într-o descriere schițată, modul în care se continuă regnurile lumii fizic-eterice, mineral, vegetal, animal și uman în împărăția ierarhiilor superioare. Vrem să abordăm astăzi pe scurt aceste lucruri.
Dacă ne îndreptăm privirea, sau celelalte organe de simț, când ne aflăm în stare de veghe, înspre mediul nostru fizic-eteric înconjurător, percepem cele trei regnuri ale naturii, respectiv patru: regnurile mineral, vegetal, animal și uman. Dacă mergem mai departe, în acele zone care sunt accesibile doar privirii suprasensibile, avem oarecum continuarea acestor regnuri prin Îngeri, Arhangheli, Arhai, Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, ș.a.m.d. (vezi desenul mai jos).
Avem așadar două lumi care se întrepătrund reciproc: lumea fizic-eterică și lumea suprasensibilă. Și noi știm deja că între adormire și trezire noi ne aflăm realmente în această lume suprasensibilă în care avem trăiri, în ciuda faptului că aceste trăiri nu ajung în conștiență noastră obișnuită din cauza lipsei de organe sufletesc-spirituale.
Acum se pune problema să puteți înțelege mai exact ceea ce trăiește omul în această lume suprasensibilă atunci când, aș spune, se oferă un fel de descriere a acestei lumi suprasensibile în același mod în care se descrie lumea fizic-eterică prin științele naturii, istorie ș.a.m.d. Aș spune că trebuie să selectăm pentru început câte ceva din această știință suprasensibilă a celor ce se desfășoară realmente în lumea în care ne aflăm în timp ce dormim. Și pentru început eu voi selecta un eveniment care este de o importanță radicală pentru întreaga evoluție a omului din ultimele secole.
Noi am discutat adesea acest eveniment sub un aspect, anume sub aspectul lumii fizic-eterice și al istoriei acesteia. Astăzi vrem să îl discutăm oarecum din cealaltă parte, din partea care se prezintă atunci când nu ne luăm punctul de vedere în lumea fizic-eterică, ci în lumea suprasensibilă. Evenimentul pe care îl am în vedere și pe care l-am descris adesea din punctul de vedere menționat s-a petrecut în secolul IV după Christos.
Eu am descris cum întreaga constituție sufletească a omului occidental a devenit cu totul alta în acest secol IV după Christos și că lucrurile stau realmente așa încât fără o abordare spiritual-științifică a lor nu se mai poate înțelege deloc cum au simțit și viețuit oamenii în perioada anterioară secolului IV după Christos. Însă noi am descris adesea această constituție sufletească a oamenilor. Am descris prin alte cuvinte ceea ce au viețuit oamenii în intervalul de timp considerat din acest al IV-lea secol după Christos. Astăzi vrem să luăm întrucâtva în considerare ceea ce au viețuit în acel răstimp entitățile care fac parte din aceste ierarhii suprasensibile. Așadar vrem să abordăm cealaltă latură a vieții și să privim lucrurile din punct de vedere suprasensibil.
În prezent există o prejudecată a așa-numitei omeniri culte, anume că gândurile se află doar în capetele omenești. Însă noi nu am putea afla nimic despre lucruri prin gânduri, dacă acestea nu ar exista decât în capetele oamenilor. Cel care crede că gândurile s-ar afla numai în capetele oamenilor este supus aceleiași prejudecăți – oricât de paradoxal ar părea – ca acela care crede că înghițitura de apă cu care și-a astâmpărat setea s-a născut pe limba lui, și nu s-a scurs în gura lui din urciorul de apă. Căci, în fond, este la fel de ridicol să afirmi că gândurile iau naștere în capul omenesc pe cât de ridicol este să spui – dacă îți astâmperi setea bând apă dintr-un urcior – că apa s-ar fi format în gura ta. Căci gândurile sunt întru totul răspândite în lume. Gândurile sunt forțele care domnesc în lucruri. Iar organul gândirii noastre este doar ceva care se adapă din rezervorul cosmic al forțelor gândirii, ceva care preia gândurile în sine. Așadar noi nu trebuie să vorbim despre gânduri ca și cum ele ar fi ceva care aparțin doar omului. Noi trebuie să vorbim despre gânduri fiind conștienți că gândurile sunt forțele care domnesc în lume, care sunt răspândite peste tot în Cosmos. Însă aceste gânduri nu zboară liber de jur-împrejur, ci ele sunt întotdeauna purtate, prelucrate de anumite entități. Și cel mai important lucru este că ele nu sunt purtate mereu de aceleași entități.
Dacă ne îndreptăm înspre lumea suprasensibilă, aflăm prin cercetarea suprasensibilă că gândurile prin care oamenii înțeleg lumea sunt purtate afară în Cosmos – aș putea să spun și iradiate afară în Cosmos, pentru că expresiile pământene se potrivesc prea puțin cu aceste procese și entități sublime –, așadar că aceste gânduri au fost purtate, iradiate până în secolul IV după Christos de către ființele acelei ierarhii pe care noi o numim Exusiai, sau Spirite ale formei (vezi desenul mai jos).
Atunci când vechiul grec ar fi voit să dea socoteală din cunoașterea sa misterială de unde-și are el de fapt gândurile, ar fi trebuit să o facă spunând: Îmi îndrept privirea spirituală în sus, înspre acele ființe care mi-au fost revelate prin știința misterială ca fiind ființe ale formei, forțe ale formei. Acestea sunt purtătorii inteligenței cosmice, ai gândurilor cosmice. Ele lasă să iradieze gândurile prin evenimentele cosmice și predau aceste gânduri sufletelor care le actualizează viețuindu-le. – Cel care, printr-o inițiere deosebită din acele vechi timpuri ale vieții grecești se familiarizase cu lumea suprasensibilă și ajunsese până la trăirea acestor ființe ale formei, acela vedea aceste ființe ale formei și, dacă era să-și facă imaginea corectă, imaginațiunea corectă în privința lor, trebuia să le recunoască drept atribut gândurile luminoase ce iradiau prin lume. Vechiul grec vedea aceste ființe ale formei care iradiau din membrele lor forțe luminoase ale gândirii, care pătrundeau apoi în procesele lumii și continuau să acționeze acolo ca puteri de inteligență creatoare de lumi.
El ar fi spus întrucâtva: Forțele formei, Exusiaii, au în Univers, în Cosmos, sarcina de a turna gândurile în procesele lumii; și așa cum știința sensibilă descrie faptele oamenilor notând una sau alta în privința a ceea ce face un om singur sau mai mulți oameni laolaltă, tot așa o știință suprasensibilă ar trebui să descrie, dacă ar cuprinde cu privirea activitatea forțelor formatoare din această epocă caracterizată, modul în care aceste ființe suprasensibile lasă să se reverse reciproc forțe de gândire, cum le primesc unele de la celelalte, și cum în această iradiere și receptare de forțe de gândire sunt încorporate acele procese ale lumii care se prezintă apoi în afară, omului, drept fenomene ale naturii.
Apoi a sosit în evoluția omenirii secolul IV după Christos. Iar acesta a adus în lumea suprasensibilă evenimentul extraordinar de important că Exusiaii – forțele, entitățile formei – au predat forțele gândurilor lor Arhailor, forțelor primordiale, Începătoriilor (vezi desenul).
Și atunci Începătoriile, Arhaii, au preluat sarcina pe care au exercitat-o mai înainte Exusiaii. În lumea suprasensibilă există astfel de procese, iar acesta a fost un eveniment cosmic extraordinar de important. Exusiaii, ființele formei, și-au menținut din vremea aceea exclusiv sarcina de a regla percepțiile senzoriale exterioare, așadar de a guverna cu forțe cosmice deosebite tot ceea ce există în lumea culorilor, a sunetelor ș.a.m.d. Astfel încât cel care vede aceste lucruri ar trebui să spună, referitor la epoca ce a urmat după acest al patrulea secol după Christos: Eu văd cum gândurile care guvernează lumea au fost predate Arhailor, Începătoriilor, iar ceea ce văd ochii, aud urechile în configurările multiple și variate ale Universului și în continua sa metamorfozare constituie urzeala pe care o țes spiritele Exusiai, care mai înainte dădeau oamenilor gândurile și care acum le dau impresiile senzoriale, în timp ce Începătoriile le dau acum gândurile.
Iar această realitate a lumii suprasensibile s-a oglindit aici jos în lumea fizică prin aceea că tocmai în acele timpuri vechi, în care trăiau, de exemplu, vechii greci, gândurile au fost percepute obiectiv în lucruri. La fel cum credem noi în ziua de azi că percepem la un lucru roșul sau albastrul, tot așa găsea grecul că gândul nu era format cu capul său, ci iradia afară din lucruri, la fel cum iradiază roșul sau albastrul.
În cartea mea Enigmele filosofiei eu am descris celălalt aspect, aș spune aspectul omenesc al acestor lucruri. Și veți găsi descris exhaustiv cum se oglindește în lumea fizic-sensibilă acest proces important al lumii suprasensibile în cartea mea «Enigmele filosofiei». Acolo eu folosesc expresii filosofice, pentru că limbajul filosofic este un limbaj pentru lumea materială, spre deosebire de limbajul pe care trebuie să-l folosim când vorbim din punctul de vedere al lumii suprasensibile și când avem de vorbit despre realitatea suprasensibilă că sarcina spiritelor Exusiai a fost transferată Arhailor.
Astfel de lucruri se pregătesc în omenire de-a lungul unor întregi epoci. Astfel de lucruri sunt legate de transformări fundamentale ale sufletului omenesc. Am spus că această realitate suprasensibilă s-a petrecut în secolul al IV-lea după Christos; însă acesta este, ca să spunem așa, doar răstimpul central, pentru că trecerea s-a desfășurat de-a lungul unui răstimp mai îndelungat. Ea a fost pregătită deja din vremurile precreștine și s-a încheiat abia în secolele XII, XIII, XIV după Christos. Secolul IV este, ca să spunem așa, doar punctul central pe care l-am indicat pentru a ne referi la ceva precis din istoria devenirii omenirii.
însă acesta este totodată acel punct din evoluția omenirii în care pentru om începe să se întunece pe deplin vederea în lumea suprasensibilă. Conștiența sufletului încetează să mai vadă și să mai perceapă în suprasensibil atunci când sufletul omenesc se dăruiește lumii. Poate că lucrurile vor apărea mai intens în fața sufletelor dumneavoastră dacă aruncăm lumină asupra lor și dintr-o altă direcție.
În ce constă acel fapt pe care doresc atât de intens să-l indic? El constă în aceea că oamenii se simt tot mai mult pe ei înșiși în individualitatea lor. Prin aceea că lumea de gândire trece de la ființele formei la începătorii, de la Exusiai la Arhai, omul își simte mai mult gândurile propriei sale entități, pentru că Arhaii trăiesc cu o treaptă mai aproape de om decât spiritele Exusiai. Și când omul începe să vadă în suprasensibil, el are următoarea impresie. Atunci el își spune: Iată, aceasta este lumea, pe care eu o văd ca fiind sensibilă. Să spunem că partea galbenă este partea îndreptată spre simțurile mele, iar partea roșie este partea deja ascunsă simțurilor mele.
Conștiența obișnuită nu știe nimic despre raporturile care sunt luate aici în considerare. Însă conștiența suprasensibilă are pe deplin sentimentul următor: dacă omul este aici, atunci între om și impresiile senzoriale se află Îngerii, Arhanghelii și Arhaii; aceștia sunt realmente de această parte a lumii sensibile. Ei nu se văd cu ochii obișnuiți, dar se află realmente între om și întregul covor senzorial. Iar Exusiaii, Dynamis, Kyriotetes sunt de fapt dincolo; ei sunt ascunși de către covorul senzorial. Astfel că omul care are o conștiență suprasensibilă resimte gândurile ca venind înspre el, după ce acestea au fost predate Arhailor. El le resimte ca și cum ele ar fi acum mai mult în lumea lui, în timp ce mai înainte ele erau înlăuntrul culorilor, lucrurilor, al roșului, albastrului, etc., și se apropiau întrucâtva de el prin roșu, albastru, do diez sau sol. Prin această predare a gândurilor omul se simte într-o relație mai liberă cu lumea de gândire. Aceasta produce și iluzia că el și-ar face singur gândurile. Însă omul a ajuns abia în decursul timpului să preia oarecum în sine ceea ce îi oferea mai înainte lumea exterioară obiectivă. Acest lucru s-a întâmplat treptat în decursul evoluției omenirii. Și dacă e să ne întoarcem acum cu mult înapoi în cadrul evoluției omenirii, dincolo de catastrofa atlanteană, până în perioada atlanteană, vă rog să vă imaginați omul configurat în perioada atlanteană așa cum l-am descris eu în Știința ocultă sau în Din Cronica Akasha. Dumneavoastră știți că acei oameni erau cu totul altfel configurați. Substanța trupului lor era cu mult mai fină decât a devenit ulterior, în epoca postatlanteană. Însă datorită acestui fapt – găsiți toate aceste lucruri descrise în cărți – și sufletescul lor era într-un cu totul alt raport cu lumea, iar acești atlanteeni au viețuit lumea cu totul altfel. Vreau să indic doar un singur aspect al acestui tip deosebit de viețuire. De exemplu, atlanteenii nu puteau viețui o terță, și nici măcar o cvintă. Ei își puteau începe trăirea muzicală abia de la septimă. Ei au resimțit intervale muzicale dintre care cel mai mic era septima. Ei nu auzeau terțele, cvintele; pentru ei, acestea nu existau.
Datorită acestui fapt însă, trăirea configurațiilor sonore era cu totul alta, iar sufletele lor avea un cu totul alt raport cu configurațiile sonore. Atunci când nu se trăiește muzical în intervalele de până la septimă, ci doar în septimă, atunci când se trăiește într-un mod atât de firesc în septimă cum o făceau atlanteeni, atunci muzica nu mai este percepută ca fiind ceva care se desfășoară în om, ci în clipa în care percepe muzical septima omul este afară din trupul său, el trăiește afară, în Cosmos. Și așa a fost la atlanteeni. La atlanteeni era așa că trăirea muzicală coincidea pentru ei cu o trăire nemijlocit religioasă. Trăirea de septimă era pentru ei în așa fel încât ei nu puteau spune că aveau ceva de a face cu nașterea intervalului de septimă, căci ei simțeau cum zeii care domneau și urzeau în lume, se revelau în septime. Pentru atlanteeni nu ar fi avut niciun sens să spună: Eu fac muzică. Pentru ei avea sens să spună doar: Eu trăiesc în muzica făcută de zei.
Acum, această trăire muzicală, considerabil atenuată, a mai existat și în perioada postatlanteană, în vremea în care se trăia esențialmente în intervale de cvintă. Nu ne este îngăduit să comparăm acea trăire cu senzația actuală pe care o are omul datorită cvintei. În ziua de azi omul resimte cvintă în așa fel încât ea îi dă impresia a ceva exterior, care nu este umplut, împlinit. Ea are pentru el ceva gol, în sensul cel mai bun al cuvântului. Ea a devenit goală, pentru că zeii s-au retras de la oameni.
Omul mai trăia și în perioada postatlanteană în cazul intervalelor de cvintă faptul că în aceste cvinte trăiau de fapt Zeii. Și abia mai târziu, când au apărut în muzică terța mare și terța mică, și muzica a coborât oarecum în sufletul omenesc, prin trăirea muzicală omul nu se mai simțea desprins de Pământ. În adevărata epocă a cvintelor, omul se desprindea încă în întregime de sine însuși, prin viața muzicală. În epoca terțelor, care, după cum știți, a apărut abia mai târziu, omul este, cu trăirea sa muzicală, în sine însuși. El aduce muzica în corporalitatea sa. El întrețese muzica cu corporalitatea sa. De aceea apare, odată cu trăirea de terță, deosebirea dintre major și minor. Și omul viețuiește pe de o parte ceea ce poate fi viețuit la major, și pe de altă parte ceea ce poate fi viețuit la minor. Trăirea muzicală se leagă de dispozițiile lăuntrice înălțătoare, bucuroase, deprimate, dureroase, pline de suferințe, pe care le viețuiește omul ca purtător al trupurilor sale fizic și eteric odată cu apariția terței, cu pătrunderea majorului și minorului în muzică. Omul își extrage oarecum din Cosmos modul în care viețuiește Universul și se unește pe sine însuși cu această viețuire a Universului de către sine. În vremurile vechi, cea mai importantă trăire a sa în privința Universului – și aceasta a fost situația și în perioada cvintei, dar ea era așa într-o măsură mai mare în perioada septimei, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa – a fost aceea că el se simțea nemijlocit desprins de trup și își putea spune: Lumea sunetelor îmi scoate Eul și trupul astral din trupurile mele fizic și eteric. Eu îmi întrețes existența mea pământeană cu lumea divin-spirituală, iar formațiunile de sunet răsună ca ceva pe aripile căruia zeii călătoresc prin Univers, călătorie la care eu particip prin aceea că percep sunetele.
Vedeți așadar, din acest domeniu special, cum se apropie trăirea cosmică de om, cum pătrunde Cosmosul în om, cum trebuie să căutăm în suprasensibil cea mai importantă trăire a omului atunci când ne întoarcem în vremurile vechi, și cum vine apoi vremea în care omul, ca fenomen pământesc sensibil, trebuie considerat împreună cu cele mai importante evenimente cosmice atunci când e să descriem aceste evenimente.
Aceasta se petrece în epoca ce începe după ce gândurile au fost predate de la ființele formei la începătorii. Aceasta se exprimă și prin aceea că vechea epocă a cvintei – care era anterioară acestei predări – trece în epoca terței, a trăirii majorului și minorului.
Acum, este deosebit de interesant, să mergem cu această trăire într-o perioadă și mai îndepărtată decât cea atlanteană, așadar în acel timp al evoluției pământene a omului care se pierde în trecutul cenușiu și îndepărtat pentru privirea retrospectivă, dar a cărui contemplare poate fi obținută prin privirea suprasensibilă. Ajungem în felul acesta la o epocă – pe care o găsiți descrisă în cartea mea Știința ocultă în schiță drept epoca lemuriană – în care omul nu mai poate percepe muzicalul în așa fel încât un interval să-și devină conștient în cadrul unei octave, căci acesta este un timp în care omul percepe un interval numai dacă el depășește o octavă, așadar un interval de genul:
astfel încât omul putea percepe doar un interval de genul do-re, unde re-ul era însă din octava următoare.
Așadar în epoca lemuriană avem trăiri pe deplin muzicale, care nu se pot desfășura însă în ascultarea vreunui interval în cadrul unei octave, ci acolo intervalul trebuia să treacă de o octavă, până la primul sunet din octava următoare, apoi până la următorul sunet din a doua octavă următoare. Și omul viețuia ceva care cu greu poate fi explicat, dar poate vă puteți face o reprezentare dacă spun așa: Omul trăia secunda din octava următoare și terța din a doua octavă următoare. El trăia un fel de terță obiectivă și, pe de altă parte, cele două terțe, cea mare și cea mică. Numai că terța pe care o trăia el nu era terță în sensul nostru, căci la ei, dacă se lua prima din aceeași octavă, sunetul cu care forma terța era în legătură cu prima din a doua octavă următoare. Dar prin aceea că omul putea viețui nemijlocit intervalele care pentru noi sunt astfel: prima într-o octavă, secunda în octava următoare, terța în cea de-a treia octavă, acel om din vechime putea percepe ceea ce constituie un fel de major obiectiv și minor obiectiv, un major și un minor pe care el nu le trăia în sine, ci un major și un minor care erau resimțite de el ca expresie a trăirilor sufletești ale zeilor. Eu nu pot să afirm că oamenii din epoca lemuriană trăiau bucurie și durere, înălțare și deprimare, căci trebuie să spunem că prin această resimțire muzicală deosebită oamenii din epoca lemuriană – în timp ce ei erau cu totul detașați de sine în viețuirea acestor intervale – trăiau jubilarea cosmică a zeilor și tânguirea cosmică a zeilor. – Putem astfel privi înapoi la o epocă terestră, realmente viețuită de oameni, în care era, ca să spunem așa, proiectat în Univers ceea ce trăiește omul din ziua de azi față de dispozițiile de major și minor. Ceea ce trăiește el azi lăuntric, era proiectat în afară, în Univers. Ceea ce îi străbate în ziua de azi sufletul și simțirea era perceput de el în detașarea de trupul său fizic, drept trăire a zeilor de afară. Ceea ce trebuie să caracterizăm noi în ziua de azi drept trăire lăuntrică a majorului percepea el afară în detașarea de trupul său drept cântec cosmic de jubilare, drept muzică de jubilare cosmică a zeilor ca expresie a bucuriei lor pentru creația Universului. Iar ceea ce avem noi în ziua de azi drept trăire interioară a minorului era perceput odinioară de omul din perioada lemuriană ca plângere și tânguire imensă a zeilor față de posibilitatea ca omenirea să cadă în ceea ce a fost descris ulterior în istoria Bibliei drept cădere în păcat, drept desprindere de puterile divin-spirituale, de puterile bune.
Este ceva ce răsună înspre noi din acea minunată cunoaștere care a trecut în domeniul artistic a vechilor misterii, și percepem că nu ni s-a descris doar în mod abstract faptul că odinioară oamenii au fost supuși ispitirilor luciferică și ahrimanică și au făcut o experiență sau alta, ci și că oamenii au auzit în vechile vremuri ale Pământului cum zeii cântau jubilând în Cosmos bucuria creației lor, și cum ei priveau totodată profetic înspre căderea omului de lângă puterile divin-spirituale, exprimând sentimentul provocat de această privire într-o tânguire cosmică.
Această cuprindere artistică a ceea ce a luat ulterior o formă tot mai intelectuală este ceva ce răsună din vechile misterii și din care noi putem dobândi convingerea profundă că religia, cunoașterea și arta au izvorât dintr-un singur izvor. Și de aici trebuie să dobândim convingerea că trebuie să ne întoarcem înapoi la acea dispoziție a sufletului omenesc ce se creează atunci când sufletul cunoaște, fiind străbătut de sentimentul religios și cel artistic, de acea dispoziție sufletească ce înțelege în profunzimi ceea ce a avut Goethe în vedere prin cuvintele [Nota 71]: Frumosul este o manifestare a legilor tainice ale naturii, care fără această revelare ar rămâne pe vecie ascunse. – Taina evoluției omenirii în cadrul existenței Pământului, a devenirii Pământului, este dezvăluită de această unitate lăuntrică a tot ceea ce trebuie să parcurgă omul împreună cu lumea prin cunoaștere, în mod religios și artistic, pentru ca el să-și poată trăi dezvoltarea împreună cu Universul.
Iar acum a venit timpul în care aceste lucruri trebuie să ajungă din nou în conștiența oamenilor, pentru că altminteri natura omenească va trebui să decadă prin sufletescul ei. Omul va trebui să se usuce la nivel sufletesc deja din ziua de azi, și în viitorul apropiat, datorită cunoașterii intelectualiste unilaterale; el va trebui să devină insensibil la nivel sufletesc prin arta devenită unilaterală și va trebui să devină de-a dreptul lipsit de suflet prin religia devenită unilaterală dacă nu va putea găsi calea care îl duce la armonie lăuntrică și unitatea acestora trei, dacă nu va putea găsi calea de a ieși din sine într-un mod mai conștient decât o făcea cândva, pentru a putea vedea și asculta sensibilul împreună cu suprasensibilul.
Dacă privim prin știința spirituală la vechile personalități profunde ale culturii grecești, la acele personalități ai căror descendenți s-au constituit apoi ca Eschil, Heraclit ș.a.m.d., găsim că aceste personalități, în măsura în care erau inițiate în misterii, aveau cu toatele același sentiment provenit din cunoașterea lor și din forțele lor artistice creatoare, pe care îl simțeau încă, așa cum l-a simțit și Homer – „Cântă, o, muză, mânia lui Ahil Peleianul” [Nota 72] – nu ca fiind ceva personal care domnea în ei, ci ca fiind ceva pe care îl îndeplineau în simțirea lor religioasă, în comunitate cu lumea spirituală, și prin care își spuneau: Oamenii s-au viețuit pe ei înșiși în vremurile străvechi prin aceea că la cele mai importante activități omenești – așa cum v-am descris eu dumneavoastră pentru muzică, dar și la conceperea gândurilor lucrurile stăteau la fel – ieșeau afară din ei înșiși și trăiau împreună cu zeii. Oamenii au pierdut ceea ce trăiau în felul acesta.
Dispoziția sufletească a pierderii acestui mod străvechi de trăire a cunoașterii, artei și religiei a apăsat greu pe sufletele profunde ale grecilor.
Omul de azi trebuie să facă altceva. Prin dezvoltarea forțelor corecte ale trăirilor sale sufletești, omul de azi trebuie să ajungă să regăsească ceea ce s-a pierdut cândva. Aș spune că omul trebuie să-și dezvolte o conștiență – doar trăim în epoca sufletului conștienței – a modului în care ceea ce s-a interiorizat poate găsi din nou drumul în afară, înspre divin-spiritual. Și acest lucru se va putea îndeplini – eu am indicat asta ca răspuns la o întrebare [Nota 73] ce mi s-a pus la Goetheanum la primul Curs universitar –, acest lucru se va împlini, de exemplu, într-un domeniu atunci când bogăția lăuntrică a sentimentelor care sunt trăite într-o melodie va trece pe sunetul individual; atunci când omul va afla taina sunetului individual, atunci când, cu alte cuvinte, omul nu va mai trăi numai intervalele, ci va putea trăi realmente sunetul individual ca pe o melodie cu bogăție lăuntrică, cu diversitatea lăuntrică a trăirii.
Vedeți așadar cum merg lucrurile: de la septimă la cvintă, de la cvintă la terță, de la terță la primă în jos, până la sunetul individual, și apoi mai departe. Astfel încât ceea ce a fost odinioară pierderea divinității, trebuie să se transforme pentru evoluția omenirii, dacă e ca omenirea să evolueze în continuare pe Pământ și nu să se stingă, trebuie să se transforme pentru omenirea Pământului într-o regăsire a divinității.
Înțelegem corect trecutul numai dacă vom putea să-i opunem în viitor imaginea corectă a evoluției noastre, dacă vom putea simți într-un mod intens zguduitor ceea ce simțeau oamenii profunzi din vechea Grecie: Eu am pierdut prezența zeilor – și dacă vom putea să opunem acestui sentiment hotărârea provenită din sufletul zguduit, dar care se străduiește intens și din toată inima: Vrem să aducem la înflorire și rodire spiritul care se află în germen în noi, pentru ca să-i putem regăsi pe zei.
