Rudolf Steiner: Este cu adevărat foarte important ca, în paralel, să cultivăm puțin și vorbirea clară [Nota 13]. Acest lucru are o anumită influență, un anumit efect. Cu o altă ocazie, eu am formulat niște propoziții făcute mai puțin pentru a comunica un sens deosebit de profund, cât mai mult pentru a pune în mișcare organele vorbirii într-un mod „organic”, tot într-o mișcare multilaterală. Eu aș dori acum ca dvs. să faceți fără nici o sfială ca aceste propoziții să treacă pe la toți cursanții și fiecare să le repete, pentru ca, prin astfel de propoziții, să ne facem elastice organele vorbirii, făcând mai des exerciții cu ele, făcând cu organele vorbirii un fel de gimnastică. D-na dr. Steiner va rosti aceste propoziții așa cum o cere arta vorbirii, iar eu îl rog pe fiecare participant să le rostească și el. Aceste propoziții sunt alcătuite nu pentru a fi înțelese, pentru a exprima un sens, ci pentru gimnastica organelor vorbirii.
În tonul unei conversații obișnuite, nu vorbim în acest fel, dar acum ar trebui ca dvs. să vă transpuneți în silabe și să rostiți fiecare literă în mod distinct.
Consoana n revine tot mereu, dar în alte asocieri de sunete, și organul vorbirii face gimnastică în mod just. Este conținut aici și faptul că se întâlnesc doi n; se zăbovește mai mult la consoana m din „nimm”. Sunt i-uri scurte, i-uri lungi.
În acest fel, organele vorbirii să facă o gimnastică justă.
V-aș recomanda să aveți grijă în mod deosebit să vă transpuneți cu adevărat în sunete, în silabe, să creșteți cu adevărat o dată cu ele, să fiți cu adevărat atenți la o asemenea creștere clară o dată cu ele, în așa fel încât să deveniți conștienți de acest lucru. Dvs. rostiți fiecare sunet. Ridicați în conștiență fiecare sunet în parte. Aceasta este deficiența pe care o întâlnim adeseori în vorbirea oamenilor, faptul că ei țopăie peste sunete, pe când vorbirea e menită să fie înțeleasă și noi trebuie să facem ca ea să sune mai degrabă în așa fel încât, la început, să subliniem într-un anumit mod caricatural unele silabe care, în mod normal, nu sunt accentuate deloc. Unii actori exersează ca să nu rostească „Freunderl”, ci „Freunderl”. Așadar, să rostiți fiecare sunet în mod conștient! Și va fi bine să faceți, chiar dacă nu în mod regulat, exerciții de felul acelora pe care le făcea Demostene. Dvs. știți că, atunci când n-a mai mers altfel, el și-a pus pietricele pe limbă și și-a fortificat atât de mult glasul, prin exerciții, încât a acoperit vuietul fluviului, și a făcut acest lucru pentru a-și cuceri o vorbire prin care să poată fi auzit de atenieni.
Acum, aș ruga-o pe d-ra B. să ne prezinte ceea ce a pregătit în legătură cu temperamentele. Dat fiind faptul că noi vrem să ne desfășurăm activitatea școlară orientându-ne spre individualitatea fiecărui copil, e just să acordăm o mare importanță bazei temperamentale. Bineînțeles că, dacă avem o clasă, nu putem individualiza, făcând aplicații la fiecare copil în parte. Dar veți individualiza mult prin faptul că aveți, pe de-o parte, să zicem, copiii flegmatici și copiii melancolici, și, pe de altă parte, copiii sanguinici și copiii colerici, și că îi faceți să participe în mod viu la procesul predării când pe unii ‒ adresându-vă grupei unuia dintre temperamente, când pe ceilalți ‒ adresându-vă, la răspunsuri, celeilalte grupe ‒, spunându-i uneia din grupe un lucru, celeilalte, alt lucru. Prin aceasta, individualizarea se va face de la sine.
B. prezintă sub formă de sinteză tema temperamentelor și a tratării lor.
Rudolf Steiner: Aceasta este expunerea dvs. Ei da, a fost frumos condus ceea ce s-a spus aici sub formă de conversație. Totuși, poate că ați mers prea departe când ați afirmat, pur și simplu, în legătură cu temperamentul melancolic, că acesta înclină spre o evlavie pronunțată. Lipsește aici numai cuvințelul „adeseori”. Se poate însă întâmpla foarte bine ca predispoziția melancolică la copii să aibă la bază doar un egoism pronunțat și să nu fie nicidecum o înclinație spre religiozitate. La omul matur, vom putea lăsa deoparte cuvințelul „adeseori”; la copilul mic, elementul melancolic este foarte adesea masca unui egoism pronunțat. Copiii melancolici sunt dependenți adesea de condițiile meteorologice, acestea se și anunță în copiii melancolici. Și copilul sanguinic e dependent de starea vremii, dar în ceea ce privește dispoziția sufletească, domeniul sufletesc, pe când copilul melancolic este influențat de ea în mod inconștient, mai mult în sfera trupescului.
Dacă aș vrea să discut această problemă într-un mod spiritual-științific aprofundat, ar trebui să vă arăt felul în care temperamentul copilului se încadrează în karmă, faptul că în temperamentul copilului iese în mod real la iveală ceva care poate fi desemnat drept consecință a unor trăiri dintr-o existență pământească anterioară. Să examinăm în mod concret cazul unui om care simte nevoia într-una din vieți să nutrească un interes puternic față de sine însuși. Pur și simplu, datorită faptului că e singur, el trebuie să nutrească interes față de sine însuși. Datorită faptului că e nevoit să se preocupe foarte mult de sine însuși, el ajunge în situația de a-și imprima sufletescul în alcătuirea corporală, silit de împrejurări, și el va aduce cu sine în încarnarea următoare o corporalitate foarte bine modelată, în ceea ce privește raporturile sale cu lumea exterioară. El va deveni un sanguinic. Datorită acestui lucru, se poate întâmpla ca, dacă un om este obligat într-o încarnare a sa să trăiască în singurătate și din această cauză rămâne în urmă, el să compenseze acest lucru în încarnarea următoare, prin faptul că acum este un sanguinic, care poate fi atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Sigur că nu avem voie să privim karma sub raport moral, trebuie s-o privim sub raport cauzal. Faptul că omul respectiv poate deveni un sanguinic, care are tendința de a observa lumea exterioară, poate furniza vieții ceva foarte bun, dacă educația se face în mod just. Temperamentul are foarte mult legătură cu antecedentele generale ale ființei umane, ale vieții de simțire umane.
T. întreabă ce anume stă la baza schimbării temperamentului în decursul vieții, de la tinerețe până la vârsta adultă.
Rudolf Steiner: Dacă vă veți aduce aminte de un ciclu de conferințe pe care l-am ținut odată la Kassel, Evanghelia lui Ioan în raport cu celelalte trei evanghelii [Nota 14], veți găsi acolo unele afirmații cu privire la relațiile dintre un copil și părinții săi. Veți găsi acolo explicat faptul că în corpul fizic și în eu acționează puternic ca ecou principal patern, pe când în corpul eteric și în corpul astral predomină principiul matern. Goethe a simțit acest lucru, formulându-l în frumoasele versuri:
| „De la tata am statura, |
‒ ceea ce referă la corpul fizic |
| Conduita serioasă în viață. | ‒ ceea ce referă la eu |
| De la măicuța, natura veselă | ‒ ceea ce e legat de corpul eteric |
| Și plăcerea de a povesti.” [Nota 15] | ‒ ceea ce e legat de corpul astral |
În aceste cuvinte zace, de fapt, o înțelepciune cu totul extraordinară. Vedeți că aici sunt întrețesute într-un mod demn de luare-aminte toate cele existente propriu-zis în om. Omul este o entitate foarte complicată.
Există o anumită înrudire între eu și corpul fizic, și o înrudire între corpul eteric și corpul astral. De aceea, în decursul vieții pot trece unele într-altele. De pildă, la omul cu temperament melancolic preponderența eului este înlocuită de preponderența corpului fizic. Iar la coleric se sare chiar peste ereditate și se trece de la elementul matern la cel patern, căci se trece de la preponderența astralului la preponderența eului.
La copilul cu temperament melancolic predomină eul, la omul matur ‒ corpul fizic. La copilul cu temperament sanguinic predomină corpul eteric, la omul matur ‒ corpul astral. La copilul cu temperament flegmatic predomină corpul fizic, la adult ‒ corpul eteric. La copilul cu temperament coleric predomină corpul astral, la adult ‒ eul.
Veți considera juste asemenea lucruri numai dacă veți avea în vedere cu strictețe faptul că nu putem așeza lucrurile unul lângă altul, și aceasta cu atât mai puțin, cu cât urcăm mai sus în sferele spirituale.
J.: Întâlnim o trecere asemănătoare la ordinea personajelor din indicele de personaje de la dramele Păzitorul pragului și Trezirea sufletelor [Nota 16].
Rudolf Steiner: Acolo există o transformare ce poate să corespundă întru totul realităților. Aceste drame-mister trebuie considerate cât mai puțin posibil într-un mod teoretic. Eu nu pot da absolut nici o informație când întrebarea e pusă în mod teoretic, pentru că eu am avut în fața mea aceste personaje, doar așa cum sunt ele ca realități. Toate personajele sunt luate numai din realitate. Nu demult am arătat aici, cu un anumit prilej, că Felix Balde a existat cu adevărat [Nota 17], în Truman, și că acel bătrân cizmar care mai cunoștea tipul originar al lui Felix Blade se numește Scharinger, din Münchendorf. Acolo, Felix există în tradiția locală. Astfel, toate aceste personaje pe care le întâlnești în dramele-mister scrise de mine sunt personalități reale.
N.: Când vorbim de temperamentul unui popor, se poate vorbi oare și de faptul că fiecare om individual ține de temperamentul poporului său? ‒ Și, pe urmă: oare temperamentul unui popor se oglindește în limba sa?
Rudolf Steiner: La prima întrebare, răspunsul este afirmativ, la cea de-a doua, nu întru totul. Popoarele au cu adevărat temperamentele lor, totuși, omul individual se poate desprinde ușor de temperamentul poporului, acesta nu creează predispozițiile individului. Trebuie să avem grijă să nu identificăm individualitatea fiecărui om în parte cu temperamentul poporului întreg. Ar fi, de pildă, absolut greșit să-l identificăm pe un rus din zilele noastre, luat ca persoană individuală, cu temperamentul poporului rus. Acesta ar fi melancolic, pe când un rus din zilele noastre, ca om individual, poate că e mai mult sanguinic. Fiecare are posibilitatea de a-și găsi propriul temperament.
Temperamentul poporului se manifestă el însuși în diferitele limbi. De aceea, putem foarte bine să spunem: limba unui popor este așa, cea a altui popor așa. Putem spune: limba engleză este flegmatică prin excelență, iar cea greacă este, în sensul cel mai pregnant al cuvântului, sanguinică. Putem foarte bine să spunem asemenea lucruri, drept desemnare a unor realități. Limba germană ‒ ea fiind, în multe privințe, ceva mixt ‒ are trăsături puternic melancolice și trăsături puternic sanguinice. Puteți vedea acest lucru atunci când limba germană ajunge să se exprime sub forma ei fundamentală, de pildă, în limbajul cu precădere filosofic. Aduceți-vă aminte de minunatele formulări ale limbajului filosofic al lui Fichte și de unele pasaje din „Estetica” lui Hegel. Veți constata că aici se exprimă în mod cum nu se poate mai clar caracterul fundamental al limbii germane.
Spiritul poporului italian are o înrudire deosebită cu aerul; cel al poporului francez are o legătură deosebită cu tot ceea ce e lichid; cel anglo-american, mai ales cel englez, are legătură cu cele solide, cel american, chiar cu cele subpământene, și anume cu magnetismul Pământului și cu electricitatea Pământului. Apoi, cel al poporului rus, cu lumina, dar cu lumina reflectată de Pământ, de plante. Cel german, cu căldura, despre care veți găsi imediat că are un caracter dual: și anume, căldură interioară și căldură exterioară, căldura sângelui și căldura atmosferică. Aici găsiți imediat un caracter polar și în ceea ce privește legătura cu aceste stări elementare. Și aici întâlnim acel caracter polar, acea scindare a ființei germane, care există în toate.
Se pune întrebarea: oare copiii au voie să știe ceva despre această împărțire după temperamente?
Rudolf Steiner: E un lucru care trebuie să fie ținut în culise. E foarte important ca dascălul să știe ce trebuie să țină, într-un mod plin de tact, în culise. Tot ceea ce discutăm noi aici este menit să-i confere dascălului autoritatea. Dacă s-ar trăda, el n-ar mai putea s-o scoată la capăt.
Elevii nu trebuie puși să stea în bănci în funcție de realizările lor. E foarte indicat să nu ținem seama de dorința, pe care unii elevi și-o exprimă, de a sta unul lângă altul.
Întrebare: Îi putem așeza și pe elevii mai mari după temperamente?
Rudolf Steiner: Da, chiar și la facultate, dar după douăzeci și cinci de ani acest lucru nu mai e necesar. De altfel, atunci ei nici nu v-ar mai asculta.
L. întreabă: Există vreo legătură între temperamente și alegerea limbilor conform cu diferitele temperamente ale copiilor?
Rudolf Steiner: Din punct de vedere teoretic, acest lucru ar fi just, totuși, nu e recomandabil ca în condițiile actuale să se țină seama de el. Nici nu vom ajunge în situația de a putea ține seama de tot ceea ce e just doar conform cu predispozițiile copilului, ci vom fi puși și în fața necesității ca elevul să progreseze în lume și ca noi să-i dăm cele de care va avea nevoie ca să progreseze. Dacă în viitorul apropiat s-ar constata că foarte mulți copii germani nu sunt apți să-și însușească limba engleză, ar fi bine să nu cedăm în fața acestei deficiențe. Tocmai aceia care prezintă o asemenea deficiență vor avea cel mai mult nevoie de limba engleză.
Urmează discutarea temei propuse în ziua precedentă: întreaga clasă, instigată de un singur elev, a săvârșit o faptă foarte rea, de pildă, toți au scuipat pe tavan. Sunt exprimate câteva păreri în legătură cu aceasta.
Rudolf Steiner face aici diferite observații intercalate: E foarte util să depunem eforturi pentru a face ca așa ceva să devină plictisitor, astfel încât copiii să înceteze de la sine cu aceste purtări rele. ‒ Trebuie să distingem întotdeauna între faptele săvârșite din răutate și acelea provocate de zburdălnicia copiilor.
Aș vrea să remarc ceva: Nici dascălul cel mai bun nu va putea evita purtările rele. Dar, în cazul în care participă întreaga clasă, de obicei dascălul e de vină. Dacă nu el este de vină, atunci un număr de elevi este întotdeauna de partea lui și va fi alături de el. La faptele rele participă întreaga clasă numai atunci când el este de vină.
Dacă s-au provocat daune materiale, este, desigur, just ca ele să fie reparate și copiii înșiși trebuie să pună totul iarăși în ordine, dar prin propria lor muncă, nu doar plătind pe cineva. Putem folosi ziua de duminică sau două-trei duminici, pentru ca ei să repare totul împreună.
Pe urmă, un bun mijloc de a scoate în evidență absurditatea purtării lor este și umorul, mai ales în cazul unor fapte mai neînsemnate. Dar aici totul a pornit de la un instigator.
V-am dat această temă ca să vedeți în ce fel intervenim într-o situație provocată prin instigare. Aici trebuie să se ia în considerare premisa cazului.
Ca să vă atrag atenția asupra esențialului, vă voi povesti următoarea întâmplare luată din realitate: Într-o clasă în care se întâmplaseră adeseori asemenea lucruri, iar dascălii nu mai știau ce să facă, într-una din pauze un băiat de vreo zece-doisprezece ani s-a dus la catedră și a spus: Domnii mei ștrengari, oare nu vă e rușine să tot faceți asemenea lucruri? Gândiți-vă că ați rămâne toți proști, dacă dascălii nu v-ar învăța nimic. ‒ Aceste cuvinte au avut un efect nemaipomenit.
Din acest caz, putem învăța următoarele: Dacă se întâmplă așa ceva, dacă, la instigarea unui elev sau a câtorva, o mare parte a clasei face un asemenea lucru, trebuie, desigur, să ne așteptăm ca, tot sub influența câtorva, totul să poată fi repus în ordine. Dacă există câțiva instigatori, vor exista și alții, doi sau trei, care-i vor spune clasei părerea lor. De cele mai multe ori există conducători. De aceea, dascălul ar trebui să caute doi sau trei asemenea conducători, să aibă o discuție cu doi sau trei, despre care crede că sunt în stare de o asemenea discuție. Acestora, dascălul ar trebui să le arate că o asemenea purtare face să nu se mai poată ține orele și să-i facă să recunoască acest lucru și să le spună cum să-și exercite influența asupra clasei. Aceștia vor avea apoi tot atâta influență asupra clasei ca și instigatorii și ei pot explica lucrurile colegilor. Într-un asemenea caz, trebuie să avem în vedere felul cum acționează copiii unii asupra altora.
E vorba aici, în primul rând, de a face să ia naștere niște sentimente care să-i determine pe copii să renunțe la acel lucru. O pedeapsă brutală din partea dascălului n-ar face să ia naștere decât teamă și altele asemenea. N-ar fi trezite sentimentele care să ducă la îndreptare. Dascălul va trebui, în orice caz, să rămână cât se poate mai detașat și să se comporte într-un mod obiectiv. Prin aceasta n-am vrut să spun că n-ar trebui să se trateze el însuși pe sine drept o autoritate. El poate să spună, fără îndoială, așa ceva: „Fără dascăl, n-ați învăța nimic și ați rămâne proști.” Dascălul nu trebuie să fie prea modest în discutarea problemelor cu cei trei elevi. Dar pedeapsa ar trebui s-o lase să fie executată de colegi, făcând în așa fel încât ea să producă în ei sentimentul rușinii. Prin aceasta, el apelează la simțirea, nu la judecata elevilor. Dar, în cazul în care dascălul are împotriva sa întreaga clasă, el trebuie să caute vina în sine însuși. O bună parte din purtările rele ale copiilor e cauzată de faptul că ei se plictisesc și că nu au nici o legătură interioară cu dascălul. E foarte bine, de asemenea, dacă nu e vorba de ceva prea rău, să facem și noi ceea ce fac elevii, de pildă, atunci când elevii mormăie, dascălul să spună: „Ei da, de mormăit, pot să mormăi și eu” ‒ și să trateze problema în mod homeopatic, dacă pot să spun așa. O atitudine homeopatică este ceva extraordinar de bun în ceea ce privește educație morală. O metodă bună este și aceea de a abate interesul clasei în altă parte. Dar eu n-aș apela niciodată la ambiția elevilor.
În general, noi nu vom avea să ne plângem prea mult de asemenea purtări rele.
Când facem în așa fel încât corectarea purtării rele a unei clase să fie făcută de colegii înșiși, atunci acționăm asupra simțirii, recâștigându-ne în acest fel autoritatea care a avut de suferit. Dacă un alt elev scoate în evidență recunoștința pe care elevii trebuie s-o nutrească față de dascăl, autoritatea este restabilită.
Esențial va fi să-i alegem pe copiii potriviți. Noi trebuie să ne cunoaștem clasa și să-i găsim pe aceia care ar putea să se achite bine de o asemenea misiune. Dacă aș avea în grija mea o clasă, eu aș putea îndrăzni așa ceva. Aș căuta să-l aflu tocmai pe cel care a pus la cale totul și l-aș face să condamne, să condamne cât mai tare posibil cele întâmplate și n-aș lăsa să se observe că știu că el însuși a fost capul răutăților. Apoi, aș termina repede cu această problemă, în așa fel încât să rămână oarecare neclaritate și dvs. veți vedea că tocmai prin acest rest de neclaritate ați realiza mult. Dacă-l punem pe un ștrengar care a luat parte la fapta respectivă să caracterizeze lucrurile în mod just și obiectiv, aceasta nu va duce la ipocrizie. Orice pedeapsă reală este, după părerea mea, inutilă, ba chiar dăunătoare. Esențialul este să trezim un sentiment al răului obiectiv care a fost făcut și al necesității de a repara acest rău. Iar dacă s-a pierdut ceva timp prin perturbarea orelor, va fi necesar să recuperăm ceea ce s-a pierdut în alt timp decât în cel prevăzut în orar, și aceasta nu ca pedeapsă, ci pur și simplu pentru că aceste lucruri trebuie recuperate. Nu e voie să folosim deloc gestul de a pedepsi. Trebuie să reconstituim absolut liniștiți situația, sub forma unei necesități.
Acum, v-aș pune în față o întrebare care merge mai mult în direcția psihologiei: Dacă într-o clasă se află așa-numiții “cuvioși dăunători”, care caută în toate felurile să devină favoriții dvs., care au acest caracter, care vin la dvs. cu tot felul de lucruri și vin mereu, în ce fel ați trata această situație?
Bineînțeles că puteți rezolva lucrurile în modul cel mai comod pentru dvs. Puteți spune: Pur și simplu, nu mă sinchisesc de ei. ‒ Dar, în acest caz, însușirea respectivă se va transmite pe această cale la alți copii care au o asemenea predispoziție. Acești „cuminței” se vor transforma într-un element dăunător pentru clasă, dacă noi nu facem altceva decât sa-i respingem. Trebuie să ne gândim ce este cel mai bine să facem cu ei pe parcursul întregului proces de instruire și educare.
