Repetarea exercițiilor de vorbire de ieri; apoi unele noi:
Citirea unei fabule de Lessing.
Rudolf Steiner: Trebuie să aveți în vedere faptul că proza poate fi citită, potrivit cu personalitatea, în diferite poziții ale vocii.
La lucrurile de acest fel, pe cât posibil, nu scoatem în evidență titlul și nu-l subliniem în mod deosebit.
Privighetoarea și păunul
O privighetoare sociabilă a găsit printre cântăreții din pădure o mulțime de invidioși, dar nici un prieten. "Poate o să-l găsesc printre alte păsări, s-a gândit ea, și a zburat cu încredere jos la păun. „Păun frumos, te admir!” ‒ „Și eu pe tine, drăguță privighetoare.” – „Atunci, hai să fim prieteni”, a zis mai departe privighetoarea. „Nu va trebui să ne invidiem unul pe altul, tu ești la fel de plăcut ochiului, pe cât îi sunt eu urechii.” Privighetoarea și păunul s-au împrietenit.
Kneller și Pope au fost prieteni mai buni decât Pope și Addison.
Rudolf Steiner a spus, în loc de aceasta, în glumă: Franța și Italia sunt prieteni mai buni decât Italia și Anglia. Putem spune și așa; căci morala poate fi aplicată în cele mai diferite feluri.
Rudolf Steiner: Aș vrea să discut acum cu dvs. un fragment de oră. Aș vrea să atrag atenția asupra faptului că n-ar trebui să distrugeți pentru simțire conținutul unei bucăți de lectură ‒ ca să spun așa, în mod prozaic ‒ prin faptul că citiți bucata de lectură dvs. înșivă sau îi puneți pe elevi s-o citească, iar apoi o explicați în mod pedant. Omul care are simț psihologic nu va proceda în acest fel, ci va simți că o bucată de lectură în proză sau o poezie trebuie să acționeze asupra sufletului în așa fel încât sufletul, după ce a trăit-o, să poată fi mulțumit cu impresia primită, să fie satisfăcut, am putea spune, de impresia primită. Nu avem voie să neglijăm faptul că mulțumirea pe care elevul trebuie s-o simtă prin perceperea conținutului unei bucăți de lectură se accentuează tocmai dacă el înțelege toate nuanțele, dacă el înțelege, măcar pe cale afectivă, în mod instinctiv, ceea ce cuprinde poezia. Nu e nevoie de cine știe ce ingeniozitate, de comentarii savante ale unei poezii sau bucăți de lectură, ci trebuie să-l ridicăm cu adevărat pe copil la înțelegerea afectivă a unei bucăți de lectură. De aceea, căutați întotdeauna să lăsați citirea propriu-zisă a unei bucăți de lectură la urmă de tot și faceți înainte tot ceea ce vreți să faceți pentru a înlesni înțelegerea. Dacă lectura este precedată de ceea ce trebuie, noi nu vom acționa în mod pedant, dăscălesc, ci vom face să nu rămână nimic neînțeles în ceea ce privește bucata de lectură. În acest caz, plăcerea și mulțumirea copilului sporesc.
De aceea ‒ dvs. veți face acest lucru într-un mod ceva mai amănunțit ‒, eu aș face în clasă cu elevii, de pildă, următorul lucru. Aș spune: „Iată, dragi copii, cu siguranță că fiecare dintre voi a văzut deja câini! Care dintre voi n-a văzut câini! Așa ceva i s-ar putea întâmpla numai unui copil care a dormit tot timpul după sobă. Voi ați observat că nu toți câinii sunt la fel. Aceștia sunt foarte, foarte diferiți între ei. Există câini mititei, mici de tot, există câini mai mari și câini mari de tot. Cu siguranță că uneori v-a fost frică de niște câini mari de tot. De cei mici de tot, mititei, nu vă e frică, sau poate că totuși v-a fost, pentru că uneori ei te mușcă de pulpă.
Azi vrem să ne ocupăm de câțiva câini. Sigur ați văzut adeseori pe stradă o căruță cu carne și în fața ei un câine al măcelarului. Dacă ați fost atenți, ați observat că de obicei el stă în fața măcelăriei și are grijă ca nimeni să nu fure carnea. Dacă vine cineva și ia carnea fără să aibă acest drept, câinele are datoria să-l muște sau cel puțin să latre. Vă dați seama, așadar, că un câine de măcelar nu poate fi un cățeluș. Nu, el trebuie să fie un câine mare! Ați văzut, desigur, întotdeauna că la căruța măcelarului nu sunt înhămați niște cățeluși, și aceștia nici nu sunt puși să păzească în fața măcelăriei.
Ei bine, noi putem compara un asemenea câine de măcelar cu un om care trebuie să păzească ceva. Putem compara adeseori animalele cu omul. Ceea ce animalele trebuie să facă din instinct, oamenii trebuie să facă adeseori din simțul datoriei. Astfel, oamenii și animalele trebuie să facă unele lucruri asemănătoare, și de aceea îi și putem compara.
Dacă, de pildă, un om trebuie să păzească ceva, la fel ca și câinele măcelarului în fața măcelăriei, acest om își va forma o deprindere. Dacă vine cineva și vrea să ia ceva, el îl va apuca de creastă ‒ da, așa se spune, dacă vrem să-i atragem cuiva atenția că nu are voie să facă un lucru; așa se spune. Spunem: «îl iau de creastă», atunci când îl oprim pe omul respectiv. La om, ne referim la păr, nu e vorba de o creastă. Îl luăm de păr. Și atunci îl doare, nu poate fugi, de aceea facem așa. Iar aceste lucruri nu se spun așa, în mod direct, căci dacă spunem, în mod direct: «O să te iau de păr», sună prea puțin glumeț. În viață, trebuie să fie amestecată peste tot un pic de glumă, de aceea se spune: «a lua de creastă». Omul are păr; omul e uneori cam obraznic. Cocoșul e aproape întotdeauna obraznic; el are creastă. De aceea spunem: «te iau de creastă». Tot astfel ne putem imagina foarte bine cum, dacă, de pildă, ar veni un alt animal obraznic și ar voi să fure din măcelărie o bucată de carne, câinele măcelarului ar putea spune: «Am să te iau de creastă!» ‒ Aici am putea face o comparație foarte bună între om și câine.
Ei, dar voi, copii, știți că mai există și alți câini, câini mici, aceștia sunt de cele mai multe ori niște leneși, niște leneși incorigibili! Ei stau culcați pe perne, iar uneori în poala stăpânei. Într-un cuvânt, sunt niște tipi leneși. E vorba de cățeluși care stau pe perniță, care stau în poală. Ei nu sunt nici pe departe atât de folositori cum sunt câinii de măcelărie. Câinele de măcelărie folosește la ceva; cățelușii care stau pe perniță nu fac altceva decât se joacă, ei, de fapt, sunt nefolositori. Dar câinele de măcelărie, dacă cineva face ceva rău, îl «ia de creastă», adică îl apucă și-l scutură bine. Acest lucru este folositor, fiindcă celălalt animal nu va putea fura carnea. Cățelușul care stă pe pernă sau în poală nu face un lucru atât de folositor, el doar latră. Latră la oricine, iar când vin alți câini mai mari, cățelușul care stă în poală se ia iute după el și latră și latră și latră. Dar câinele care latră nu mușcă, spune proverbul; așa gândesc și câinii mari, când trec pe lângă el. De aceea, putem vedea cum câinii mari trec foarte liniștiți pe lângă câinii mici, îi lasă pe micii lătrători să latre și se gândesc: câinii care latră, ăștia nu mușcă. ‒ Ei nu sunt curajoși, sunt lași. Un câine de măcelar trebuie să fie întotdeauna curajos. Cățelușii care stau în poală aleargă după oricine și latră, dar dacă celălalt se uită la ei, o iau imediat la fugă. Vedeți, așadar, că acești cățeluși, sunt, în orice caz, niște leneși, fac pe lume doar lucruri nefolositoare și nu sunt buni de nimic. Ei seamănă cu acei oameni pe care nu trebuie să-i băgăm în seamă, chiar dacă ne latră adeseori.
Acești cățeluși care stau pe pernă sunt foarte mici, câinele de măcelar e mare. Există însă și câini de mărime mijlocie. Un asemenea câine nu e așa de mare cum e câinele de măcelar, dar e mai mare decât câinele care stă în poală. Un asemenea câine de mărime mijlocie este câinele ciobănesc. Acest câine ciobănesc trebuie să păzească oile. În unele ținuturi, acest lucru este mai greu de făcut decât la noi. În unele ținuturi, de pildă, în Rusia, vin lupii. Iar câinele trebuie să aibă grijă să nu vină lupul sau vreun alt animal, de aceea trebuie să dea mereu ocol turmei. Din acest motiv, câinele s-a obișnuit să tot fugă în jurul turmei. Și la noi e bine să alerge câinele în jurul turmei, căci ciobanul doarme adeseori și în acest timp s-ar putea întâmpla ceva rău, cineva ar putea să fure oi. De aceea, câinele ciobănesc aleargă în jurul turmei și o păzește. Chiar când nu e nici un lup, câinele ciobănesc trebuie să alerge în jurul turmei și s-o păzească, uneori și pe cioban, și să-l trezească. S-ar putea întâmpla vreodată să fie furat și ciobanul, în timp ce doarme.
Așadar, un câine de păstor, un câine ciobănesc, este o ființă care se pricepe la ceva, un animal folositor. Îl putem compara cu oamenii care au o atitudine justă față de viață, care nu sunt nefolositori, cum sunt leneșii, așa cum sunt cățelușii care stau pe pernă, care stau în poală. Dar așa ceva există și în viața umană, această deosebire dintre oamenii ce seamănă cu câinele ciobănesc și cei care seamănă cu câinele de măcelar. De folositori, sunt folositori amândoi, chiar dacă cei care seamănă cu câinele de măcelar sunt uneori grosolani. Uneori, ei spun exact ceea ce e just, printr-o vorbire lapidară, potrivită, ei au sentimentul că ceva trebuie supravegheat, păzit, că trebuie respins dușmanul. Pe câinele ciobănesc îl putem compara, de asemenea, cu acei oameni care-și fac munca în tăcere, dar trebuie să aștepte momentul când apar dificultățile muncii lor. Câinele ciobănesc aleargă în jurul turmei. Multă vreme el nu are nimic de făcut, dar trebuie să fie mereu pregătit, apoi să fie puternic, curajos, gata de luptă, ca să intervină la momentul potrivit, când vine lupul sau alt dușman. Tot așa, unii oameni au datoria de a aștepta și de a veghea, până când sunt chemați. Ei nu au voie să se descurajeze sub influența mărunțișurilor vieții, trebuie să rămână gata de luptă până în momentul când se cere să-și facă datoria.”
Vedeți dvs., așa aș vorbi eu cu copiii, ca să le atrag atenția asupra lumii animale într-un caz special și să le îndrept gândurile spre analogiile dintre animale și oameni. După ce am discutat cu ei așa ceva, vom putea citi cele ce urmează, fără a mai avea nevoie să dăm explicații ulterioare. Dacă le-am prezenta copiilor istorioara ce urmează fără explicațiile precedente, ei n-ar fi pe deplin pregătiți, pentru că sentimentele lor n-au fost îndreptate spre tot ceea ce e necesar. Dacă le-am da explicațiile abia la urmă, am dezmembra bucata de lectură în mod pedant și copiii nici n-ar putea s-o citească așa cum trebuie.
Câinele ciobănesc
Un bătrân câine ciobănesc, care păzea cu credință oile stăpânului său, se ducea o dată seara acasă. Și iată că pe uliță au început să-l latre niște cățeluși dintre aceia care stau pe pernă. El își vede de drum și nu se uită împrejur. Când ajunge în fața butucului de măcelărie, un câine de măcelar îl întreabă cum de poate suferi lătrăturile și de ce nu-i ia de creastă. „Nu”, spuse câinele ciobănesc, „doară nu mă hărțuiește și nu mă mușcă nici unul, eu trebuie să-mi țin dinții pentru lupi”.
Pe urmă, nu mai trebuie să le spunem copiilor absolut nimic, trebuie să-i pregătim mai înainte ca să poată înțelege.
Altă dată spuneți-le copiilor următoarele: „Dragii mei copii! Voi v-ați dus adeseori la plimbare, v-ați plimbat pe pajiște, printre ogoare, dar și în pădure, uneori la margine, acolo unde pădurea se învecinează cu pajiștea. Când umblați prin pădure, mergeți numai în umbră, dar când mergeți așa pe la marginea pădurii, dintr-o parte vă mai poate străluci foarte puternic Soarele. Atunci, dacă pădurea se învecinează cu o pajiște, puteți privi în toată liniștea cum cresc florile. Va fi întotdeauna foarte bine să căutați pentru plimbările voastre mai ales acele locuri unde pădurea se învecinează cu pajiștea. Atunci puteți căuta întotdeauna ceva, când în pădure, când pe pajiște. Puteți privi de multe ori cum crește iarba și cum cresc în iarbă plantele și florile.
Dar și mai frumos și mai plăcut este când nu trecem doar prin pădure și peste pajiști, ci atunci când pajiștile sunt așezate între munți, în văi. Pe asemenea pajiști găsim lucruri mult mai interesante decât pe pajiștile prea mult luminate de soare. Pajiștile din văi, care sunt ocrotite de munți, au flori foarte frumoase, iar aceste flori cresc adeseori în așa fel încât le vedem printre mușchi, care în aceste pajiști din văi cresc din belșug. Mai ales viorelele cresc tocmai acolo unde prin apropiere sunt mușchi.”
Putem vorbi mai departe cu copiii despre mușchi și viorele, îl putem pune eventual pe un copil să descrie vioreaua, pe un altul să vorbească despre mușchi. Putem chiar încerca, dacă tocmai există viorele și mușchi, să aducem cu noi în acea zi viorele și mușchi. Căci ambele pot fi întâlnite în același timp.
Apoi continuăm cam așa: „Dar ia uitați-vă, dragi copii, dacă aveți în apropiere o pajiște dintr-o vale, se poate întâmpla să ieșiți la plimbare și să vedeți numai mușchi. Apoi, peste opt zile vă duceți din nou la plimbare. Ce vedeți? În mușchi au apărut viorele! Da, de-abia au ieșit afară, mai înainte erau ascunse în mușchi. Țineți minte acest lucru. Și dacă ieșiți la plimbare în anul următor, puteți avea o bucurie și mai mare. Vă gândiți: «În primăvară, aici încă nu erau viorele! N-am văzut nici una.» ‒ Acum încercați să desfaceți mușchii. Aha, vioreaua e înăuntru!
În natură, dragii mei copii, este adeseori întocmai așa cum e între oameni. Și aici adeseori multe lucruri bune și frumoase stau ascunse. Câți oameni nu sunt trecuți cu vederea, pentru că binele din ei este ascuns, n-a fost găsit încă! Trebuie să ne dezvoltăm un simț, cu ajutorul căruia să-i descoperim pe oamenii buni în mulțime.
Vedeți, dragi copii, putem compara în continuare viața umană cu cea a naturii. Imaginați-vă acum că sunteți voi înșivă un asemenea copil bun, și atunci veți găsi că un asemenea copil spune întotdeauna cuvinte foarte bune, cuminți. Dar există copii modești și copii care nu sunt modești. Pe copiii modești, oamenii îi vor observa mai puțin. Dar copiii lipsiți de modestie vor voi să fie observați.
Vedeți, vioreaua e foarte frumoasă, dar dacă priviți această viorea, cum își înalță petalele ei foarte drăgălașe, veți observa acest lucru: vioreaua vrea să fie observată, vrea să fie privită. Eu nu pot compara vioreaua cu un copilaș modest, care se retrage într-un colț și rămâne acolo. Voi ați putea-o compara numai cu un copil căruia, de fapt, îi place să fie văzut. Da, dar ea, totuși, nu se arată, când e ascunsă în mușchi! Ei da, când priviți astfel vioreaua ascunsă între frunze, cum iese afară și cum iese cu totul la lumina zilei dintre mușchi, este ca și cum vioreaua n-ar dori deloc să fie doar văzută, ca și cum n-ar dori să fie doar mirosită, ci ca și cum ar vrea să fie căutată. «Da, da, da, da, aici sunt! Dar tu trebuie să mă cauți!» ‒ Această viorea este ca un copil nu tocmai modest, dar și ca un copil șăgalnic.”
E foarte bine să discutăm cu copiii în acest fel, făcând asemenea paralele, asemenea analogii între natură și ființele umane, pentru ca tot ceea ce se află în preajma copilului să prindă viață.
Va fi bine să discutăm în acest fel cu copiii, ca pregătire, pentru ca ei să poată savura ceva. După citirea bucății de lectură n-ar mai trebui să le dăm nici un fel de explicații. Nu-i așa, ar fi absolut fără sens să încep să vă prezint acum ceva pe chinezește. Dvs. ați spune: Păi, asta n-are nici un sens, căci noi n-am învățat limba chineză! ‒ Dar dacă ați ști cu toții limba chineză și eu aș vorbi, ați găsi că e cum nu se poate mai plicticos dacă pe urmă aș vrea să vă explic totul. Tot așa trebuie să procedăm și cu o bucată de lectură: să facem tot ceea ce poate să-i ajute pe copii să savureze ei înșiși bucata de lectură prezentată.
Vorbiți în acest fel, într-un mod ceva mai amănunțit, permițându-le copiilor să participe cât mai mult, despre modestia oamenilor și despre lipsa de modestie și despre cochetărie și citiți-le apoi:
Dacă l-ați învățat pe copil limbajul poeziei, copilul poate participa la toate nuanțele, atunci nu e nevoie să-i distrugeți impresia printr-un comentariu și prin pedanterie. Acesta e lucrul pe care aș vrea să vi-l recomand, în ceea ce privește modul de tratare a bucăților de lectură, pentru că prin aceasta veți avea prilejul să discutați cu copiii multe din lucrurile care ar trebui să fie discutate în școală și pentru că puteți face ca în copil să se nască o mulțumire neștirbită în contact cu o asemenea bucată de lectură. Așadar, acesta este lucrul pe care aș dori să vi-l leg de suflet, în ceea ce privește tratarea bucăților de lectură.
Acum vom continua cu modul de a trata sufletul copilului. V-am rugat ieri să cugetați la felul cum trebuie să-i tratăm pe „micii cuvioși”, pe „cuminței”, pe „cumințeii” care prin ipocrizia, prin cumințenia lor, se înghesuie în față, dar care nu-și manifestă aceste tendințe spre binele clasei.
Urmează câteva considerații ale celor prezenți.
Rudolf Steiner: Eu am pus această întrebare mai ales din cauză că e greu să faci distincție între „cumințeii” care aduc prejudicii clasei și cei care-i sunt de folos. Trebuie să căutăm să vedem dacă avem de-a face cu unii care mai târziu vor avea, într-adevăr, un rol de jucat. Căci și ei sunt așa. Ei sunt „cuminței” care aduc foloase clasei, dar sunt incomozi.
Aici am putea istorisi povestea care ne spune cum a ajuns măgarul să aibă urechi lungi. [Nota 18]
Putem folosi și mijloace mai dure împotriva unor „cuminței” ieșiți din comun. Dar n-ar trebui să-i demascăm și să-i rușinăm în fața clasei. Ar fi prea mult. Dar unui ambițios îi putem pretinde niște performanțe exagerat de mari, de pildă, niște exerciții cu vergeaua, și să lăsăm apoi faptele să vorbească, în așa fel încât copilul să vadă că nu poate realiza această performanță și că trebuie să-i mărturisească acest lucru dascălului. În acest fel se vede dacă năzuința lui e autentică.
Și alți participanți prezintă niște expuneri pe această temă.
Rudolf Steiner sintetizează la urmă totul, precum urmează: Da, în esență, în cadrul acestei discuții a ieșit la iveală ceea ce trebuie subliniat.
Primul lucru pe care va trebui să-l facem este acela de a constata cu grijă dacă e vorba de o tendință justificată a elevilor mai înzestrați de a se face remarcați, elevi care pot realiza mai mult. În cazul acestora, va trebui să avem grijă ca nu cumva înzestrarea lor mai bogată să devină egoism ambițios. Vom căuta să facem în așa fel încât posibilitățile pe care ei le au în plus să devină rodnice pentru ceilalți. Pe un asemenea „cumințel” îl vom pune, în sensul posibilităților sale mai mari, să facă ceva care să le fie de folos și celorlalți, în așa fel încât el să nu lucreze doar pentru sine, ci și pentru ceilalți. Dacă știe să socotească mai bine, îl vom pune să socotească în fața celorlalți și vom face în așa fel încât ceilalți să progreseze sprijinindu-se pe el. E bine dacă el află mai apoi care e consecința felului său de a gândi, care poate fi exprimată cam așa: „Müller e băiat bun. Iată, Müller știe să socotească foarte bine. Asemenea oameni pot fi foarte folositori celorlalți. Și eu vă laud acum pe toți, fiindcă ați învățat atât de mult de la Müller.” ‒ Așadar, să transformăm lauda adusă unuia în laudă pentru toți!
Dacă am depistat asemenea înzestrări ieșite din comun ale unor elevi și i-am găsit pe adevărații cuminței, care există întotdeauna, atunci îi știm, și va trebui să-i tratăm aproape întotdeauna prin asocierea a două metode.
Prima va fi aceea de a discuta cu ei nu în fața clasei, ci între patru ochi. Trebuie să-i facem să-și dea seama că noi am văzut cine sunt. Vorbim cu ei într-un mod convingător: „Voi faceți asta, voi faceți cealaltă”, și caracterizăm aceste însușiri, conducând pe urmă totul spre nota individuală. „Voi puteți face asta tot timpul, mereu și mereu. Credeți că mie îmi place așa ceva, credeți că-mi faceți o favoare? Nu, eu nu vreau deloc așa ceva. Nu-mi place!” Nu vorbim în acest fel cu ei în fața clasei, ci între patru ochi. Acesta e unul din lucruri. Îl facem pe elev să-și dea seama în mod absolut clar că știm cine este.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem este acesta: Îi trasăm niște sarcini care-i depășesc posibilitățile și căutăm să-l facem să înțeleagă că dacă el trebuie să aducă la îndeplinire aceste sarcini prea grele pentru el, este pentru că vrea să iasă în evidență. Îi este mai greu să combată aceste trăsături, decât să aducă la îndeplinire niște sarcini mai mari. Dar e mai neplăcut să aducă la îndeplinire aceste sarcini. De aceea, va trebui să depună eforturi. Trebuie să-i spunem că primește asemenea sarcini pentru că vrea să se facă remarcat. Dar în cazul în care va combate aceste însușiri, nu va mai primi sarcini în plus față de restul clasei.
Putem asocia cele două lucruri, în cazul unui elev sau al unei eleve, și prin faptul că-i spunem că știm cine este și îi spunem că i se dau asemenea sarcini pentru că vrea să se facă remarcat, prin asocierea acestor două lucruri putem realiza, cu siguranță, mult. Veți vedea că, aplicând această metodă, îl veți fi vindecat pe elev, după un timp.
În cursul acestor ore de seminar va trebui să aducem la îndeplinire niște sarcini și mai importante. Dar pentru mâine eu aș vrea să vă dau o sarcină asemănătoare, înrudită întru câtva cu ultima, totuși, de altă natură, și la tratarea căreia trebuie să implicăm și euritmia. Iertați-mă că vă dau această temă, dar ea ține de sfera didacticii: Ce trebuie să facem dacă printre elevi sau eleve se dezvoltă o simpatie exaltată față de dascăl sau de dăscăliță?
„Simpatie exaltată” ‒ există cineva care să nu înțeleagă ce este aceasta? Când un elev nutrește o simpatie exaltată pentru o dăscăliță sau invers, o elevă pentru un dascăl, sau o elevă pentru o dăscăliță sau un elev pentru un dascăl. Întâlnim toate aceste nuanțe. Vă rog să vă gândiți în ce fel trebuie tratată această simpatie exaltată, care poate perturba foarte mult desfășurarea activității școlare.
Ea trebuie să fie destul de avansată, ca să stânjenească, într-adevăr, procesul instructiv-educativ. Nu mă refer, desigur, la respectul autentic, la venerația justă, nici la o înclinație plină de iubire față de dăscăliță sau față de dascăl, ci la ceea ce stânjenește procesul instructiv-educativ printr-o simpatie exaltată, nesănătoasă, așa cum se întâlnește deseori în clase.
