Ceea ce mi-am luat libertatea de a explica aici la Utrecht lunea trecută [Nota 1] se referă la faptul că prin știința spirituală orientată antroposofic poate fi găsită o metodă, o cale științifică pentru a pătrunde în lumea înconjurătoare spirituală, suprasensibilă.
Am atras atenția asupra faptului că pătrunderea în această lume înconjurătoare este posibilă numai atunci când omul scoate din suflet anumite capacități și forțe, care fără îndoială zac latente în fiecare suflet, și când ceea ce este cunoaștere obișnuită o ridică până la vedere, contemplare; vedere care, de exemplu, ajunge până la punctul că se dezvoltă conștiență deplină a ceea ce înseamnă a avea o viață sufletesc-spirituală independentă de orice corporalitate. Știm prin știința modernă – și în ceea ce privește viața de zi cu zi a sufletului, această știință are întru totul dreptate – că această viață obișnuită a sufletului este legată de instrumentul trupului. Și numai metodele științei spirituale pot smulge din trup viața spiritual-sufletească și pot prin aceasta să ajungă până la esențialul din om, care sălășluiește în lumea spirituală înainte de a se fi unit prin concepție sau naștere cu un corp fizic, care trece prin poarta morții, își leapădă trupul uman și pătrunde din nou conștient într-o lume spirituală.
Și am explicat mai departe lunea trecută că cel care face astfel cunoștință cu propria ființă suprasensibilă a omului, este de asemenea capabil ca, în spatele a ceea ce poate fi cunoscut prin simțuri în natură și în spatele a tot ceea ce poate fi explorat cu înțelegerea obișnuită, să perceapă o lume înconjurătoare suprasensibilă, o lume înconjurătoare de ființe spirituale.
Ceea ce este recunoscut în acest fel ca spiritual-sufletesc în om, ceea ce este recunoscut ca fiind spiritualul lumii în care trăim, abia acesta ne permite de fapt să obținem o cunoaștere reală a omului.
În decursul ultimelor trei sau patru secole am obținut o știință naturală desăvârșită, dar nu am fost capabili să extragem nici o cunoaștere a omului din această știință naturală. În teoria evoluției, pornim de la cele mai de jos ființe vii, urcăm până la om și îl considerăm pe acesta ca fiind, ca să spunem așa, veriga finală a seriei de animale. În acest fel învățăm ce are omul în comun cu celelalte organisme, dar nu aflăm ce este de fapt omul ca ființă individuală în lume. Acest lucru îl învățăm numai prin știința spirituală orientată antroposofic. Și ceea ce se afirmă în cunoaștere se afirmă și în sentimentele și impulsurile pe care omenirea modernă le-a dezvoltat în viața socială.
Gândiți-vă doar câți de mulți oameni care prin tehnologia modernă s-au dezvoltat, ca să spunem așa, ca o nouă clasă de oameni, prin întreaga formă modernă de economie – de fapt sub influența anumitor teorii socialiste –, cred că ceea ce trăiește în om ca moralitate, ca știință, ca religie, ca artă, nu este extras dintr-un spiritual originar, ci este extras numai ceea ce sunt procesele economice, materiale. Teoria al cărei partizan este social-democrația modernă, teoria care a vrut să devină realitate într-un mod atât de distructiv în estul Europei, această teorie vede în afara umanului forțele care guvernează istoria. Iar ceea ce omul produce în artă, moravuri, lege, religie, apare doar ca un fel de fum. Oamenii numesc aceasta o suprastructură care se ridică deasupra fundației. Este ca un fum care iese din pur economic-material. Și aici, în această plasare a omului în lumea practică, omul propriu-zis este radiat. Dacă ar fi să caracterizăm ceea ce educația modernă și conștiența socială modernă au adus, nu putem spune altfel decât: omul a fost radiat.
Ceea ce știința spirituală, așa cum este ea înțeleasă aici, ar trebui să readucă omenirii este cunoașterea omului, recunoașterea valorii omului, legătura ființei umane ca ființă suprasensibilă cu ființa suprasensibilă, universală a lumii.
Și abia atunci ne aflăm în realitatea adevărata. Abia prin aceasta stăm pe un teren care conduce la o viață cu adevărat practică. Aș dori astăzi să coroborez acest lucru pentru dumneavoastră în primul rând în problema educației și a instruirii. Și întrucât – așa cum reiese de la Școala Superioară Liberă de Științe Spirituale din Dornach – această știință spirituală orientată antroposofic de la bun început nu a fost concepută să fie străină de lume și îndepărtată de lume, ci a fost concepută întru totul în conformitate cu realitatea, întru totul practică, ea de la bun început a încercat, când a trebuit să se plaseze în nevoințele sociale și decăderea socială ale timpurilor moderne, să intervină în viață într-un mod practic. Și unul dintre primele fundamente practice a avut loc în domeniul educației cu Școala Liberă Waldorf, pe care Emil Molt a fondat-o la Stuttgart [Nota 2] și pe care eu însumi trebuie să o conduc pedagogic-didactic. În această Școală Liberă Waldorf sunt dezvoltate mai departe pedagogic-didactic acele impulsuri ale unei cunoașteri reale a naturii umane, care pot decurge din știința spirituală orientată antroposofic.
De mult timp se spune că trebuie să educăm și instruim în așa fel încât să nu îndesăm una sau alta în sufletul copilului, ci să dezvoltăm din sufletul uman ceea ce este în ființa umană. Însă când o spui așa, inițial este doar un principiu abstract. Dar nu este vorba să avem în mod intelectual acest principiu, să scoatem ceva din sufletul uman, ci este vorba să putem observa cu adevărat în copil sufletul uman în devenire. Și pentru aceasta trebuie mai întâi să dezvolți un simț. Acest simț este dezvoltat numai de cel care este conștient de cum individualitatea propriu-zisă a omului, ființa spiritual-sufletească propriu-zisă, coboară dintr-o lume spirituală în care a trăit mult timp; cum de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la un an la altul, în tot ceea ce se dezvoltă fizic și în ceea ce se dezvoltă sufletesc în copil, trăiește un suprasensibil; cum nouă, ca educatori, ca profesori, ni s-a înmânat dintr-o lume suprasensibilă ceva pe care trebuie să îl descifrăm. Când de la o zi la alta vedem cum trăsăturile fizionomice ale copilului devin din ce în ce mai clare, când putem descifra cum un spiritual-sufletesc, care ne-a fost trimis din lumea spirituală, încetul cu încetul se deslușește și se dezvăluie în aceste trăsături fizionomice, atunci este vorba mai ales de a dezvolta ca bază a unei arte pedagogic-didactice un sentiment plin de reverență față de ființa umană suprasensibilă care coboară din lumile spirituale.
Știința spirituală orientată antroposofic face posibil să observăm cu adevărat copilul în devenirea sa de la an la an. În acest sens, aș dori mai întâi să evidențiez principalele etape ale dezvoltării umane.
Se spune foarte des că natura sau lumea nu face salturi. Ei bine, astfel de lucruri se repetă în mod constant, fără ca oamenii să se uite cu adevărat la ceea ce ar trebui să însemne aceasta. Natura nu face mereu salturi atunci când dezvoltă frunza verde și pe urmă ca într-un salt sepalul și petala colorată, și pe urmă din nou staminele și așa mai departe? – Și așa este și cu viața omului. Pentru cel care observă fără prejudecăți în copil această viață a omului în devenire, pe baza tuturor sugestiilor și impulsurilor pe care i le poate da știința spirituală orientată antroposofic, el găsește înainte de toate – și într-adevăr nu din substraturi mistice, ci tocmai din observație fidelă – un salt în dezvoltare în jurul celui de-al șaptelea an, când copilul începe să capete a doua dentiție. Aici se observă cum psihologia noastră, așa cum trăiește ea astăzi în știința curentă, a devenit practic ceva extraordinar de lipsit de conținut. Desigur, cine nu a devenit întru totul materialist, face distincție între trup și suflet. Dar se vorbește în mod extrem de abstract despre relația dintre trup și suflet. Oamenii nu obișnuiesc să observe în acest domeniu în același mod fidel și imparțial cum au învățat să o facă în științele naturii. În științele naturii învață, de exemplu, că atunci când printr-un proces apare căldură care nu a fost furnizată, această căldură a fost într-o altă formă – se spune „latentă” în fizică – într-un corp. Se spune atunci, căldura latentă a fost eliberată. De această atitudine pe care o dau științele naturii trebuie să ne pătrundem și pentru știința omului, care, desigur, trebuie spiritualizată în comparație cu științele naturii. Deci, trebuie să observăm cu atenție: Ce se va schimba într-un om când va trece dincolo de epoca vieții când își schimbă dinții?
Ei bine, dacă avem într-adevăr imparțialitatea necesară pentru observare, putem vedea cum copilul, când trece de al șaptelea an, începe de fapt să aibă idei conturate, în timp ce înainte nu avea astfel de idei. Putem vedea cum de fapt abia de la acest moment începe posibilitatea de a gândi în gânduri reale – oricât de copilărești ar fi ele. Vedem cum din sufletul copilului iese ceva care anterior era ascuns în organismul uman. Cine a dobândit un ochi spiritual pentru această chestiune va vedea cum viața sufletească a copilului devine cu totul diferită atunci când începe schimbarea dentiției; cum atunci ceva din cel mai adânc, cel mai ascuns interior iese la suprafața vieții sufletului. Unde era deci înainte acel lucru care apare acolo ca gândire în contururi, ca o viață definită de reprezentări? Acesta era principiul creșterii în om; acesta îmbiba organismul; acesta trăia ca spiritual-sufletesc în creșterea care ajuns la final atunci când din interior sunt împinși în afară dinții care îndepărtează dinții anteriori. Dacă s-a ajuns la punctul final cu această creștere care culminează cu schimbarea dentiției, atunci, ca să spunem așa, rămâne doar o creștere care nu necesită forțe atât de intense. Vedem așadar cum ceea ce mai târziu la copil este gândirea, a fost mai înainte forță organică interioară de creștere și cum această forță organică de creștere se transformă prin metamorfoză și iese la iveală ca forță sufletească.
Printr-un astfel de mod de a observa ajungem la o psihologie, la o cunoaștere a sufletului uman care nu este frazeologie, ci care se bazează în esență pe aceleași metode – doar că transpuse în spiritual – pe care se bazează și științele naturii. Așa cum științele naturii sunt o observare fidelă a ceea ce este de natură fizică, tot așa, pentru a-l înțelege pe om, este necesară o observare fidelă, dar acum a spiritual-sufletescului. Dacă înveți să pătrunzi cu privirea omul în acest fel, atunci această vedere a ființei umane se transformă într-o vedere artistică. Este realmente așa, că astăzi oamenii de multe ori când spui așa ceva precum tocmai am spus, ei spun: Desigur, trebuie să privim ceva numai în mod științific, epistemic; trebuie să rămânem la logica rațională; trebuie să lucrăm prin intelect în vederea legilor naturii formulate abstract. – Aceasta poate fi o cerere umană comodă. Omului i se poate părea că ar putea să cuprindă totul în plasa cu ochiuri largi a logicii conceptuale, pentru a ajunge în spatele lucrurilor. Dar dacă natura nu procedează așa? Dar dacă natura lucrează artistic? Atunci este necesar să o urmăm pe calea ei artistică cu facultatea noastră de cunoaștere. Cine privește în natură și în general în lume, va percepe că ceea ce realizăm prin logica rațională, prozaică în privința legilor naturii se raportează la ceea ce este realitatea întreagă, plină, intensă, ca și cum aș face un desen cu trăsături de cărbune pe o imagine pictată în toate culorile.
Știința spirituală orientată antroposofic își trage cunoașterea din întreaga realitate fizico-spirituală. Din acest motiv, ea transformă simpla cunoaștere logică în înțelegere artistică. Prin aceasta, însă, se poate și ca din profesor, din cel care instruiește, din cel care educă să se facă un artist pedagogic-didactic, care dobândește o simțire fină pentru fiecare exprimare a vieții fiecărui copilul. Și realmente este așa că fiecare copil are propriile sale exprimări specifice, individuale ale vieții. Nu le putem înregistra într-o știință pedagogică abstractă, dar le putem înțelege dacă primim impulsuri orientate antroposofic pornind de la întreaga natură umană, și prin aceasta obținem o vedere intuitivă a spiritual-sufletescului din om care apoi acționează în fizic-corporal. Căci ceea ce acționează la nivelul mai grosier, fizic, în creșterea copilului ca forță de gândire înainte de schimbarea dinților, aceasta o vedem după aceea mai fin ca spiritual-sufletesc activ în copil. Aceste lucruri trebuie noi ca profesori, ca educatori, să le urmărim de la o zi la alta cu simț artistic, și atunci îi vom putea fi copilului ceea ce un educator adevărat, un profesor adevărat ar trebui să-i fie copilului.
Aș dori să caracterizez în câteva linii cum este prima epocă a vieții de la naștere până la schimbarea dentiției, și cum este a doua epocă a vieții de la schimbarea dentiției până la maturitatea sexuală. – În prima epocă, adică de la primul până la al șaptelea an de viață, omul este în primul rând o ființă imitatoare. Dar trebuie să înțelegem acest lucru în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul intră în lume, se dăruiește complet mediului său înconjurător. În special ceea ce el scoate mai întâi la iveală ca impulsuri de voință și instinct ale sale, el le dezvoltă în așa fel încât imită ceea ce este în jurul său. Și vorbirea este învățată mai întâi în așa fel încât se bazează pe imitație. Între naștere și al șaptelea an copilul este în întregime un imitator. Acest lucru trebuie luat în considerare. Trebuie să fim capabili în astfel de chestiuni să tragem concluziile finale. – Când vorbești de aceste lucruri în diverse locuri prin lume, uneori oamenii vin și cer sfaturi într-o chestiune sau alta. De exemplu, un tată mi-a spus odată că trebuie să se plângă de copilul său de cinci ani. Ce a făcut copilul de cinci ani? am întrebat eu. A furat, a spus tatăl cu tristețe. I-am spus: Atunci trebuie mai întâi să afli cum se petrece de fapt furtul. Apoi mi-a spus că, ce-i drept, copilul nu a furat din rea-voință. A scos bani din sertarul mamei sale și a cumpărat dulciuri, pe care însă apoi le-ar fi împărțit altor copii de pe stradă. Deci nu a fost pur egoism. Ce a fost atunci? Ei bine, copilul a văzut zi de zi cum mama scoate banii din sertar. La cinci ani, copilul este un imitator. El nu a furat, el pur și simplu a imitat lucrurile pe care mama le face zi de zi, întrucât copilul privește instinctiv ca fiind lucrul corect de făcut ceea ce mama face mereu. – Acesta este doar un astfel de exemplu pentru toate lucrurile subtile pe care trebuie să le cunoaștem dacă vrem să înțelegem arta educației într-un mod care să corespundă cu adevărat ființei umane.
Dar știm, de asemenea, că copilul se joacă prin imitație. Practic, instinctul de joc, dorința de a se juca nu este ceva original, ci este o imitație a ceea ce se vede în mediul înconjurător. Cine este suficient de imparțial, va deveni conștienți de modul în care jocul se bazează tot pe imitație. Dar fiecare copil se joacă altfel. Educatorul copilului mic, înainte de vârsta de șapte ani, trebuie să dobândească o judecată atentă asupra acestui lucru – și trebuie să aibă un simț artistic pentru o astfel de judecată, deoarece la fiecare copil este altfel – educatorul trebuie să dobândească un ochi artistic pentru modul în care copilul se joacă. Practic, fiecare copil se joacă în felul său propriu. Și modul în care se joacă un copil, mai ales cum se joacă în al patrulea, al cincilea sau al șaselea an, intră apoi în adâncul sufletului ca o forță. Copilul crește, nu observăm la început cum un anume mod sau altul de a se juca iese la iveală în trăsăturile de caracter ulterioare ale copilului. Copilul va dezvolta alte forțe, alte capacități ale sufletului; ceea ce a fost esența specială a jocului său s-a strecurat parcă în cele ascunse ale sufletului. Dar ea iese la iveală din nou mai târziu, și într-adevăr iese la iveală într-un mod caracteristic, în al douăzeci și cincilea până la al treizecilea an al vieții omului, în acel timp al vieții în care omul trebuie să-și găsească drumul în lumea exterioară, în lumea experienței exterioare, a destinului exterior. Un om se plasează cu pricepere, celălalt se plasează stângaci în lume. Unul face față lumii, astfel încât să aibă o anumită satisfacție din propriile sale acțiuni față de lume; celălalt nu se poate angrena aici sau acolo cu acțiunile sale, el are o soartă dificilă.
Trebuie să cunoști viața întregiului om, trebuie să vezi cum într-un mod tainic sensul jocului iese din nou la iveală în acest simț pentru viață în anii douăzeci. Atunci vei dobândi o idee artistică despre cum trebuie să ghidezi și să călăuzești instinctul de joc pentru a putea da omului ceva de luat cu el pentru un timp ulterior al vieții.
Pedagogia de astăzi suferă adesea de principii abstracte. Pe de altă parte, știința spirituală orientată antroposofic vrea să dea pedagogiei un sens artistic-didactic, vrea să lucreze din fragedă tinerețe în așa fel încât ceea ce se formează acolo să fie o zestre pentru întreaga viață a omului. Căci dacă cineva vrea să-i învețe și să-i educe pe oameni, atunci trebuie să cunoască întreaga viață umană. De o astfel de cunoaștere a naturii umane dezvoltarea științifică din ultimele secole, care este măreață în felul său, nu s-a îngrijit absolut deloc. Gândiți-vă la semnificația socială a faptului de a putea da copilului o astfel de zestre precum am caracterizat-o.
Când copilul a trecut de schimbarea dinților sau cel puțin a început-o, atunci apare a doua epocă a vieții copilului. Atunci intervine vârsta școlară propriu-zisă, aceea pe care trebuie să o studiezi cu deosebită atenție dacă vrei să practici pedagogia din punctul de vedere al adevăratei cunoașteri a omului. – În timp ce copilul până în al șaptelea an este în esență un imitator, din al șaptelea an până la maturitatea sexuală, adică aproximativ al treisprezecelea până la al șaisprezecelea an – variază la diferitele individualități – se dezvoltă ceea ce cel care privește nepărtinitor astfel de lucruri recunoaște ca fiind imboldul natural de a se supune unei autorități, unei autorități umane, unei autorități educatoare, autorității unui profesor. Îți rupe sufletul astăzi când auzi de la tot felul de tendințe ale partidelor că un fel de spirit democratic ar trebui deja să intre în școală; că ar trebui copiii să exercite un fel de autoguvernare. Cu așa ceva, care izvorăște din tot felul de viziuni de partid, oamenii se ridică împotriva a ceea ce vrea natura umană. Cel care dobândește adevărata cunoaștere a omului știe ce înseamnă pentru întreaga viață ulterioară dacă omul între al șaptelea și al cincisprezecelea an a putut să privească în sus cu stimă plină de devotament la una sau mai multe autorități umane; când a socotit adevărat ceea ce aceste autorități umane au spus că este adevărat; când a simțit ca fiind frumos ceea ce aceste autorități umane au găsit că este frumos; când a găsit ca fiind bine ceea ce astfel de persoane stimate i-au prezentat ca fiind bine. – Așa cum copilul imită până în al șaptelea an, tot așa vrea până la pubertate să creadă în ceea ce vine de la autoritate. Acesta este perioada în care trebuie să fie sub influențele imponderabile a ceea ce poate proveni dintr-un suflet, dintr-o personalitate.
Noi am fondat Școala Waldorf Liberă din Stuttgart. Mulți oameni spun că ar dori să vină la Școala Waldorf pentru a cunoaște ceva despre metoda și așa mai departe a acestei Școli Waldorf. – Imaginați-vă o gravură a Madonei Sixtine [Nota 3] și cineva taie o bucată din ea pentru a-și face o părere despre Madona Sixtină. Aceasta ar fi tot așa ca și cum cineva s-ar uita timp de două sau trei săptămâni la ceea ce se întâmplă în școala Waldorf. Nu ar vedea în acest caz nimic special. Pentru că ceea ce se întâmplă în Școala Waldorf este un rezultat al științei spirituale orientate antroposofic. Cei care sunt profesori acolo și-au însușit pedagogia și didactica artistică din impulsurile științei spirituale antroposofice. Cine dorește să cunoască Școala Waldorf trebuie, înainte de toate, să cunoască știința spirituală orientată antroposofic. Dar nu așa cum o cunoaște cineva din afară, unde oamenii sunt făcuți să creadă că este vorba de un fel de misticism încâlcit, nebulos, un sectarism; nu, trebuie să cunoască din interior această știință spirituală orientată antroposofic, cum extrage din întreaga natură umană ceea ce este în realitate omul ca ființă sensibilă și suprasensibilă în cadrul lumii și în curgerea timpului.
Prin aceste lucruri, însă, ajungem la a înțelege în ce mod, s-ar putea spune, suprasensibil, se lucrează de către o astfel de personalitate autoritativă. Un exemplu în acest sens. S-ar putea concepe o imagine – și în imagini ar trebui să se vorbească, de preferință, copiilor de la al șaptelea la al paisprezecelea an, dar mai ales până la al zecelea an. Să spunem o imagine prin care vrem să-i dăm copilului o reprezentare, o simțire despre nemurirea sufletului. Puteți să inventați această imagine. Dar puteți, de asemenea, să arătați copilului crisalida fluturelui, cum fluturele iese din crisalidă. Și îi spuneți copilului: Corpul uman este precum crisalida. Fluturele zboară afară din crisalidă. Când omul trece prin moarte, sufletul nemuritor iese din trup ca fluturele din crisalida fluturelui. Trece în lumea spirituală. – Dintr-o astfel de imagine este mult de câștigat. Dar un sentiment real al nemuririi sufletului îi transmiteți unui copil printr-o astfel de imagine numai în anumite condiții. – Vedeți dumneavoastră, dacă cineva ca profesor se gândește în sinea lui: Eu sunt deștept, copilul este prost, trebuie mai întâi să devină deștept – și inventează așa ceva pentru a-l face pe copil să înțeleagă ceva – atunci poate că va realiza unele lucruri, dar cu siguranță nu va realiza ceea ce aduce cu adevărat copilul la sentimentul nemuririi. Pentru că un efect asupra copilului are numai acel lucru pe care tu însuți îl crezi, în care tu însuți te poziționezi cu totul înăuntrul lui. Știința spirituală orientată antroposofic ne dă posibilitatea de a spune: Eu însumi cred în această imagine; pentru mine această ieșire a fluturelui din crisalidă este nu ceva ce mi-am închipuit eu, ci ceva pe care natura însăși îl plasează la un nivel inferior pentru același fapt care, la un nivel superior, este ieșirea sufletului nemuritor din trup. Dacă eu însumi cred în imagine, dacă mă poziționez în conținutul imaginii, atunci credința mea are asupra copilului efectul de trezire a credinței, reprezentării și sentimentului. Aceste lucruri sunt cu totul imponderabile.
Ceea ce se întâmplă în exterior nu este în niciun caz la fel de important ca ceea ce se întâmplă între simțirea profesorului și simțirea elevului. Nu este totuna dacă merg la școală cu gânduri nobile sau nenobile, și dacă cred că doar ceea ce spun este ceea ce are efect. Voi da la ceea ce spun o nuanță de ton care nu pătrunde în suflet dacă nu intru în clasă cu gânduri nobile și, mai presus de toate, dacă intru cu gânduri care nu corespund cu ceea ce spun. – Acest lucru, în primul rând, despre relația elevului cu profesorul în a doua epocă a vieții, de la al șaptelea la al cincisprezecelea an. Ar fi încă multe de spus despre aceasta, dar vreau doar să scot în evidență câteva lucruri concrete, pentru ca dumneavoastră să faceți cunoștință cu întregul spirit de care sunt însuflețite pedagogia și didactica care decurg din știința spirituală orientată antroposofic.
Apoi, în Școala Waldorf, am început să scoatem cu adevărat din copil ceea ce el ar trebui să învețe. Ne aflăm, mai ales când aducem copilul în școala primară, în fața unor chestiuni enigmatice foarte importante. Noi trebuie să-l învățăm pe copil să citească și să scrie; dar față de ceea ce trăiește în om, scrisul, ceea ce este tipărit, a devenit de mult ceva cu totul abstract în cadrul civilizației umane, ceva care a căpătat caracter de simbol și nu mai este intim legat de viața deplină, originară, elementară a sufletului omului. Nu pe deplin, dar într-o oarecare măsură, istoria externă a culturii oferă câteva informații despre astfel de lucruri. Dacă mergem înapoi în diferitele culturi, găsim scrierea picturală, unde, totuși, în ceea ce era fixat în exterior, în scris, era fixat pictural ceea ce însemna de fapt acel lucru. În cultura antică, scrisul nu a fost adus la o astfel de abstracție a simplelor semne, așa cum este cazul astăzi. De fapt, atunci când predăm în modul obișnuit citirea sau să scrierea, îi prezentăm copilului ceva care nu este înrudit deloc cu natura sa. Prin urmare, o pedagogie și o didactică care este într-adevăr extrasă din cunoașterea deplină a omului, nu va preda citirea și scrierea așa cum se face de obicei, ci vom porni metoda noastră de la copilăresc-artistic. Nu începem deloc cu cititul, nici măcar cu scrisul în sensul obișnuit al cuvântului, ci cu un fel de pictură-desen, desen-pictură. Îl îndrumăm pe copil astfel încât să învețe nu pur și simplu să formeze litere din capul său, ci din întreaga ființă umană să aducă linii și forme, chiar și în desene colorate, pe hârtie sau o altfel de suprafață; linii și forme care curg în mod natural din organismul uman. Apoi treptat ceea ce a fost extras din artistic aducem la formele literelor, mai întâi prin scriere, și de la scriere trecem apoi la citire. Acesta este idealul nostru. Este poate dificil de implementat la început, dar este un ideal al unei didactici reale care rezultă din cunoașterea deplină a omului. Și așa ca în acest caz, ceea ce este cunoașterea naturii umane stă la baza întregii educații și predări.
De exemplu, pornim de la aptitudinile muzical-ritmice ale copilului, deoarece acestea vin din natura umană și pentru că știm că copilul, care este stimulat muzical în mod corespunzător în jurul celui de-al șaptelea an, în această instruire muzicală are parte de o oțelire și întărire deosebită a voinței.
Încercăm în mod special ca ceea ce este de predat copilui să-i predăm în formă picturală, astfel încât copilul să nu fie introdus prea devreme în elementul intelectualist. Mai departe, luăm în seamă că între al nouălea și al zecelea până la al unsprezecelea an al copilului are loc un punct de cotitură important. Cine poate observa viața copilului în mod corect știe că între al nouălea și al unsprezecelea an există un punct în dezvoltarea vieții copilului care – desigur, în funcție de modul în care este recunoscut de cine îl crește, educă și învață –, influențează destinul, destinul interior și adesea și destinul exterior al omului într-un sens favorabil sau nefavorabil. Până în acest moment copilul nu se separă pe sine de împrejurimile sale decât puțin. Legat de aceasta trebuie ținut cont și de faptul că înainte de al nouălea an copilului trebuie să-i fie descrisă o plantă în mod diferit decât după aceea. Deci, copilul înainte de vârsta de nouă ani se identifică cu tot ceea ce îl înconjoară; apoi învață să se diferențieze; abia atunci intervine de fapt noțiunea de Eu – anterior avea doar un sentiment al Eului. Trebuie să observăm cum se comportă copilul, cum începe de acum încolo să formuleze diferit anumite întrebări. Trebuie să ne ocupăm de acest moment important din viața fiecărui copil în parte, pentru că este decisiv pentru întreaga viață care urmează.
Trebuie, de exemplu, să ne fie limpede că materii precum fizica și altele asemenea, care sunt complet separate de om și care ating o anumită perfecțiune numai prin excluderea din formularea legilor lor a tot ceea ce este subiectiv, pot fi predate copilului numai începând din al unsprezecelea sau al doisprezecelea an. În schimb, începem cu copiii noștri limbile străine uzuale, într-un mod practic, chiar de la începutul școlii elementare. Putem vedea cum prin faptul că nu se traduce limba străină, ci copilul este lăsat ca treptat să se simtă acasă în spiritul celeilalte limbi, realmente întreaga structură sufletească copilului se lărgește. – Așa este formată, pornind din acest spirit, pedagogia și didactica artistică. Aș putea vorbi mai departe în detaliu încă opt zile despre configurarea unei astfel de pedagogii și didactică ca artă. Dar vedeți cum ceea ce vine din știința spirituală orientată antroposofic se revarsă direct în aspectele practice ale educației.
Și ce efect are aceasta la profesorul individual? Se vede că el obține de fapt ceva diferit prin această știință spirituală orientată antroposofic decât poate fi obținut din restul educației științifice de astăzi. Și aici atingem una dintre cele mai importante probleme sociale ale timpului nostru.
Despre problema socială se spune că este problema fundamentală a timpului nostru, dar de cele mai multe ori este înțeleasă doar ca o problemă economică exterioară, nu este înțeleasă propriu-zis în profunzimea ei. Această profunzime apare în fața sufletului numai atunci când iei aminte cum în masele largi ale proletariatului de astăzi tot mereu și mereu poate fi auzit un cuvânt. Acesta este cuvântul ideologie. Ce vrea să spună proletarul de astăzi când pe baza instruirii sale marxiste vorbește despre ideologie? El vrea să spună: dacă dezvoltăm niște idee despre moravuri, lege, artă, religie, nu este ceva real în sine, este doar o abstracție, este doar o idee ireală. Tot ceea ce avem de acest fel nu este o realitate, este o ideologie. Realitate nu sunt decât procesele de producție exterioare, materiale.
Se poate simți din acest fapt ce schimbare a suferit de fapt evoluția umană în privința viziunii asupra lumii și a constituției sufletești. Gândiți-vă care este concepția de bază a înțelepciunii orientale antice. Ultima dată când am vorbit aici am spus că nu ar trebui să privim înapoi la ea cu nostalgie, dar ne putem orienta după ea în privința unor lucruri. Vechiul oriental vorbea despre Maya. Ce însemna Maya în vechiul Orient? Prin aceasta se înțelegea tot ceea ce omul poate cunoaște în lumea exterioară a simțurilor. Căci realitatea era pentru el ceea ce trăia înăuntru, ceea ce încolțește înăuntru ca moravuri, religie, artă, știință. Aceasta era realitatea. Ceea ce ochii vedeau, ceea ce urechile auzeau, ceea ce era perceput prin simțuri, aceea era Maya. Astăzi în Orient există doar într-o formă decadentă ceea ce dintr-un anumit punct de vedere poate fi caracterizat așa cum tocmai am făcut-o. Masele noastre largi de oameni, prin îndrumarea marxistă, au ajuns exact la opusul acesei concepții. S-ar putea spune că dezvoltarea omenirii a făcut o întorsătură completă. – Exteriorul, sensibilul numai el este realul, iar ceea ce se formează în interior, moravuri, religie, știință, artă, aceasta este Maya. Numai că oamenii de azi nu spun Maya, spun ideologie. Dacă ar fi să traducem Maya conform sensului ei, ar trebui să fie tradusă ca ideologie, iar dacă am dori să traducem în limbajul vechii viziuni asupra lumii a Orientului, ceea ce proletarul modern înțelege prin ideologie, atunci ar trebui să-l traducem ca Maya, numai că acum semnifică opusul a ceea ce era atunci Maya.
Menționez acest lucru pentru că vreau să arăt ce întorsătură extraordinară a luat evoluția umană, cum noi, cei din Occident, realmente astăzi am dezvoltat până în ultimele consecințele o viziune asupra lumii care contravine direct la ceea ce este încă conținut în Orient într-un mod decadent. Cine știe să observe conflictele omenirii pornind de la asemenea profunzimi știe ce motiv de conflict există astăzi între Orient și Occident. Lucrurile arată, desigur, diferit în diferite perioade ale istoriei; oricât de materialistă ar fi aspirația Estului de astăzi, este într-un anumit fel tot aspirația care a fost prezentă în budismul antic și altele asemenea, numai că astăzi a devenit decadentă. Iar cultura noastră vestică a suferit o întorsătură completă în această privință. Am ajuns acum exact la punctul că masele largi de oameni nu vorbesc despre faptul că realitatea spirituală îi umple în ființa lor interioară, ci că tot ceea ce îi umple în ființa lor interioară este doar Maya, ideologie.
Aceasta este ceea ce știința spirituală orientată antroposofic restituie omenirii: Nu doar gânduri care pot fi privite ca ideologie, nu doar irealități; ci omul este din nou umplut cu ceea ce era umplut la acea vreme, cu conștiența: În gândurile mele trăiește spiritul. Spiritul intră în mine; nu un spirit mort, ideologic, ci un spirit viu trăiește în mine. – Să conducă din nou omul la experiența nemijlocită a spiritului viu, aceasta este ceea ce știința spirituală orientată antroposofic vrea să dea. Aceasta este ceea ce este încorporat în pedagogia și didactica antroposofică. Aceasta este ceea ce trebuie să trăiască în relația profesorului cu elevul.
Dar aceasta, de asemenea, ceea ce este se află în miezul tratării problemei sociale. Acei oameni care vorbesc astăzi despre ideologie au trecut prin școlile vremii noastre. Dar avem nevoie de o omenire care dezvoltă efectiv impulsuri sociale din cel mai profund interior. Aceasta trebuie să provină de la alte școli. Ce a rezultat din școlile pe care le admirăm atât de mult: suntem astăzi în haos social. Avem nevoie de o omenire care să fie educată în așa fel încât educația să corespundă unei cunoașteri reale, cuprinzătoare a omului. Acest lucru face ca problema educației să fie și o problemă universală, socială. Va trebui să decidem fie ca în problema educației să vedem o problemă socială în acest sens, fie vom fi orbi la marile cerințe sociale ale prezentului.
Dar trebuie să simțim ceea ce este necesar pentru cadrul didactic, pentru cel care educă, pentru a practica o astfel de educație, pentru a permite ca în acest fel cunoașterea omului să treacă în arta pedagogică și didactică. Trebuie să simțim că acest lucru este posibil numai dacă cel care predă, care educă, nu este necesar să urmeze nicio altă normă decât norma care trăiește în propria sa ființă interioară. Profesorul, educatorul trebuie să fie responsabil față de spiritul pe care îl trăiește în interiorul său. Acest lucru este posibil numai în cadrul tripartiției organismului social [Nota 4], într-o viață spirituală liberă. Atât timp cât viața spirituală este dependentă pe de o parte de viața economică și pe de altă parte de viața de stat, profesorul este sub vraja vieții de stat sau economice. Dacă studiați conexiunile, veți găsi cum este constituită vraja.
Într-adevăr, astăzi se poate înființa doar un surogat al unei școli libere. În Württemberg a fost posibil să se înființeze Școala Waldorf ca școală liberă, în care au domnit doar cerințele artei pedagogice, înainte ca socialismul să creeze noua lege școlară.
Dacă este ca libertatea să domnească, atunci fiecare profesor trebuie să participe direct în administrația școlii; atunci cea mai importantă parte a vieții spirituale – ca și întreaga viață spirituală în general – trebuie să aibă o autoadministrare liberă. Nu se poate concepe o viață spirituală în care astfel de școli libere să fie generalizate în niciun alt fel decât ca tot învățământul, de la profesorul celei mai de jos clase elementare până la profesorul celui mai înalt nivel, să se descompună în organizații care nu sunt subordonate nici unei autorități statale sau economice, care nu primesc instrucțiuni din nici o parte. Ceea ce se petrece în administrație trebuie se petreacă în așa fel încât fiecare profesor și dascăl să aibă nevoie să predea sau să instruiască numai atât de mult timp încât să îi mai rămână și suficient timp pentru a participa în administrare. Nu cei care s-au pensionat sau care s-au îndepărtat de învățământul și educația vie, ci cei care predau și educă în prezent trebuie să fie și administratori. Din aceasta rezultă ca o chestiune de la sine înțeleasă autoritatea celor care sunt competenți, capabili. Doar încercați o astfel de autoadministrare și veți descoperi: deoarece aveți nevoie de cineva care poate realiza cu adevărat ceva, autoritatea acelei persoane sa se va afirma într-un mod natural. Dacă viața spirituală se autoadministrează, nu va fi necesar ca această autoritate să fie numită sau ceva de genul acesta. Dacă lăsați această viață spirituală liberă să ia ființă veți vedea: deoarece oamenii au nevoie de persoana capabilă, o vor și găsi.
Pot doar să indic lucrurile în mod schițat, dar veți fi văzut totuși cum o viață spirituală liberă trebuie să fie o condiție prealabilă pentru o adevărată artă pedagogică. Putem vedea cum rezultă necesitatea ca mai întâi să separăm viața spirituală liberă din totalitatea organismului social.
În modul în care, de exemplu, Karl Marx [Nota 5] sau Proudhon [Nota 6] sau alți economiști burghezi justifică ceea ce vor să stabilească, în acest mod lucruri din experiența de viață, lucruri din practica vieții nu se justifică. Ceea ce se spune în cartea mea Punctele cheie ale problemei sociale sau în alte scrieri despre structura tripartită a organismului social este rezultatul a decenii de observare a vieții pe toate părțile, este rostit și scris pe baza practicii. De aceea nu poate fi cuprins în concepte sumare. Știu exact de unde se poate veni cu ușurință cu o critică logică. Dar ceea ce este extras din realitate este cu multe fațete la fel ca realitatea însăși. Și pe cât de puțin poate fi realitatea făcută să încapă în concepte logice sumare, tot atât de puțin poate ceva care trebuie să se potrivească cu realitatea să fie introdus în astfel de concepte. Dar oricine simte lăuntric în mod profund ce înseamnă să fii implicat în școală, în predare, în educație, așa cum este necesar printr-o cunoaștere adevărată a omului în devenire, a copilul, are în sentimentele sale, în tot ceea ce trăiește, o dovadă deplină că viața spirituală trebuie să obțină administrarea ei liberă. Și toate obiecțiile nu sunt valabile doar prin faptul că sunt pur și simplu ridicate, ci doar atunci când realitatea arată că trebuie să eliminăm lucrurile la care s-a obiectat.
Oamenii vin și spun: Dacă viața spirituală trebuie să se bazeze pe recunoașterea liberă, oamenii nu își vor trimite copiii la școală, deci nu poți crea o viață spirituală liberă. – Nu așa vorbește cel care gândește conform realității. El simte mai presus de toate deplina necesitate a eliberării vieții spirituale. El spune: Viața spirituală trebuie să devină liberă; poate avea dezavantajul că unii oameni nu doresc să-și trimită copiii la școală; trebuie să ne gândim la mijloace ca acest lucru să nu aibă loc. Nu trebuie să o tratăm ca pe o obiecție, ci trebuie să ridicăm problema și apoi să ne gândim cum poate fi remediată. În multe lucruri care privesc întreaga realitate a vieții, va trebui să învățăm să gândim în acest fel.
Bănuiți că tocmai în ceea ce privește viața spirituală – și viața spirituală publică este dată în esență în partea sa cea mai importantă de învățământ, de educație – trebuie să aibă loc o răsturnare completă. Cei care sunt obișnuiți să lucreze în viața spirituală de astăzi nu vor fi de acord tocmai cu aceste lucruri. Știu cum anumiți profesori din școlile superioare, când au fost abordați cu ideea de a trece la autoadministrare, au spus: Prefer să fiu sub ministru decât să administrez împreună cu colegii; acest lucru nu merge. Îmi place mai puțin să am întâlniri cu colegii mei de la facultate decât cu ministrul care este în afară.
Este posibil ca tocmai în această direcție să nu obțineți impulsul necesar. Dar, așa cum în ceea ce privește marile probleme ale vieții în ziua de azi din ce în ce mai decisiv devine nu producătorul, ci consumatorul, așa ar fi de dorit ca și asupra a ceea ce este necesar în sistemul de învățământ și educație ca cea mai importantă parte publică a vieții spirituale, să chibzuiască consumatorii acestui sistem de învățământ și educație. Aceștia sunt în primul rând oameni care au copii. – Am avut experiența impresiei pe care au avut-o părinții la sfârșitul anului școlar, despre tot ceea ce au trăit copiii din Școala Waldorf pe parcursul anului școlar. Am văzut cum părinții, când acești copii vin acasă, au devenit conștienți că realmente se ridică un nou spirit social, care este de o importanță enormă pentru generația următoare – desigur numai dacă Școala Waldorf nu rămâne o mică școală într-un colțișor din Stuttgart, ci dacă acest spirit care domină acolo devine spiritul celor mai largi cercuri.
Dar părinții nu sunt singurii care sunt interesați de ceea ce se întâmplă în școli, instituții de învățământ și educație. Practic, orice om care este sincer cu privire la evoluția omenirii este interesat de acest lucru. Tuturor oamenilor trebuie să le pese de ceea ce se va alege de următoarea generație. Cei care gândesc în acest fel și care au sentimentul că avem nevoie de o reînnoire spirituală astăzi, în sensul în pe care l-am explicat în ultima mea conferință aici la Utrecht, ar trebui să devină cointeresați ca acest nou sistem de educație să fie realizat prin sistemul școlar de la cele mai joase niveluri până la cele mai înalte niveluri.
La Școala Superioară Liberă din Dornach, încercăm să înființăm din acest spirit o instituție de învățământ în cel mai înalt sens al cuvântului. Ne este încă greu astăzi. Putem da oamenilor reînnoirea, fertilizarea disciplinelor individuale; le putem oferi așa ceva cum au fost cursurile noastre de toamnă, cum vor fi cursurile noastre de Paști [Nota 7]. Le putem arăta cum, de exemplu medicina, dar și toate celelalte științe ale vieții practice, prin știința spirituală orientată antroposofic primesc ceea ce este necesar pentru prezent și mai ales pentru viitorul apropiat.
Numai că deocamdată nu putem da nimic altceva decât spirit, iar acesta nu este încă foarte prețuit astăzi. Astăzi, oamenii încă prețuiesc atestările pe care noi încă nu le putem oferi. Trebuie să luptăm pentru ca să devină și oficial ceea ce este recunoscut ca necesitate în dezvoltarea omenirii și pentru viitorul imediat. Acest lucru se poate face probabil numai dacă în cele mai largi cercuri internaționale se naște o dispoziție pentru ceea ce aș dori să numesc un fel de Asociație Școlară Mondială [Nota 8]. O astfel de Asociație Școlară Mondială nu este necesar să se mărginească la înființarea de școli inferioare sau superioare, ci trebuie să manifeste în sine toate impulsurile care duc la așa ceva cum de pildă s-a încercat într-un anumit mod special în Dornach. O astfel de Asociație Școlară Mondială ar trebui să-i cuprindă în sine pe toți acei oameni pe care îi interesează ca forțele ascendente să intre în forțele evoluției omenirii împotriva forțelor teribile de declin pe care le avem astăzi în omenire. Pentru că o astfel de Asociație Școlară Mondială nu ar deveni un fel de Uniune din impulsurile care există deja; ea nu ar încerca să modeleze lumea după vechile metode diplomatice sau de altă natură. O astfel de Uniune, o astfel de Asociație Școlară Mondială, ar încerca să formeze o Uniune Mondială a omenirii din cele mai profunde forțe umane, din cele mai sufletești impulsuri umane. O astfel de Uniune ar însemna așadar ceva care ar putea realmente să reînnoiască acea viață care și-a arătat atât de mult fragilitatea în anii cumpliți ai celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea [Nota 9].
Acei oameni care vor fi educați acolo vor avea impulsurile sociale și vor fi cei care pot desfășura forța potrivită și în celelalte sfere ale vieții sociale, în sfera unei vieți juridice sau statale sau politice independente și în sfera unei vieți economice independente. Așa cum viața spirituală liberă poate fi construită numai pe iscusință și competență profesională, nu pe ceea ce iese în față prin majoritate, tot așa viața economică poate fi benefică pentru omenire numai dacă este separată de orice majoritarism, de orice în care oamenii judecă pur și simplu pe baza naturii umane și nu pe baza priceperii și competenței profesionale. În viața economică avem nevoie de asociații în care se unesc oamenii care aparțin consumului, oamenii care aparțin producției și oamenii care aparțin comerțului. Am arătat în scrierile mele [Nota 10] că aceste asociații vor avea o anumită mărime în funcție de natura lor proprie. Astfel de asociații pot oferi cu adevărat în viața economică ceea ce aș numi o judecată colectivă, așa cum este [pe de altă parte] adevărat că în viața intelectuală totul trebuie să vină din personalitatea umană. Întrucât prin naștere ne aducem cu noi dotările noastre din lumea spirituală. De fiecare dată când un om se naște, un mesaj coboară din lumea spirituală în lumea fizic-sensibilă. Trebuie să-l tâlcuim, să-l înțelegem, trebuie să ne uităm la individualitatea umană; profesorul la individualitatea umană în copil, întreaga organizare socială la viața spirituală liberă, în care profesorul stă în așa fel încât să-și poată desfășura pe deplin individualitatea sa.
Ceea ce ar putea fi o binecuvântare pentru omenire în această viață spirituală liberă s-ar dovedi a fi un dezastru în viața economică. Așadar nu ar trebui să ne facem nicio iluzie. Pe cât de mult trebuie în viața intelectuală să ne străduim prin individualitatea noastră pentru o judecată cuprinzătoare, armonioasă, pe atât de puțin putem face acest lucru în viața economică. Acolo suntem capabili să formăm o judecată numai împreună cu alți oameni, numai în cadrul asociațiilor. Prin faptul că cineva a lucrat într-un anumit domeniu îl cunoaște bine, dar ceea ce știe este în orice caz unilateral. O judecată poate fi făcută numai atunci când cineva nu doar discută teoretic cu ceilalți, ci când trebuie să furnizeze celuilalt o anumită marfă, trebuie să satisfacă anumite nevoi pentru celălalt, trebuie să încheie contracte. Dacă interesele reale stau față în față în contracte, atunci se vor forma judecățile reale, ale experților.
Și, de asemenea, ceea ce este în esență principalul lucru în viața economică, se formează din ceea ce funcționează în cadrul asociațiilor: nivelul corect al prețurilor [Nota 11]. Puteți citi toate acestea mai detaliat în cărțile mele Punctele cheie ale problemei sociale și În implementarea tripartiției [Nota 12], precum și în reviste. Există, de asemenea, o revistă olandeză despre tripartiție [Nota 13]. Acolo puteți citi cum trebuie căutată o judecată colectivă în viața economică. Din moment ce în viața economică economia mondială a luat locul vechilor economii naționale, a devenit necesar ca structurarea vieții economice să se realizeze din puncte de vedere economice libere, ca viața economică să se desfășoare în asociații care se ocupă numai cu chestiuni economice, dar în așa fel încât nicăieri majoritățile, ci pretutindeni abilitatea și competența profesională să fie decisive. De aici reiese structurarea. Atunci cel care are experiența se va afla la locul potrivit, și nu altcineva din alte motive. Acest lucru va rezulta de la sine în asociații, pentru că oamenii nu vor avea de-a face cu determinări abstracte, ci cu activitate contractuală. Astfel, de exemplu, dacă un articol de pe un teritoriu este produs prea din belșug, trebuie avut grijă ca oamenii să fie angajați în alte activități, pentru că acolo unde este acest caz, articolul devine prea ieftin, iar ceea ce este este fabricat în cantitate prea mică devine prea scump. Prețul poate fi stabilit numai atunci când, prin asociații, pe un teritoriu sunt angajați un număr corect de oameni. Pentru ca așa ceva este să devină realitate, este necesar un interes intens pentru întreaga viață economică a omenirii. Lucrul important aici este că ceea ce se numește fraternitate umană nu se dezvoltă doar ca o vorbă goală, ci că această fraternitate umană în asociații se realizează în mod real în condițiile economice.
Astăzi nu pot decât să indic acest lucru într-un mod schițat. Literatura despre tripartiție vorbește detaliat. Dar ceea ce vreau să arăt este doar cum știința spirituală orientată antroposofic dorește să abordeze viața și în acest caz în mod practic.
Și astfel în organismul social, pe de o parte viața spirituală liberă se bazează pe individualitatea umană; viața economică se bazează pe asociații care se îmbină alcătuind întreaga economie mondială – fără a ține cont de frontierele politice ale statelor, care astăzi contravin intereselor economice. Acest lucru astăzi poate fi încă incomod pentru oamenii să-l gândească, dar este ceea ce ne poate scoate din condițiile haotice.
Între cele două, viața spirituală liberă și viața economică asociativă, stă viața politică propriu-zisă, viața de stat propriu-zisă, unde deciziile majorității își au justificarea lor; unde totul, inclusiv munca umană, este supus dezbaterii, pentru care fiecare persoană care a ajuns la vârsta majoratului este competentă. În viața spirituală liberă, nu orice persoană ajunsă la majorat este competentă; acolo deciziile majorității nu ar putea decât să ruineze totul, tot așa și în viața economică. Dar este, de exemplu, felul și măsura muncii, a muncii umane – sunt domenii în care un om este egal cu cealălat, domenii în care orice om, atunci când a ajuns la vârsta majoratului este competent. Aceasta este sfera politică, statal-juridică propriu-zisă în organismul social tripartit. Aceasta este lucrul pe care viața spirituală îl indică deja cel mai clar, dar care poate fi urmărit și conform cerințelor și necesităților din celelalte sfere ale existenței sociale.
Tripartiția organismului social: O viață spirituală liberă, bazată pe exprimarea deplină, liberă a personalității umane individuale; o viață juridică sau statală cu adevărat democratică, în care oamenii stau față în față ca egali și în care majoritățile decid, pentru că numai în acest membru al organismului social se pot lua hotărâri în privința cărora fiecare persoană care a ajuns la vârsta majoratului este competentă; o viață economică bazată pe asociații, care, la rândul lor, decid pe baza abilității și competenței profesionale, unde se aplică contractul, nu legea.
Vin oameni care spun că prin aceasta s-ar distruge unitatea organismului social. Cineva mi-a obiectat, de exemplu, că organismul social este și trebuie să rămână unitar, altfel totul s-ar rupe în bucăți. – La momentul respectiv nu am putut răspunde obiecției decât: O familie rurală este, de asemenea, o unitate. Dar dacă cineva afirmă că statul trebuie să gestioneze și economia și școlile, atunci s-ar putea afirma și despre o gospodărie rurală care cu bărbat și femeie și servitoare și vacă tot o unitate este, că, deoarece întregul este o unitate, toată lumea trebuie să dea lapte, nu doar vaca. – Unitatea s-ar naște tocmai prin faptul că fiecare ar face lucrul potrivit la locul său. Unitatea se naște tocmai prin faptul că se creează cele trei membre. Nu ar trebui pe baza a jumătate sau un sfert dintr-o înțelegere, să tăbărâm imediat asupra unei chestiuni care provine din observarea corectă a acelor lucruri care în viața socială actuală împing înspre transformare.
Libertate, egalitate, fraternitate – acestea sunt cele trei mari idealuri care răsună din secolul al XVIII-lea. Ce inimă umană nu ar simți cele mai profunde sentimente în privința celor trei idealuri de libertate, egalitate și fraternitate? Cu toate acestea, au existat mereu oameni de-a dreptul inteligenți în cursul secolului al XIX-lea care au construit o contradicție între libertate și egalitate: Cum ar putea cineva să fie liber când totuși pe de altă parte toți oamenii trebuie să-și dezvolte capacitățile în aceeași măsură? și cum aceasta iarăși nu se potrivește cu fraternitatea. – S-au spus multe lucruri inteligente, multe concludente pentru natura contradictorie a acestor trei idealuri. Cu toate acestea, le simțim, și simțim îndreptățirea lor. Ce se întâmplă de fapt?
Ei bine, oamenii și-au format din adâncurile intense ale sufletului, cele trei idealuri, libertate, egalitate, fraternitate, care sunt cu adevărat la fel de justificate precum orice lucru istoric și uman poate fi justificat. Dar oamenii au rămas sub sugestia statului unitar. În statul unitar, însă, aceste trei idealuri se contrazic între ele, și cu toate acestea ele trebuie să fie împlinite. Împlinirea lor va însemna organismul social tripartit. Dacă îți dai seama că avem de-a face cu ceva ce poate fi început mâine, care este gândit și format din practică, care nu are nici pe departe un caracter utopic ca majoritatea ideilor sociale, care este în întregime practic, vezi cum statul unitar de astăzi creează din el însuși necesitatea să se împartă în trei părți: atunci înțelegi, de asemenea, semnificația istorică și umană a celor trei mari idealuri care încă din secolul al XVIII-lea au răsunat în omenire mișcând inimile, iluminând spiritul. Atunci îți vei spune: Organismul social tripartit în primul rând întărește aceste trei idealuri, dă acestor trei idealuri posibilitatea vieții. Și anume – permiteți-mi să închei exprimând ca un rezumat sensibil a ceea ce am vrut să spun astăzi despre dezvoltarea practică a științei spirituale orientate antroposofic – organismul social tripartit trebuie să vină în omenire: Viața intelectuală administrează pentru sine, viața economică administrează pentru sine, iar în mijloc sfera statală-juridică-politică administrează pentru sine. Atunci se va putea împlini în sensul autentic, adevărat în omenire: libertate în viața spirituală, egalitate în viața democratică statală, fraternitate în viața economică organizată asociativ.
