Întrebare: Vremurile mai recente au readus la ordinea zilei principiul vizualizării în predare. Acum se vădește, când copilul părăsește școala, că este neajutorat în fața vieții când ar trebui să gândească. El a rămas fixat pe imagine din cauza exclusivei instruiri prin vizualizare.
Rudolf Steiner: Aceasta este o întrebare pedagogică extraordinar de importantă a prezentului, problema predării exclusiv vizuale și într-un mod pe care copii îl pot înțelege întru totul. Acum, această întrebare poate că nu trebuie tratată așa separat, ci mai degrabă în contextul întregii gândiri pedagogice. În primul rând, aș dori să menționez că predarea în Școala Waldorf se bazează pe cunoștințele noastre despre dezvoltarea omului. Școala Waldorf cu siguranță nu este o școală de viziune asupra lumii, dar ceea ce se poate realiza tocmai din atitudinea sufletească antroposofică, în materie de iscusință pedagogică, metodică pedagogică, mânuire pedagogică a lucrurilor, toate acestea puse în practică sunt în beneficiul Școlii Waldorf. În acest sens practic, joacă un rol major viziunea că în privința copilului avem de-a face cu o ființă imitatoare până în jurul celui de-al șaselea sau al șaptelea an. Copilul este un imitator până la această vârstă. Acest lucru merge atât de departe încât la această perioadă de vârstă, adică la vârsta grădiniței, instruirea nu ar trebui de fapt să se facă în sensul obișnuit, ci ar trebui să se bazeze pe capacitatea copilului de a imita. Vedeți dumneavoastră, când te-ai ocupat cu astfel de lucruri timp de zeci de ani, așa cum a trebuit să fac eu, ai avut tot felul de experiențe. Oamenii vin la tine și te întreabă despre tot felul de lucruri. Odată, un tată a venit la mine, foarte nefericit, și mi-a spus: Ce ar trebui să facem, băiatul nostru, care a fost întotdeauna un băiat bun, a furat. – L-am întrebat pe tată: Câți ani are băiatul? – Între patru și cinci ani. – Atunci, am spus eu, mai întâi trebuie să investigăm dacă a furat cu adevărat. – Investigația a arătat că băiețelul nu a furat deloc, cu toate că scosese bani dintr-un sertar. Văzuse doar în fiecare zi că mama lui dădea bani livratorilor din sertarul ei. El s-a gândit: Mama lui a făcut așa, atunci este lucrul corect de făcut – și pur și simplu a scos și el bani din sertar. A cumpărat dulciuri, dar nu le-a mâncat singur, ci le-a dăruit. Copilul era, conform vârstei lui, un imitator. Ceea ce a făcut a fost pur și simplu un act de imitație. Problema se pune ca copiilor de această vârstă să nu li se arate nici un lucru pe care ei nu au voie să-l imite. – Apoi începe perioada de vârstă care începe cu schimbarea dentiției și se termină cu pubertatea, adică vârsta de școală primară și secundară. Această vârstă de școală cere pur și simplu – ceea ce cer astăzi unele tendințe de partid trebuie lăsat deoparte, ceea ce este obiectiv trebuie pus în prim plan – această vârstă cere ca copilul să învețe să înțeleagă și să acționeze pe baza autorității. Pentru întreaga viață ulterioară, tocmai pentru educația în vederea vremurilor dificile de mai târziu și a tot ce se poate întâmpla în viață, este de o importanță deosebită ca la această vârstă, de la aproximativ șapte până la paisprezece ani, copilul să preia ceva pe bază de autoritate. Această raportare a unei autorități evidente a învățătorului și educatorului la copil este ceva ce pentru om nu poate fi înlocuit cu nimic altceva în întreaga sa viață ulterioară. Am putea foarte ușor găsi dovezi pentru ceea ce omul nu poate avea mai târziu, dacă nu a avut marele noroc de a avea lângă el o autoritate de la sine înțeleasă.
Aici, la această vârstă, se încadrează problema predării ilustrative, vizuale. Această predare vizuală, așa cum este cerută astăzi, a crescut din materialism până la extrema sa. Se vrea doar să se pună totul în fața ochilor. Oamenii nu cred în nimic altceva decât în ceea ce este în fața ochilor; așadar totul ar trebui, de asemenea, să fie pus în fața copilului. Dar nu apar numai acele dificultăți pe care le-ați evidențiat, ci și altele care apar pe partea profesorului. Luați cărțile ajutătoare scrise pentru învățători, în care sunt date instrucțiuni pentru lecțiile ilustrative. Banalitățile și platitudinile care sunt servite acolo sunt de-a dreptul monstruozități. Acolo se tinde necontenit în mod instinctiv să se împingă totul la cel mai scăzut nivel posibil. Aceasta este predarea ilustrativă în care copilul nu este învățat nimic mai mult decât ceea ce știe deja. Aceasta este cea mai proastă predare imaginabilă, aceea care furnizează vizualizarea în acest mod. Predarea cea mai bună este cea care se îngrijește nu numai de vârsta prezentă a copilului, ci de întreaga viață a omului. Dacă viața nu este așa încât la vârsta de 40 sau 50 de ani să mai ai ceva din statul tău în școală, atunci învățătura este proastă. Trebuie să putem privi înapoi la instruirea școlară în așa fel încât să existe forțe vii în această reamintire. La urma urmei, creștem și pe măsură ce membrele noastre devin mai mari și multe alte lucruri se transformă și ele în noi; totul în noi crește. Dacă îl învățăm pe copil noțiuni, idei și vederi care nu cresc, care rămân așa cum sunt și la care acordăm o mare importanță să rămână așa cum sunt, atunci păcătuim împotriva principiului creșterii. Trebuie să prezentăm lucrurile copilului în așa fel încât să se integreze în creșterea vie. Dar nu putem face acest lucru cu predarea vizuală plată, banală, ci atunci când noi, ca educatori, ne situăm pe noi înșine în fața copilului, atunci intră în considerare imponderabilele.
Folosesc foarte des un exemplu ca acesta: Să presupunem că vrem să-l învățăm pe copil o noțiune – acest lucru se poate face pur și simplu din cunoașterea psihologiei copilului la o anumită vârstă – și anume noțiunea de nemurire. Acest lucru îl putem face perceptibil în procesele naturale, de exemplu în fluturele din crisalidă. Putem spune: Așa este vârât sufletul nemuritor în om ca și fluturele în crisalidă, doar că el se dezvoltă într-o lume spirituală așa cum fluturele se dezvoltă din crisalidă. – Aceasta este o imagine. Această imagine o puteți prezenta copilului în două moduri diferite. Primul este acesta, că te gândești: eu sunt profesorul, sunt extraordinar de deștept; copilul este tânăr și teribil de prost. Voi prezenta așadar copilului acest simbol pentru această noțiune. Eu, bineînțeles, am trecut de mult dincolo de astfel de lucruri, acum eu îmi explic acest lucru într-un mod intelectual, dar copilul ar trebui în acest fel să înțeleagă nemurirea sufletului. – Acesta este modul prin care copilul nu învață nimic; nu pentru că ceea ce spui este greșit, ci pentru că nu ești acordat în modul corect la copil. Când mă deprind cu știința spirituală antroposofică, atunci aceasta nu este o imagine care mă face să mă simt mai deștept decât copilul, ci este un adevăr. Natura însăși a plasat la un nivel inferior fluturele care se dezvoltă din crisalidă, la un nivel superior trecerea prin poarta morții. Dacă îi prezint copilului ceea ce în mine trăiește așa viu, atunci copilul va beneficia de aceasta.
Nu poți pur și simplu să spui că ar trebui să faci un lucru sau altul, ci este vorba despre imponderabile, despre o anumită atitudine sufletească pe care o ai ca profesor – acesta este lucrul important. Aici apar dificultățile atunci când ne cramponăm de banala predarea vizuală, care devine din ce în ce mai impersonală și impersonală; la vârsta la care profesorul ar trebui să joace rolul important ca autoritate de la sine înțeleasă, el se înlătură pe sine. Există, de exemplu, anumite lucruri care ar trebui pur și simplu transmise copilului pe bază de autoritate. Nu este posibil să-l înveți pe copil totul pe baza predării ilustrative – de exemplu, conceptele morale: aici nu se poate porni de la predarea ilustrativă, și nici de la simple imperative; conceptele morale pot fi transmise copilului numai prin intermediul autorității evidente. Și este una dintre cele mai semnificative experiențe pe care le poți avea mai târziu în viață, când ai asimilat un lucru la vârsta de 8, 9, 12 ani, pentru că o personalitate venerată îl consideră ca fiind corect – această relație cu personalitatea venerată ține de imponderabilele instruirii, educației – devii un om de 30 de ani și, la o anumită experiență acel lucru iese din substraturile conștienței umane; acum înțelegi ceva din ceea ce de fapt la acea vreme, acum 20 sau 30 de ani, ai asimilat pe baza autorității. Aceasta înseamnă ceva enorm în viață. Aceasta este realmente o creștere vie de-a lungul anilor a ceea ce ai asimilat în copilărie. Prin urmare, toată această discuție despre mai multă sau mai puțină predare ilustrativă nu este așa importantă. Trebuie să reiasă din însăși materia de predat. De asemenea, discuția despre mai multă sau mai puțină gândire și așa mai departe, este tot puțin importantă. Important este ca profesorii să fie puși la locul potrivit lor, ca elementele umane individuale să fie îmbinate în mod corect într-o organizație școlară. Acesta este ceea ce trebuie privit ca obiectiv principal. Cu programele școlare sau cu orice altceva care poate fi rezumat în paragrafe nu poți face nimic în viața reală – iar viața de instruire și educare este o viață reală. Pentru că dacă trei, șase sau doisprezece oameni se așează împreună, indiferent care sunt antecedentele lor, din ce cerc, din ce pregătire anterioară provin, ei vor fi capabili să elaboreze un plan de învățământ ideal. Dacă puneți laolaltă din gândire așa ceva sub formă de paragrafe, poate prea bine deveni ceva ideal, poate conține cele mai minunate lucruri. Nu persiflez, nu este neapărat rău, poate fi extraordinar de frumos și grozav, dar nu aceasta contează. Ceea ce contează este că în cadrul școlii, care are un număr de profesori, se desfășoară viața vie; fiecare dintre acești profesori are propriile sale capacități particulare, acesta este lucrul real cu care trebuie lucrat. La ce bun dacă profesorul se poate uita la acel plan: acesta și acesta este scopul predării. – Aceasta este doar o abstracție. Ceea ce poate fi el pentru copii ca persoană prin faptul că se încadrează într-un anumit fel în lume, aceasta este ceea ce contează.
Problema școlii în timpul nostru prezent este în esență o problemă a profesorului, și din acest punct de vedere ar trebui tratate toate problemele mai detaliate, precum problema predării ilustrative și altele asemenea. Așadar putem, de exemplu, să-i învățăm pe copii într-un mod extrem prin intermediul predării ilustrative? – Trebuie să spun că mă cuprind puțin fiorii când văd această tortură cu mașinile de calculat într-o clasă în care chiar și lucrurile care trebuie tratate într-un mod complet diferit sunt transformate în predare ilustrativă. Dacă vrei să continui cu pura predare ilustrativă – firește, acestea sunt lucruri care reies din observarea fără prejudecăți –, vei obține ca rezultat copii neîndemânatici. – Acest lucru nu are nimic de-a face cu fenomenologia, cu fenomenalismul: pentru a cultiva un fenomenalism adevărat, trebuie în primul rând să fii capabil să gândești cum trebuie. În școală, avem de-a face cu metodică pedagogică, nu cu metodică științifică. Dar trebuie să știm cât de strâns este legată gândirea sănătoasă nu numai de creierul și capul omului, ci și de omul întreg. Depinde de modul în care cineva a învățat să gândească, ce dexteritate are el în degete. Pentru că, în realitate, omul gândește cu întregul trup. Numai astăzi oamenii cred că gândesc cu sistemul nervos, dar în realitate gândesc cu întregul organism. Și este și invers: Dacă îl poți învăța pe copil în mod corect să fie iute în gândire, chiar într-o anumită măsură să aibă prezența de spirit într-un mod natural, lucrezi pentru dexteritatea fizică, și dacă împingi până în fizic această dexteritate a gândirii, atunci dexteritatea manuală a copiilor vine și ea în ajutor în gândire. În loc de obișnuitele lecții ilustrative, este mult mai important ceea ce am organizat acum în școala Waldorf, ca copiii în orele de lucru manual să treacă la modelarea obiectelor de către ei înșiși, prin care ei se introduc în simțirea formării artistice a suprafeței. Acest lucru, la rândul său, conduce apoi la capacitatea de înțelegere matematică a suprafeței în anii următori. Acest fapt de a se acomoda, a se familiariza cu lucrurile, nu printr-o simplă instruire vizuală pentru simțuri, ci printr-o instruire de trăire împreună cu întregul mediu înconjurător, care se realizează pentru întreaga ființă umană, aceasta este lucru în vederea căruia trebuie să lucrăm.
Am vrut doar să atrag atenția asupra faptului că astfel de întrebări trebuie considerate în ansamblul gândirii pedagogice și că astăzi există mult prea multe discuții despre probleme luate separat.
Rudolf Steiner, ca urmare a altor întrebări: Ceea ce s-a spus mai devreme și s-a subliniat adesea trebuie reținut: Școala Waldorf nu vrea să fie în sine o școală de viziune asupra lumii. Faptul că se bazează pe o atitudine sufletească antroposofică este exact numai în măsura în care ea este implementată în practica educațională. Astfel, în privința a ceea ce este prezent în Școala Waldorf este vorba în primul rând de o dezvoltare a ceea ce se poate realiza într-un mod pur pedagogic din mișcarea antroposofică. Școala Waldorf nu poate și nu vrea să fie o școală de viziune asupra lumii în nicio direcție. Din acest motiv, Școala Waldorf nu a pretins niciodată – până acum – să ia în propriile mâini educația religioasă a copiilor încredințați ei. Ce fel de părere are un antroposof sau altul cu privire la chestiunile legate de viziunea asupra lumii, nu joacă niciun rol, ci problema se pune că antroposofia în școală și tot ceea ce le ține de ea, nu vrea decât să lucreze în practica pedagogică. Din acest motiv, când școala a fost înființată, instruirea religioasă a copiilor catolici a fost predată preotului catolic, iar instruirea religioasă a copiilor protestanți pastorului protestant. Acum s-a dovedit – acest lucru a ieșit pur și simplu din circumstanțele vremii actuale – că au existat destul de mulți copii disidenți care au crescut de fapt fără religie. Pentru ei acum se dă o educație religioasă, dar care, ca atare, nu este socotită școală, ci care, pe lângă instruirea religioasă protestantă și catolică, este pusă acolo ca instruire religioasă liberă. Cel puțin avem reușita că acei copii care altfel pur și simplu nu ar fi fost admiși la nicio instruire religioasă cresc acum cu o viață religioasă. Aceasta este o instruire religioasă liberă, care este dată de cei care înțeleg ceva despre ea și care sunt chemați să facă acest lucru ca și ceilalți care dau instruire catolică și protestantă. Cu toate acestea, trebuie reținut foarte clar că intențiile Școlii Waldorf nu sunt în nicio privință intenții ale unei viziuni asupra lumii. Nu este destinată să fie fasonată într-o antroposofie, ci antroposofia vrea doar să devină o practică pedagogică în ea. Prin urmare, întrebările în această privință sunt încheiate, ele nu au nici un sens. La început a fost vorba de a găsi o cale adecvată la ceea ce rezultă din practică. Fiecare are propriile lui viziuni, care sunt corespunzătoare, asupra modului în care trebuie să fie învățat un copil de șapte, opt, nouă ani. Am considerat că trebuie să decidem aceste lucruri pe baza unor principii pur obiective. Școala Waldorf nu este, bineînțeles, o instituție pentru pustnici sau secte, ci este o instituție care vrea să se implice pe deplin în viață, care vrea să facă din copii oameni capabili pentru viața prezentă, foarte practică. Prin urmare, este vorba de organizarea lecțiilor în așa fel încât, pe de o parte, să fie îndeplinite cerințele pedagogice stricte și, pe de altă parte, este o chestiune de a ne asigura că Școala Waldorf nu este vreo instituție de excentrici. Atunci am rezolvat problema în așa fel încât, de când copii intră la școală până când au terminat clasa a treia, profesorii să aibă o mână absolut liberă în fiecare an de școală, dar odată cu finalizarea clasei a treia, copiii au ajuns până acolo încât să poată merge la orice școală. De la vărsta de 9 la 12 ani profesorii au din nou o mână liberă, și atunci copilul trebuie să fi ajuns iarăși până acolo încât să se poată transfera la orice altă școală, tot așa și la absolvirea școlii. Am înființat până acum o clasă în fiecare an; ce se întâmplă mai departe trebuie studiat.
După cum puteți vedea, nu este vorba de a lucra cumva din viziuni partizane, viziune asupra lumii sau ceva de genul acesta, ci pur și simplu de a pune antroposofia în practica pedagogică. Idealul ar fi ca la început copiii – pentru că antroposofia este dezvoltată doar pentru adulți, nu avem o învățătură pentru copii și nu am fost încă în situația să ne dorim una – să nu știe că există o antroposofie, ci ca ei să fie ținuți obiectivi și să fie astfel poziționați în viață. Aceste lucruri nu sunt realizabile în mod ideal; oricât de mult s-ar strădui profesorul să rămână obiectiv, un copil trăiește în cercul unor părinți, celălalt în cercul altor părinți; există, de asemenea, fanatici antroposofi, iar copiii, așa cum aduc tot felul de alte lucruri aduc în școală și proasta creștere antroposofică, care există și ea. Acest lucru trebuie în orice caz accentuat, că nu se poate pune niciodată problema ca Școala Waldorf să fie în vreun fel o școală de viziune asupra lumii sau ceva de genul acesta. Ea nu este așa ceva în nici un sens, ci vrea să facă din copii oameni capabili în prezentul imediat, așadar în viața în care suntem plasați în cadrul statului și în toate cele pe care le implică ea, ca ei să se încadreze acolo cu competență. Este, desigur, de la sine înțeles că Școala Waldorf nu introduce cumva în școală idei de tripartiție. Nu se poate întâmpla acest lucru prin străduințele pedagogiei Waldorf. Partizanat nu este adus în Școala Waldorf din partea antroposofică.
Întrebare: Metoda folosită de pastor nu este ceva contrar restului învățăturii? Nu există o discordanță?
Rudolf Steiner: Nu poți realiza nimic desăvârșit în viață. Ar fi foarte plăcut dacă am putea găsi nu numai un pastor protestant, ci și un preot catolic care să învețe conform metodelor noastre. Școala noastră, așa cum am spus, vrea doar să implementeze practica pedagogică, nu viziunea asupra lumii. Celălalt lucru poate merge mână în mână cu aceasta. Acum este de la sine înțeles că în învățământul religios liber – pentru că s-a cerut așa ceva, care poate fi ținut doar de antroposofi – se procedează, de asemenea, după metode noastre. Ne-ar plăcea, bineînțeles, foarte mult să vedem că instruirea protestantă și catolică ar fi predată tot în același mod, dar nu am reușit încă acest lucru.
Întrebare: Cum este în acest caz în privința conținutului materialul din lecțiile pentru copiii antroposofilor?
Rudolf Steiner: Materialul este stabilit așa încât se încearcă să se țină totodată cont de vârsta copilului. Asta este ceea ce stă întotdeauna la bază din punct de vedere psihologic. Despre aceasta este vorba în toate lucrurile, că ele îi sunt introduse cel mai eficient copilului atunci când el este exact la vârsta la care trebuie să-l înveți acele lucruri, când ființa interioară a copilului rezonează cel mai mult cu acele lucruri. Ideea este că, de fapt, la vârsta de șapte sau opt ani se obține cel mai puțin cu studiul obiectiv al Evangheliilor sau al Bibliei, și absolut nimic cu studiul catehismului. Acesta nu este asimilat de copil. Este o lege antropologică. În schimb, este foarte bine asimilat de copil la această vârstă tot ceea ce este religios care se poate forma direct dintr-o anumită configurație de procese naturale, toate conceptele etice și autentic religioase care se pot forma din procese naturale. Mai presus de toate, putem conduce copilul la sentimente religioase pe calea ocolită a imaginilor din natură.
Să călăuzești copilul înspre un sentiment creștin propriu-zis, poți numai începând de la vârsta de opt ani, chiar și abia spre nouă ani. Abia atunci începe el să înțeleagă de fapt ce, de exemplu, se află în spatele figurii lui Christos Iisus. Abia atunci crește copilul în aceste concepte care trebuie să-i fie predate când este ca el să înțeleagă conținutul Evangheliilor. Este bine dacă copilul are fundamentul dezvoltat la vârsta anterioară și este introdus în conținutul Evangheliilor doar în jurul vârstei de nouă ani, și apoi să fie condus treptat mai sus în misterele mai profunde ale creștinismului. Trebuie subliniat că și această instruire religioasă liberă este, de asemenea, întru totul creștină în sensul cel mai eminent, că așadar copiii de diferite confesiuni care iau parte la ea sunt introduși într-un creștinism real. Este desigur așa, că atunci când cineva este profesor la Școala Waldorf, el însuși, exact din perspectiva antroposofică a ajuns la convingerea creștină. Oamenii au intrat în creștinism din această parte. Poate vor folosi alte cuvinte, dar copiii vor fi introduși într-un creștinism adevărat. Așa cum lăsăm să fie ținută în mod liber instruirea religioasă protestantă și catolică, tot așa lăsăm și instruirea religioasă liberă, ținută pe partea antroposofică, să fie ținută în mod complet liber. Nu a fost niciodată intenția mea să acționez pentru a-i face pe copiii să participe la această educație religioasă liberă. Ei au venit în număr mare, dar nu este intenția de a prejudicia reputația externă a școlii prin aceea că s-ar ajunge cumva într-un mod atât de ocolit să se spună că această școală ar fi o școală de viziune asupra lumii. Nu aceasta ne dorim să fim. De aceea suntem precauți cu privire la instruirea religioasă liberă și o oferim numai pentru că este cerută.
