Cu enigmele existenței omul se confruntă de fapt abia atunci când a dezvoltat un grad de conștiență în privința vieții, când se simte obligat să-și formeze idei, simțiri, sentimente despre relația sa cu lumea. Dar când a ajuns într-o astfel de situație, atunci enigmele existenței înseamnă pentru el ceea ce s-ar putea numi o chestiune vitală, pentru că ele nu sunt legate numai de unele dorințe teoretice, de chestiuni exterioare de educație, ci de ele ține întreaga atitudine a omului față de lume, modul în care omul își poate găsi drumul în lume, gradul de siguranță pe care îl poate avea în viață și stabilitatea interioară cu care poate merge prin acea viață.
Dar există totuși o diferență considerabilă între diferitele tipuri de enigme ale existenței. Omul se află față în față cu natura, trebuie să-și formeze idei și sentimente despre relația sa cu natura și, dacă pot folosi o comparație, aș spune: Când omul a devenit conștient, în modul pe care l-am descris, și nu se poate împăca cu anumite lucruri care îl întâmpină ca taine ale naturii, atunci existența căreia i-a aparținut el odată – așa cum am spus, este exprimată doar ca o comparație – îi apare ca un întuneric spiritual, se simte ca și cum ar fi fost situat într-o lume întunecată, simte că nu se poate orienta în această lume întunecată. Dar toată această relație cu tainele cosmice ale existenței naturale exterioare rămâne totuși pentru om într-o anumită măsură ceva exterior, se referă la relația sa exterioară cu existența.
Cu totul altfel se confruntă omul cu aceste întrebări enigmatice când este vorba de enigmele sufletului său. În aceste întrebări enigmatice trăiește el, aceste întrebări enigmatice determină practic ceea ce inițial poate fi sănătate și boală sufletească, care însă poate deveni și sănătate și boală fizică. Pentru că viața sufletului este ceva extraordinar de complicat, oricât de simplu ar părea la început. Ceea ce purtăm în conștiența noastră de dimineața până seara în timpul stării noastre de veghe – astăzi este întru totul recunoscut și științific – este doar o parte a vieții noastre sufletești. O mare parte a vieții noastre sufletești se află în adâncuri inconștiente sau, aș putea spune, subconștiente; își ridică valurile în sus sub forma unor simțiri nedefinite, a unor dispoziții nedefinite și, desigur, sub forma a tot felul de alte conținuturi sufletești, și formează ceea ce este un cadru de bază nedefinit al vieții noastre sufletești. Dar ceea ce, în adâncul vieții noastre sufletești, în acest fel mai mult sau mai puțin nedeterminat, se desfășoară și tălăzuiește în sus, este intim legat de ceea ce este de fapt fericirea sau suferința vieții noastre. Și tocmai cine încearcă pe calea antroposofică să pătrundă în viața sufletului uman, observă foarte curând cum tot ceea ce într-un astfel de mod nedefinit din adâncurile sufletului potopește în sus, este legat de fizic-trupesc, cum la început puțin, apoi din ce în ce mai mult întreaga noastră stare de sănătate, care ne face apți sau inapți să înfruntăm viața, poate depinde de aceste stări subconștiente ale sufletului.
Acum, nu vreau să vă vorbesc astăzi în felul în care se vorbește foarte des în prezent despre acest inconștient al sufletului, că tot ceea ce sclipește neclar în conștiență este stocat în marele recipient al acestui inconștient și oamenii-și fac idei mai mult sau mai puțin vagi despre cum funcționează acest inconștient sau subconștient. Vorbesc de mulți ani în acest loc despre chestiuni de cercetare antroposofică și, prin urmare, pot să nu încep astăzi de la cele mai elementare aspecte ale acestei cercetări, ci aș dori să iau în considerare chestiunile vieții sufletești în sensul lor propriu, deoarece sunt într-un anumit sens legate de fericirea sau nefericirea vieții. Aici, însă, trebuie să intrăm mai adânc în ceea ce poate acționa tulburător sau calmant, fericindu-ne sau îndurerându-ne – și tot ceea ce se află între acestea – în viața sufletească umană, năpădită de tot felul de lucruri inițial necunoscute, pe care prin considerațiile de astăzi vrem să le indicăm mai mult sau mai puțin clar.
În viața noastră sufletească, chiar dacă o privim doar superficial, găsim doi poli care se pot distinge clar unul de celălalt: Pe de o parte viața reprezentărilor, ideilor, care cuprinde tot ceea ce se petrece în conștiența noastră în mod clar, la lumină, și pe de altă parte viața voinței care, într-un anumit fel, inițial într-un mod obscur, întunecos, se desfășoară urcând din substraturile sufletești.
Deosebim – așa cum am menționat adesea aici – în cursul obișnuit al vieții omului două stări de conștiență, dintre care doar una este propriu-zis o stare limpede de conștiență: starea de veghe și starea de somn. În starea de somn, viața conștientă a reprezentărilor încetează, întreaga viață sufletească se scufundă într-o mai mică sau mai mare beznă. Dar dacă privim cu totul imparțial la viața noastră sufletească în starea de veghe, numai în privința a tot ceea ce este în termeni de reprezentări, gânduri putem spune că suntem cu adevărat treji. Într-un fel suntem stăpâni pe noi înșine ca om treaz, în măsura în care ne-am umplut conștiența cu reprezentări clare, cu gânduri pline de lumină. Ne însoțim și impulsurile noastre volitive, însoțim acțiunile noastre cu gânduri. Dar rămâne complet obscur, chiar și în cel mai simplu act de mișcare a trupului uman, cum se înlănțuie gândul conștienței cu ceea ce are loc propriu-zis într-un impuls al voinței, într-o acțiune. Cât de obscur este ceea ce se întâmplă de fapt în interiorul brațului, când doar ridic acest braț, când gândul care are scopul acestei ridicări a brațului vrea să se înfăptuiască, vrea, ca să spunem așa, să năvălească în braț și deliberat să pună brațul în mișcare.
Ceea ce se întâmplă acolo în propriul organism se sustrage conștienței de veghe diurne exact la fel ca ceea ce se petrece sufletește în om de la adormire până la trezire, astfel încât trebuie să spunem: Pentru această viață sufletească umană este așa că, și în starea de veghe avem un element de somn, că starea de somn ne pătrunde continuu și că suntem pe deplin treji numai în activitatea noastră de reprezentare, în trăirea gândurilor clare, pline de lumină. Între aceste două stări, între, aș spune, starea pe deplin trează a reprezentărilor și viața voinței cufundată în întuneric, se află, participând la ambele, viața simțirii, viața afectivă. Sentimentele noastre străbat imaginația noastră. Aducem din sentimentele noastre anumite simpatii și antipatii în viața reprezentărilor, conectându-ne de cele mai multe ori ideile sau separându-le. Însoțim ceea ce curge în impulsurile noastre volitive cu judecata noastră afectivă prin faptul că percepem unele acțiuni ca fiind conform cu îndatoririle noastre, altele ca încălcări ale îndatoririlor. Și în timp ce față de acțiunile care sunt în concordanță cu datoria noastră avem sentimentul unei anumite satisfacții, sau al unei nemulțumiri față de ceva ce nu putem reuși, sau în care eșuăm dintr-un alt motiv, viața simțirii tălăzuiește încoace și încolo între viața de reprezentare și viața de voință.
Dar propriu-zisele enigme ale sufletului nu apar pentru omul apatic, care, în maniera descrisă mai sus, se abandonează pe de o parte vieții ideilor și pe de altă parte vieții simțirii și voinței, ci aceste enigme ale sufletului ies în evidență pe măsură ce omul devine tot mai conștient și mai conștient. Și chiar și atunci, enigmele sufletului pe care le trăiește nu apar pe deplin conștiente, ci aparțin trăirilor mai mult sau mai puțin subconștiente ale omului. Omului nu-i devine niciodată complet clar în conștiența sa de unde vine de fapt stările, dispozițiile vieții sale sufletești, care îi influențează atât de mult fericirea zilnică, suferința zilnică. Este necesar să căutăm și să exprimăm clar ceea ce trăiește neclar în conștiență. Și vă rog înainte de toate în expunerile care urmează să țineți cont: că voi fi obligat să exprim în cuvinte clare ceva ce nu trăiește niciodată în această claritate în conștiență, dar care este prezent în viața sufletului vindecând și îmbolnăvind, pe care omul îl percepe interior, îl simte, fără a-l putea aduce la conștiență. Și întrucât este așa, enigmele sufletului nu sunt doar teoretice, enigmele sufletului sunt enigme existențiale întru totul trăite.
Când omul se lasă în voia vieții de reprezentare – așa cum am spus, eu exprim clar ceea ce este doar vag simțit, ceea ce nu este niciodată pe deplin adus în conștiință – el simte ceva ca ca o nimicnicie a propriei sale existențe. Viața de reprezentare este o trăire de imagini. Viața de reprezentare este ceva care în timpul vieții noastre de veghe ne umple cu ceea ce primim din lumea exterioară sub formă de impresii, percepții; ceea ce trăim din lumea naturală formează conținutul reprezentărilor, ideilor noastre, aceasta trăiește în noi, aceasta este ceea ce scoatem din amintirile noastre. Dar suntem conștienți: Da, ești activ în idei, în reprezentări prin faptul că procesezi reprezentările tale, prin faptul că le separi și le conectezi, ești activ în interior, dar nu ai activitatea ta pe deplin prezentă în mintea, în spiritul tău; Ceea ce este prezent în spiritul tău este practic o reflectare a lumii exterioare. Știm că trebuie să ne sprijinim cu viața reprezentărilor noastre pe această lume exterioară. Ceea ce avem este doar o imagine a lumii exterioare; trăim, în timp ce trăim în reprezentările noastre, în imagini, nu simțim în viața noastră de reprezentare o existență cu conținut complet. Și această simțire trăiește subconștient, oricât de ciudat, oricât de paradoxal sună. Și oricât de puțin este prezentă în conștiență, este vie în subconștient, și acest sentiment față de viața reprezentărilor se exprimă în anumite sentimente anxioase, în sentimente de frică.
Sună paradoxal, dar există acest curent subteran al vieții sufletești umane. Majoritatea oamenilor nu știu nimic despre aceasta, dar majoritatea oamenilor, sau de fapt toți oamenii, sunt în mod constant sub influența lui. Și acest curent subteran este un curent anxios, plin de teama că am putea, ca să spunem așa, să ne pierdem pe noi în lume, că stăm deasupra unui abis deoarece lumea noastră de idei este o lume de imagini. Și la rândul său dorul nedefinit trăiește în sufletul uman: Cum găsesc existența în această simplă lume a imaginilor?
Această simțire inconștientă din curentul subteran al sufletului poate fi întru totul comparată cu simțirea pe care o are omul când – fiindu-i pricinuit de ceva corporal – primește prea puțin aer, când suferă de foame de aer și ca urmare îl cuprind în mod conștient sentimente anxioase. Ceea ce în acest caz omul prin condițiile corporale trăiește conștient, este de fapt întotdeauna resimțit inconștient ca un fenomen însoțitor al vieții de reprezentare. Și astfel putem pe de o parte să indicăm o enigmă a sufletului, nu în formulare teoretică, ci aducând la suprafață ceva din adâncurile sufletului care germinează sau dormitează în acest suflet.
Pe de altă parte, atunci când omul trăiește în direcția elementului voință, el simte starea opusă. Aici este prezent un alt curent subteran în viața sufletească. Aici omul simte cum este expus pornirilor sale, emoțiilor sale, instinctelor sale, cum ceva natural se desfășoară în viața sufletească umană care nu se deschide la claritatea gândirii, care este întotdeauna cufundat într-un anumit fel într-o realitate, într-o realitate pe care nu o putem pătrunde cu lumină, care formează ceva întunecat în noi înșine. Și iarăși, dacă pătrunzi în aceste curente subterane ale sufletului cu o observație imparțială, poți indica – trebuie să spui întotdeauna o contradicție atunci când vrei să caracterizezi ceea ce există în adâncul sufletului – cum ceea ce trăiește acolo este simțit în mod inconștient. Trebuie atunci să o caracterizezi spunând: Este simțit așa cum, de pildă, furia este simțită în conștiență sau, de asemenea, așa cum simte un om când nu poate expira, când circulația sângelui său este atât de perturbată încât aerul pe care îl respiră nu este transformat în mod corespunzător în corpul său, când apare un fel de sufocare. Ceva cum este irascibilitatea este întotdeauna prezent în sufletul uman printr-o astfel de trăire direcționată către elementul voinței.
Acestea sunt forțe care trăiesc adânc în inconștientul sufletului uman, care potopesc în sus și care constituie adevăratul element enigmatic al vieții sufletului uman. Iar cel care ia doar reprezentările în caracterul lor imagistic și voința în instinctualitatea ei, așa cum se prezintă ele conștienței, simte, ce-i drept, aceste enigme ale sufletului ca pe ceva nedefinit, ca pe o simțire nedefinită a sufletului, dar nu își clarifică aceste enigme ale sufletului, practic nu știe ce este activitatea nedefinită din el, care însă îi influențează profund faptul de avea o stare sufletească fericită sau nefericită în viață.
Trebuie spus iar și iar: enigmele sufletului nu sunt astfel de enigme cum le simțim în natură, enigmele sufletului sunt acelea care sunt trăite în interior, care se ne inundă din curenții subterani adânci ai sufletului și care trebuie mai întâi tălmăcite. De aceea toată știința – împotriva căreia, bineînțeles, așa cum am subliniat adesea aici, nimic nu ar trebui să fie obiectat în domeniul ei legitim – nu prea știe ce să facă cu enigmele reale ale sufletului. Vedem – și aș dori să citez două exemple în acest sens – în întreaga gândire științifică modernă cum știința, care în alte domenii celebrează triumfuri atât de mari, stă practic neajutorată în fața vieții sufletești, în ciuda faptului că cele mai înalte enigme ale existenței țin de această viață sufletească a omului. Aș vrea să vă reamintesc două exemple, care după părerea mea sunt profund semnificative pentru ceea ce este acolo și pentru ceea ce este necesar din punct de vedere științific pentru a pătrunde în regiunea propriu-zisă pe care omul o trăiește ca enigmă sufletească.
A trecut aproape o jumătate de secol de când marele fiziolog Du Bois-Reymond [Nota 22] a ținut o cuvântare la cea de-a 45-a Adunare a oamenilor de știință în Leipzig [Nota 23], la care trebuie să fie făcută referire tot mereu, cu toate că s-a vorbit foarte mult despre ea și acum a fost aproape uitată și a dispărut din discuție. Această cuvântare s-a ocupat de „Limitele cunoașterii naturii”, iar Du Bois-Reymond afirmă pe bună dreptate pe de o parte, că lumea materială în esența ei este una din limitele cunoașterii naturii. El spune: Spiritul uman nu poate pătrunde acolo unde intervine materia; el răzbește în observarea exterioară a fenomenelor senzoriale exterioare până la dezvăluirea existenței materiale, dar nu poate specifica ce este materia însăși. – Pe aceasta o specifică Du Bois-Reymond ca fiind o limită. Cealaltă limită pe care o specifică este cea a conștienței umane; dar astăzi aceasta nu este altceva decât cea a vieții sufletului uman. El spune: Cu cea mai desăvârșită cunoaștere a naturii nu se poate obține nici măcar o idee despre cum apare cea mai simplă senzație în sufletul omenesc. Chiar dacă am ști cu totul clar cum se mișcă atomii de carbon, hidrogen, azot și oxigen în creierul uman, nu am putea niciodată dintr-o înțelegere clară a acestor mișcări să pătrundem cu înțelegerea cum apare cea mai simplă senzație – „văd roșu”, „miros parfumul trandafirilor”, adică cum se realizează primele elemente ale vieții sufletești.
Și Du Bois-Reymond are de fapt perfectă dreptate cu această afirmație. Aici se află cu siguranță o a doua limită pentru științele naturale exterioare, numai că această convingere a lui Du Bois-Reymond este exact cea care trebuie depășită prin cercetarea antroposofică. Du Bois-Reymond crede că limitele cunoașterii naturii sunt limitele oricărei științe. De aceea spune: Dacă vrei să pătrunzi în acest tărâm al spiritual-sufletescului, trebuie să o faci prin alte mijloace decât cele științifice, pentru că acolo unde începe supranaturalismul, unde, cu alte cuvinte, pătrunzi în tărâmul spiritual-sufletesc, acolo se termină știința. – Tocmai aceasta vrea cercetarea antroposofică să apere și să susțină în fața lumii, că știința nu are nevoie să se limiteze la existența exterior-naturală, că știința poate dezvolta mijloacele de a pătrunde și în spiritual-sufletesc.
Celălalt exemplu pe care aș vrea să-l dau este cel al unei personalități remarcabile, Franz Brentano [Nota 24], care a vrut să fondeze o psihologie [Nota 25] în întregime după metoda științelor naturale moderne. Acesta era idealul lui. Întreaga stare de lucruri pe care se bazează cercetarea lui Franz Brentano am discutat-o în detaliu în partea a treia a cărții mele Despre enigmele sufletului [Nota 26], și aici aș dori să menționez doar câteva lucruri principiale. La începutul anilor șaptezeci ai secolului trecut, Franz Brentano a încercat să scrie un studiu al sufletului, o psihologie. Primul volum a fost publicat în primăvara anului 1874. Al doilea volum a fost promis pentru toamnă; nu a apărut niciodată [Nota 27]. Întreaga lucrare a fost prevăzută să apară în patru volume; în afară de primul volum, nu a apărut niciodată nimic altceva decât abordări individuale, care sunt întotdeauna doar începuturi. Întreaga lucrare a rămas un tors. De ce a trebuit să fie așa, am explicat în cartea mea. Franz Brentano a dorit ca după modelul cercetării științifice să efectueze cercetări și asupra vieții sufletești, și în acest prim volum găsim o mărturisire remarcabilă a lui Franz Brentano. El spune cam așa [Nota 28]: Cu această cercetare științifică reușim întru câtva să găsim calea în detaliile vieții sufletului; Se poate arăta cum o reprezentare se conectează cu alta, cum o reprezentare se separă de alta, cum anumite sentimente se leagă de reprezentări, impulsurile volitive se leagă de reprezentări, cum funcționează memoria și așa mai departe. Dar dacă, spune Franz Brentano, ar trebui să rămână așa, că numai aceste detalii ale vieții sufletului ar putea fi investigate, și dacă ar trebui să sacrificăm cunoașterea celor mai importante probleme ale existenței umane de dragul acestui caracter riguros științific, unde am ajunge? Pentru că Franz Brentano găsește justificat dorul care trăia deja în Platon, în Aristotel, în elenismul antic: de a urmări ceea ce poate fi cercetat în detaliu despre sufletul omului, până la marile probleme privind nașterea și nemurirea. Și ar fi trist, spune Franz Brentano, dacă, deoarece vrem să fim științifici în explorarea vieții sufletului, trebuie să renunțăm să cunoaștem cum îi merge celei mai bune părți a ființei umane din noi, atunci când partea fizică odată cu moartea este predată Pământului.
Și se poate vedea din ceea ce Franz Brentano a explicat în primul volum al Psihologiei sale că întreaga sa dorință științifică este ca întrebările individuale, pentru care în fond publicul larg are un interes redus și pe care acest public mai larg este bucuros să le lase savantului, să le conducă pe o cale lungă la marile probleme ale nemuririi umane și ale conținutului divin-spiritual al lumii așa cum se reflectă el în suflet. Însă Brentano nu a găsit această cale prin modul său științific de gândire și, pentru că era un cercetător onest, a lăsat următoarele volume – pentru care nu a putut găsi o modalitate de cercetare –, nescrisă până la moartea sa, care s-a petrecut acum câțiva ani.
Aș spune: tocmai soarta acestui om de știință arată într-un sens cu adevărat tragic cum ceea ce este adesea recunoscut astăzi ca singura știință trebuie să-și piardă puterea în fața marilor întrebări enigmatice ale sufletului uman. Aceasta este – din nou trebuie să o spun – ceea ce antroposofia trebuie astăzi să apere și să susțină în fața lumii: calea pe care Brentano nu a putut să o găsească din științele naturii poate găsită! Și poate fi găsită dacă nu ne oprim la facultățile obișnuite ale vieții sufletești, așa cum se prezintă ele inițial în viața exterioară și așa cum sunt folosite în știința obișnuită.
Am vorbit adesea despre faptul că în fiecare suflet omenesc dormitează facultăți de cunoaștere, să spunem pentru a folosi o expresie științifică, latente, care trebuie mai întâi să fie scoase la suprafață din acest suflet, așa cum la copil anumite facultăți trebuie să fie scoase la suprafață prin educație. Cine și-a dezvoltat deja facultățile obișnuite ale cunoașterii trebuie să se antreneze în exerciții sufletești interioare pline de dăruire, astfel încât să poată dezvolta acele facultăți sufletești prin care ceea ce am caracterizat de ambele părți – trăire în privința reprezentărilor, trăire în privința impulsurilor de voință – ca fiind trăire omenească enigmatică a sufletului, să nu rămână neclar, ci procesul sufletesc uman să devină într-o anumită măsură transparent, astfel încât să poată pătrunde cu înțelegerea ceea ce se întâmplă de fapt în viața reprezentărilor umane și în viața voinței umane. Căci fără a pătrunde cu înțelegerea aceste enigme sufletești ale vieții cotidiene, nu putem nici să găsim calea spre marile întrebări ale existenței omenești nemuritoare și ale conținutului divin-spiritual al lumii, în care își are originea și sufletul omului.
Am caracterizat adesea în conferințele de aici cum omul trebuie să facă exerciții lăuntrice, exerciții pur sufletesc-spirituale, prin care trezește la existență facultățile cognitive care altminteri dormitează, astfel încât acestea să-l poată ajuta să meargă mai departe în cunoaștere. Am indicat cum îți poți fortifica, întări viața de reprezentare. Așa cum întărim un mușchi atunci când îl folosim continuu pentru a lucra, tot așa putem întări viața reprezentărilor, dacă, în sensul în care am descris în mod amănunțit în scrierea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, această viață a reprezentărilor, prin muncă sufletească lăuntrică o aducem într-o anumită direcție, dacă aducem în centrul conștienței noastre anumite idei ușor de înțeles și tot mereu ne dedicăm în acest fel unei munci de reprezentare căreia altfel nu i ne-am dedica. Pot doar să indic în principiu acest lucru aici, dar veți găsi informații clare în lucrarea menționată și, de asemenea, în a doua parte a Științei oculte [Nota 29] că viața de reprezentare a omului poate deveni ceva cu totul diferit prin astfel de exerciții de meditație și concentrare a gândirii. Aș dori să spun: Fără a întreprinde nimic anormal, ci prin simpla dezvoltare a ceea ce este normal în om ca viață de gândire, ca viață de reprezentare, se poate genera o viață de reprezentare mai puternică și mai viguroasă.
Și prin generarea acestei vieți de reprezentare mai viguroase, prin a te ridica prin meditație și concentrare deasupra a ceea ce în viața noastră obișnuită de reprezentare este de fapt doar sub formă de imagini, ajungi la ceea ce eu numesc în cărțile menționate reprezentarea imaginativă plină de conținut.
Această reprezentare imaginativă trăiește cu o astfel de vitalitate interioară în simplul gând, cum altminteri omul trăiește în percepțiile sale exterioare. Prin aceasta ajungi treptat la aceea că viața reprezentărilor nu mai este pur și simplu abstractă, doar în imagini, ci prin cercetare pur interioară – care, însă, întru totul practicată cu aceeași seriozitate ca orice cercetare științifică – faci descoperirea că sufletul, care altfel ar putea să umple viața sa de reprezentare numai cu rezultatele impresiilor exterioare, este umplut în interior cu forțe care, ca să spunem așa, dau buzna în viața sufletească. Reprezentările, atunci când sunt dezvoltate prin meditație, prin concentrare, nu mai sunt cele obișnuite care se topesc foarte ușor, ci sunt fortificate, străbătute de forțe pe care le-aș numi forțe formatoare, de forțe care constituie un element spiritual-plastic lăuntric. Și după un timp descoperi că prin această dezvoltare a vieții de reprezentare crești împreună cu ceea ce sunt forțele formatoare ale însuși corpului uman; după un timp descoperi că viața de gândire nu este, ca să spunem așa, nimic altceva decât viața diluată a forțelor creșterii umane. Ceea ce ne modelează plastic interior în trupul fizic de la naștere până la moarte, aceasta, aș putea spune, într-o stare „diluată” este viața noastră de reprezentare în conștiența obișnuită.
Ne uităm la copilul care tocmai s-a născut. Știm că în acest copil nou-născut, pornind de la creier, forțele formatoare, plastice, lucrează la formarea trupului. Urmărim creșterea copilului cum radiază ea din activitatea plastică a creierului, o urmăm până la un anumit punct de cotitură în viața umană pământească, până la schimbarea dinților, până la aproximativ al șaptelea an de viață. Această viață a forțelor care pulsează în om, care este activă plastic în el, la început o vom percepe ca pe ceva nedefinit. Pe de altă parte, amplificându-ne puternic viața noastră de reprezentare prin meditație, prin concentrare, suntem conduși inconștient la același element, care începând din fragedă copilărie a lucrat plastic în noi. Și aceasta este o descoperire semnificativă a vieții umane lăuntrice, că poți fortifica viața de reprezentare așa încât să o poți face atât de intensă lăuntric, încât apoi să te simți înăuntrul a ceea ce sunt forțele formatoare ale omului, a ceea ce sunt forțele formatoare în creșterea ta, în metabolismul tău. Oricât de ciudat ar suna pentru cercetarea de astăzi: este așa, că este posibil, printr-o intensificare a vieții sufletești, să creștem înăuntrul a ceea ce atunci, ca să spunem așa, ne cuprinde în el ca element care modelează plastic trupul nostru fizic exterior ca forțe formatoare ale sale. Prin viața de reprezentare creștem înăuntrul realității, creștem într-un element formator.
Și în acest fel învățăm să cunoaștem ce se află în spatele simplului proces de gândire; învățăm să cunoaștem cum un spiritual, cu care acum ne-am unit, lucrează asupra organismului uman de la naștere până la moarte. Viața de reprezentare își dobândește realitatea, viața de reprezentare nu mai este simpla viață a imaginilor, viața de reprezentare devine o viață a forțelor care se află în miezul însăși existenței.
Și numai printr-o astfel de cunoaștere, ceea ce produce curentul subteran al anxietății, al fricii din sufletul uman, poate fi învins pornind din conștiență, astfel încât nu este de fapt o dezlegare teoretică a enigmelor sufletului pe care o arată aici antroposofia, ci o dezlegare în întregime lăuntrică, practică, care poate fi trăită.
Antroposofia trebuie să sublinieze că, din cercetările sale, în conștiența umană poate intra, și prin conștiența umană este posibil să se înțeleagă, ceea ce trăiește în om, care, aș putea spune numai pare că se diluează așa încât încât iese la vedere ca viață a noastră obișnuită a reprezentărilor, dar care conform cu realitatea ei este sfera interioară de creștere a existenței noastre. Și pentru că omul pe de altă parte în viața de reprezententare, aș spune, își pierde ponderabilitatea și cade într-un curent subteran anxios al acestei vieți sufletești, el poate asimila rezultatele antroposofiei spiritual-științifice despre viața de reprezentare și poate această viață a ideilor să o întărească pe calea cunoașterii. Antroposofia nu oferă dezlegarea acestei enigme a sufletului prin prezentarea unei teorii, ci prezentând omului un rezultat pe care el îl poate înțelege întru totul cu rațiunea omenească sănătoasă, și care apoi – ca dând greutate – apare în viața sa de reprezentare pentru conștiența sa, pentru viața sa sufletească, astfel încât în starea sufletească, în dispoziția sufletească, se poate revărsa dezleagând enigmele, ceea ce antroposofia poate afirma, aparent ca simplă cunoaștere, despre viața de reprezentare.
Putem vedea atunci, pe de o parte, cum omul este o ființă configurată, cum apare el ca un întreg într-o formă definită, cum organele sale individuale sunt formate din spirit, și cum noi reprezentările noastre care sunt doar în imagini – ca să putem fi ființe libere, ca să nu fim siliți ca prin aceste forțe interioare numai să acționăm, ci să ne putem dărui imaginilor în oglindă libere –, ni le dezvoltăm până la ceva configurat plastic. Ceea ce este aici am explicat la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, în cartea mea Filosofia libertății, arătând că omul este o ființă liberă tocmai prin faptul că poate trăi în gândurile pure, care pentru conștiența sa nu sunt legate de vreo realitate exterioară, că în aceste gânduri pure el își poate forma impulsurile sale morale. Față de imaginea în oglindă omul se află într-o astfel de poziție încât trebuie să facă ceva el însuși pentru ca imaginea în oglindă să se schimbe; imaginile în oglindă nu îl determină cauzal. Omul nu ar fi niciodată liber dacă ar fi condiționat în conștiența sa obișnuită de o realitate. În conștiența sa obișnuită, reprezentările trăiesc ca imagini, deci el nu este determinat de ele, la fel cum nu este determinat de imaginile în oglindă – el este liber. Pentru ca el să poată fi liber, trebuie să-și ridice viața sa afară din de ceea ce îl străbate plastic ca forță de creștere, ca trup de creștere, s-ar putea spune, ca trup al forțelor formatoare.* Dar pentru această viață în libertate omul trebuie să plătească prețul de a avea în viața sa sufletească tocmai curentul subteran anxios care a fost caracterizat; așa încât, omul trebuie, în conștiența sa obișnuită, să ajungă să trăiască pe deplin sentimentul său de libertate, dar trebuie de asemenea să fie capabil să contrapună, ca opus polar al acestei experiențe a libertății, ceea ce antroposofia poate da ca o consolidare a vieții de reprezentare în maniera indicată.
* Ridicarea vieții de gândire din corporal la nivel sufletesc, care se produce la sfârșitul primei epoci de viață odată cu schimbarea dentiției (n.tr.)
Dar dacă pătrundem mai departe pe această cale, pătrundem de la, aș putea spune, foarte diluata, simpla viața de reprezentare în imagini la ceea ce este realitatea adevărată, la ceea ce trăiește în om în mod formator. Nu este trupul fizic, nu sunt organele fizice, este o putere suprasensibilă, dar este acolo. Sesizăm ceva ce se află în afara trupului fizic și, pur și simplu urmând enigmele sufletului pe această parte, pătrundem în ceea ce are o realitate suprasensibilă în ființa umană, independentă de trupul fizic uman. Pătrundem până la ceea ce prin naștere sau prin concepție, ca trup fizic uman, este pregătit doar prin condițiile eredității, este prefigurat doar prin ceea ce există ca realitate naturală exterioară. Învățăm să cunoaștem cum, cu trăsăturile moștenite, care vin de la părinți sau străbuni, cu întregul trup care se formează în organismul matern, se unește venind din lumea spirituală ceea ce regăsim în viață atunci când fortificăm viața de reprezentare.
Ajungem, aș spune, la o parte a problemei nemuririi. Privim la ceea ce este nemuritor, la ceea ce este etern în natura umană, întrucât dintr-o lume spirituală intră prin concepție și naștere în ceea ce este trup uman, și întrucât continuă să lucreze și în timpul vieții pământești ca forța formatoare plastică interioară, cu care ne unim prin fortificarea vieții noastre de gândire în modul indicat.
Astfel, antroposofia oferă perspectiva pe care, de exemplu, Franz Brentano a căutat-o. Brentano a început, de asemenea, cu o examinare a gândurilor, dar a lăsat gândurile așa cum sunt ele în conștiența obișnuită. El s-a limitat doar să includă ceea ce era prezent în conștiența obișnuită. Abia întărirea vieții de gândire prin meditație și concentrare conduce această viață a gândirii la forța plastică formatoare interioară și conduce realmente la calea care începe cu includerea gândului simplu de zi cu zi și se termină cu elementul spiritual-sufletesc al omului care a trăit înainte de naștere, înainte de concepție în însăși lumea spiritual-sufletească și care s-a unit cu forțele eredității, cu forțele fizice ale trupului uman.
Nu există altă dezlegare a enigmelor sufletului decât găsind în mod real această cale de la cele mai simple fenomene ale vieții de zi cu zi până la marile enigme ale existenței.
Până acum am arătat ce poate realiza omul în raport cu viața sa de gândire. Atunci el ajunge la ceea ce, ca să spunem așa, îl împinge configurator pe om în spațiu, ceea ce străbate plastic corporalitatea spațială a omului, ceea ce se desfășoară în formă, ceea ce din lumea spirituală, așa cum am arătat, coboară și curge în forma exterioară a omului, inclusiv în forma organelor sale interne. Aceasta este însă doar o latură a vieții umane, iar sufletescul participă întru totul și la cealaltă parte a vieții umane, dacă, așa cum prin meditație și concentrare putem dezvolta viața gândirii, pe de cealată parte, viața voinței o dezvoltăm nu așa încât să se poată spune în adevăratul sens că o întărim, ci așa încât o facem mai plină de dăruire, devotament, mai spiritualizată.
Poate realiza acest lucru prin faptul că această viață a voinței într-un anumit sens o rupem de cotidianul ei. – Am prezentat multe exerciții – știința spirituală nu este mai ușoară decât cercetarea la observator astronomic sau în clinică – care ar trebui efectuate ani de zile, dar aș dori să menționez doar câteva pentru a indica principiul. Această rupere se poate face prin faptul că ceea ce funcționează ca voința în gândirea obișnuită – pentru că în gândire există întotdeauna o voință, gândurile sunt modelate prin voință, mentalul este doar o latură, în viața sufletească voința este întotdeauna întrețesută cu gândurile, iar gândurile cu voința –, că acest element al voinței care trăiește în gândire, îl rupem de cursul său obișnuit care se ține lipit de faptele fizice exterioare, prin faptul că, de exemplu, ne reprezentăm ceva în sens invers. Să spunem că, în timp ce suntem obișnuiți să ne reprezentăm o dramă de la primul la al cincilea act, să ne reprezentăm această dramă mergând înapoi de la ultimele evenimente până la început. Ne reprezentăm faptele exterioare desfășurându-se în sens invers. Putem, de exemplu, seara să ne reprezentăm viața obișnuită de peste zi mergând înapoi în așa fel încât să înaintăm de seara până dimineața în părți cât mai mici posibil, chiar și până la acel grad că urcarea unei scări ne-o reprezentăm ca mergând înapoi în jos, de la cea mai de sus treaptă la penultima și așa mai departe.
Prin faptul că suntem obișnuiți să ne conducem întotdeauna gândirea în același sens în care se desfășoară faptele exterioare, gândirea joacă de fapt un rol pasiv pentru noi în raport cu voința care se desfășoară în ea. Ea devine activă în interior, amestecată cu inițiativă interioară, atunci când o antrenăm prin exerciții precum reprezentarea în sens invers, când o rupem de cursul faptelor exterioare, când o facem să nu mai depindă de faptele exterioare ci să se bizuie pe ea însăși. Căci dacă ceea ce realizăm în acest fel prin exerciții scrupuloase și energice, întărim printr-o observare de sine cu adevărat serioasă, prin faptul că observăm ceea ce facem noi ca om al voinței, așa ca și cum am sta lângă noi înșine și ne-am observa pas cu pas în desfășurarea voinței, sau chiar și când am trece la activitate, când am face exerciții de-a dreptul cu scopul de a ne pune ceva în gând și apoi să-l realizăm în mod exact cu o energie de fier, astfel încât trăim în întregime în elementul voinței – am vrut să indic ca principiu acele exerciții care rup voința nu doar de faptele exterioare, ci și de faptul de a fi legată de trupul însuși, care fac voința independentă, o spiritualizează –, atunci ajungem în acest fel realmente la o desfășurare a voinței astfel încât cu viața noastră sufletească, care acum desfășoară voința, să ne trăim pe noi înșine în afara corpului nostru. Este o experiență semnificativă. Dar numai prin aceasta vedem ce este voința. În viața obișnuită, voința este legată de organe. O vedem desfășurându-se în timp ce ne mișcăm membrele. Observăm doar prin viața noastră de gândire procesele, efectele voinței noastre. Vedem înăuntru în ea atunci când am detașat-o de corporalitate, când o trăim ca atare devenind complet una cu ea. Atunci ea este îmbibată de o înălțare a acelei puteri care altminteri este legată de organismul nostru fizic, îmbibată de forța iubirii. Și la o claritate transparentă, luminoasă se dezvoltă acel element plin de dăruire din viața sufletului pe care – aș spune întunecat, ca viață emoțională de voință – îl întâlnim în iubire.
Știu cât de puțini oameni vor astăzi să admită că iubirea este o putere de cunoaștere. În viața obișnuită nici nu este; dar când este dezvoltată în așa fel încât voința nu mai este înrădăcinată în instincte, în porniri, în emoții, ci trăiește în sufletescul pur, separat de corporalitate, abia atunci această voință este cunoscută conform esenței ei, și atunci se arată a fi ceva cu totul diferit de ceea ce s-a arătat a fi elementul gândire. Elementul gândire, în fortificarea lui, s-a arătat ca fiind cel care formează în mod constructiv, care, aș spune, permite să decurgă organ din organ, care culminează în cele din urmă cu reproducerea umană. Elementul gândire se desfășoară ca lucrarea plastică, munca plastică care pornind din suflet lucrează în trupescul uman. Elementul voinței se desfasoara în corp în așa fel încât – daca îl cunoaștem separat de trup putem vedea cum lucrează la trup –, nu formeaza trupul într-o formă plastică, ci ceea ce este format plastic este regresat, este dizolvat, pulverizat, făcut să se evapore. Elementul voință este acela care în mod constant – vă rog să nu mă înțelegeți greșit –, aș spune, arde, mistuie în flăcări din nou elementele formate ale omului, spiritual vorbind. Exprimarea este figurativă, dar semnifică ceva foarte important.
Viața omenească, așa cum se revarsă ea din suflet în trup, poate fi înțeleasă numai văzând-o pe de o parte ca acest element format plastic și pe de altă parte ca redizolvarea elementului plastic, ca ceea ce, aș spune, permite elementului plastic să ajungă în starea de pulverizat, dizolvat. Și întrucât tot ceea ce se desfășoară în om ca voință este atât de dizolvant, atomizator, topitor în corpul uman, acest element de tipul voinței este cel pe care îl trăitm ca fiind cel care ne arată calea către cealaltă parte a vieții umane, care ne arată calea spre moarte.
Așa cum prin plastica gândirii învățăm să cunoaștem mai întâi elementul spiritual-plastic al sufletului uman, care se instalează în corpul fizic prin naștere sau concepție, tot așa învățăm să cunoaștem cum elementul de tipul volitiv dizolvă corpul uman, dar în dizolvare – așa cum am spus, la figurat vorbind – permite ca din flacără să iasă spiritualitatea pură. Ajungem să cunoaștem plecarea sufletului din trup. În acest fel, învățăm să înțelegem moartea din scurgerea elementului voinței. Învățăm să înțelegem ce se întâmplă cu omul când moare, pentru că învățăm să înțelegem ce se întâmplă în om când în viața zilnică se produce o decizie volițională. Decizia volițională zilnică generează în trupul fizic – așa cum am spus, la figurat vorbind –, un fel de proces de ardere, dar din acest proces de ardere ia naștere ceea ce este viața noastră sufletească interioară. Ceea ce simțim lăuntric ca suflet nu ar putea fi acolo dacă am fi mereu doar un trup, dacă am fi mereu doar formați plastic. Ceea ce este plastic format trebuie să fie dezintegrat, să se risipească, iar din dezintegrarea a ceea ce este plastic, din procesul de distrugere neîncetata a trupescului, apare trăirea sufletescului. Și înțelegem plecarea sufletului uman din corpul fizic odată cu moartea, care, concentrat doar într-o clipă, reprezintă ceea ce se înfățișează necontenit sufletului în desfășurarea voinței către spiritualitate. Așa cum îmi trăiesc voința în momentul prezent, cum ea formează un fel de proces de ardere, un proces de dizolvare în corp, cum prin distrugere spiritualul prinde viață în trupul uman, tot așa învăț să cunosc cum odată cu cealaltă distrugere a trupului, în moarte, care nu este altceva decât efectul final al voinței ascunse în trup, cum atunci spiritualul se întoarce din nou în lumea spiritual-sufletească.
Aceasta este ceea ce din antroposofie conduce în mod viu în enigmele sufletului. Antroposofia nu vrea să fie o teorie; desigur, vrea să dea cunoaștere, dar nu o cunoaștere teoretică; ea vrea să dea o cunoaștere care este hrană pentru suflet. Și în acest fel ea poate pune experiențele individuale zilnice ale ființei sufletești înaintea ochiului spiritual, ea poate apoi trece de la aceste experiențe individuale la marile întrebări privind viața sufletească.
Permiteți-mi să intru într-un detaliu, astfel încât să puteți vedea pe ce se bazează ceea ce prin antroposofie trebuie să conducă în enigmele sufletului uman, permiteți-mi să dau câteva detalii privind memoria umană.
Dacă am ajuns să avem în noi viața de reprezentare fortificată așa cum am caracterizat-o și, pe de altă parte, am ajuns să cunoaștem și modul în care elementul plastic este continuu iarăși dezintegrat de viața voinței, atunci vedem și procesele sufletești interioare într-o claritate transparentă. Vedem cum omul se află față în față cu lumea exterioară, cum își primește impresiile din lumea exterioară, cum își formează apoi reprezentări, gânduri despre aceste impresii exterioare, cum după un timp – sau chiar după mult timp – aduce la suprafață din anumite substraturi aceste reprezentări ca amintiri, sau cum apar ele și de la sine ca reprezentări de memorie care ies singure la suprafață.
Deja în această ridicare la suprafață a reprezentărilor din memorie, se anunță o enigmă semnificativă a sufletului pentru cel ce vrea să privească imparțial viața sufletului uman, și se poate spune: Oamenii au vorbit într-un mod foarte ciudat despre ceea ce este de fapt esența memoriei. Și-au imaginat – și o mai fac și astăzi uneori: Ei bine, omul primește impresii prin percepțiile sale, ele sunt preluate prin simțurile sale, apoi ele continuă prin sistemul său nervos, omul le reformează prin reprezentare. Apoi aceste reprezentări se cufundă o dată în anumite substraturi ale vieții sale sufletești și vin din nou sus când sunt amintite. Acum, nici un om care gândește imparțial nu-și poate forma un gând clar despre modul în care aceste idei, atunci când nu le avem în conștiență, ar trebui să se plimbe pe acolo în substratrile necunoscute ale vieții sufletești, pentru ca apoi să vină din nou după voia lor, atunci când ele fie sunt necesare imediat, fie vor să se sprijine pe ceva care intervine ca o nouă percepție, ca o nouă impresie a lumii exterioare.
Aici antroposofia trece la observarea reală, conformă cu adevărul a chiar vieții sufletești umane. Cunoscând viața fortificată a reprezentărilor și viața spiritualizată a voinței, ea pătrunde cu privirea întregul proces care se desfășoară de la percepția lucrului exterior, continuă prin formarea reprezentărilor, prin formarea memoriei, până la reapariția reprezentărilor amintite. Prin faptul că cercetarea antroposofică printr-o astfel de instruire a vieții de reprezentare și de voință, își croiește drum până la puterile cognitive, așa cum am arătat, întregul proces sufletesc și trupesc și modul în care aceste două procese interacționează, se transformă în așa fel încât – dacă pot face această comparație –, ceea ce am în fața mea ca ceva complet întunecat și opac, se transformă fiind iluminat, devenind brusc transparent. Întregul proces al sufletului omenesc devine transparent prin această viață de reprezentare fortificată și viață spiritualizată a voinței.
Și ce vedem acum în legătură cu ceea ce am indicat? Vedem cum impresiile exterioare ale simțurilor se extind până foarte departe, cum întregul proces se desfășoară mai amplu și cum realmente ceea ce am descris ca element formator, plastic al vieții fortificate a gândirii acționează în procesul obișnuit al percepției ca o continuare, ca o extensie. Eu percep în exterior, dar lucrează în mine nu doar gândurile abstracte pe care le am în conștiența obișnuită, ci acel lucru care numai prin știința spirituală a fost cercetat și aprofundat, acesta lucrează continuu; această plastică în reprezentări lucrează până în adâncurile sufletului și trupului uman. Și atunci, când acest lucru s-a petrecut, când gândirea a avut un efect formator în substraturile sufletului și în substraturile trupului, atunci omul trece la altceva. Acolo o hotărâre volițională este activă, acolo voința este la lucru, dar acolo este prezentă voința spiritualizată. În acea viață a omului care este legată de creierul exterior, se desfășoară această voință; ea, prin dizolvarea elementului plastic al creierului, dezintegrează pentru conștiența obișnuită ceea ce impresia a construit, astfel încât să avem o suprafață exterioară a creierului, dacă pot să mă exprim așa în mare, răspândită peste substraturi, unde plastica continuă să lucreze.
Să presupunem acum că îmi amintesc ceva în mod intenționat, atunci aceasta se petrece în așa fel încât plecând de la o anumită serie de reprezentări desfășor această voință. Desfășurarea voinței este în schimb legată de o dezintegrare, așa încât acum nu pătrund din nou impresiile exterioare; faptul că acestea nu vin, este asigurat de desfășurarea voinței, care este o dezintegrare. Și această dezintegrare permite ca ceea ce este în substraturi la ridicarea în aducerea aminte intenționată, să vină sus ca element plastic al omului. Atunci când reprezentările se ridică spontan, se întâmplă invers. Este prezentă o impresie exterioară care se plăsmuiește într-un gând. Gândul este activ plastic. Se întipărește în creier. Această modelare plastică este asemănătoare cu acea modelare plastică care a format cândva în substraturi ceea ce poate trăi într-o anumită formă în substraturi. Aceasta trăiește în modelarea plastică pe care gândul a format-o acum.
Vedeți dumneavoastră, în acest fel viața sufletească devine transparentă, învățăm să o cunoaștem în conlucrarea cu viața trupului, în conlucrarea spiritualului cu trupescul și cu sufletescul, învățăm să o cunoaștem în edificarea sa plastică interioară, în stingerea sa, consumarea sa continuă prin ardere prin elementul volitiv. Și învățând să înțelegem fiecare moment al vieții, învățăm să înțelegem în acești curenți ale vieții care sunt marile întrebări vitale. Învățăm să cunoaștem din gândire ceea ce prin naștere intră în viața fizică pământească, învățăm să cunoaștem din voință ceea ce prin moartea omului pleacă în lumea spirituală.
Astfel, rezultatele cercetării antroposofice apar ca ceva care pătrunde de la detaliile vieții până la complexitatea ființei sufletești umane plină de mister.
În acest fel, cunoscând cum chiar și în memoria obișnuită gândirea lucrează plastic, ca atunci când ceva se formează în trup, aflăm și cum ceea ce nu este încă în trup, dar se unește cu trupul prin naștere și concepție, intervine plastic în trup. Ajungem să cunoaștem elementul vital uman în această modelare plastică, pentru că ajungem să cunoaștem elementul plastic particular care apare deja în formarea memoriei.
Antroposofia vrea să privească enigmele sufletului într-un mod viu! Aceasta ar trebui să fie înțeleasă ca fiind esența cercetării antroposofice: că ea rămâne pretutindeni la scrupulozitatea științifică pe care am fost instruiți să o avem astăzi prin marile, impunătoarele progrese ale științelor naturale exterioare, dar că ea, rămânând la acest nivel de scrupulozitate, în același timp transcende ceea ce poate oferi simpla observație exterioară, simplul experiment exterior, că ea merge mai departe de la facultățile care, tocmai prin existența lor specifică, fac din sufletul omenesc o ființă enigmatică pentru omul însuși, că ea prin instruirea și dezvoltarea acestor facultăți conduce la faptul că aceste enigme ale sufletului sunt dezlegate nu teoretic, ci practic.
Nu trebuie să ne temem că cel care privește din punctul de vedere al unei astfel de așa-zise dezlegări a enigmelor sufletului, ar putea prezenta cumva într-o zi ca fiind un ceva încheiat, ca o cunoaștere încheiată, acele lucruri care dezleagă enigmele sufletului, astfel încât atunci sufletul ar putea cădea în indolență, în nepăsare față de propria viață. Nu, sufletul ne adresează în fiecare moment al vieții acele enigme pe care le-am menționat astăzi ca enigme vii ale sufletului, ca enigme trăite, și în fiecare moment al vieții avem din nou nevoie de rezultatele cercetării spirituale, care acționează echilibrator asupra a ceea ce se ridică atât de enigmatic din adâncurile întunecate ale sufletului. Ceea ce am numit anxiosul, irascibilul curentul subteran al vieții sufletești umane, nu este altceva decât chemarea lăuntrică a sufletului omenesc de a nu se considera ca fiind de la sine înțeles, ci de a se considera pe sine însuși în plină experiență neîncetată în acest mod, că acest suflet uman este în permanență o enigmă pentru sine, că are nevoie în permanență de dezlegarea acestei enigme. Și o astfel de dezlegare continuă a enigmei sufletului este exact ceea ce cercetarea antroposofică ar dori să ofere, atât de legată de realitatea existenței încât se poate spune – dacă pot folosi o comparație banală –: Așa cum omul în viața sa fizică este o ființă care trebuie să se hrănească în mod constant, care nu se poate mulțumi cu o singură ingerare de hrană, pentru că el consumă această hrană, pentru că el unește această hrană cu procesul său vital, tot așa este și cu ceea ce ne înfățișează prin antroposofie ca rezultat al enigmelor sufletului. Eficacitatea sa interioară intensă o pierdem dacă nu o avem mereu în vedere, dacă nu mergem mai departe în mod continuu. Pentru că în acest domeniu avem de-a face cu o realitate – așa ca și în cazul realității hrănirii –, nu cu o teorie care poate fi învățată și păstrată în memorie, și de aceea avem de-a face cu ceva care din antroposofie trebuie să intre în procesul continuu al vieții.
Și așa și este. Anume, omul va deveni conștient de următoarele, exact atunci când se ocupă cu rezultatele antroposofiei în privința propriilor sale enigme sufletești: Nu poți să înveți – oricât de ciudat ar suna, este un adevăr pe care oricine se ocupă cu antroposofia îl poate trăi, mai ales în ceea ce privește enigmele sufletului –, practic nu poți să înveți antroposofia; poți lăsa rezultatele ei să ți se înfățișeze, poți citi cărți, asculta conferințe; dar dacă nu experimentzi continuu ceea ce ai preluat în acest fel, dacă nu unești într-un proces continuu – la fel cum unești mereu substanțele fizice ale lumii exterioare cu procesele fizice trupești prin procesul nutriției și metabolismului – cu sufletul uman, cu procesul sufletesc, cele ce sunt prezentate în antroposofie, atunci vei vedea că acestea își pierd semnificația lor pentru suflet, la fel cum substanța fizică își pierde semnificația sa pentru trupul fizic dacă nu este introdusă continuu în acest trup fizic. Și așa cum absența hranei fizice se manifestă trupește prin foame și sete, tot așa se exprimă într-o ființă anxioasă și morbid-irascibilă care din adâncul sufletului răzbate până sus, ceea ce vrea să fie înrâurit printr-o cunoaștere reală a semnificației spirituale a vieții de reprezentare și a vieții de voință. Și dacă omul este pătruns de faptul că el în conștiența sa poate întreține mereu ca o hrană pentru sufletul său ceea ce îi dă cercetarea antroposofică, atunci găsește ceea ce are nevoie ca echilibru al vieții sale sufletești, ceea ce trebuie să simtă și să trăiască ca o dezlegare continuă și vie a enigmelor tot cotinue și vii ale sufletului.
Și tot mereu trebuie spus: Cu toate că abordând și cercetând ceea ce este descris în cărțile menționate, se poate porni pe calea cercetării antroposofice independente, antroposofia nu necesită ca fiecare om să poată verifica pe această cale ceea ce este prezentat în antroposofie. Chiar dacă nu faceți această cercetare, cu rațiunea omenească sănătoasă puteți constata dacă ceea ce iese la lumină în antroposofie este rezonabil sau nerezonabil. Omul poate cu rațiunea omenească sănătoasă, fără a deveni el însuși cercetător antroposofic, urmări ceea ce susține cercetătorul antroposofic. Dar în afară de această rațiune omenească sănătoasă, omul mai are încă ceva. La urma urmei, omul nici nu știe, dacă este un profan în domeniul fiziologic sau biologic, compoziția chimică a alimentelor sale; dar el testează ce sunt în mod real alimentele pentru om, mâncându-le, unind forțele cu forțele proceselor sale corporale. Astfel, ceea ce antroposofia îi oferă omului ca rezultate care arată cum dezleagă enigmele sufletești, omul poate uni cu viața sa sufletească și va descoperi că îl îndestulează spiritual. Și ce sunt în fond enigmele sufletești pentru toți cei care participați la această discuție antroposofică? Enigmele sufletești, înțelese în caracterul lor viu lor, nu sunt altceva decât expresia foamei sufletesc-spirituale și a setei sufletesc-spirituale. Iar dezlegarea enigmelor sufletului nu este în fond nimic altceva decât asimilarea de adevărate conținuturi spirituale, adevărate entități spirituale care se unesc cu spiritul uman și cu viața sufletească umană. Și astfel, aș spune, îndestularea spirituală, care trebuie repetată în mod constant, este dezlegarea enigmelor sufletului. Cu cât cineva înțelege mai viu procesul și cu cât mai mult își dă seama cum antroposofia vrea să ajungă în viața practică în fiecare punct, cum vrea să prindă rădăcini în lucrurile cele mai cotidiene și să ajungă până la marile enigme ale existenței, introducând omul în fundamentul divin-spiritual al existenței, conducându-l la nemuritorul său, cu atât mai mult va vedea că antroposofia nu poate fi o teorie, ci ceva ce poate fi întru totul simțit și trăit interior.
Din această perspectivă încearcă antroposofia să aibă un impact în cele mai diverse domenii practice ale vieții; din această perspectivă a încercat ea să modeleze ceea ce am prezentat adesea aici ca fiind fondarea școlii noastre Waldorf de către Emil Molt, așadar ceva ce se face într-un domeniu social practic.
Antroposofia, după cum puteți vedea, rezolvă enigmele sufletului adresându-se întregului om viu, omului cu trup, suflet și spirit. Prin aceasta ea depășește unilateralitatea acelei cunoașteri și vieții sufletești, care în mod necesar trebuia să apară odată cu rezultatele științelor naturale moderne, care sunt pe deplin recunoscute în domeniul lor și văzute ca un triumf și de către antroposofie.
Dar ar trebui să fim atenți la așa ceva – și oamenii ar obseva dacă antroposofia nu ar mai fi atât de greșit înțeleasă –, cum s-a întâmplat, de exemplu, în timpul verii trecute aici, la Stuttgart, la congresul antroposofic [Nota 30], unde Dr. von Heydebrand, pe baza pedagogiei Waldorf, într-o conferință care este disponibilă și tipărită [Nota 31], a expus tocmai unilateralitatea psihologiei experimentale pur exterioare. Nu pentru că ar trebui să procedăm opozițional față de această psihologie experimentală – ea va putea fi apreciată în mod corect cu rezultatele sale, tocmai în domeniul său, dacă, pe de altă parte, ceea ce este atât de exterior explorat poate fi pătruns cu ceea ce poate fi obținut spiritual-sufletesc prin antroposofie. Căci prin antroposofie înțelegem ceea ce în trupesc-corporalul omului lucrează în mod spiritual-sufletesc, din lumile spiritual-sufletești. Dar prin aceasta pot și toate cercetările exterioare să fie însuflețite, poate fi însuflețită pedagogia, poate fi însuflețită medicina – și acest lucru a fost discutat aici în conferințele anterioare –, și poate fi însuflețită și viața socială.
Și aici aș vrea să mă refer la un exemplu frumos din conferința pe care Emil Leinhas a susținut-o la congresul menționat – care și ea este disponibilă aici în format tipărit [Nota 32] –, care arată ceea ce economia politică apărută din simple imitații ale metodelor științifice, nu poate efectua. Aici s-a făcut un început pentru o reală însănătoșire, redresare, care vine din spiritual-sufletesc, a vieții sociale. Și care este până la urmă motivul pentru aceasta?
Prin antroposofie putem vedea cum gândirea acționează formator. Ei bine, ea nu doar acționează formator în trupul uman ca sufletesc-spiritual, ci acționează tot formator dacă o putem introduce în viața socială umană în mod corect ca idealuri sociale, iar voința care este pătrunsă cu privirea în miezul ei, acționează în mod corect și în relațiile sociale. Pentru că prin ea, așa cum știm, trupul uman este dizolvat, adus la o anumită ardere, tot așa ceea ce este introdus corect în viața socială ca element volitiv pătruns cu înțelegerea, va recunoaște la momentul potrivit când o instituție este depășită ca utilitate și trebuie să dispară pentru ca roadele sale să poată reînvia într-o nouă formă. Așa cum spiritual-sufletescul se înalță din dezintegrarea corporalului în modul descris, tot așa structurile superioare ale vieții sociale se ridică prin faptul că anumite instituții exterioare care sunt depășite dispar, că această dispariție lucrează împreună cu elementul plastic care construiește. Revărsarea în viața socială a ceea ce este pătruns prin înțelegerea antroposofică corectă a enigmelor sufletești umane, poate, aș spune, să rezolve și problema enigmelor sociale.
Prin aceasta, însă, omul ajunge – permiteți-mi să spun aceasta în încheiere –, omul ajunge să se înțeleagă pe sine în modul corect, să se umple cu forța interioară corectă, cu adevărata putere a său Eu real, care trăiește în sentimentul uman. Între viața de reprezentare și viața de voință, trăiește întotdeauna de neînțeles, întotdeauna incomprehensibilă, dar din acest motiv nu mai puțin simțibilă și trăibilă lăuntric, viața de sentiment a omului; și în această ființa afectivă, pentru cel care este capabili să privească viața așa cum am caracterizat-o astăzi în privința enigmelor sufletești, se dezvăluie Eul etern care trece prin repetate vieți pământești. Atunci știe să vadă împreună o viață de reprezentare plastic-formatoare și o viață spiritualizată a voinței, care dezintegrează.
Astfel, omul învață să înțeleagă la om, ceea ce a intrat în om prin naștere sau concepție, în așa fel încât să indice în primul rând înapoi la viețile pământești anterioare, până la starea în care, în toate timpurile primordiale, viața cosmică exterioară era atât de puțin separată de viața umană interioară, încât nu avea nevoie de vieți pământești repetate, ci de o viață spiritual-sufletească-naturală care mergea înainte continuu pentru a duce la progres. Omul învață să se uite la viața în repetate rânduri pe Pământ, la viața spiritual-sufletească care se află între ele, învață să se privească în viitor până la o stare în care omul se va fi unit din nou cu spiritualul astfel încât încât viețile pământești repetate își vor pierde sensul – prin faptul că omul se înalță la spiritualizarea existenței sale, aș spune, se înalță cu un mod de a trăi care din doar ne-viu se străduiește spre spiritualitate.
Prin dezlegarea enigmelor sufletești, omul este condus la adevărata dezlegare a enigmelor lumii; omul se ridică la sufletul uman, la cosmos. Prin aceasta, însă, el dobândește cunoașterea vie, care, așa cum tocmai am arătat, este hrană spirituală. Prin aceasta, însă, devine o cunoaștere, așa cum vrea să fie oferită de antroposofie, un adevărat sprijin interior al sufletului în acel element în care viața vrea să devină vacilantă. Siguranța în viață, stabilitatea în viață, orientarea în viață, le găsim căutând îndestularea spirituală pe care ne-o oferă antroposofia. Ceea ce pe ascuns vrea să ne facă să jubilăm, în care însă am putea să ne pierdem pe noi, aceasta antroposofia ne-o aduce înapoi, transformând-o în sprijin interior, dând balanței noastre interioare un punct central. Și tot așa, în momentele dificile ale vieții, când adesea ne paște să ne scufundăm în nefericire, ne putem asigura un sprijin printr-o stitudine sufletească care este susținută lăuntric de conștiența deplină a spiritualității care umple ființa umană, atunci când devenim pe deplin conștienți că viața gândirii nu este una fără valoare, că ea își poate găsi realitatea în forța plastic-formatoare a lumii și a sufletului, și că voința este cea care aduce tot mereu înapoi în spirit ceea ce a format plastic forța sufletească. Acest lucru oferă sprijin în momentele dificile ale vieții, pune viața pe un teren ferm, conduce, de asemenea, în mod corect înspre sfârșitul vieții.
Și astfel, urmând cele spuse astăzi, ne putem aminti de cuvintele unui grec antic, înțelept presocratic, care, dintr-o cunoaștere presimțitoare, rostește cuvintele grele: „Când sufletul omenesc, eliberat de trup, se înalță în eterul liber, este un spirit nemuritor, eliberat de moarte.” [Nota 33]
Da, este posibil să dezlegăm enigmele sufletului prin știința reală. Putem ajunge la această convingere căutând să dezlegăm tainele vieții cotidiene a sufletului, cu ajutorul vederii spirituale reale. Se poate vedea o reflexie a nemuririi în evenimentele obișnuite ale vieții. Și cel care este capabil să judece în mod corect desfășurarea gândurilor individuale, a sentimentelor individuale, a vrerii individuale, vede deja nemuritorul în ele, și apoi privește în sus la nemurirea în sens cuprinzător, și ajunge prin aceasta la o înțelegere reală a eternului în natura umană, care este înrădăcinat în temeiul etern al existenței cosmosului, al dezvoltării lumii.
