În prima mea conferință pe care am ținut-o aici la Amsterdam pe data de 19 a lunii [Nota 16], am încercat să explic modul în care știința spirituală orientată antroposofic vrea să se încadreze în civilizația actuală a omenirii. Această știință spirituală orientată antroposofic, care astăzi are deja și un lăcaș exterior, realizat artistic, pentru cultivarea ei în Școala Superioară Liberă de Științe Spirituale, Goetheanumul din Dornach, lângă Basel, în Elveția, dorește ca la impunătoarele, marile rezultate ale cunoașterii științifice, pe care ea le recunoaște pe deplin, să adauge la rândul ei cunoștințe suprasensibile prin intermediul metodelor exacte ale științei spirituale. Și în ultima mea conferință din 19 februarie, mi-am luat libertatea de a atrage atenția asupra faptului că în zilele noastre numeroase suflete tânjesc după o cunoaștere care este la fel de sigur întemeiată ca și cunoașterea care este considerată științifică astăzi, dar o cunoaștere care se extinde asupra domeniilor lumii de care este legat eternul din sufletul uman.
Am arătat că această cunoaștere suprasensibilă nu poate fi atinsă decât prin faptul că omul dezvoltă anumite capacități care există ca predispoziție în sufletul său. Astăzi, totuși, în largi cercuri ale omenirii noastre educate, oamenii încă nu vor să știe nimic despre aceste capacități. Dar tocmai faptul că oamenii nu vor să știe nimic despre aceste capacități este cauza catastrofalului timpului nostru, care este vizibil pentru toată lumea.
În primul rând – dacă vrem să ajungem la ceea ce se înțelege aici ca știință spirituală –, trebuie să pornim de la ceea ce în conferința mea din 19 februarie am numit „modestie intelectuală”. Această modestie intelectuală va fi privită ca un paradox tocmai în epoca noastră care se fălește deosebit de tare cu intelectualitatea sa. Dar oricine vrea să pătrundă în lumile suprasensibile – cărora le aparține sufletul uman cu esența sa reală –, are nevoie de acest punct de plecare al modestiei intelectuale. Și aș vrea să repet pilda prin care am indicat recent această modestie intelectuală, deoarece trebuie să presupun că din cauza schimbării sălii de curs, un mare număr din audiența adunată astăzi aici nu a fost prezentă la prima mea conferință.
Dacă avem un copil de cinci ani în fața noastră și îi punem în mână un volum de Shakespeare, se va juca cu acel volum, probabil îl rupe în bucăți, dar în orice caz nu va face ceea ce este potrivit să faci un volum de Shakespeare. Dar când copilul va mai fi împlinit încă zece sau cincisprezece ani în plus, atunci acele capacități care mai înainte existau ca predispoziție în sufletul copilului, vor fi fost dezvoltate prin educație, prin instruire; el va citi acum volumul de Shakespeare. Copilul s-a ridicat la un nivel mai înalt al existenței umane din punct de vedere sufletesc, după cincisprezece până la douăzeci de ani a devenit o ființă diferită.
Dacă vrei cu adevărat să pătrunzi în lumea suprasensibilă, trebuie să fii în stare să-ți spui: Probabil, ca adult, ești față de natură cu tainele sale, cu legile sale mai profunde, în aceeași poziție precum copilul de cinci ani față de volumul de Shakespeare și probabil există forțe în suflet pe care trebuie mai întâi să le scoți la iveală. Dacă, ca adult, abordezi în mod serios cu această modestie intelectuală puterile și abilitățile care dormitează în suflet, atunci ajungi să dezvolți în tine cunoștințe mai înalte decât cele obișnuite ale zilei de azi și ale științei obișnuite.
În primul rând, în sufletul uman trebuie să fie dezvoltată facultatea care în viața obișnuită este cunoscută drept capacitatea de a ne aminti. Prin această amintire, aducem coerență în viața noastră. Prin această capacitate de a ne aminti aducem ca prin farmec în fața sufletului nostru în imagini ceea ce am trăit până la o vârstă foarte fragedă a copilăriei. Această capacitate de a ne aminti face să dureze ceea ce altfel ca reprezentare ar trece fugitiv. Dacă ne-am putea dărui doar lumii exterioare, dacă ne-am dărui doar reprezentărilor despre întâmplările și experiențele care trec fugitiv, întreaga noastră viață sufletească ar fi diferită. – Dacă acum, ca adulți, dezvoltăm mai departe ceea ce este prezent în memorie ca reprezentări care dăinuie, atunci ajungem la o facultate de cunoaștere complet diferită. Și puteți dezvolta aceasta prin metode pe care le-am descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, în cartea Știința ocultă și în alte scrieri ale mele. Acest lucru poate fi dezvoltat prin anumite procese de meditație și concentrare, printr-o rămânere plină de dăruire pe anumite reprezentări ușor de înțeles, care nu trebuie să fie reminiscențe, care nu trebuie să se bazeze pe nicio autosugestie; de aceea acestea trebuie să fie ușor de înțeles.
Pe astfel de reprezentări trebuie să ne focusăm și să stăruim cu întreaga contextură a sufletului. Iar aceste studii pe care adevăratul cercetător spiritual le are de făcut cu privire la cunoașterea lumilor suprasensibile, nu sunt mai ușoare decât studiile care sunt efectuate în clinică, în laboratorul fizic, chimic sau la observatorul astronomic, și nu durează nicidecum un timp mai scurt. Această meditare, această concentrare cu toată puterea sufletului asupra anumitor reprezentări, pe care o faci în mod constant și asupra căreia stărui, trebuie continuată ani de zile. Puterile cunoașterii care zac foarte adânc în suflet, despre care omul altfel habar nu are, trebuie să fie ridicate la suprafață. Când ele sunt aduse la suprafață, ajungem să percepem prin aceste puteri superioare ale cunoașterii ceea ce ne înconjoară, la fel cum ne înconjoară lumea fizic-sensibilă. Întâi ne percepem propriile experiențe și trăiri, dar nu ca fluxul nedefinit care merge până aproape de nașterea noastră, în care ies la iveală fragmentele de memorie, ci percepem mai întâi, ca o panoramă a vieții unificată, prezentă dintr-o dată, întreaga imagine de ansamblu a ceea ce am trăit în această viață începând de la naștere. – Și dacă ajungi să cunoști aceasta, atunci trăiești experiența a ceea ce înseamnă să trăiești în sufletul tău în afara trupului. Materialismul susține în mod obișnuit – și la început o considerăm justificată –, că toate reprezentările obișnuite, toate amintirile obișnuite, toate simțirile și vrerile obișnuite sunt legate de trupul fizic. Dar în viața obișnuită această simțire, această vrere, această reprezentare este întreruptă. În fiecare zi prin somn este întrerpt ceea ce este viață sufletească obișnuită legată de trup. Doar că oamenii nu-și pun suficient de profund acea importantă întrebare privind enigma care este legată de adormire, somn și trezirea din nou. Omul trebuie să fie prezent în somn, altfel ar trebui să învie din nou de fiecare dată când se trezește. Dar abia atunci înveți să cunoști în ce formă este prezent omul în timp ce doarme, când ai absolvit acele exerciții despre care am dat acum câteva indicații.
Dacă ajungi într-adevăr în poziția de a-ți reprezenta sufletește în așa fel încât să nu folosești ochii exteriori, să nu folosești alte simțuri, să nu folosești nici rațiunea obișnuită legată de creier, ci numai spiritual-sufletescul pur – și la aceasta ajungi atunci când îți dezvolți facultatea de amintire în modul pe care l-am descris – atunci ajungi să știi că din momentul în care adoarme și până se trezește, omul este într-adevăr prezent ca ființă spirituală-sufletească în afara trupului său și că atunci dorința arzătoare de a se întoarce în trupul său pune stăpânire pe el. Și această aviditate întunecă conștiența.
Cel care își dezvoltă capacitatea de a-și aminti în modul pe care l-am descris, va fi capabil să se comporte exact ca cel care doarme – adică să nu perceapă cu simțurile, să nu combine percepțiile senzoriale cu rațiunea –, numai că el este pe deplin conștient. El cunoaște spiritual-sufletescul independent de trup. Prin aceasta el ajunge, de asemenea, să cunoască acest spiritual-sufletesc de dinainte de naștere sau concepție și de după moarte, în adevărata sa esență și în legătură cu restul lumii suprasensibile.
Și dacă apoi dezvoltă încă o a doua putere sufletească care este prezentă și în viața obișnuită, și anume puterea iubirii, dacă face din puterea iubirii o putere de cunoaștere, atunci omul ajunge ca imaginile, pe care altfel le trăiește ca o panoramă suprasensibilă, să le cunoască și în realitatea lor nemijlocită. Dacă dezvolți capacitatea de iubire în modul pe care l-am descris deja, atunci cunoașterea suprasensibilă devine într-o anumită măsură dezvoltată pe deplin. Și ceea ce dobândim prin aceasta nu este doar o satisfacție sufletească, nu este doar ceva care satisface nevoile noastre teoretice, ci este în esență și un rezultat practic în privința vieții. Prin urmare, tot ceea ce provenea de la Dornach era menit încă de la început să intervină în viața practică. Și am reușit deja în unele lucruri tocmai pentru practicile din viață.
Astăzi aș vrea să atrag atenția asupra unui lucru care este, în sensul cel mai eminent, o componentă a unei practici din viață care trebuie să-i intereseze pe toți oamenii. Aș vrea să atrag atenția asupra modului în care știința spirituală orientată antroposofic pe care o avem în vedere aici, poate rodnici arta educației și a predării.
Ce dobândim de fapt printr-o știință spirituală pe care am prezentat-o în mod schițat acum în metodele ei? Dobândim mai presus de toate o cunoaștere reală a omului. Fără a putea să privim în suprasensibil, este imposibil să avem cunoștințe despre om. Omul nu este, desigur, doar organizarea fizică exterioară despre care viziunea științifică exterioară asupra lumii ne oferă informații atât de magnifice, puternice și nu suficient de apreciate. Omul este, de asemenea, suflet și spirit. Omul conține în sine miezul etern al ființei, care trece prin nașteri și morți, care are o conștiență după moarte, pentru că atunci nu are dorința de trupul care în timpul somnului zace în pat și de care este avid în timpul somnului, aviditate care îi stinge conștiența sa în somnul obișnuit.
Când acest corp fizic obișnuit este lepădat la moarte, ființa umană dobândește o conștiență cu atât mai lucidă, pentru că atunci nu și-a stins conștiența prin nicio dorință de vreun trup. Prin toate acestea și prin încă multe pe care nu le descriu acum, dar pe care le puteți citi în scrierile mele, omul atinge ceea ce este cunoașterea reală a omului. Și numai dintr-o cunoaștere reală a omului se poate naște adevărata artă a predării și adevărata artă a educației.
Am încercat să ne ocupăm tocmai de acest domeniu al vieții practice în Școala Waldorf fondată de Emil Molt la Stuttgart, care este condusă de mine și a cărei pedagogie și didactică decurg în întregime din știința spirituală orientată antroposofic. În primul rând, atitudinea profesorilor este de așa natură încât, cu fiecare lecție, cu fiecare nouă dimineață, ceva este adus în clasă care face din educație și predare un fel de slujire spirituală. Nu înseamnă oare ceva special să știm prin știința spirituală antroposofică: Această ființă umană, care ni se revelează atât de enigmatic și minunat în copilul în creștere, a coborât din lumile spirituale prin concepție sau naștere? Când aceasta este o cunoaștere reală, când este transmisă prin știința spirituală antroposofică, atunci ne aflăm în fața omului în devenire, a copilului, în așa fel încât aici ne este încredințată o sarcină de către lumile spirituale. Atunci vedem cum eternul, care a coborât din lumile spirituale, de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la un an la altul, prelucrează artistic, făcând ca trăsăturile fizionomice inițial nedeterminate, mișcările imprecise ale copilului, să se evidențieze până la o tot mai mare acuratețe. Vedem spiritual-sufletescul lucrând la modelarea fizică a omului.
Intenția aici nu este de a face o critică nechibzuită la ceea ce a fost produs de geniile pedagogice în cursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Cu siguranță, multe principii frumoase au fost exprimate tocmai cu privire la pedagogie. De exemplu se subliniază pe bună dreptate: Pedagogia are principii precum „nu trebuie să îndesăm nimic din afară în copii; ar trebui ca tot ceea ce vrem să-i învățăm pe copii să le obținem scoțându-le din propriile lor aptitudini și capacități”. Foarte corect, un principiu excelent – dar abstract și teoretic. Și astfel, marea majoritate a practicii noastre de viață ne întâmpină în abstracții, în programe teoretice. Căci lucrul de care avem nevoie pentru a realiza așa ceva precum a scoate din individualitate ceea ce copilul trebuie să dezvolte în el însuși, este o cunoaștere reală a ființei umane. Cunoaștere a ființei umane care pătrunde în toate profunzimile ființei umane. O astfel de cunoaștere a omului, însă, știința existentă până acum în civilizația modernă nu o poate avea, în ciuda marilor sale triumfuri.
Aș vrea acum să vă arăt foarte concret anumite lucruri prin care veți vedea cum această știință spirituală, așa cum este ea înțeleasă aici, ajunge la o cunoaștere reală a omului. Există o zicală ieftină, care se repetă din nou și din nou fără a fi gândită, în cuvintele: Natura nu face salturi! – Natura face în mod constant salturi, iar această expresie, așa cum am spus, se bazează doar pe lipsa de gândire. Gândiți-vă la plantă: Dezvoltă frunzele verzi, apoi face saltul la caliciu, apoi saltul la petalele colorate, staminele și așa mai departe. Și așa este cu toată viața. Este doar un clișeu să spui că natura nu face salturi. Și așa este, mai ales în viața umană. În viața umană, dacă o putem observa în mod imparțial prin impulsurile pe care le dă știința spirituală orientată antroposofic, avem epoci de viață clar diferențiate între ele. Prima epocă a vieții merge de la naștere până la schimbarea dentiției în jurul celui de-al șaptelea an. Ea se încheie așadar cu anul în care îi ducem pe copii la școala primară. Poți – dacă ai perspicacitatea și imparțialitatea necesare pentru a observa, dacă te obișnuiești să observi viața la un nivel superior în felul în care altfel observi la cel mai de jos nivel în științele naturii – diferențele caracteristice dintre prima și a doua fază a vieții omului. Prima fază a vieții se termină cu schimbarea dentiției, a doua cu pubertatea. Cele două epoci ale vieții sunt complet diferite una de cealaltă. Prima epocă a vieții ne arată copilul ca ființă imitatoare. Chiar până și în joaca sa copilul este o ființă imitatoare. Desigur, unii oameni cred că o anumită natură imaginativă se exprimă în joc. Așa și este, dar dacă studiați jocul în esența sa cea mai profundă, veți percepe peste tot momentele de imitație în jocul copilului. Și în legătură cu acest joc, aș vrea chiar să semnalez cât de colosal de importantă este cunoașterea omului, cunoașterea omului în raport cu totalitatea sa, pentru o educație și o artă pedagogică plină de viață care intervine cu adevărat în existență.
Vedeți dumneavoastră, fiecare copil se joacă altfel. Dacă aveți un simț imparțial al observației, puteți face deosebirea exact între cum se joacă un copil și cum se joacă alt copil. Chiar dacă diferența nu este mare – trebuie să fii psiholog pentru a putea observa așa ceva dacă vrei să devii pedagog. Dar dacă poți face aceasta, atunci diferitele feluri de jocuri trebuie să le raportezi la o epocă complet diferită a vieții umane. În ceea ce privește observarea omului, știința externă este așa încât pur și simplu așează lucrurile la rând unul după altul. Dar în acest fel nu ajungem prea departe. Ceea ce se poate observa în jocul copilăresc nu rămâne în următoarea epocă a vieții. Atunci copilul se dedică altor lucruri, așadar în timpul de la schimbarea dinților până la maturitatea sexuală. Chiar dacă continuă să joace, această vârstă de joacă nu se mai reflectă în mod așa caracteristic ca cea dinainte. Ceea ce constituie pasiunea pentru joc se retrage în adâncul sufletului și abia la o vârstă mult mai târzie iese iarăși la iveală: în a doua jumătate a anilor douăzeci, când omul trebuie să se plaseze în contextul vieții practice. O persoană se va încadra în sarcinile destinului cu mare iscusință, altul devine un visător îndepărtat de lume, iar între cele două sunt posibile cele mai variate nuanțe. Modul în care omul este capabil să se plaseze în viața practică în acești ani, se poate foarte bine explica dacă știm cum s-a jucat omul la vârsta de patru, cinci, șase, șapte ani.
Prin urmare, este de o importanță decisivă, ca pedagog, ca educator, să ghidezi jocul copilului; să observi ce vrea să iasă din copil, să controlăm ceea ce nu ar trebui să iasă, întrucât copilul ar deveni astfel neiscusit mai târziu în viață. Căci dacă ghidezi jocul în mod corect la cea mai fragedă vârstă, îi dai copilului ceva pentru practica vieții, care se dezvoltă abia în anii douăzeci ai vieții. Întreaga viață a omului este interconectată, iar ceea ce sădim în sufletul copilului în tinerețe, iese la lumină abia mult mai târziu în viață, în cele mai variate metamorfoze. Numai o cunoaștere totală a naturii umane, precum cea oferită de știința spirituală orientată antroposofic, poate realmente pătrunde cu privirea corelații între lucruri aflate așa departe una de alta, ca vârsta de douăzeci de ani și vârsta copilăriei, ca găsirea drumului în practica vieții și instinctele de joc; numai o astfel de știință spirituală poate privi atât de adânc în viață. Acest lucru vă va oferi o idee despre amploarea cunoașterii omului cu care această știință spirituală orientată antroposofic vrea să lucreze pentru a dezvolta o artă pedagogică.
Am spus, copilul este o ființă imitatoare până în jurul celui de-al șaptelea an. Și spun acest număr șapte nu din vreo înclinație mistică, ci pentru că realmente schimbarea dinților este un lucru important în dezvoltarea întregii vieți a copilului. – Copilul învață prin imitație natura particulară a mișcărilor sale, și, de asemenea, limbajul său; el dezvoltă în acest fel chiar și forma gândurilor sale. Întrucât legătura dintre mediul copilului și copilul însuși nu depinde numai de ceea ce este exterior, ci conține și imponderabile, părinților sau educatorilor care trăiesc în mediul copilului trebuie să le fie clar modul în care copilul se adaptează pe sine la ceea ce adulții din jurul său fac nu numai exterior – nu doar la ce spun ei –, ci și la ceea ce ei simt, ceea ce ei gândesc. Oamenii nu cred aceasta de obicei, în epoca noastră materialistă, că există de asemenea o diferență în dezvoltarea copilului dacă ne dăruim gândurilor nobile sau nenobile în preajma copilului, deoarece ei văd conexiunile vieții numai în termeni de entități materiale exterioare și nu în modul în care lucrurile sunt conectate interior prin imponderabile. Acest lucru îl putem vedea atunci când observăm cu adevărat viața conform structurilor sale interioare.
Aș dori să coroborez printr-un exemplu ce este cu adevărat important în astfel de lucruri: a venit odată la mine un tată care s-a plâns cu amărăciune – și aș putea cita multe exemple similare – că băiatul său de cinci ani a furat. Era foarte nemulțumit de aceasta. Am spus: Să vedem dacă băiatul de cinci ani chiar a furat. – Cazul mi-a fost descris. Ce se întâmplase de fapt? Băiatul scosese niște bani din sertarul în care mama lui își ținea bănuții de care avea nevoie mereu pentru necesitățile zilnice, și cumpărase dulciuri cu ei; nu o făcuse deloc din egoism, ci împărțise dulciurile și altor copii. I-am spus tatălui: Copilul nu a furat, ci ceea ce mama face mereu, copilul crede că este lucrul corect, că el are voie să facă aceasta, pentru că la vârsta de cinci ani este încă o ființă imitatoare. Trebuie să fim conștienți de acest lucru: modul de a acționa asupra copiilor nu este prin interdicții și admonestări, ci numai prin ceea ce facem în preajma lor.
Și ajungem la o judecată sănătoasă despre întreaga configurație sufletească a copilului numai atunci când știm: Odată cu schimbarea dentiției, această configurație sufletească a copilului se schimă în mod esențial. Atunci în locul simplei imitații intervine raportarea sufletească a copilului față de cei din ambianță ca fiind o autoritate de la sine înțeleasă. Și pe tot parcursul școlii avem de-a face cu această dorință a copilului de autoritatea de la sine înțeleasă a profesorului, a educatorului sau a oricui este în jurul său. Trebuie doar să ne dăm seama ce înseamnă pentru întreaga viață dacă la această vârstă a copilăriei, de la al șaptelea la al cincisprezecelea an, am privit cu sfială, cu un adevărat și mare respect interior la cei careerau în ambianța noastră ca adulți cu autoritate educațională, a căror poziție față de noi era în așa fel încât ceea ce noi consideram că este adevărat și fals a rezultat din modul în care acești educatori au văzut ca fiind adevărat și fals; pe baza a ceea ce era pentru educatori criteriul de adevărat și fals. Ne ducem în ceea ce este omenesc, nu în ceva abstract, când vrem să distingem între adevărat și fals, bine și rău la această vârstă a copilăriei.
Nu veți crede că din vreo predilecție pentru idei conservatoare sau reacționare susțin această necesitate – că toată instruirea, toată educația dintre al șaptelea și al cincisprezecelea an ar trebui să fie construite pe o autoritate de la sine înțeleasă –, când vă spun că încă din 1892 am scris o mică carte [Nota 17] în care am prezentat cu toată fermitatea libertatea individuală a omului ca o cerință socială fundamentală. Dar nimeni nu poate deveni un om cu adevărat liber, nimeni nu poate găsi în libertate relația socială corectă cu semenii săi, dacă între al șaptelea și al cincisprezecelea an nu a recunoscut lângă el o autoritate de la sine înțeleasă și de la această autoritate să fi învățat să-și formeze criteriul pentru adevărat și fals, bine și rău, pentru a ajunge abia după aceea la criteriul independent al aprecierii, al judecății raționale sau al altor aprecieri pur interioare autonome.
Și apoi sufletul copilului la această vârstă este așa constituit încât la început este încă complet împletit cu mediul său. Abia când ajungem la sfârșitul acestei faze a vieții, care cade în al doisprezecelea sau al treisprezecelea an, vedem că copilul se diferențiază în mod clar de ambianța sa, că știe: Eul este interior, natura este exterioară. Desigur, conștiența de sine este prezentă încă din prima copilărie, dar atunci este totuși mai mult un sentiment. Este necesar să știm, dacă vrem să educăm corect, că aproximativ la vârsta între nouă și zece ani și jumătate, există un punct extraordinar de important în dezvoltarea copilului. Este punctul în care copilul se adâncește în sine încât învață să se diferențieze peste tot de natură și de restul lumii exterioare. Înainte de acest moment, care reprezintă o cotitură majoră în viața umană, copilul vede practic mediul său înconjurător în imagini, pentru că este încă împletit cu propria sa viață interioară, în imagini care sunt adesea simbolice. El gândește în privința ambianței sale într-un mod simbolic. După aceea intervine o altă epocă. Copilul se diferențiază de natură și de mediul exterior.
Este de o importanță enormă ca educatorul să poată judeca în mod corect acest punct al vieții, care pentru un copil este puțin mai târziu și pentru altul puțin mai devreme. Căci modul în care învățătorul și educatorul se comportă între al nouălea și al zecelea an – în modul corect: părintesc, amabil, conducând cu dragoste copilul peste acest punct crucial asupra căruia nu se mai poate reveni –, acest lucru are un impact asupra vieții umane care rămâne pentru întreaga existență ulterioară până la moartea fizică. Dacă un om poate avea vigoare, vitalitate în momentele decisive, sau dacă poartă dezolarea interioară prin viață, depinde în multe privințe – deși nu în toate privințele – de modul în care profesorul și educatorul s-au comportat față de copil la vârsta între nouă și zece ani și jumătate. Uneori este vorba pur și simplu ca în momentul potrivit să găsești cuvântul potrivit, când poate un băiat sau o fată te întâlnește pe coridor și te întreabă ceva, să ai expresia feței potrivită în timp ce răspunzi. Arta educației nu este ceva ce poate fi învățat sau predat în abstract, – la fel ca și pictura sau sculptura sau orice altă artă –, ci este ceva care se bazează pe infinite detalii care rezultă din tact sufletesc. Dar acest tact sufletesc se dobândește tocmai din știința spirituală antroposofică.
Acum reiese, de asemenea, cum trebuie să facem diferența între ceea ce trebuie să-l învățăm pe copil înainte de acest moment important al vieții dintre al nouălea și al zecelea an și jumătate, și după aceea. Mai presus de toate, trebuie avut în vedere faptul că în civilizația noastră actuală, avansată, avem ceva care a devenit exterior, abstract și simbolic. Dacă vă întoarceți la civilizațiile străvechi și luați orice scriere picturală, acolo era fixat ceea ce încă cuprindea sensul celor scrise. Acest sens era transformat în imaginea cu care omul era conectat, cu care omul trăia prin senzație și simțire. Astăzi, toate acestea au fost reduse la semne. Trebuie să nu introducem copilului cititul și scrisul ca pe ceva străin, pentru că el vrea să crească unit cu mediul său înainte de al nouălea an; trebuie să nu îl învățăm aceste lucruri din abstract, așa cum se întâmplă astăzi. În școala Waldorf, începem predarea întru totul artistic, punându-l mai întâi pe copil să deseneze, chiar să deseneze și să picteze în culori, forme care rezultă din întraga natură umană. Mai întâi lăsăm copilul să facă aceasta, și apoi, călăuzind mai departe copilul în acest mod desenat-pictat, dezvoltăm din acest desen formele literelor, scrisul. Pornim de la artistic, din artistic scoatem la iveală mai întâi scrisul, apoi cititul. În acest fel suntem în concordanță cu adevărat cu ceea ce este în copil.
Important este nu să spui în pedagogie într-un mod abstract că ar trebui să scoatem la iveală doar ceea ce este în copil – trebuie să știm cum să o facem practic, astfel încât să ne potrivim cu adevărat naturii umane. Știința spirituală antroposofică nu este niciodată teorie, ci peste tot practică reală. Aceasta este ceea ce o capacitează să dezvolte o astfel de artă a educației.
Ceea ce am menționat despre autoritate ne poate face cunoscut altceva care vă poate părea paradoxal. În epoca materialistă de astăzi, se dă o importanță extraordinară așa-numitei predări ilustrative. Pentru cel care înțelege adevărata natură a copilului, este ceva groaznic să vadă mașinile abstracte de calcul și toate cele cu care copilul este adesea chinuit astăzi. Astăzi se așteaptă de la copil să înțeleagă totul imediat. Se vrea ca lecțiile să fie alcătuite în așa fel încât nimic să nu depășească înțelegerea obișnuită la opt sau nouă ani. Pare să fie extraordinar de științific. – Credeți, doamnelor și domnilor, că și o persoană instruită antroposofic poate înțelege rațiunea a unui astfel de principiu, la fel de bine ca și cei care apără astăzi astfel de principii ca pe ceva ce ar trebui să fie de la sine înțeles. Dar ceea ce este de la sine înțeles este că mai ales la vârsta între șapte și paisprezece ani, copilului trebuie să-i fie dezvoltate în mod sănătos memoria și simțul pentru autoritate, așa cum tocmai am descris.
Cine vrea doar să aibă tot mereu claritate și claritate care este adaptată înțelegerii copilului, nu știe următoarele: nu știe ce înseamnă pentru toată viața dacă, să zicem, la opt sau nouă ani, sau la zece până la cincisprezece ani, ai preluat ceva de la autoritatea învățătorului; deoarece persoana de autoritate stimată îți spune acest lucru, tu consideri că este adevărat. Acel lucru se află încă deasupra orizontului, dar îl absorbi în suflet. Poate că abia la vârsta de treizeci și cinci sau patruzeci de ani este scos iar la suprafață. Ceea ce deja aveai în memorie, acum înțelege prin puterea devenită matură. Această conștiență de a fi devenit matur, această conștiență de a putea să scoți ceva din interior, împrospătează și revigorează puterea sufletească într-un mod care nu este apreciat în viața obișnuită, în timp ce dacă se vrea totul croit după înțelegerea copilului de opt, nouă, doisprezece ani, acest lucru pustiește sufletul. – Aceasta este ceva ce trebuie spus astăzi întrucât oamenii, din inteligența lor materialistă, nu mai sunt deloc capabili să vadă ceea ce este natural, ceea ce este corect, ceea ce este esențial într-un astfel de domeniu.
Și din substratul naturii umane, din ceea ce se formează, din ceea ce de la o săptămână la alta, de la un an la altul vrea să se dezvolte, se obține planul de învățământ al unei astfel de școli cum este Școala Waldorf. Acest plan de învățământ rezultă în întregime din cunoașterea entității omului. Nu este un plan de învățământ abstract, ci ceva care stă la baza pedagogiei acestei școli, la fel cum a ști să pictezi este baza pentru pictor, și a ști să sculptezi este pentru cei care doresc să lucreze ca sculptor.
Vedeți dumneavoastră, aici v-am descris din domeniul educației și învățământului modul în care știința spirituală orientată antroposofic intră în practica vieții. Dar gândiți-vă cum trebuie să fie constituită viața spirituală pentru ca o astfel de practică educațională și de învățământ să se răspândească cu adevărat! – Astăzi suntem obișnuiți să privim această viață spirituală numai ca pe un apendice al statului, ca pe un apendice poate al vieții economice. Astăzi suntem obișnuiți ca partea cea mai importantă a vieții intelectuale, tocmai sistemul educației și învățământului, să îl lăsăm să ne fie prescris de stat. Ceea ce știința spirituală orientată antroposofic trebuie să revendice acum pentru civilizația modernă, pe baza unei cunoașteri cu adevărat pătrunzătoare a metodelor de instruire și educare, care decurg dintr-o reală cunoaștere a omului, este că viața spirituală, sistemul educației și învățământului, trebuie să fie lăsat să se administreze singur în mod liber. Aș dori să mă exprim foarte concret: Profesorii și educatorii ar trebui nu numai predarea și educarea, ci ar trebui și întreaga administrație a instruirii și educației să o aibă în mâinile lor în mod liber și independent de stat și de viața economică. De la cel mai de jos nivel al școlii elementare până la cele mai înalte instituții de învățământ, fiecare profesor și educator ar trebui să fie ocupat cu predarea atâta timp încât să-i mai rămână suficient timp și pentru a fi administrator al sistemului de învățământ și educație. Și numai cei care sunt încă implicați activ în predare și educație, adevărații profesori și educatori din orice domeniu, nu cei care au devenit funcționari de stat și sunt în afara sistemului educațional, ar trebui să fie și administratorii sistemului de învățământ. Nimic nu ar trebui să vorbească în sistemul de învățământ și educație, în afară de ceea ce ceea ce vorbește și despre cunoaștere, artă și viziunea religioasă asupra lumii. Oamenii nu vor să recunoască faptul că ceea ce a fost necesar pentru o epocă de dezvoltare istorică, și poate a fost și extraordinar de bun, nu este valabil pentru orice epocă a istoriei. Când a venit epoca modernă cu statul ei centralizat, a fost un lucru bun, o chestiune de la sine înțeleasă că școlile au fost luate de la vechile administrații confesionale. La acea vreme aceasta a fost o binecuvântare pentru dezvoltarea omenirii. Acum, însă, am ajuns la un punct în dezvoltarea umană în care nu mai poate rămâne așa mai departe; punct în care binele pe care statul a fost capabil să-l facă pentru sistemul școlar a fost epuizat, și în care viața spirituală liberă, acea viață spirituală care creează din surse spirituale reale, vrea administrarea independentă a sistemului școlar.
Aici problema școlii, problema educației, atinge în mod direct marea problemă socială, tot ceea ce este tocmai fondul problemei sociale. Vedeți dumneavoastră, în ceea ce privește problema socială, mulți oameni cred că lucrul esențial se bazează pe instituții exterioare, că trebuie doar să considerăm aceste instituții exterioare pentru a recunoaște problema socială, că trebuie să lucrăm la aceste instituții exterioare pentru a face ceva pentru problema socială. – Cine a cunoscut cu adevărat viața nu poate gândi așa. Am ajuns să cunosc gândirea proletară. Am avut ocazia să fac acest lucru nu numai în tinerețea mea, ci și prin faptul că timp de mulți ani am lucrat ca profesor de cele mai diverse materii la o școală de educație a muncitorilor [Nota 18] și am văzut ce trăiește de fapt în cele mai largi pături ale proletariatului, care practic numai prin tehnologia modernă s-a dezvoltat ca o clasă socială.
Nu instituțiile externe, nici măcar problemele legate de pâine, nu sunt cele din care izvorăște adevărata problemă socială; acolo este dispoziția sufletească care este legată de faptul că acel fel de viață spirituală care s-a dezvoltat în rândul păturilor conducătoare în ultimele trei până la patru secole a trecut la masele largi ale proletariatului ca un fel de religie. Am văzut această viziune asupra lumii apărând din fundamentele materialiste la oameni care erau de luat în serios, la suflete profunde care erau în burghezie, care aparțineau claselor conducătoare, și am învățat următoarele. Astfel de suflete mai profunde și-au spus: Omul ia în serios viziunea științifică exterioară asupra lumii; privește cum îi arată ea, cum s-a dezvoltat Pământul de la unele stări nebuloase prin necesități pur naturale până la stadiul său actual și cum diferitele ființe vii s-au dezvoltat gradat până la om. Și va veni un timp când pentru Pământ va avea loc fie glaciațiunea, fie moartea termică – ne putem imagina într-un fel sau altul – dar atunci Pământul va fi marele cimitir. Ce se va fi ales atunci de ceea ce omul trebuie totuși să vadă ca fiind ceea ce este cel mai nobil în natura umană, ceea ce trăiește în el ca idealuri morale, ca impulsuri religioase, ca artă, ca știință?
Am întâlnit oameni care și-au pus serios această întrebare, pe când cea mai mare parte a oamenilor moderni juxtapun fără să gândească aceste două lumi, lumea necesității naturale exterioare și lumea a ceea ce este de fapt valoros din punct de vedere uman, a idealurilor morale, a convingerilor religioase, a cunoașterii, a creației artistice. Atunci sufletele serioase își spun: Da, omul își dă seama de ceea ce izvorăște din suflet; dar aceasta este o iluzie, este ca fumul care se ridică din baza materială. Dar într-o zi marele cimitir va fi acolo, iar ceea ce numim marile idealuri vor fi dispărut și se vor fi pierdut. – Am ajuns să cunosc tragedia și pesimismul la care au ajuns oamenii cu natură profundă. Dar am văzut, de asemenea, cum această viziune asupra lumii a pătruns apoi în sufletul proletar și cum i-a venit în întâmpinare cu o eficacitate extraordinară un cuvânt, care însă semnifică multe lucruri. Dacă înțelegi cum trăiește acest cuvânt în sufletul proletar, atunci știi multe despre substraturile civilizației contemporane și despre problemele sale sociale. În sufletele proletarilor trăiește cuvântul „ideologie”. Ceea ce aceste suflete proletare cunosc drept viață spirituală, moravuri, drept, știință, artă și religie, ei o numesc o suprastructură peste procesele de producție care pentru ei sunt singurul lucru real din punct de vedere istoric. Aceasta este moștenirea acelei viziuni asupra lumii pe care tocmai am descris-o ca fiind tragică și care pustiește sufletele proletarilor, milioanele de suflete.
Cine caută adevărata problemă proletară în ceea ce exprimă îngrozitorul cuvânt ideologie, poate părea astăzi un idealist. Dar acești idealiști, vor avea dreptate. Iar cei care cred că dețin înțelepciunea umană și experiența vieții din belșug, vor vedea că istoria va trece peste ei. – Această „ideologie” înseamnă că sufletele acestor mase de oameni rămân pustii, nu au nici o legătură cu spiritul viu – așa cum, desigur, nu au nici clasele conducătoare, care lasă această știință să ajungă la proletari.
Și aici aș vrea să spun ceva care să vă arate care este în esență sarcina și misiunea Dornachului, a Goetheanumului din Dornach, în epoca actuală de civilizație. Unii oameni își dau seama astăzi: Iluminarea, știința, trebuie să fie aduse în rândul maselor largi. Se înființează biblioteci populare, centrele de educație pentru adulți și tot ceea ce este posibil pentru a aduce oamenilor știința care este în universitățile noastre, în școlile noastre medii. Dornachul nu se poate învoi la aceasta. Dornachul vrea să facă ceea ce am făcut prin organizarea acelui curs de toamnă pe care l-am ținut în toamna anului 1920 și pe care îl vom repeta de Paște la o scară mai mică, corespunzător condițiilor noastre modeste. Atunci s-a pus problema ca științele individuale să fie rodnicite de către știința spirituală. Treizeci de docenți din toate ramurile științei, inclusiv din industrie, comerț și artiști, au conferențiat în acest curs de toamnă pentru a arăta cum toate ramurile științei, artei și vieții pot fi rodnicite de această știință spirituală. Este necesar ca știința să fie reînnoită. Este vorba de a aduce spiritualul în științe, de a aduce spiritul care nu provine dintr-o cultură a capului, ci care se relevă din natura umană deplină.
Acesta este așadar ceea ce urmărește Goetheanumului din Dornach, ca în universități să fie adus un spirit nou, și abia atunci se va putea populariza. – Oamenii vor să ducă spiritul universității noastre obișnuite în popor – dar nu vedem în civilizația modernă la ce a folosit acest spirit celor care îl au? Acest spirit trebuie reînnoit. Nu că din aceste școli trebuie să ducem afară, poporului, educația, ci în primul rând este necesar să ducem în școli o educație bazată pe spirit. – Acesta este lucrul prin care Dornach diferă de tot ce se petrece astăzi în această direcție. Căci în acest domeniu oamenii iau întru totul poziția că, deși se amăgesc că sunt foarte liberi în gândirea lor, se lasă în voia unei teribile credințe în autoritate mai ales în privința științei curente. Chiar nu spun acest lucru din dispreț față de gândirea științifică modernă, ci din decenii de îndeletnicire cu toate ramurile acestei gândiri. Este necesar să lucrăm pentru eliberarea vieții spirituale și prin aceasta eliberarea școlii și a sistemului educațional, așa cum statul a fost cândva obligat să preia instruirea și educația și să le smulgă din vechile confesiuni.
Știu ce obiecții pot fi aduse dezvoltării vieții spirituale libere ca prim membru al organismului social format din trei membre. Dar dacă oamenii vin și își exprimă teama că lumea nu-și va trimite copiii la aceste școli libere, înseamnă să privească problema într-un mod greșit. Nu se pune problema dacă oamenii își trimit voluntar copiii la școală sau nu, ci se pune problema că un sistem de învățământ și educație liber este acum o necesitate pentru omenire și că atunci trebuie să ne îngrijim că în orice caz copiii merg la școală. Aceasta nu poate fi o obiecție la viața spirituală liberă, ci doar cere o reflectare asupra modului în care, în ciuda unei vieți spirituale libere, copiii părinților nepăsători, ai părinților fără conștiință, să fie aduși la școală. Aceasta este prima verigă din impulsul tripartiției organismului social, indicat de viziunea antroposofică asupra lumii ca fiind totodată mișcarea corectă spre posibile soluții la problemele sociale: viața spirituală liberă, care este administrată numai de cei care lucrează spiritual.
Se pot găsi concepte logice superficiale care prezintă tot felul de lucruri pentru a apăra această libertate necesară a vieții spirituale, precum și pentru a o ataca, pentru a o critica. Dar nu aceasta este important. Căci antroposofia se bazează pretutindeni pe practica vieții și pe observarea vieții. Cel care știe ce va însemna pentru omenire să aibă iarăși o știință spirituală reală știe și cât de necesară este eliberarea vieții spirituale. Oamenii vorbesc despre ideologie pentru că viața spirituală actuală constă în abstracții, pentru că nu au habar că o idee, ceea ce trăiește în suflet, este altceva decât reproducerea a ceva, pentru că nu mai știu ce au dat omului vechile religii, că spiritul viu trăiește în fiecare om, că omul cu eternul său aparține spiritului viu și nu este că doar trăiesc în sufletul său imagini abstracte ireale. O lume spirituală vie care ne umple în interior și ne conectează cu eternul nu este o ideologie. În această apariție a ideologiei se află ceea ce a dus la catastrofele epocii noastre. Dar un sistem școlar și educațional care în schimb vrea să aducă un spirit viu în omenire trebuie să fie un sistem școlar liber, așa cum am descris. Acest sistem școlar liber mi se pare a fi ceva ce trebuie înțeles în sensul cel mai eminent ca o necesitate de către omenirea modernă – cu condiția ca omenirea să fie sinceră cu privire la binele și progresul uman.
De aceea consider – și spun aceasta fără să doresc să agit – că este absolut necesar, pentru ca multe forțe ale declinului care există în civilizația noastră modernă să le dăm laoparte prin forțe de ascensiune, ca ceva de genul a ceea ce aș vrea să numesc o Asociație Școlară Mondială să apară pe o bază internațională cât mai largă. Această Asociație Școlară Mondială ar trebui să cuprindă toate națiunile și cele mai largi cercuri de oameni. Acești oameni ar trebui să fie conștienți că trebuie creată o viață spirituală liberă. Nu este de nici un folos atunci când oamenii găsesc că Școala Waldorf din Stuttgart este ceva practic care trebuie văzut câteva ore sau câteva săptămâni pentru a o cunoaște. A vrea să te uiți așa la ceva care rezultă dintr-o întreagă viață spirituală, este ca și cum ai tăia o bucată din Madona Sixtină pentru a-ți face o idee despre întreaga imagine. Nu asistând la oră în Școala Waldorf se poate învăța ceva despre spiritul Școlii Waldorf, ci cunoscând antroposofia, știința spirituală antroposofică care trăiește în fiecare profesor, trăiește în fiecare lecție, trăiește în copii, care trăiește și în certificatele școlare. Aș dori doar să caracterizez pe scurt cum noi în Școala Waldorf ajungem treptat să cunoaștem îndeaproape fiecare copil, chiar dacă avem și clase mari, conform individualității lui. Nu-i dăm calificative, certificate care spun „aproape satisfăcător”, „abia suficient” – toate acestea sunt nonsens. Nu poți evalua rezultatele la învățătură ale copilului așa. Ci le dăm copiilor efectiv o descriere a naturii lor, care le menține în față o oglindă pentru întregul an următor și un aforism care a fost ales din adâncul sufletului. Știm, de asemenea, din experiență ce valoare au aceste certificate pentru elevii din Școala Waldorf. Deci am experimentat ceea ce a intrat în această școală Waldorf ca spirit antroposofic.
Dar nu dorim să se înființeze cât mai multe școli pe la colțuri, după modelul Școlii Waldorf, ci ceea ce dorim este ca în cele mai largi cercuri din sfera internațională să se ajungă la înțelegerea: trebuie să luptăm împotriva obiceiurilor învechite, care vor doar să construiască sistemul școlar pe baza statului. Trebuie să ne străduim cu perseverență, să forțăm, ca viața spirituală liberă să-și poată crea școala liberă, cu drepturi depline. Nu vrem să înființăm școli pe la colțuri prin îngăduința statului, nu le vom oferi ajutor pentru aceasta, ci lucrul necesar este o înțelegere pentru o astfel de alianță a popoarelor așa cum ar fi ea în mod spiritual într-o Asociație Școlară Mondială. Prin acest lucru oamenii de pe tot globul ar face corp comul într-o sarcină mare, uriașă.
Aceasta este ceea ce vreau să spun în primul rând despre primul membru al organismului social tripartit. Pe celelalte membre, pentru că ele aparțin practicii vieții în alte domenii, pot doar să le ating în tracăt. – Am dezvoltat statul unitar în cursul ultimelor patru până la cinci secole, exact în lumea civilizată de astăzi. El a absorbit pe de o parte viața spirituală cu școala și sistemul educațional; a absorbit, de asemenea, viața economică, dacă nu integral cel puțin în mare parte. Și social-democrația se străduiește să folosească întregul stat, cadrul statal, pentru a stabili practic un fel de economie încazarmată, prin care se distruge orice libertate economică și orice individualitate, așa cum vedem în troțkism, în leninism, exact în ceea ce a devenit acolo, ceea ce provoacă omenirii convulsii într-un mod atât de teribil în Europa de Est până înspre Asia. – Este important ca oameni să învețe în ce mod anumite lucruri sunt necesare omenirii astăzi.
Viața economică are tot așa propriile ei condiții, ca și viața spirituală. Oricine care, ca mine, și-a petrecut treizeci de ani, jumătate din viață, în Austria, care a fost tocmai țara experimentală pentru acțiunea forțelor de distrugere socială [Nota 19] – motiv pentru care această Austrie a și devenit prima victimă a acestei catastrofe mondiale – care a trăit în această Austrie cu ochi văzători, a putut vedea deja în anii ’70 cum se grăbea în direcția sfârșitului. Aici mă pot referi la un exemplu al modului în care Austria și-a croit drum spre declin pe scară largă. În anii ’70, a existat, de asemenea, o dorință de a aveau un parlament democratic. Cum au făcut aceasta? Au fost înființate patru curii, curia marilor proprietari de pământ, curia camerelor de comerț, curia orașelor, piețelor și locurilor industriale și curia comunităților rurale. Exclusiv interesele economice au intrat în parlament. Reprezentanții intereselor pur economice în patru curii, ei trebuiau să ia decizia pentru tot ceea ce ținea de stat. Au decis, desigur, după interesele economice. Ca urmare, nici interesele legitime ale statului, nici interesele economice nu și-au afirmat valoarea lor.
V-aș putea enumera sute și sute de motive care v-ar arăta că așa cum pe de o parte viața spirituală trebuie separată de viața propriu-zisă a statului, pe de altă parte viața economică trebuie și ea să fie separată. Așa cum viața spirituală trebuie să fie adaptată la omul complet liber și la administrarea oamenilor liberi, tot așa viața economică trebuie fie adaptată la principiul asociativ.
Ce înseamnă acest lucru, un principiu asociativ? Ei bine, avem deja o strădanie pentru formarea asociațiilor de consumatori. Oamenii care consumă își unesc forțele. Și avem o mișcare în care oamenii producători din cele mai diverse cercuri se asociază. Dar, în cele din urmă, avem practic doar un surogat, compus din consumatori și producători. Abia atunci când nu după barometrul profitului, ci după cerere organizezi producția, când lași relațiile dintre consumatori și producători să fie conduse de acei oameni care sunt specialiști și experți în diverse ramuri ale economiei, când iei în serios faptul că ne străduim pentru totalitate în raport cu viața spirituală, dar niciodată în viața economică, în care ești în legătură cu oameni care se află în alte branșe – de îndată ce acest lucru este luat în serios, principiul asociativ va intra în viața economică. Asociația nu va fi organizație. În ciuda faptului că mi-am petrecut o parte din viață în Germania, cuvântul „organizație” are pentru mine ceva groaznic, și în Germania am învățat ce înseamnă să vrei să organizezi tot ce este posibil. Lucruri groaznice realizezi atunci când vrei să organizezi întotdeauna dintr-un loc central. Asocierea nu înseamnă organizare. În acest caz individualitățile rămân în vigoare, se unesc, astfel încât prin uniune se obține o judecată colectivă. Puteți citi mai multe despre acest lucru în cartea mea Punctele cheie ale problemei sociale și în cartea Explicarea tripartiției sociale [Nota 20], care însumează o serie de articole pe care le-am publicat în revista din Stuttgart „Tripartiția organismului social”, care este publicată de „Asociația pentru tripartiția organismului social” [Nota 21].
În ea am arătat cum dintr-o viață economică cu adevărat practică se pot forma aceste asociații; cum aceste asociații vor duce la prețuri corecte, prețuri acceptabile. În timp ce astăzi avem doar o stabilirea aleatorie a prețurilor, atunci va fi vorba de o stabilirea a prețurilor care se realizează cu adevărat prin cooperarea asociativă dintre consumatori și producători. Căci în viața economică, problema prețului este problema centrală a întregii existențe economice. Cine nu înțelege că prețurile mai presus de toate trebuie să fie regulate prin asociații, și nu prin statistici sau altele asemenea, ci prin cooperarea vie în cadrul asociațiilor, nu știe ce este important. Nu trebuie să ne temem de birocrație; mai mare decât este astăzi nu va fi în mod cert. Dar faptul că aceiași oameni care sunt implicați în viața economică practică vor fi și liderii simplifică întreaga activitate. Și se va ajunge la situația că fiecare, atunci când produce ceva, va primi atât de mult cât consumă pentru sine și pentru ai săi și pentru celelalte lucruri pe care trebuie să le procure, până când va produce din nou un produs similar. În linii mari: dacă fac o pereche de cizme, trebuie să primesc pentru aceasta atât cât am nevoie pentru ca să pot produce din nou o pereche de cizme. Acest lucru, însă, nu trebuie stabilit într-un mod utopic, ci va reieși ca rezultat final atunci când asociațiile vor fi acolo în modul în care l-am prezentat în cartea Punctele cheie ale problemei sociale. Aceasta este esențialul acestui impuls al tripartiției organismului social, că nu conține nimic utopic, ci s-a născut în întregime din practica vieții și din cerințele timpului. Cunoștința de cauză și cunoștințele profesionale trebuie să conducă viața intelectuală, competența în chestiunea respectivă și ca specialist trebuie să conducă viața economică în asociații, care se unesc pentru a forma o mare asociație economică mondială, independentă de granițele naționale.
În ceea ce privește viața spirituală și viața economică, deciziile majorității sunt o absurditate; acolo totul trebuie să se dezvolte din competența în chestiunea respectivă și ca specialist. Deciziile majorității, democrația propriu-zisă, sunt posibile numai pentru acele chestiuni în care fiecare om este competent. Este un domeniu larg de chestiuni politico-juridice care rămân apoi între viața spirituală liberă și viața economică constituită pe principiul asocierii. Acestea sunt toate acele chestiuni în care fiecare om ajuns la majorat se află față de celălalt ca egal în viața parlamentară, unde se hotărăsc toate problemele care au rămas de la sine în afara vieții economice și vieții spirituale.
Experții au obiectat în mod ciudat că ei înțeleg că în organismul social tripartit trebuie să existe viața spirituală liberă și viața economică asociativă, dar atunci nu mai rămâne nimic pentru viața statului. – Acest lucru este foarte caracteristic. Viața de stat modernă a absorbit viața economică și intelectuală atât de puternic – chiar și în idei –, încât nu a dezvoltat tocmai cele mai importante lucruri, astfel încât experții nu au nicio idee ce sarcini poate avea viața statului.
Ceea ce v-am prezentat astăzi este doar schițat. Este explicat mai în detaliu în cărțile menționate. Dar se leagă în mod fundamental de cele mai intense necesități istorice.
Vedem radiind din secolul al XVIII-lea până în epoca noastră marile idealuri ale omenirii: libertate, egalitate, fraternitate. Cum am putea să nu simțim ce se află în aceste trei mari impulsuri ale omenirii! Și cu toate acestea, în cursul secolului al XIX-lea au existat oameni inteligenți care au arătat irefutabil că într-un stat unitar libertatea, egalitatea și fraternitatea nu pot coexista. Astfel, pe de o parte, avem remarcabilul fapt că inimile noastre bat mai repede când auzim de aceste trei mari idealuri ale umanității, când le simțim lăuntric, dar pe de altă parte, omul de stat inteligent – spun aceasta fără nici o ironie – poate dovedi că aceste trei idealuri în statul unitar nu sunt compatibile între ele. Ce se întâmplă? Oamenii din secolul al XVIII-lea au simțit libertatea, egalitatea și fraternitatea ca idealuri și impulsuri incontestabile ale umanității. Dar ei erau încă sugestionați că totul trebuie făcut de statul unitar. Astăzi trebuie să devenim maturi pentru organismul social tripartit. Abia în el vor putea cu adevărat transpune în realitate libertatea, egalitatea, fraternitatea. Într-o viață spirituală liberă, care sper că va putea fi cu adevărat adusă la lumina zilei de o Asociație Școlară Mondială, libertatea reală a oamenilor va domni. În viața statului care se află între viața spirituală liberă și viața economică, totul poate fi construit pe egalitate; în administrarea sa numai acele lucruri vor avea loc, în care în mod real fiecare persoană care a ajuns la vârsta majoratului este competentă și se poate situa ca egal față de cealaltă persoană care a ajuns la vârsta majoratului. În viața economică, interesele consumatorilor și producătorilor se vor uni în asociații, vor găsi echilibrul și, în cele din urmă, vor culmina într-o stabilirea a prețurilor în urma judecății umane.
Vom avea posibilitatea de a încorpora cele trei mari idealuri ale umanității în dezvoltarea umanității dacă ne eliberăm de sugestia statului unitar străduindu-ne pentru: În viața spirituală libertatea, în viața statului sau viața politică sau juridică – al doilea membru al organismului social – egalitatea; în viața economică concepută asociativ, fraternitatea care rezultă din obiectivitatea producției și consumului.
Libertate în viața spirituală, egalitate în viața statului, fraternitate în viața economică: aceasta este ceea ce dă celor trei mari idealuri sociale ale omenirii – libertate, egalitate, fraternitate – sensul lor corect.
