Ieri, în cuvintele introductive, am vrut să fac să se înțeleagă cât de mult contează, cât de important este să ne încadrăm în întregul proces de învățământ cu o simțire de bază referitoare la om sau despre om și, într-o anumită măsură, despre școală, cu tot ceea ce reprezintă aceasta, ca despre un organism unitar. Și aș dori să va prezint astăzi câteva elemente principiale, pe baza cărora vom putea apoi să clădim în continuare.
Căci foarte important este ca, în cazul în care dorim cu adevărat să ne reprezentăm în modul corespunzător, corect, ființa omului, să ne luăm rămas bun de la orice fel de prejudecăți, pe care le-a adus deja la suprafață analiza științifică mai recentă a lumii. Dacă auziți astăzi pe cineva vorbind despre om și despre ceea ce întreprinde el în mod logic, despre ceea ce dezvoltă el ca fiind logic, atunci veți auzi părerea conform căreia omul, în general – prin urmare chiar și părerea unor oamenii care nu sunt materialiști –, gândește cu un organism sufletesc, că el execută, îndeplinește funcțiunile logice cu ajutorul organismului sufletesc și că, pentru această îndeplinire a funcțiunilor logice, se folosește de creierul său ca de un fel de mecanism. Se consideră că toate funcțiunile de gândire, toate realizările logice ar fi legate de creier. Se încearcă apoi să se deosebească, să se clasifice aceste realizări logice în reprezentare, judecată, conchidere, concluzionare. Nu i așa, la fel este și în cadrul procesului de învățământ; încă de aici trebuie, împreună cu copiii, să ne reprezentăm, să judecăm, să conchidem și să tragem concluzii.
Ei bine, acum acest mod de a vedea lucrurile, acest punct de vedere conform căruia tot ceea ce este logic ar fi, într-o anumită măsură, o funcțiune a capului, s-a încetățenit în așa fel încât omul a pierdut cu adevărat privirea dezinvoltă, lipsită de idei preconcepute, pentru realitatea acestui domeniu. Și, dacă se vorbește despre această realitate, oamenii vor spune: Dovedește-mi acest lucru. Însă dovada se află cu adevărat într-un mod de observare, de analiză, nepărtinitor, dezinvolt, lipsit de idei preconcepute, într-o sesizare a modului în care se dezvăluie la om acest element logic. Dintre funcțiunile logice: reprezentarea, judecata, conchiderea, de fapt numai reprezentarea este o adevărata funcțiune a capului. Și de acest fapt ar trebui să fim foarte conștienți, și anume că, de fapt, numai formarea de reprezentări este o funcțiune a capului, nu însă și judecarea și concluzionarea.
Veți spune că, treptat, capul va fi complet scos din funcțiune de către știința spirituală. Însă aceasta este cu adevărat ceva care corespunde în sensul cel mai profund realității, căci noi nu avem atât de mult de la capul nostru, ca oameni, în viața cuprinsă între naștere și moarte. Într-adevăr, capul este, în forma sa, în forma sa fizică, cel mai desăvârșit – dacă îmi este permis să mă exprim așa – element pe care îl avem. Însă el este „cel mai desăvârșit element” pe care îl avem din motivul că este de fapt o imagine a organizării noastre spirituale între moarte și o noua naștere. El este, într-o anumită privință, ca o imprimare de sigiliu a ceea ce am fost înainte de nașterea noastră, înainte de conceperea noastră. Tot ceea ce este spiritual-sufletesc și-a pus amprenta în capul nostru, astfel încât acesta reprezintă o imagine a vieții noastre de dinainte de naștere. Și, de fapt, în afara trupului fizic, în plină acțiune în capul nostru se află numai trupul eteric. Celelalte elemente componente ale ființei, trupul astral și Eul, cuprind și ele capul, însă oglindesc în el acțiunea lor; ele sunt active pentru sine și capul oglindește doar acțiunea lor. Acest cap este de fapt – dinspre exterior – o imagine a lumii suprasensibile. Eu am amintit acest aspect în cursul pe care l-am ținut anul trecut [Nota 4], prin aceea că v-am atras atenția că noi purtăm de fapt capul ca pe o făptură deosebită pe organismul nostru uman. Putem să privim restul organismului uman ca pe un fel de caleașcă, iar capul ca pe cel care călătorește în această caleașcă; l-am putea privi, dacă vom considera restul organismului ca fiind un cal, am putea privi capul și ca pe călărețul care călărește acest cal. El este cu adevărat izolat, separat de această legătură cu restul lumii pământene exterioare. El stă pe corp ca un parazit și se și comportă ca un parazit. Este deja cu adevărat necesar să se renunțe la acest punct de vedere materialist, conform căruia am avea atât de deosebit de mult datorită capului – noi avem nevoie de el doar ca aparat de oglindire –, și să se renunțe la acest mod de a-l privi. Acest lucru este necesar. Trebuie să învățăm să privim capul ca pe o imagine a organizării noastre spiritual-sufletești prenatale.
Dar cu adevărat legată de cap este reprezentarea, nu însă și judecata. Judecata este de fapt legată de organismul median, și anume de brațe și de mâini. Noi judecăm de fapt, în realitate, cu mâinile și brațele. De reprezentat ne reprezentăm cu capul. Prin urmare, dacă ne reprezentăm conținutul unei judecăți, atunci judecata în sine se desfășoară în mecanismul brațelor și al mâinilor, și numai imaginea oglindită, corespunzătoare reprezentării, se formează în cap. Dumneavoastră veți putea înțelege acest lucru desigur și în interiorul dumneavoastră și veți putea înțelege apoi acest lucru ca pe un adevăr didactic. Puteți să va spuneți că organismul median există de fapt pentru a transmite lumea sentimentelor. Organismul ritmic al omului este în mare măsură sediul lumii sentimentelor. El există în esență pentru a intermedia această lume a sentimentelor. Între judecare și simțire există desigur o profundă relație de înrudire. Chiar și judecata cea mai abstractă este înrudită cu simțirea. Dacă emitem o judecată: Karlchen este cuminte – aceasta este o judecată –, atunci avem sentimentul validării, al afirmării; și, în cadrul judecății, avem sentimentele validării și negării, și în general sentimentul care este exprimat la modul predicativ în relație cu subiectul. Și numai pentru că sentimentul aparține deja într-o măsură atât de mare semiconștientului nu acordăm o prea mare atenție măsurii în care este implicat sentimentul în procesul de judecată. Acum, în cazul omului, pentru că el trebui să fie, de preferință, o făptură care să judece, organizarea reprezentată de brațele sale este adusă la starea de rezonanță cu organizarea ritmică, însă, în același timp, aceasta este și eliberată de organismul ritmic care durează permanent. Astfel că, în acest mod, avem exprimat și în cadrul reprezentat de către legătura fizică dintre organismul ritmic și organismul eliberat al brațelor, felul în care sentimentul este legat de judecată.
Conchiderea, formarea de concluzii, se află în legătură cu picioarele și labele picioarelor. Bineînțeles că, în zilele noastre, dacă veți merge la un psiholog și îi veți spune că pentru formarea concluziilor nu se folosește capul ci se conchide cu picioarele și cu labele picioarelor, va râde de dumneavoastră; dar acest lucru este totuși real, și dacă noi ca oameni nu am fi organizați având picioare și labele picioarelor, ei bine, nu am putea să formăm concluzii. Situația este următoarea: de reprezentat, ne reprezentăm cu trupul eteric, și acesta este susținut în organizarea capului, însă de judecat judecăm – în mod elementar inițial – cu trupul astral, iar acesta își are susținerea în brațe și în mâini. De concluzionat concluzionăm cu picioarele și labele picioarelor – căci noi concluzionam cu Eul, care își are susținerea în această privință în picioare și labele picioarelor.
Din aceasta vedeți că întregul om este implicat în logică. Și este foarte important de a ne implica aici, pentru a putea gândi în sensul de a vedea întregul om implicat, participând la această logică. Noua cunoaștere știe foarte puține despre om, tocmai pentru că nu știe că omul este implicat în întregime în logică; această cunoaștere consideră că omul își folosește în acest scop numai capul. Numai că omul, în măsura în care acesta este un „om al picioarelor și al labelor picioarelor”, este integrat într-un cu totul și cu totul alt mod în lumea pământească decât „omul capului”. Puteți să vizualizați acest aspect, pentru a vă fi mai clar, în următoarea mică imagine (vezi desenul). Dacă vă imaginați în mod schematic omul, atunci putem să formăm următorul aspect ca fiind concept: să presupunem că acest om ridică aici cu această mână o greutate oarecare (A) – să spunem că este vorba despre o greutate de un kilogram. El o ridică cu ajutorul mâinii. Acum noi dorim să facem abstracție de faptul că acest om ridică greutatea de un kilogram cu ajutorul mâinii sale, și vrem să utilizam aici o frânghie (s), apoi dincoace o rolă (r), să trecem frânghia peste această rolă și să agățăm în cealaltă parte (punctul B) din nou o greutate de un kilogram, sau poate o greutate ceva mai mare. În situația în care avem o greutate cu masa ceva mai mare decât un kilogram, atunci aceasta din urmă o va trage în sus pe cealaltă prin intermediul acestui mecanism simplu. Și iată că am realizat un dispozitiv mecanic care face exact același lucru ca și mâna pe care aș folosi-o pentru a ridica greutatea. Nu-i așa, atunci când ridic cu mâna greutatea pe o anumită porțiune are loc exact același proces ca atunci când agăț greutatea cu masa mai mare și las să o tragă în sus pe cealaltă, mai ușoară. Eu îmi desfășor voința și, prin aceasta, fac ceva care se poate realiza aici conform aceleiași imagini, ceva care se poate înfăptui prin dispozitive pur mecanice. Ceea ce poate fi văzut aici, la această greutate cu masa de un kilogram, această tragere în sus, reprezintă un proces complet obiectiv. Atunci când intervine voința mea, imaginea exterioară nu se modifică. Eu stau atunci cu voința mea în totalitate înăuntrul lumii obiective. Eu mă inserez în lumea obiectivă. Eu nu mă mai deosebesc de lumea obiectivă în timp ce îmi desfășor voința.
Ceea ce am explicat aici se vădește deosebit de clar atunci când merg sau fac ceva cu picioarele. Ceea ce realizează voința atunci când merg sau fac ceva cu picioarele este un proces cu totul obiectiv; este ceva care se petrece in lume. În desfășurarea voinței, cu precădere pentru contemplarea evenimentului exterior, este totuna dacă are loc numai un proces mecanic sau dacă intervine voința mea. Voința mea doar dirijează mersul procesului mecanic. Acest lucru este cel mai puternic prezent când desfășor funcțiuni care se produc cu picioarele. Atunci sunt în fond afară din mine, atunci eu curg întru totul împreună cu lumea obiectivă, atunci sunt întru totul o parte a lumii obiective.
Despre cap nu pot să spun acest lucru. Funcțiunile capului mă smulg din lume; eu nu pot încadra în lume, în acest mod obiectiv, ceea ce numesc eu văz, auz, care în final conduc la procesul de reprezentare. Capul meu nici nu își are locul în lume. El este un produs străin în această lume pământească, el este imaginea remanentă a ceea ce am fost eu înainte de a fi coborât pe Pământ. Extremele sunt capul și picioarele și, la mijloc, se află organizarea brațelor și a mâinilor – iar aici acționează deja voința, însă acționează prin simțire. Vă rog, gândiți-vă la aceasta, la modul în care omul este separat de fapt prin capul său, la cum aduce el aici capul, dintr-o lume spirituală, cum capul este de fapt deja în mod fizic martorul faptului că omul aparține unei lumi spirituale, și cum omul se înghesuie în lumea fizică prin aceea că se adaptează, cu ajutorul organelor simțirii și voinței sale, la toate rânduirile exterioare, la legile exterioare.
Nu pot fi trasate granițe precise între desfășurarea exterioară și desfășurarea voinței mele. Însă întotdeauna trebuie trasată o delimitare strictă între procesele exterioare și ceea ce este transmis prin intermediul capului, ca reprezentare.
Și aici puteți – aș spune chiar – să trasați acea linie directoare, pentru a putea înțelege încă și mai bine omul. Omul este transpus în viața embrionară prin aceea că, mai întâi, dezvoltă organizarea capului. Și este un nonsens să se creadă că organizarea capului nu este decât o poveste legată de ereditate. Organizarea capului este – căci ea este și sferică –, în fapt, o imagine, copie a cosmosului și, prin urmare, aici acționează puterile cosmosului. Ceea ce căpătă omul prin curentul eredității trece prin organizarea brațelor și a picioarelor. Numai prin aceasta este el de fapt un copil al părinților săi. Prin aceasta este el legat de puterile pământești; căci capul nu este deloc accesibil puterilor pământești și nici fecundării. Capul este organizat din cosmos. Și chiar dacă el prezintă și asemănări cu capul părinților, aceasta provine din faptul că el se dezvoltă împreună cu restul organismului, că este hrănit din sângele acestuia, în care acționează restul organismului. Însă ceea ce este capul pentru sine, în forma sa, este un rezultat al cosmosului. Și un rezultat al cosmosului este, înainte de toate – în măsura în care este legat de cap –, ceea ce are de a face cu organismul neuro-senzorial. Căci organizarea neuro-senzorială o aducem și din cosmos și o lăsăm apoi să crească în restul organismului.
Este în general important ca astfel de lucruri să fie cuprinse cu privirea, căci prin aceasta învățăm să eliminăm ceea ce este necorespunzător în noi înșine, și nu am deveni deosebit de spirituali doar dacă nu vorbim despre elementul corporal-trupesc și vorbim întotdeauna numai despre ceva abstract spiritual-sufletesc. Dimpotrivă, devenim de-a dreptul spirituali dacă reușim să înțelegem în mod corect corespondența elementului trupesc-corporal cu elementul sufletesc-spiritual, dacă reușim să înțelegem că în ceea ce privește capul suntem organizați din cosmos, iar în ceea ce privește organismul picioarelor suntem fii ai părinților și ai înaintașilor. Și aceste descoperiri trec apoi foarte puternic în sentiment, căci ele sunt cunoașteri ale realităților, în timp ce cunoștințele care sunt transmise prin intermediul abstracțiilor din zilele noastre – indiferent că este vorba de aceste abstracții sau de descrierea elementului material – nu au în fond nimic în comun cu realitatea. Din acest motiv, acestea nici nu ne pot afecta din punctul de vedere al simțămintelor. Ceea ce pătrunde așa în realitate ne și afectează din punctul de vedere al simțămintelor și, din acest motiv, dumneavoastră faceți destul de bine cunoștință cu un gând și încercați să-l dezvoltați profund din punct de vedere pedagogic. Și acest gând este în fond următorul: de fapt este indiferent dacă privim omul raportându-ne la elementul fizic-corporal, dacă îl analizăm în mod corespunzător, sau dacă îl privim raportându-ne la elementul său spiritual-sufletesc. Dacă învățăm să privim, să analizăm în mod corespunzător acest spiritual-sufletesc, atunci vom face cunoștință cu el ca fiind un element creator, care lasă să curgă din sine elementul fizic-corporal. Elementul spiritual-sufletesc îl vedem creând. Și dacă acest aspect este privit din punct de vedere artistic în modul corespunzător, atunci se pierde în întregime, încetul cu încetul, materialitatea, și ea devine cu totul de la sine un element spiritual. Elementul fizic-corporal se transformă, în cadrul reprezentării corespunzătoare, într-unul spiritual.
Dacă ne aflăm situați pe tărâmul științei spirituale, al antroposofiei, atunci este indiferent dacă ești materialist sau spiritualist. Acest aspect nici nu este important. Aspectul dăunător al materialismului nu constă în aceea că se studiază fenomenele și făpturile materiale; căci dacă acestea sunt temeinic studiate, prin urmare dacă sunt bine cunoscute, atunci conceptele materialiste stupide se pierd, și totul se transformă în element spiritual. Aspectul negativ constă în aceea că este ușor să se ajungă la prostie dacă ne orientăm către aspectul material și nu îl gândim până la capăt, și dacă nu ne orientăm înspre ceea ce se vede dincolo de simțuri. Atunci nu avem în față noastră o realitate. Aspectul material nu este gândit până la capăt; căci dacă îl gândim până la capăt, atunci devine element spiritual în reprezentarea noastră. Și, dacă se analizează elementul spiritual-sufletesc, dacă pătrundem în realitatea sa, atunci acesta nu rămâne nici el acel element abstract care ne iese în întâmpinare atât de ușor în zilele noastre în cadrul cunoașterii, ci acest element se structurează în așa fel încât se configurează și devine imagine. Astfel, din conceptele abstracte se obține un element artistic și, în final, avem o analiză a ceea ce este material-substanțial. Prin urmare, putem fi materialiști sau spiritualiști – pe ambele căi se ajunge la același rezultat, însă numai dacă se merge până la capăt. Ceea ce este negativ în ceea ce privește spiritualismul nu constă nici el în aceea că se abordează aspectul spiritual, ci în aceea că este ușor să ne pierdem rațiunea, să devenim mistici nebuloși, să „ctitorim” neînțelegeri, să privim totul numai într-un mod nebulos și să nu ajungem să aducem lucrurile la o configurare concretă.
Acum este totuși foarte important ca dumneavoastră, ținând cont de tot ceea ce am analizat deja referitor la studierea făpturii copilului, să mai adăugați și aspectul acesta, și anume să analizați la copil, într-o anumită măsură, dacă este dominantă organizarea cosmică, ceea ce este evidențiat printr-o modelare plastică a capului, sau dacă este proeminentă organizarea pământească, ceea ce este reliefat printr-o formare plastică a restului omului, și anume a membrelor sale. Și acum este important să tratăm în mod corespunzător ambele tipuri de copii, atât copiii cosmici, cât și copiii pământești.
Copiii pământești: trebuie să ne fie limpede faptul că, în cazul acestor copii, puterile legate de ereditate au o mare pondere, și că aceste puteri ale eredității „impregnează” deosebit de puternic organismul metabolic și al membrelor. Și, chiar dacă acești copii nu sunt melancolici în temperamentul lor general, vom observa totuși, în situația în care ne vom ocupa de ei pornind de la un anumit punct de vedere, dacă le punem întrebări, dacă ne apropiem în general de acești copii, vom găsi totuși ușor, sub suprafața temperamentului general, un fel de ton secundar melancolic. Acest ton secundar melancolic provine tocmai de la elementul pământesc al copiilor, de la elementul pământesc al făpturii lor. Ne vom purta în mod corespunzător cu un copil la care observăm acest aspect dacă vom încerca să-l facem să se deprindă să-și găsească locul într-un astfel de element muzical, cum este cel care pornește de la melancolicul de tip minor și trece către cel de tip major, prin aceea că melancolicul de tip minor este condus către cel de tip major sau, în fiecare piesă muzicală în parte, aduce de la sine această trecere către copil. Un copil pământesc se va spiritualiza tocmai prin acel proces care solicită trupul în cadrul muzical-euritmic. Dacă avem de-a face în special cu un temperament general sanguinic cu mici trăsături melancolice, atunci și pictura reprezintă ceva care îl poate ajuta foarte ușor pe copil. În orice caz, chiar și atunci când un astfel de copil prezintă aparent o slabă dotare pentru muzical-euritmic, trebuie să avem foarte multă grijă să aducem totuși la suprafață această aptitudine înnăscută care există deja cu siguranță.
Dacă avem un copil cu o organizare a capului deosebit de bine conturată, atunci este din nou important să apropiem de respectivul copil obiectele de învățământ care au un caracter contemplativ, adică istoria, geografia, istoria literaturii, însă în acest context trebuie să ținem cont în mod deosebit să nu rămânem numai la aspectul contemplativ, ci – așa cum am arătat încă de ieri, dar într-un alt context – să trecem la un mod de prezentare care să dea naștere la stări de spirit, la tensiuni, să creeze starea de curiozitate, care va fi apoi satisfăcută, detensionată și așa mai departe.
Și tocmai în ceea ce privește aceste aspecte trebuie să ne devină obișnuință să vedem elementul spiritual în consonanță cu elementul corporal. Căci este real faptul că acest mod atât de frumos de a vedea lucrurile, această reprezentare grecească, acel mod de a privi lumea care vedea o corespondență, o deplină concordanță între elementul corporal-trupesc și elementul spiritual-sufletesc, s-a pierdut în întregime. Grecii au văzut de fapt întotdeauna, în efectul pe care îl are opera de artă asupra omului, ceva ce ei au privit și din punct de vedere trupesc. Grecii vorbeau despre criza bolii, despre catharsis, despre efectul operei de artă, și vorbeau la fel și în educație. Ei chiar și urmăreau cu adevărat astfel de procese cum sunt cele pe care le-am amintit ieri, și trebuie să regăsim drumul înapoi către astfel de procese, înspre un astfel de mod de gândire „cumulată” a elementului spiritual-sufletesc și a elementului trupesc-fizic.
Este important ca, ținând cont de aceste considerente, să ne adunăm întregul nostru potențial temperamental pentru a-i învăța pe copii istorie cu un puternic aport personal. Pentru obiectivitate, copilul mai are timp suficient în viața ulterioară, aceasta ia naștere și se dezvoltă implicit în viața ulterioară. Însă a aplica această obiectivitate încă din perioada în care trebuie să le vorbim copiilor despre Brutus și Cezar, să vrem să fim obiectivi aici și să nu facem să se simtă în mod pregnant, dictat de sentiment, contrastul, deosebirea dintre Brutus și Cezar, aceasta ar reprezenta un învățământ de istorie de o proastă calitate. Este absolut necesar să ne implicăm, să „ne transpunem în interiorul problematicii” – nu trebuie să ne ieșim din fire, să strigăm, să depășim niște limite –, însă trebuie să manifestăm în mod deschis un ușor sentiment de simpatie și de antipatie față de Brutus și Cezar, cadru în care să prezentăm problematica respectivă. Și copilul trebuie să fie stimulat pentru a se implica și el cu simțurile sale, pentru a participa și el din punct de vedere sentimental la ceea ce simțim noi înșine mai întâi. Trebuie ca obiectele de învățământ, cum ar fi, înainte de toate, istoria, geografia, geologia și așa mai departe, să fie predate cu un simț real. Deosebit de interesant este în special cel din urmă, atunci când predăm geologia și avem o profundă participare sufletească față de formațiunile geologice, față de rocile care se găsesc sub pământ. În această privință am putea sfătui pe oricare pedagog să parcurgă o dată, implicându-se cu adevărat simțitor, studiile lui Goethe referitoare la granit [Nota 5], pentru a vedea modul în care intră într-o relație umană cu străbunul, cu vechiul și sfântul granit o personalitate care se transpune în natură nu numai cu viața imaginativă, ci cu întreaga sa făptură umană. Apoi, bineînțeles că aceasta trebuie să se extindă și asupra altor aspecte.
Dacă dezvoltăm această stare în noi înșine, atunci ajungem la situația de a-l putea lăsa și pe copil să ia parte la aceste lucruri. În orice caz, bineînțeles că lucrurile sunt cu mult mai dificile, noi trebuie să ne „de-stresăm” la aceste lucruri; însă, pe de cealaltă parte, numai prin aceasta se aduce viață adevărată în învățământ și în procesul educativ. Și, în fond, tot ceea ce îi împărtășim copilului prin intermediul acestui „drum ocolit prin sentiment și prin simțire”, reprezintă totuși ceea ce îi conferă vieții sale interioare posibilitatea de a crește, în timp ce ceea ce îi introducem prin prezentări lipsite de viață, goale, este mort și rămâne mort. Căci, prin intermediul reprezentărilor, noi nu putem aduce nimic altceva decât imagini în oglindă; prin aceea că le reprezentăm anumite lucruri, noi lucrăm cu capul lipsit de valoare în sine al omului, care are o anumită valoare numai în situația în care ne raportăm la trecutul în care el se afla în lumea spirituală. Cu ceea ce se află în sânge, și care are aici, pe Pământ, semnificația și importanța sa, ne întâlnim prin aceea că îl facem pe copil să înțeleagă reprezentările, cu toată participarea noastră sufletească.
Este într-adevăr necesar să ne formăm un sentiment pentru ceva, de exemplu referitor la modul în care actionează puterea dușmănoasă, distrugătoare a spațiului aflat sub recipientul unei pompe de vid; și cu cât putem să-i povestim copilului într-un mod mai imaginativ, după ce am pompat afară aerul, despre cumplitul și îngrozitorul spațiu gol de sub recipientul unei pompe de aer, cu atât mai mult obținem, prin aceasta, sentimentul respectiv. În vechiul limbaj erau conținute toate aceste lucruri prin horror vacui, era simțit elementul horror, înspăimântător, care este insuflat de către un spațiu golit de aer. Acest aspect era conținut în limbaj, însă este necesar să învățăm și să-l simțim. Trebuie să învățăm să simțim care este înrudirea dintre un spațiu golit de aer și un om foarte slab, uscățiv. Deja Shakespeare ne lasă să intuim că – în funcție de situație, pornind de la anumite stări trupești – oamenii mai împliniți trupește, cei grași, sunt cei iubiți, și nu cei slabi, uscățivi, cu chelii pleșuve, referitor la care se află atât de multe reprezentări negative. Prin urmare, noi trebuie să simțim, să percepem acea înrudire între omul uscățiv, slab, sau și între un păianjen, și spațiul golit de aer, și atunci vom transmite copilului, chiar și prin elemente imponderabile, exact acest simț al lumii care trebuie neapărat să existe în om.
Însă, pe de altă parte, atunci când se vorbește despre pedagogie, trebuie să se vorbească despre această legare a omului, în întregul său, cu obiectivitatea, căci numai prin aceasta se poate introduce și în acea parte a învățământului o anumită stare de sănătate, care a suferit de fapt foarte mult în era materialistă. Vedeți dumneavoastră, noi nu suntem nici măcar în situația de a deveni atât de nerușinați ca Abderhalden [Nota 6] care, după o introducere la o prezentare de euritmie în Dornach, a spus – eu vorbisem atunci despre gimnastică, despre semnificația sa igienică și așa mai departe – că el, de pe poziția să de fiziolog, nu vede în gimnastică ceva care să fie susținut din punct de vedere fiziologic, că el nu vede gimnastica deloc ca fiind un mijloc de educare, ci, din contră, că ar fi cel mai nociv element care poate fi imaginat. El nu vroia să o lase să aibă o anumită semnificație ca mijloc educativ, spunând că nu este un mijloc de educare, ci este o barbarie. Cu lumea contemporană nu este posibil să fim atât de nerușinați, căci atunci oamenii ne-ar ataca foarte puternic, în modul în care se petrece acest lucru în zilele noastre. Dacă ne gândim la acest lucru – nu-i așa –, tot ceea ce este legat de gimnastică acționează ca un idol, ca un fetiș, asta însemnând ceea ce este purtat numai în spațiul trupesc-fizic (în sensul cel mai negativ al științei materialiste a zilelor noastre), fie că este vorba despre elementul puternic fizic, despre elementul suprafizic, sau de elementul subfizic al gimnasticii suedeze sau despre elementul fizic al gimnasticii germane. Acestea urmăresc să-l considere pe om drept o făptură care are numai un caracter trupesc-fizic, însă conform cu imaginea necorespunzătoare pe care a creat-o în zilele noastre era materialistă, și nu conform cu imaginea la care m-am referit mai devreme. Se pornește de la următoarea premisă: aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă omul; se descrie aceasta atitudine. Prin urmare, se spune – nu-i așa –, spatele nu trebuie să fie atât de mult scobit, adâncit, ci numai până la un anumit grad; pieptul trebuie să fie format într un anumit mod, brațele și mâinile trebuie să se miște într-un anumit mod; se abordează astfel întreaga poziție a corpului – pe scurt, nu este gândit omul în sine, ci imaginea pe care ne am creat-o. Acest lucru poate fi desenat, poate fi modelat din pastă maleabilă de hârtie. Tot ceea ce poate fi spus referitor la gimnastica suedeză despre poziția corectă, este conținut în respectiva transpunere din pastă maleabilă de hârtie. Atunci omul poate fi utilizat ca un sac și poate fi pus să imite această poziție. În situația în care se execută această procedură, nu avem deloc de a face cu ceea ce este cu adevărat omenesc, ci avem de a face cu o figură realizată din pastă maleabilă de hârtie, în care este conținut tot ceea ce prescrie gimnastica suedeză sau gimnastica germană. Atunci, fără să ne intereseze ce va fi mai departe, oamenii sunt puși și lăsați să aibă o astfel de poziție, să facă astfel de exerciții și așa mai departe. Numai că, în fond, nimeni nu a ținut cont de faptul că avem totuși în față noastră un om.
Această situație este tocmai prin aceasta atât de reprobabilă, de condamnabilă și de neacceptat – ea este în fond infamă –, întrucât constituie un puternic impact asupra așa numitei noastre civilizații, deoarece, prin aceasta, omul este eliminat și practic – nu numai teoretic, prin știință –, prin această gimnastică omul este eliminat și practic. El este transformat în imitatorul unei figuri din pastă maleabilă de hârtie. Și, în cadrul procesului educativ, nu trebuie să fie niciodată vorba despre aceasta, ci despre faptul că omul, prin aceea că face gimnastică, ia acea atitudine, acea poziție, face acele mișcări pe care le și trăiește, pe care le viețuiește lăuntric. Și el le trăiește. Să luam, de exemplu, funcțiunile respirației. Trebuie să știm că este necesar să-i facem pe copii ca, în cadrul procesului de inspirație, să aibă ceva cum ar fi, aș spune, o ușoară asemănare cu o mâncare bună la gust, care coboară prin gât. Însă nu trebuie să se ajungă pana la a-și imagina cu adevărat gustul, să nu se ajungă chiar până la perceperea unui gust, ci să fie numai o astfel de amintire în cadrul procesului de inspirație, să se poată simți în timpul respirației ceva din prospețimea lumii. Trebuie să-i facem pe copii să inspire și să-i facem să simtă ceva din prospețimea lumii. Trebuie să încercăm să-i facem să spună: „Oare ce culoare inspiri tu acum?”, și vom ajunge la concluzia că, în momentul în care percepe cu adevărat cum trebuie respirația, copilul găsește ceva cum ar fi, de exemplu: „Este verzui, atât de natural de verde”. – Atunci am obținut ceva, dacă am reușit să-l facem pe copil să găsească inspirația ca fiind verzuie. Atunci, vom observa mereu: copilul necesită acum o anumită poziție corporală pentru inspirație, el ajunge prin trăire lăuntrică la poziția corporală corectă pentru inspirație. Atunci putem să executăm exercițiul. În același mod trebuie să-l facem pe copil să perceapă o anumită senzație corespunzătoare și în cazul expirației. În momentul în care ne spune la expirație: „Aici în lăuntru eu sunt în fond un tip zdravăn”, dacă el percepe expirația ca și cum s-ar simți un tip zdravăn, ca și cum și-ar simți propriile puteri, ca și cum, în cadrul procesului de expirație, ar vrea să îi împărtășească întregii lumi puterile sale, atunci el percepe în mod corespunzător, ca pe ceva pe măsură lui, și mișcarea corespunzătoare a abdomenului, a celorlalte membre, poziția capului, a brațelor. Dacă are simțul deplin al expirației, atunci copilul percepe și trăiește mișcarea corectă.
Acum avem omul lăuntric, acum realizăm cu adevărat omul din față noastră, nu îl lăsăm ca pe un sac de făină să facă prin imitație ceea ce face figura din pasta maleabilă de hârtie. Acum mișcarea se realizează împreună cu elementul sufletesc, care trage după sine elementul corporal-fizic. Noi scoatem mișcarea corporală din copil conform trăirii spiritual-sufletești. Și la fel cum am făcut aceasta, ar trebui să dezvoltăm și în alte privințe trăirea sufletească pe care o poate simți copilul, adică: atunci când este vorba despre orice fel de mișcări ale brațelor, ale picioarelor, în mers și alergare și așa mai departe – peste tot ar trebui să dezvoltăm această trăire sufletească, care își cere de la sine atitudinea corporal-fizică. Și apoi gimnastica este adusă într-o conexiune directă, nemijlocită, cu euritmia, și așa și trebuie să fie. Euritmia aduce la iveală, în mod nemijlocit, un aspect spiritual-sufletesc, însuflețește și spiritualizează tot ceea ce este mobilitate la om. Ea ia drept punct de pornire ceea ce reușește să obțină omul din punct de vedere spiritual-sufletesc pe parcursul dezvoltării umane. Însă și elementul fizic-corporal poate fi trăit la modul spiritual. Respirația, metabolismul pot fi percepute în mod intens dacă se înaintează suficient în această direcție. În acest sens, omul se poate aduce pe sine însuși suficient de departe în aceasta direcție, aici omul se poate simți pe sine însuși, poate să participe la perceperea elementului său corporal-trupesc. Și apoi – aș spune eu –, ceea ce se apropie de copil în plan superior sub forma euritmiei, se poate revărsa în gimnastică. Se poate efectiv crea o punte între euritmie și gimnastică. Însă această gimnastică nu trebuie făcută altfel decât așa încât ceea ce execută copilul în gimnastică să fie scos din trăire, din trăirea spiritual-sufletească, iar copilul să adapteze elementul corporal-fizic la ceea ce trăiește.
Bineînțeles că este necesar ca prin aceea că predăm în acest mod să învățăm mult; căci trebuie să ne ocupăm mult cu astfel de imagini și reprezentări, dacă dorim să le aplicăm pentru noi înșine, și anume în cadrul procesului de predare. Ele se imprimă cu greu în memorie; cu aceste lucruri se întâmplă aproape la fel cum li se întâmpla unor matematicieni cu formulele matematice. Ei nu reușesc să memoreze nici un fel de formule, însă ei le pot „re-crea”, redescoperi pe moment. Și așa ni se întâmplă și nouă cu aceste reprezentări, cu aceste imagini, pe care ni le formăm referitor la omul viu trupesc-spiritual-sufletesc: trebuie să ni le actualizăm întotdeauna într-un mod foarte viu. Însă aceasta ne vine din nou în ajutor. Datorită faptului că noi acționăm din omul luat ca întreg, prin aceasta avem și o acțiune stimulatoare asupra copiilor. Aceștia vor observa întotdeauna dacă dumneavoastră înșivă ați avut mult de lucru pentru a pregăti o oră de curs, dacă ați muncit din greu cu materia de învățământ și apoi mergeți în clasă; în această situație copiii învață într-un mod mult diferit decât dacă dumneavoastră sunteți prea mult preastimatul domn profesor, plin de sine, care se pregătește într-un mod foarte comod. Eu am cunoscut și astfel de persoane, care mergeau foarte liniștiți pe drumul către școală și citeau rapid lucrurile pe care trebuiau să le prezinte. Acest aspect are deja o influență puternică asupra învățământului, asupra procesului de predare. Dacă ne luptăm noi înșine, în mod nemijlocit, dacă nu ne zbatem numai în cazul lucrurilor care fac parte din cele ce trebuie împărtășite, ci și în cazul altor lucruri, care duc la dexterități. Și cu acestea ar trebui să luptăm.
În viață există relații și conexiuni spirituale. Dacă am ascultat anterior mai întâi noi înșine, în mod spiritual, un cântec care vom cere să fie cântat de către copil, atunci va avea un efect mai puternic, prin aceea că copilul îl dezvoltă, decât dacă nu l-am fi ascultat mai întâi în spiritul nostru. Aceste lucruri sunt legate între ele. În lumea fizică există o acțiune a lumii spirituale. Această acțiune a lumii spirituale trebuie să o aplicăm în mod deosebit în pedagogie și în didactică și, de exemplu, în cadrul învățământului de religie. Dacă simțim o stare de spirit evlavioasă, cucernicia naturală, când pregătim acest învățământ religios, atunci aceasta acționează și asupra copilului. Dacă nu dezvoltăm această stare de spirit evlavioasă, atunci nu va ieși prea mult din aceste ore de învățământ religios, în ceea ce îl privește pe copil.
