Astăzi aș dori să vorbesc despre câteva potriviri și adaptări la viața copilului a ceea ce se tratează în cadrul procesului de învățământ. Este neîndoielnic faptul că un învățământ și o educație care nu se bazează pe o cunoaștere reală a omului nu reușesc, în general, să realizeze tocmai această adaptare a ceea ce se tratează la realitatea vieții omului. Practic, în zilele noastre nu se recunoaște latura spirituală a făpturii umane; de fapt se conștientizează numai faptul că omul are un trup fizic. Poate că se mai recunoaște și faptul că există și un element sufletesc – care însă plutește în cea mai mare incertitudine – care dirijează acest trup fizic, însă la o concretizare interioară reală a elementului sufletesc și spiritual nu se ajunge. Tocmai aceasta este ceea ce intenționează să aducă antroposofia în cunoașterea omului. Și numai prin aceasta va deveni posibil să se adapteze, într-un mod pe deplin conștient, procesul de învățământ și cel educativ la procesele vieții omenești.
Presupuneți numai o dată, ceea ce puteți foarte ușor realiza prin reflectare, că un copil aude de la dumneavoastră o povestire oarecare, sau că vede ceva ce îi prezentați la tablă, sau că i expuneți, de exemplu, un experiment fizic, ori că sunteți în situația de a-i interpreta copilului o piesă muzicală, sau ceva asemănător. Deci, dumneavoastră vă aflați mai întâi cu toate acestea într-o relație cu realitatea exterioară fizică a respectivului copil. Însă ceea ce transpuneți în această situație în copil, pe calea ocolită a realității fizice, prin intermediul ochiului, prin intermediul urechii, prin intermediul rațiunii, care înțelege ceea ce îi prezentați, ceea ce transpuneți în această situație în copil va trece foarte curând printr-o cu totul altă formă de existență. Copilul pleacă de la școală; și doarme; Eul său și trupul său astral se află, în timpul somnului, în afara trupului fizic și a trupului eteric. Ceea ce ați adus copilului, folosind calea ocolită prin trupul fizic, sau și prin trupul eteric, se continuă în trupul astral și în Eu. Însă acestea două din urmă se află, în timpul somnului, într-un cu totul și cu totul alt mediu. Ele trec prin ceva prin care trec numai în timpul somnului, iar ceea ce l-ați învățat pe copil participă la acest proces; participă tocmai în acele efecte care au rămas în trupul astral și în Eu. Trebuie să vă gândiți la faptul că dumneavoastră conduceți către trupul astral și către Eu ceea ce îl învățați pe copil prin intermediul fizicului; că, prin aceasta, exercitați un efect asupra modului în care copilul trăiește din momentul în care adoarme și până se trezește, și că un copil va aduce cu sine a două zi ceea ce a trăit între momentul adormirii și al trezirii.
Puteți să vă clarificați acest lucru folosind un exemplu simplu. Luați, de pildă, cazul în care copilul euritmizează sau cântă. Atunci trupul fizic al copilului este el însuși în acțiune, și acest trup fizic și trupul eteric, care sunt în acțiune, impun trupului astral și Eului ceea ce se află în sfera lor de acțiune. Trupul astral și Eul trebuie să participe la ceea ce este de fapt activitate a trupului fizic și a trupului eteric. Continuarea este că trupul astral și Eul se apără de această participare, căci ele au de fapt alte puteri în sine. Acestea trebuie, într un fel, învinse. Ele se apără, căci trebuie să se acomodeze cu ceea le este adus din exterior prin intermediul propriei lor substanțialități trupești – în cazul euritmizării, mai mult prin intermediul trupului fizic, iar în cazul ascultării unei interpretări muzical-instrumentale, prin intermediul trupului eteric. Apoi, Eul și trupul astral ajung în lumea pe care o viețuiește omul între momentul adormirii și cel al trezirii. Acolo vibrează din nou tot ceea ce a fost impus trupului astral și Eului. Prin urmare, trupul astral și Eul refac – în modul care tocmai este trăit de către trupul astral și de către Eu –, deci trupul astral și Eul reiau ceea ce au euritmizat și apoi au trăit muzical; Eul și trupul astral repetă, între momentul adormirii și momentul trezirii, tot ceea ce au trăit atunci; și asta aduc copiii cu ei a doua zi dimineața, când vin la școală. Este ceea ce au „introdus” ei în trupul lor fizic și în trupul lor eteric, și noi trebuie să ne așteptăm la aceasta.
Dacă privim omul în întregul său, el ne apare ca o creatură deosebit de complicată, pe care trebuie să o stăpânim în cadrul procesului de învățământ și al procesului educativ. Și acum, dacă intrăm mai în amănunt în această problematică, atunci putem să spunem ceva cam de genul următor: Să luăm copilul care euritmizează: trupul fizic se află în mișcare, mișcările trupului fizic se transmit asupra trupului eteric. Trupul astral și Eul se apără mai întâi, și asupra lor se impregnează, într-o anumită măsură, ceea ce se petrece ca activare a trupului fizic și trupului eteric. Ele ies apoi afară în timpul somnului, iar ceea ce li s-a imprimat până acum aduc în legătură cu puteri spirituale de o cu totul altă natură. Dimineața ele poartă din nou cu sine aceasta în trupul fizic și în trupul eteric. Și atunci avem o potrivire, demnă de a fi remarcată, între ceea ce a fost preluat din spiritual, în perioada de timp cuprinsă între momentul adormirii și cel al trezirii, și cele prin care au trecut, în timpul euritmizării, trupul fizic și trupul eteric. Efectul se arată în faptul că trăirile spirituale, prin care s-a trecut între momentul adormirii și cel al trezirii, se potrivesc cu ceea ce a fost pregătit și prin care s-a trecut în ziua precedentă. Și de-abia în această potrivire se arată o putere care are un efect de sănătate deosebit, și care se află în acest proces de euritmizare. Se introduce cu adevărat – aș spune eu – o substanțialitate spirituală în om la următoarea trezire, dacă se practică euritmia în acest mod.
Într-un mod foarte asemănător se petrec lucrurile, de exemplu, și în cazul cântatului. Atunci când exersăm cu copilul în acest sens, cea mai mare pondere în ceea ce se dezvăluie sub formă de acțiune reprezintă o activitate a trupului eteric. Trupul astral trebuie să i se adapteze puternic. Mai întâi el se apără, se opune, apoi poartă aceasta în exterior, în lumea spirituală. El se întoarce apoi din nou, și aici se exteriorizează o putere cu o acțiune sănătoasă. Putem spune că în cadrul euritmizării se manifestă mai mult o putere care are pentru copil cu adevărat un efect de însănătoșire asupra stării corporale; în cazul cântatului se manifestă o putere care acționează mai mult asupra aparatului de mișcare al omului și, prin aceasta, pornind de la mișcări, acționează din nou, înapoi, asupra sănătății corpului fizic.
Putem să folosim deosebit de bine aceste lucruri în cadrul procesului educativ. Dacă, de exemplu, am putea să aranjăm în așa fel lucrurile – eu vorbesc desigur despre un caz ideal, însă de acest ideal ne putem apropia în cadrul corpului profesoral –, dacă am aranja prin urmare lucrurile astfel încât într-o după amiază să facem euritmie, și această euritmie să o lăsăm să se exprime spiritual peste noapte, iar a două zi executăm cu copilul mai multă gimnastică în sensul pe care l-am amintit ieri, atunci, aceasta pătrunde astfel în corp încât gimnastica are, într-o anumită măsură, un efect de sănătate, așa încât s-ar putea obține foarte multe prin această alternanță dintre euritmizare și gimnastică. Și, de asemenea, s-ar putea obține foarte mult, de exemplu, prin aceea că am fi în situația ca, prin împlinirea tuturor condițiilor, să-i punem pe copii într-o zi să cânte. Apoi, ei poartă în lumea spirituală, în timpul somnului ceea au trăit în timp ce cântau. A două zi, facem cu ei muzica instrumentală; prin urmare facem mai mult o audiție, nu activitate personală. Atunci se manifestă din nou, într-un mod deosebit de sănătos, ceea ce s-a făcut în ziua precedentă, prin acea fixare care este realizată de către oameni atunci când ascultă muzica instrumentală. Vedeți dumneavoastră, dacă s-ar putea îndeplini toate cerințele ideale prin împlinirea condițiilor, atunci, prin acea structurare a procesului de învățământ care să se adapteze condițiilor de viață, s-ar putea acționa asupra copilului într-un mod care să aibă un efect deosebit de sănătos, de benefic. Iar noi intenționăm să mergem încă mult mai departe în ceea ce privește aceste lucruri.
Să luăm, de exemplu, învățământul de fizică. Noi realizăm împreună cu copilul experimente. – Trebuie numai să vă reactualizați ceea ce am spus ieri, că omul nu și reprezintă, în fond, decât cu capul, că omul ritmic este acela care judecă și că omul format din sistemul metabolism-membre este acela care trage concluziile, și anume că se conchide, se trag concluziile cu picioarele și labele picioarelor. Dacă vă reactualizați aceasta și dacă vă reactualizați actul percepției ca atare, atunci vă veți spune că a percepe ceea ce este de natura voinței, ceea ce se face așa, din sine, se află într-o strânsă legătură cu tragerea de concluzii, și nu cu reprezentarea pură. Dacă eu văd propriul meu trup, atunci trupul însuși reprezintă o concluzie. Reprezentarea există numai prin aceea că eu îndrept ochii asupra trupului, dar numai prin aceea că îndeplinesc acum o anumită procedura semiconștientă, subconștientă, îmi adun lucrurile conform judecății, care face să trăiască întregul, deci le adun în mod rezumativ în propoziția: prin urmare, acesta este un trup. Însă aceasta este deja percepția unei concluzii. Prin aceea că eu percep, că percep rațional, îmi formez o mulțime de concluzii. Aici, în aceste concluzii, este conținut întreg omul. Și acesta este și cazul când experimentez, căci eu am permanent de a face cu o preluare prin intermediul întregului om. În acest caz intră mereu concluzii în procesul de preluare. De obicei judecățile nici nu sunt percepute, ele sunt foarte lăuntrice, astfel încât putem spune că atâta vreme cât experimentăm, este solicitat întregul om.
Numai că prin faptul că experimentăm, nu facem pentru copii de fapt încă nimic foarte bun din punct de vedere educativ. Ce-i drept, copilul poate că se va arăta interesat de aceste experimente, însă omul ca atare este prea slab în organizarea să normală, pentru a fi mereu solicitat în întregul său, în ansamblul său ca om. Acest lucru nu este posibil. Întotdeauna este ceva prea mult dacă îl las pe om să fie solicitat ca om întreg, în ansamblul său. Omul își iese întotdeauna prea mult din sine dacă experimentez în fața lui sau dacă îi îndrept atenția asupra lumii exterioare. Ceea ce este cu adevărat important în cadrul procesului de predare și în cadrul procesului educativ constă în a ține cu adevărat seama de cele trei elemente constitutive ale omului, dacă se permite ca fiecare dintre acestea să-și obțină drepturile sale și dacă se lasă să ajungă și la interacțiunea corespunzătoare lor.
Și acum, gândiți-vă: mai întâi experimentez. Atunci supun întregul om la un efort. Asta este mult pentru început. Și acum distrag atenția copiilor de la aparatele și dispozitivele care stau aici, cu ajutorul cărora am realizat experimentele, și mai parcurg încă o dată întregul proces. Prin faptul că apelez la amintirea a ceea ce tocmai s-a trăit, realizez încă o parcurgere a întregii problematici dezbătute. Dacă se parcurge așa ceva, dacă practic se recapitulează, dacă cerem să fie trecut în revistă, fără să fie prezentă și concepția, fără să se fi format și un punct de vedere, atunci se vivifiază în special sistemul ritmic al omului. Prin urmare, după ce am solicitat întregul om, solicit sistemul său ritmic și sistemul capului său; căci bineînțeles că acționez și asupra sistemului capului, dacă recapitulez lucrurile. Așa pot face să se încheie ora. Mai întâi am acționat asupra omului ca întreg, apoi, de preferință, asupra sistemului său ritmic, și acum îl las să meargă acasă. Și acolo el se culcă și doarme. Iar prin faptul că doarme, ceea ce am acționat mai întâi în omul întreg și mai apoi în cadrul sistemului ritmic, trăiește mai departe în membre, atunci când trupul astral și Eul ies în exterior.
Noi dorim acum să ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce rămâne în pat, și care lasă să răsune în continuare ceea ce am realizat împreună cu copilul. Atunci, într-o anumită măsură, ceea ce s-a constituit aici în omul întreg și ceea ce s-a format în cadrul sistemului ritmic, toate acestea curg în sus, spre omul-cap. În omul-cap se formează imagini despre aceasta. Pe acestea le găsește apoi omul când se trezește și vine la școală. Într-adevăr, situația se prezintă în felul următor: atunci când copiii vin a două zi la școală, atunci ei au în capetele lor, fără să știe, imaginile a ceea ce am experimentat ieri și a ceea ce am reluat apoi, a ceea ce am reluat apoi într-un mod destul de imaginativ, astfel că totul rămâne sub formă de imagine în cap. Eu îi primesc a doua zi pe copii, aceștia având fotografii-imagini în cap despre ceea ce am experimentat ieri; așa vin copiii.
Acum, a două zi, mă pot ocupa mai mult reflectând, analizând, de ceea ce am experimentat cu o zi înainte și am reluat numai prin simpla povestire, reluare făcută mai mult pentru fantezie. Eu mă lansez acum în considerații referitoare la aceasta. Prin asta eu vin în întâmpinarea procesului de conștientizare a imaginilor care trebuie să devină conștiente. Prin urmare, eu predau o oră de fizică, experimentez, reiau în față copiilor ceea ce s-a petrecut; în ziua următoare, fac anumite considerații care duc copilul la a face cunoștință cu legile care guvernează cele ce s-au petrecut. Eu îl duc mai mult către aspectul de reprezentare, de gândire a respectivei problematici, și nu îi oblig pe copii să rezerve acestor imagini, acestor fotografii pe care le aduc cu ei, o existență lipsită de viață. Gândiți-vă dumneavoastră, dacă îi primesc mai întâi pe copii cu fotografiile în cap, despre care ei nu știu nimic și, mai nou, experimentez din nou pe aceasta bază, fără să le acord hrana printr-o tratare pe care să o realizez, atunci supun din nou întregul om unui efort. Acest efort răscolește întregul om, răscolește aceste imagini, și eu generez în aceste capete un fel de haos. Eu trebuie ca, în orice condiții, indiferent de situație, să consolidez mai întâi ceea ce vreau să existe aici. Trebuie să-i ofer hrană. În acest mod reușesc să realizez un astfel de proces de învățământ. Eu îl organizez în așa fel, încât să se adapteze la procesele vieții.
Să presupunem că predau istoria. Dacă predau istoria, voi fi nevoit să nu îi prezint copilului faptele în mod exterior: acest aspect se exclude într-o anumită măsură. Eu trebuie să realizez acest lucru în mod artistic, în așa fel încât să se obțină din nou o adaptare la procesele vitale ale vieții. Acest lucru îl pot obține în modul următor: Le povestesc mai întâi astăzi copiilor doar faptele pure, faptele care se desfășoară exterior în spațiu și în timp. Aceasta cuprinde din nou întregul om, la fel cum și experimentul cuprinde întregul om, pentru că omul este nevoit să și facă reprezentări spațiale. Trebuie să se urmărească faptul ca el să și imagineze spațial, să vadă oarecum, în mod continuu, în spirit ceea ce îi povestesc eu; și să și le imagineze și temporal. Dacă am făcut acest lucru, atunci încerc să leg de aceasta ceva care să se refere la persoanele care au apărut, dar chiar și la evenimentele care s-au petrecut, însă nu prin aceea că povestesc, ci prin faptul că încep să caracterizez; prin urmare, prin aceea că orientez atenția înspre ceea ce am prezentat mai întâi, însă acum caracterizând. După ce am parcurs aceste două etape, am apelat mai întâi, solicitându-l, la întregul om, iar prin aceea că am caracterizat, tocmai am solicitat omul ritmic. Acum îl las pe copil. A două zi îl primesc din nou. Acum copilul aduce din nou cu sine fotografiile spirituale ale celor la care a participat în ziua anterioară. Eu îi vin în întâmpinare dacă mă conectez în așa fel încât să realizez acum mai multe considerații despre, să spunem, de pildă, Mithridates sau Alcibiades, dacă au fost oameni de treabă sau nu, prin urmare ceva ce are mai mult un caracter de reflecție. În acest sens trebuie ca într-una din zile să prezint cea ce este mai mult obiectiv, caracteristic, iar în cealaltă zi ceea ce are un caracter de judecată, de considerație, de reflecție. În această situație voi acționa în sensul ca cele trei elemente constituente ale omului să se întrepătrundă cu adevărat în mod corespunzător.
Acestea sunt lucruri care vă arată ce se poate obține cu adevărat dacă întregul învățământ se structurează, dacă, prin urmare, acesta este cu adevărat adaptat la relațiile de viață. Bineînțeles că aceasta nu se va putea niciodată realiza cum trebuie decât dacă planul de învățământ este structurat așa cum este realizat acest aspect la noi, în sensul că se tratează cu adevărat pe parcursul unei perioade mai îndelungate același obiect de învățământ. Eu aș dori să știu cum s-ar putea realiza aceasta în condițiile în care într-una din zile, la prima oră de studiu, se învață fizica, și a două zi religia. În aceasta situație aș vrea să știu cum s-ar putea ține cont de ceea ce rămâne. Bineînțeles că este foarte dificil să se structureze întregul învățământ în acest mod, însă cel puțin ne putem apropia de un astfel de mod de structurare a învățământului. Și, dacă analizați cu atenție planul nostru de învățământ, veți observa că, peste tot, cel puțin s-a încercat realizarea acestei apropieri.
Acum, bineînțeles că este important și necesar să se cuprindă bine cu privirea toate conexiunile și interdependențele. Dacă vă amintiți ceea ce am spus ieri, anume că întregul om este de fapt logician și nu numai capul, atunci veți învăța să acordați respectul ce li se cuvine și lucrărilor de pură dexteritate. Nu a fost numai un capriciu atunci când a apărut cerința ca la noi în școală băieții să învețe și să tricoteze, și așa mai departe. În acest mod de activitate a mâinilor se exprimă, se formează ceea ce amplifică foarte mult capacitatea de a judeca. Această capacitate de a judeca se dezvoltă cel mai puțin la om dacă acesta este pus să facă exerciții logice. Aceste exerciții logice nu sunt de fapt deloc potrivite pentru a dezvolta capacitatea de judecată a omului. Dacă este pus să realizeze legătura dintre subiect și predicat, dacă omului i se cere să facă exerciții logice în acest sens, atunci nu se contribuie deloc la mărirea capacității lui de judecată. Cel mult se contribuie puțin la rigidizarea capacității sale de judecată. Astfel, el va deveni în viața ulterioară un om care va putea să judece întotdeauna numai conform unei anumite scheme. Dacă se fac prea multe astfel de exerciții logice, omul va fi educat în spiritul unui om schematic. Și, în afară de aceasta, această exersare în a judeca nu are o altă urmare decât că se depun prea multe săruri, și astfel omul devine suprasaturat în săruri. El este apoi prea ușor predispus spre formarea transpirației, pe care o putem cu toții observa foarte bine dacă îi supunem pe copii unui prea mare efort legat de capacitatea de judecată. Atunci ei transpiră prea mult în timpul nopții. Această situație se prezintă de fapt în felul următor: dacă dorim să fim cu adevărat spirituali, fără să știm că elementul fizic-trupesc este expresia pură a elementului spiritual, dacă vrem să fim prea unilateral spirituali, atunci, de cele mai multe ori, tratăm în mod cu totul necorespunzător trupul. Pedagogia, cum este pedagogia lui Herbart, care pornește de preferință de la o tratare a capacității de reprezentare, are drept efect ruinarea trupului omului. Și acest lucru ar trebui cunoscut cel puțin de pe poziția de educator și cadru didactic.
Dumneavoastră puteți observa acest lucru în legătură și cu alte manifestări ale vieții. Nu-i așa, conform unei anumite concepții, care are desigur îndreptățirea ei profundă, fiecare om de treabă trebuie să asculte o predică. Ceea ce ascultă el de cele mai multe ori în predică reprezintă desigur ceva foarte, foarte abstract, și se încearcă chiar să se distragă cu adevărat atenția omului de la viață și transpunerea, prin ascultarea predicii, în regiuni superioare. Predica este ținută în așa fel încât omul să se înalțe, să se întărească sufletește, și așa mai departe. Desigur că toate acestea își au motivația lor, însă trebuie totuși să se înțeleagă ceea ce se petrece în realitate de fapt prin predicile actuale, și anume prin acelea care sunt de-a dreptul abstracte, care sunt ținute de către oameni care nu au învățat nimic referitor la conexiunile și legăturile existente în natură, de către oameni care nici măcar nu se bucură în fața manifestărilor naturii, astfel că în spatele gândurilor lor nu se află nimic care să aibă vreo legătură cu relațiile din natură. Să presupunem că oamenii merg la astfel de predici, care sunt destul de străine de ceea ce se numește viață. În zilele noastre se țin multe astfel de predici, care sunt complet străine de ceea ce reprezintă viața. Oamenii le ascultă, și efectul este îmbolnăvirea oamenilor de o boală care nici măcar nu este observabilă la început din exterior. Oamenii se îmbolnăvesc din punct de vedere fizic într-un anumit grad foarte ușor, care nu poate fi observat din exterior. Efectul majorității predicilor este că se alimentează mici boli, astfel că, prin urmare, la câteva ore după predică, omul trece printr-un proces de boală. Acest proces de boală cauzează o durere, care nu se ridică tocmai în întregime deasupra pragului conștienței, dar care este totuși perceput pe jumătate, sau pe sfert, conștient de către om. Însă aceasta duce la starea ca omul să se simtă rău în trupul său. Însă acest lucru nici nu poate fi posibil, doar predica l-a ridicat în regiuni înalte, spirituale. Nu este posibil ca el să se simtă, prin ea, rău, în trupul său. Atunci, el interpretează această stare de rău, și se încrâncenează, se simte cu adevărat un păcătos. Aceasta este interpretarea bolii, care urmează predicii. Este vorba chiar despre ceva ce poate fi intenționat cu un anumit rafinament inconștient, căci se obține faptul ca oamenii să se simtă niște păcătoși.
Acum, eu prezint aceasta ca pe un fenomen care în viața contemporană reprezintă ceva general; el este legat de toate celelalte manifestări de declin. Eu prezint aceasta pentru ca dumneavoastră să puteți vedea că o practicare greșită a spiritualului nu are efect asupra spiritualului, ci tocmai asupra elementului trupesc, și anume acționează într-un mod foarte concret asupra elementului trupesc; și pentru a vedea din aceasta și că ar trebui să ne educăm și să ne învățăm copiii numai în așa fel încât să știm întotdeauna cum se realizează de fapt consonanța elementului spiritual cu elementul trupesc.
Vedeți dumneavoastră, aici acționează uneori lucruri ciudate; ele nu sunt observate, și totuși aparțin celor mai importante lucruri din punct de vedere al istoriei culturii. Noi am avut o astfel de perioadă în ultima treime a secolului al XIX-lea, când învățământul de geografie a fost de fapt redus în importanța sa de către învățământul de istorie. Ce-i drept, geografia se lega întotdeauna, în cadrul examenelor de capacitate, de câte ceva. Se ținea mai puțin cont de ea. Fie că profesorul de istorie era cel care primea sarcina de a se ocupa de ea, sau, în anumite zone, ea era cuplată cu învățământul de istorie a naturii. Geografia a fost cu adevărat marginalizată o întreagă perioada de timp. Și acum gândiți-vă la ceea ce v-am prezentat desenând pe tablă omulețul: dacă îl vedem pe omul care conchide, pe omul care, prin urmare, acționează, cum stă el încadrat în întreaga lume, cum nu se detașează prin capul său de lume, dacă ne reprezentăm acest om, atunci el de fapt nici nu poate fi imaginat fără spațiu. Spațiul ține de acest om. El este un element în lumea spațială, în măsura în care este un om cu picioare și cu labe ale picioarelor. Și, dacă privim acest aspect din punct de vedere spațial, atunci, pentru trupul nostru astral există întotdeauna, într-o anumită măsură, un „a se pune pe picioare”, atunci când facem geografie cu copilul. Trupul astral devine cu adevărat mai puternic și mai dens în partea sa inferioară. Noi practicăm spațialul și facem ca prin aceasta elementul spiritual-sufletesc al omului să fie mai dens înspre pământ. Cu alte cuvinte: noi îl aducem pe om la o anumită întărire în sine tocmai prin aceea că practicăm într-un mod de a dreptul vizualizabil elementul geografic, însă practicăm aceasta geografie în așa fel încât apelăm întotdeauna la conștiența faptului că Niagara nu se află pe Elba; apelăm întotdeauna la conștiența spațiului care se află între Niagara și Elba.
Dacă realizăm acest lucru cu adevărat într-un mod vizualizabil, atunci îl încadrăm pe om în spațiu și dezvoltăm în el tocmai ceea ce îi creează un interes față de lume, iar acest lucru își va arăta efectul în cele mai diverse moduri. Un om cu care practicăm într-un mod rațional geografia stă cu mai multă iubire lângă semenul său decât unul care nu a învățat starea de a sta alăturat în spațiu. El învață starea de a sta alături de ceilalți oameni; el ține cont de existența celorlalți. Aceste lucruri trec puternic în formarea morală, iar marginalizarea geografiei nu reprezintă nimic altceva decât o aversiune față de dragostea pentru aproapele nostru, care, în epoca noastră contemporană, a trebuit să se lase tot mai mult și mai mult marginalizată. Astfel de legături nu se observă, însă ele există. Căci întotdeauna acționează o anumită raționalitate inconștientă sau o anumită iraționalitate inconștientă în cadrul generat de modalitățile de manifestare a vieții civilizate.
Un cu totul alt efect îl are învățământul de istorie, care funcționează pe baza elementului temporal, și pe care îl putem executa în mod corect numai în situația în care ținem cont în mod corespunzător de acest element temporal. Dacă transmitem de fapt numai imagini în cadrul învățământului de istorie, atunci ținem prea puțin cont de elementul temporal. Vedeți dumneavoastră, dacă eu îi povestesc unui copil despre Carol cel Mare în așa fel de ca și cum acesta ar fi unchiul său, care încă mai trăiește, atunci de fapt îl induc în eroare. Eu trebuie ca, întotdeauna când vorbesc despre Carol cel Mare, să fac în așa fel încât să evidențiez distanța în timp care ne desparte, și trebuie să fac acest lucru în felul următor, prin aceea că spun: „Imaginează-ți că ești acum un băiat mic, și l apuci pe tatăl tău de mână”. Atunci el își poate imagina ceva prin aceasta. Acum eu îl lămuresc cu cât este tatăl mai în vârstă – și acum: tatăl apucă mâna tatălui său, care apucă la rândul său mâna bunicului, și așa mai departe. În acest mod l am condus cu șaizeci de ani înapoi. De la bunic se merge mai departe; și acum îi spun: „Imaginează-ți treizeci de oameni în șir, unul după altul”. Eu i-am prezentat un șir și i-am explicat: „Cel de al treizecilea poate să fie Carol cel Mare.” Prin aceasta el capătă un simț al distanțelor în timp. Important este de a nu dispune lucrurile în mod izolat, ci de a cuprinde acest simț al distanței, dacă se urmărește realizarea unui învățământ de istorie corect.
Este important să se atragă atenția asupra unor deosebiri caracteristice atunci când se tratează diferite epoci temporale, pentru ca elevii să capete o imagine despre cum se deosebesc intervalele de timp între ele. Este vorba ca elementul istoric să trăiască de preferință în imaginea realizată asupra timpului, în introspecția timpului. Însă aceasta acționează puternic asupra a ceea ce se află în lăuntricul omului, antrenează elementul lăuntric al omului. Și dacă predăm în așa fel învățământul de istorie încât el să nu își ocupe locul potrivit, ci să cuprindă elementul lăuntric într-un mod prea interesat, prin aceea că se tratează iar și iar tocmai istoria locală, a patriei, și se acordă o mai mică atenție evenimentelor petrecute la distanțe mai mari, prin urmare dacă învățământului de istorie i se acordă o poziție eronată, dacă, în ceea ce privește învățământul de istorie, ne orientăm în mod exagerat, asupra anumitor lucruri, asupra unui fals patriotism și a altor aspecte de acest gen – eu consider că exemplele în acest sens nu se vor afla la o prea mare distanță de dumneavoastră –, atunci efectul este în special o acționare asupra stării de a deveni încăpățânat și prost-dispus lăuntric. Acesta este un efect secundar și, înainte de toate, prin aceasta se ajunge ca omul să fie înclinat înspre a nu fi obiectiv față de manifestările lumii. Și acesta reprezintă marele rău al zilelor noastre. Predarea necorespunzătoare a geografiei și realizarea unui învățământ de istorie eronat pe parcursul acestei ere au contribuit într-o mare măsură la apariția a ceea ce reprezintă marea boală a epocii contemporane. Și probabil că veți putea să gândiți înapoi în timp ce vi s-a oferit la istorie, și din aceasta veți realiza cât de greu vă este să vă descurcați în fața anumitor fenomene.
Acestea sunt exemple care arată modul în care trebuie să se desfășoare învățământul și procesul educativ, dacă dorim să realizăm o conectare într-un mod sănătos la condițiile de viață, la impulsurile vieții însăși. Noi pur și simplu nu putem să predăm în așa fel încât numai să căutăm să terminăm o anumită materie, ci trebuie ca, înainte de toate, să ne îndreptăm atenția asupra condițiilor de viață ale oamenilor din punct de vedere trupesc, sufletesc și spiritual. Într o anumită măsură, întotdeauna trebuie să ne stea omul în față ochilor. Și el trebuie să ne stea în așa fel în fața ochilor încât să-l putem cuprinde cu privirea și pe el însuși ca întreg, în măsura în care este desigur o făptură care lucrează foarte intens și între momentul adormirii și cel al trezirii. Căci în situația în care nu acordăm nici un fel de importanță faptului că omul mai și doarme – și învățământul din zilele noastre face acest lucru, fără excepție, el nu se gândește deloc la faptul că omul mai și doarme, sau o facem cel mult din punct de vedere igienic – și că, în acest timp, în om continuă să lucreze, într-un mod oarecare, ceea ce se face în timpul procesului de învățământ, atunci aceasta are un efect foarte precis: Prin aceea că nu se ține cont de faptul că în timpul nopții ceva iese din el, omul este transformat într-un automat.
Și, într-adevăr, s-ar putea spune că, în multe privințe, în zilele noastre educația și învățământul nu sunt o educație și un învățământ orientate către omenie, ci înspre cel mai pregnant tipus al automatului uman, care este dat prin birocrație. În zilele noastre educația se execută în mare măsură pentru birocrație. Birocrația constă în principal în aceea că omul nu mai este om, ci o încheiere, o anumită existență, o existență prestabilită. Avem în fața noastră omul, și este indiferent că este omul A sau omul B, dacă amândoi sunt birocrați sau referenți. Este tot una dacă este vorba despre omul A sau B, dacă este X, Y sau Z.
Asta provine din faptul că în cadrul educației s-a ținut cont numai de omul treaz; pentru că, în general, s-a negat elementul spiritual și, din această cauză, nu se vede nimic între momentul adormirii și cel al trezirii. Este ceea ce în filozofia mai nouă a apărut în prim plan atât de înspăimântător la Descartes și Bergson [Nota 7]; prin aceea că acești filosofi susțin că Eul ar fi elementul de continuitate în om, ne îndeamnă să ne uităm numai la acesta, căci în Eu ar fi cuprinsă realitatea. Eu aș dori numai să le atrag în mod serios atenția oamenilor asupra faptului că în acest caz ei încetează să existe atunci când încep să adoarmă, și încep din nou să fie de abia atunci când se trezesc; căci Eul nu este cuprins în răstimpul dintre momentul adormirii și momentul trezirii. El se retrage atunci, așa că de fapt formula de existență carteziană și bergsoniană nu trebuie să sune: „Gândesc, deci exist „, ci: „Eu am gândit pe 2 iunie 1867 de la ora 6 dimineața și până la ora 8 seara, prin urmare am existat în acest timp; apoi, am gândit în ziua următoare de la ora 6 dimineața și până la ora 8 seara, prin urmare am existat în acest interval de timp.” Astfel se ajunge la concluzia că sinele ar fi ceva foarte complicat. Căci ar trebui lăsat de o parte ceea ce se află la mijloc. Însă oamenii nu se gândesc la aceasta, pentru că ei vor să aibă de a face numai cu tot felul de idei și abstracțiuni, și nu cu realitățile care se află la baza entității umane.
În învățământ trebuie să avem de a face cu realități, și atunci vom educa din nou oameni. Nu trebuie să ne intereseze ca după aceea să ia naștere aranjamentele corecte, căci acestea vor fi făcute de oamenii care au fost educați ca lumea. Însă de abia aici se află ceea ce ne poate aduce la o înțelegere profundă a faptului că viața spirituală trebuie să fie o viață independentă și de sine-stătătoare. Se pot educa oameni numai dacă se acționează exclusiv asupra educației oamenilor, și dacă se gândesc aranjamentele de abia ca urmare a acestei educații umane, pe care nu o face în prealabil statul. Din aceasta cauză, viața spirituală nu poate să fie o anexă a statului sau a economiei, ci trebuie ca această viața spirituală să se dezvolte din sine însăși*.
* Vezi Rudolf Steiner: Structurarea în trei elemente a organismului social în necesitățile lor vitale de prezent și viitor. GA 23, Articole asupra organizării tripartite a organismului social și a problemelor contemporane GA 24.
