Probabil că din analizele pe care le-am făcut v-ați dat seama de faptul că profesorul trebuie să implice deja în toate considerațiile sale o cunoaștere mai exactă și a omului fizic-trupesc. Și ne ocupăm acum cu astfel de analize, care aparent sunt mai îndepărtate, din cauză că ne aflăm în cadrul școlii noastre în fața unei misiuni foarte importante, și anume aceea de a adăuga claselor propriu-zise de școală primară și clasa a zecea, care va conține atunci totuși băieți și fete mai maturi; în această situație, ne aflăm în fața unei vârste care va trebui tratată cu o deosebită atenție. De fapt, în aceste zile aș dori să mai lucrez în această direcție și anume aceea de a trezi în dumneavoastră o abordare profundă tocmai a acestei vârste a copiilor, care, precum știm, se află în strânsă legătură cu importante stări de dezvoltare.
Dumneavoastră puteți spune că acest aspect îi privește numai pe aceia care se ocupă de acești copii. Însă această afirmație nu este adevărată. Căci colegiul nostru profesoral trebuie să devină din ce în ce mai unit, până la a fi un adevărat organism; și, în acest sens, va trebui să fim cu toții implicați într-un anumit mod, direct sau indirect, în procesul de educație de ansamblu a copiilor în școală.
Trebuie numai să mai fac niște considerații înainte de a analiza împreună cu dumneavoastră cerințele celui de al paisprezecelea, al cincisprezecelea și al șaisprezecelea an de viață al copilului. Și va trebui să realizăm împreună, în conferința comună, planul de învățământ [Nota 8] tocmai pentru această importantă clasă a zecea.
Ei bine, astăzi aș dori să mai continui în stilul în care am început ieri și alaltăieri. Aș dori să vă pun în fața sufletelor mai întâi încă o dată analizarea așa-numitei relații dintre elementul spiritual-sufletesc și elementul fizic-trupesc la om, în special la copil. Fiindcă elementul spiritual-sufletesc există, în zilele noastre, în cadrul culturii și formării generale, aproape numai sub formă intelectuală. Căci de fapt noi nu avem în cadrul vieții noastre culturale o viață spirituală vie propriu-zisă. Și în acele regiuni ale Europei Centrale care încă mai sunt impregnate de catolicism, catolicismul a luat forme ireale, așa că nici acolo nu se poate spune că avem un aport deosebit în ceea ce privește mijlocirea religioasă a vieții spirituale. Iar aceasta fiindcă viața spirituală evanghelică a devenit mai mult sau mai puțin complet intelectualistă. Și acum, bineînțeles că viața spirituală propriu-zisă poate să pătrundă în școală noastră numai în condițiile în care corpul nostru profesoral se compune din antroposofi. Prin aceasta, și nu prin predarea antroposofiei – căci școală noastră nu trebuie să devină o școală generatoare de concepții asupra lumii –, prin întregul mod de comportare al cadrelor noastre didactice, prin ceea ce poartă profesorii noștri în sufletele lor, se aduce în școala noastră, prin elemente sufletești imponderabile, acest spiritual-sufletesc.
Dacă acum îndeplinim ceea ce trebuie să le inducem copiilor în cele mai diferite domenii, prin urmare, vreau să spun, ceea ce le inducem în timp ce citim împreună cu ei sau le transmitem ceea ce conduce la gestul de a citi, ceea ce le inducem ca fiind elementul gând în cadrul procesului de socotit, ceea ce îi învățăm și în ceea ce privește istoria naturii sau științele naturii – prin toate acestea, care se exprimă sub formă de gânduri, apropiem de ei diferite reprezentări. Iar a apropia de copii reprezentări este în fond o cu totul altă activare în ceea ce privește organismul copilului decât aceea care se amestecă parțial în celelalte, sau care se execută în mod individual, independent. Căci, nu-i așa, elementul corporal-trupesc este implicat în mod complet independent la euritmie, la învățământul de muzică, la învățământul de gimnastică, într-o anumită măsură la învățământul instrumental, însă nu mai este implicat la orele de cor. Desigur că totul este numai relativ. Însă, în general, ceea ce le prezentăm, ceea ce le aducem copiilor în cadrul creat de către aceste obiecte de învățământ, chiar și ceea ce învață copilul atunci când citește, când scrie, unde apelăm puternic la activitatea corporală, este polar diferit față de materiile de învățământ în cadrul cărora acest aspect este cu mult mai puțin pregnant, cum ar fi, de exemplu, la socotit, cadru în care activitatea corporală joacă un rol subordonat; în timp ce, tocmai în cazul scrisului, activitatea corporală joacă un rol foarte important.
Ei bine, în legătură cu toate aceste amănunte, ar trebui de fapt să vorbim destul de mult. Eu aș dori să lămuresc numai în cazul scrisului măsura în care activitatea corporală joacă aici un rol. În ceea ce privește scrisul, există două tipuri de oameni – eu cred că le-am mai vorbit deja în legătură cu această stare de fapt celor care sunt de mai mult timp aici –, așadar există două tipuri de oameni. Oamenii care se încadrează în primul tip scriu în așa fel încât scrisul apare cursiv, într-o anumită măsură, din mână. Este vorba despre formarea scrisului efectiv în încheietura mâinii. Învățământul scrisului de afaceri pune accentul în special asupra faptului ca scrisul să fie în încheietura mâinii. Și, în fond, asta este tot ceea ce apoi întră în discuție în ceea ce privește scrisul. Acest lucru este la acest tip de oameni astfel, încât ei sunt predispuși să învețe scrisul în acest mod. Celălalt tip este predispus înspre a privi semnele utilizate în scriere. El își îndreaptă mereu privirea asupra propriului său scris și are, față de propriul său scris, un comportament estetic, chiar dacă nu foarte puternic. El privește ceea ce scrie, și simte o anumită plăcere când vede cum arată literele sale. Acesta este tipul care pictează. În acest caz, scrisul nu se află atât de puternic în încheietura mâinii. Există oameni care scriu așa cum scrie omul de afaceri, comerciantul; acesta nu pictează deloc. Eu am făcut cunoștință cu un mod ciudat de instruire, de îndrumare în ceea ce privește scrisul, într-o școală care realiza un fel de pregătire a oamenilor de afaceri. Oamenii erau puși să facă permanent tot felul de linii și, în această situație, nu-i așa, ei făceau fiecare literă dintr-o anumită trăsătură a încheieturii mâinii iar scrisul căpăta un anumit caracter, în așa fel încât totul era elan în el. Ei bine, vă reamintesc doar că ceea ce se face în mod extremist conduce la ceva înspăimântător. Probabil că ați cunoscut deja oameni care, înainte de a începe să scrie prima literă, vântură instrumentul cu care scriu prin aer, făcând tot felul de mișcări largi în aer. Este o stare cumplită atunci când aceste mișcări largi executate din încheietura mâinii sunt duse până la extrem. De fapt, ar trebui să ajungă la om acel scris pictat. Căci el este cu mult mai igienic și cu mult mai sănătos. Dacă scriem în așa fel încât, în același timp, ne privim scrisul și resimțim o anumită plăcere estetică la vederea semnelor scrisului nostru, prin urmare dacă scriem în mod pictat, atunci aspectul mecanic este împins mai mult înapoi în corp. Nu mai scrie încheietura mâinii, scrie mai mult organismul lăuntric. Și acest aspect este deosebit de important, căci aspectul mecanic este îndepărtat de periferie și orientat mai mult asupra întregului om. Veți observa și următorul aspect: dacă vă reușește să orientați pe cineva foarte bine asupra acestui scris pictat, atunci până la urmă respectivul va învăța să scrie și cu degetele de la picioare. Și acesta ar reprezenta un anumit triumf, dacă s-ar putea ajunge până acolo încât să poată fi formate în mod corect litere prin poziționarea unui creion între degetul mare și cel alăturat de la picior. Eu nu mă refer la faptul că acest lucru ar trebui dezvoltat din punct de vedere artistic; însă în aceasta constă respectivul transfer al activității mecanice asupra întregului om.
Ei bine, în această privință oamenii sunt, după cum se cunoaște, deosebit de neîndemânatici, ei nu pot nici măcar să ridice cu degetele de la picioare, așa cum o fac cu mâna, dacă le cade ceva de pe chiuvetă, dar ar trebui să poată face măcar acest lucru. Sună grotesc atunci când spunem asta. Însă dumneavoastră veți înțelege că aceasta indică un alt aspect important. Prin urmare, ar trebui să se practice scrisul pictat, căci, pe de o parte, este împinsă înapoi, în corp, activitatea mecanică propriu-zisă, și este adusă la suprafață, adusă în afara suprafeței, relația omului față de ceea ce este scris. Omul este introdus în mediul care îl înconjoară. Omul ar trebui în fond să se obișnuiască să și vadă tot ceea ce face, să nu o facă participând într-un mod complet lipsit de orice fel de gând, ci să și vadă ceea ce face; căci, de cele mai multe ori, omul scrie fără să se gândească.
Prin urmare, scrisul este o astfel de activitate multilaterală. Însă tocmai din acest motiv vom putea privi și scrisul, într-un anumit sens, ca pe ceva important. Atunci când socotește, în cadrul aritmeticii, activitatea propriu-zisă de scriere nu poate intra în discuție, pentru că omul este prea puternic solicitat prin activitatea de gândire; în aceasta situație, activitatea de scriere trece, mai mult sau mai puțin, pe planul secund.
Acum, este necesar să ne fie limpede ce se petrece de fapt în om atunci când citiți ceva cu copilul. Este – în fond – o activitate care are mai întâi un caracter spiritual. Aceasta se continuă în corporalitate. Și, exact în cazul acelor lucruri care pornesc de la activitatea spirituală a gândurilor, la acestea se supun în mod deosebit solicitării elemente subtile ale organizării fizice umane. Dumneavoastră puteți ajunge la această concluzie și de pe poziția de fiziolog, dacă vă faceți o imagine despre partea mai profund dispusă a creierului uman, despre materia albă. Căci, de fapt, aceasta este cea mai perfect organizată. Ea este cea care merge mai mult în sensul funcționalului, în timp ce materia cenușie superficială, care este, prin urmare, dezvoltată în mod deosebit de puternic la om, se află dispusă pe o treaptă de dezvoltare foarte înapoiată; aceasta este transmițătorul de hrană al creierului. Conform evoluției, nu scoarța cerebrală este elementul mai deplin dezvoltat; ci părțile aflate sub aceasta reprezintă partea mai evoluată. Prin urmare, dacă îi prezentăm unui copil ceva ce trebuie observat, analizat, sau ceea ce trăiește atunci când citește, noi îi solicităm foarte mult materia cenușie și, în om, are loc un proces metabolic subtil. Acest fin proces metabolic, care are loc în aceasta situație în om, se extinde, chiar dacă într-un mod foarte subtil, asupra întregului organism. Și, exact atunci când credem că îi dăm de lucru spiritual copilului, de fapt acționăm cel mai puternic din punct de vedere trupesc-fizic asupra acestuia. Este vorba despre o pătrundere aproape forțată, am putea spune, în metabolism, în timpul observatului, la citit, la povestire-ascultare. În aceste cazuri, copilul este deosebit de puternic solicitat. Este ceea ce s-ar putea numi: imprimarea elementului spiritual în elementul trupesc. Este necesară un fel de încarnare, de reprezentare trupească a ceea ce dezvoltăm în cadrul observării, al povestirii-ascultării. Este necesar să se formeze un fel de fantomă corporală, care să prindă rădăcini în întregul organism. În organism lucrurile se petrec astfel încât se depun săruri fine. Nu trebuie să ne imaginăm acest fenomen într-un mod prea grosier. În întregul organism se incorporează o fantomă de sare, și atunci există necesitatea ca aceasta să fie din nou dizolvată prin metabolism.
Acesta este procesul care se desfășoară atunci când citim sau când povestim-ascultăm. Determinăm cel mai mult metabolism în corp, prin procesul de învățământ, chiar și atunci când credem că îl solicităm din punct de vedere spiritual-sufletesc. Și de acest aspect trebui să se țină cont în mod deosebit în cadrul procesului de învățământ. Din aceste considerente, nu putem să procedăm altfel decât să reprezentăm, să structurăm în așa fel ceea ce povestim sau cerem să fie citit, încât să corespundă din toate punctele de vedere în două direcții. În primul rând, să corespundă în sensul de a structura ceea ce s-a povestit și s-a citit, în așa fel încât copilul să aibă numaidecât un anumit interes față de aceste lucruri, să urmărească totul cu un anumit interes. În cazul în care acest interes acționează, dacă interesul se găsește în suflet, avem de-a face cu un fel fin sentiment de plăcere. Acesta trebuie să existe întotdeauna. Acest sentiment subtil de plăcere se exprimă din punct de vedere fizic printr-o fină secreție a glandelor și, prin această secreție a glandelor, se resoarbe ceea ce s-a generat în materie ca depuneri de săruri datorită cititului și prin povestire-ascultare. Noi trebuie să încercăm să nu-i plictisim pe copii, să nu-i prezentăm copilului ceva ce îl plictisește; căci, astfel, nu se dezvoltă nici un sentiment de interes, și atunci se generează și se distribuie în corp acele săruri nedizolvate, iar efectul acțiunii noastre este acela că, mai târziu, copilul capătă tot felul de boli de natura metabolică. Și de acest aspect trebuie să se țină seama în special în cazul fetelor. Stările de tipul migrenelor sunt o urmare a faptului ca ele sunt „îndopate” într-un mod mult prea unilateral cu tot felul de informații, pe care trebuie să le învețe fără ca acestea să fie înveșmântate într-un astfel de tip de povestire, care să le producă bucurie. Ele sunt umplute cu mici ace de sare, care nu s-au dizolvat cum trebuie, cu tendința formării de astfel de ace.
Într-adevăr, este absolut necesar să ținem cont de aceste aspecte. Și apoi, vedeți dumneavoastră, vine adevărata parte dureroasă, care constă tocmai în aceea că noi totuși nu avem timp pentru atât de multe lucruri. Ar trebui să avem grijă ca numeroasele texte care trebuie citite, care se găsesc în cărțile de citire utilizate în zilele noastre (și, la vederea cărora, îți vine să te urci pe pereți), să nu fie utilizate de către noi. Eu am văzut totuși utilizându-se la clasă manuale de citire atât de diverse, cu o selecție de texte care sunt groaznice. Nu avem voie să uităm faptul că noi îi pregătim pe copii din punct de vedere fizic pentru întreaga viață. Dacă le predăm niște lucruri atât de triviale, așa cum le găsim scrise de cele mai multe ori în manualele de citire utilizate în mod curent, nu facem nimic altceva decât să le formăm organele lor cele mai fine în această direcție; și copilul se transformă într-un filistin, în loc să devină un om pe deplin și armonios dezvoltat.
Este necesar să știm cât de mult lucrăm la întreaga formare și dezvoltare a copilului prin citire, prin învățarea cititului. Mai târziu, aceste lucruri vor ieși din nou la iveală. Din această cauză v-aș ruga să încercați să selectați din clasici sau din orice altă parte textele, și să compuneți dumneavoastră înșivă materialul de citire, să nu luați nimic din manualele de citire curent utilizate, care sunt de o brutalitate aproape îngrozitoare. Acestea ar trebui de fapt să joace un rol pe cât posibil mai puțin important. Bineînțeles că este mult mai incomod să căutăm și să adunăm singuri textele, însă acest lucru este totuși necesar, și este nevoie să ținem cont în mod deosebit de aceste aspecte; căci, în aceasta constă misiunea școlii noastre Waldorf, să facem lucrurile acestea, care în fond reprezintă niște aspecte metodice, altfel decât sunt făcute în mod obișnuit*. Prin urmare, este vorba să avem grijă ca atunci când citim sau povestim-ascultăm, chiar dacă prezentăm istoria naturii, să nu facem nimic nociv în aceste două direcții.
* Vezi: „Lumina Soarelui” ( „Der Sonne Licht”), manualul de citire al Școlii Libere Waldorf.
Într-un sens contrar acționează atunci elementul euritmic, elementul melodic; în acest context are loc un cu totul alt proces organic. Căci în toate organele care participă în acest sens se incorporează elementul spiritual. Dacă îl lăsați pe copil să euritmizeze, atunci acesta face mișcare și, prin desfășurarea acestei mișcări, elementul spiritual care se găsește în membre curge din organe către în sus. Este o eliberare a elementului spiritual atunci când îl punem pe copil să euritmizeze sau să cânte. Elementul spiritual, față de care membrele au o reacție de respingere, este eliberat. Acesta este procesul real. Prin urmare, ceea ce realizez este un adevărat proces de extragere a elementului spiritual din copil. Și aceasta are din nou drept urmare faptul că, atunci când copilul încetează să mai facă astfel de exerciții, spiritualul așteaptă să i se găsească o utilizare. V-am explicat acest aspect și ieri, însă în altă privință. Însă elementul spiritual așteaptă de asemenea să fie din nou fixat. Am realizat cu adevărat o spiritualizare a copilului prin aceea că l-am pus să facă gimnastică, să euritmizeze sau să cânte. Copilul a devenit o cu totul altă făptură; el are cu mult mai mult spirit în sine. Însă acest element vrea să se consolideze, vrea să rămână în copil; și noi nu trebuie să împiedicăm aceasta. Și, în acest sens, există cel mai simplu mijloc imaginabil: după ce a euritmizat, a făcut gimnastică sau a cântat, îl facem pe copil să se liniștească puțin. Lăsăm acum întreaga grupă să se odihnească puțin, și încercăm să menținem această liniște, chiar și numai pentru câteva minute. Cu cât copiii sunt mai mari, cu atât acest lucru este mai necesar. De acest aspect trebuie să ținem cont în mod necesar, și, de altfel, a doua zi tot nu avem ceea ce ne trebuie de fapt. Căci nu este chiar foarte corect să „fugărim” din nou copiii, ci ar trebui să-i lăsăm puțin să se liniștească.
Prin toate acestea, în fond, nu facem altceva decât să reproducem un principiu al lumii. Căci oamenii fac toate teoriile posibile despre materie și spirit. Însă la baza ambelor aceste elemente, atât a materiei cât și a spiritului, se află ceva superior. Și, de fapt, putem spune: dacă acest ceva superior este adus într-o stare de liniștire, atunci este materie; dacă acest ceva superior este adus într-o stare de mișcare, atunci este spirit. Acest principiu, întrucât este unul foarte înalt, poate fi transpus și asupra omului. Prin liniște, omul creează o schemă în sine pentru ceea ce este eliberat în spiritual, în modul în care am povestit. Aceasta se sedimentează, și el poate apela atunci la ea. Este bine și ca doar să se cunoască așa ceva, pentru că atunci mai putem găsi o mulțime de alte corelații și la alte lucruri, pentru a ne putea comporta în mod corespunzător față de copii.
Acum este important să se aplice aceste enunțuri într-un mod și mai exact. Avem la școală un amalgam format din copii care sunt săraci în ceea ce privește fantezia și copii care sunt ceva mai bogați în fantezie. Însă, în acest sens, nu trebuie să ne gândim imediat că jumătate dintre copiii din școală sunt poeți, iar cealaltă jumătate nu. Acest lucru se observă mai puțin în ceea ce privește activitatea efectivă, propriu-zisă, a fanteziei, decât în ceea ce privește dezvăluirea memoriei. Căci, după cum se știe, memoria este foarte îndeaproape înrudită cu activitatea fanteziei. Căci noi avem copii – și ar trebui să observăm, să urmărim acest lucru –, care uită repede imaginea a ceea ce au trăit, a ceea ce au auzit; imaginile dispar ușor. Și, pe de altă parte, avem copii la care aceste imagini rămân, se dezvoltă de-a dreptul transformându-se într-o putere independentă, ieșind mereu, în mod nedorit, la suprafață. Este bine să se observe că există aceste două tipuri. Este de la sine înțeles faptul că există toate variantele posibile de tranziție de la un tip către celalalt. Dacă avem în față noastră copii bogați în fantezie, atunci aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că ei au o memorie care acționează în așa fel încât lucrurile ies la suprafață într-o formă transformată. Însă, mult mai adesea, ne întâlnim cu situația în care acestea ies la suprafață netransformate, ies la suprafață sub formă de reminiscențe, astfel încât copiii sunt practic prizonierii a ceea ce au preluat în sine. Și mai există și unii la care totul dispare din nou.
Acum este important să știm să-i tratăm în mod corespunzător pe copiii pe care i-am încadrat în aceste tipuri. Căci noi avem cu adevărat posibilitatea să ne ocupăm cu o grupă de copii într-un mod multilateral, dacă ne însușim în acest scop o rutină, în cel mai bun sens al cuvântului, o rutină în sens spiritual. Și, ajunși în acest punct, este bine ca în cazul copiilor care au o memorie slabă, prin urmare care nu reușesc să aducă la suprafață imaginile, să încercăm ca ei să observe mai mult atunci când citesc, ca ei să pună un accent mai mare pe ascultarea a ceea ce se povestește, în timp ce, la copii – la care observăm că sunt de-a dreptul prizonieri ai imaginilor create, ai imaginilor pe care le-au preluat – să punem un accent mai puternic pe scris, pe exercițiu, pe ajungerea în mișcare. Prin urmare, noi ar trebui practic să încercăm să ocupăm o grupă mai mare de copii în așa fel încât să le oferim posibilitatea celor care fac parte din jumătatea mai săracă în fantezie să practice cititul și observatul. – Desigur că doar ceva mai mult! Căci toate lucrurile sunt într-un anumit grad relative. – În cazul copiilor mai bogați în fantezie ar trebui să cultivăm în mod deosebit pictura, scrisul.
Și acestea pot fi extinse. Astfel că este de o însemnătate deosebită să se observe și să se urmărească, de exemplu, următorul aspect – noi ne putem însuși lucrurile treptat, încetul cu încetul numai pentru că, înainte de primul an, nu am putut dezbate totul: este bine ca în cazul copiilor săraci în fantezie, prin urmare în cazul acelor copii care nu aduc cu ușurință la suprafață imaginile, să căutăm să-i punem să facă exercițiile euritmice mai mult în poziție stând în picioare, prin urmare de preferință cu mâinile. În cazul copiilor care au o fantezie mai bogată, care sunt chinuiți de rezultatele reprezentărilor lor, va fi deosebit de favorabil dacă aducem întregul corp în mișcare prin alergare, prin pășire, prin mers. Și în acest sens putem să acordăm o mână de ajutor – și acest aspect este deosebit de important –, și anume să și acordăm atenția necesară unor astfel de aspecte. Mai trebuie să spunem și că este deosebit de bine să se exerseze în special consonanța pentru copiii mai flegmatici în privința aducerii la suprafață a imaginilor, care, prin urmare, aduc mai greu la suprafață reprezentările. Iar în situația celor care sunt chinuiți de fanteziile lor, este bine să se execute multă vocaliză euritmică. Putem să observam că, atunci când copiii vocalizează, tocmai se liniștește ridicarea la suprafață a reprezentărilor din organism, în timp ce, la consonanță, acestea sunt aduse la suprafață; astfel încât pe aceia care sunt mai săraci în fantezie, care, prin urmare, nu sunt chinuiți de către fanteziile lor, care uită ușor, îi punem să euritmizeze consonantic, în timp ce, pe ceilalți, care sunt chinuiți de fanteziile lor, de reprezentările care le apar, îi punem să euritmizeze vocalizând. Dacă se ține seama de astfel de lucruri, se poate realiza mult într-o grupă de copii.
Și apoi aș dori să mai menționez că și pentru aspectul muzical este foarte bine dacă reușim să obținem o imagine asupra modului în care sunt dotați copiii în acest sens, dacă sunt bogați în fantezie sau mai săraci în această privință – prin urmare cu această extindere asupra memoriei. – Copiii se ocupă atunci, dacă ei sunt săraci în fantezie, prin urmare dacă le este greu să aducă la suprafață reprezentările lor, mai mult prin aceea că li se cere să practice muzicalul mai mult pe plan instrumental, în timp ce, atunci când este vorba despre copiii care au o fantezie bogată, care prin urmare sunt chinuiți de imaginația lor, căutăm să-i ocupăm mai mult, chiar în extremis, prin cântec. Căci ar fi ideal dacă am reuși să realizăm toate acestea astfel încât – desigur că am avea nevoie de spațiile necesare pentru aceasta – să-i putem ocupa pe copii în același timp cu interpretatul și cântatul. Dacă acest dublu aspect, care ar putea să aibă o atât de puternică influență asupra copiilor – ascultarea muzicalului și realizarea muzicalului – acționează printr-o întrepătrundere, atunci are loc un efect armonizator deosebit de puternic. Și poate că s-ar putea ajunge până într-acolo încât să se realizeze o alternanță în acest sens. În cadrul procesului de învățământ ar fi de o însemnătate deosebită dacă ar fi posibil să lăsăm una din jumătăți să asculte în timp ce cealaltă jumătate cântă, și apoi din nou invers. Acesta este un lucru foarte mult de dorit, care ar trebui să se practice. Căci în timp ce se ascultă muzicalul, este astfel încât, înainte de toate, se acționează vindecător, în mod igienic, asupra a ceea ce capul ar trebui de fapt să facă asupra organismului uman; atunci când copiii cântă chiar ei, se acționează curativ asupra a tot ceea ce trebuie să facă de fapt corpul asupra capului. În acest mod, oamenii ar deveni cu mult mai sănătoși, dacă s-ar face tot ceea ce ar trebui să se facă în cadrul procesului de învățământ.
Noi de fapt nici nu suntem suficient de conștienți de modul în care au evoluat lucrurile în ceea ce privește dezvoltarea omenirii; oamenii au fost cândva în situația că îi lăsau pe copii să crească mai mult sau mai puțin sălbatic; nici nu îi educau și nici nu îi învățau în mod deosebit. Atunci nu se intervenea în libertatea omului, nu se intervenea în libertate așa cum o facem noi în zilele noastre. Noi începem să intervenim în libertatea omului încă de la vârstă de șase ani, și trebuie să reparăm ceea ce greșim – prin faptul că distrugem libertatea – printr o educație corespunzătoare. Trebuie să ne fie limpede faptul că acel „cum” al procesului de învățământ trebuie să fie îmbunătățit de către noi, pentru că, altfel, ne îndreptăm înspre o stare cumplită, îngrozitoare. Oamenii pot să stabilească câte vor: la ce nivel ridicat a ajuns cultura noastră, cât de puțini analfabeți mai există și așa mai departe…; ei sunt totuși numai niște șabloane a ceea ce s-a pregătit în școală, niște automate.
Și tocmai acest aspect trebuie să îl evităm, anume acela de a realiza în școală numai șabloane. Noi trebuie să-i permitem omului să ajungă la individualitatea sa. Astfel de lucruri devin deosebit de importante dacă dezvoltăm lucruri artistice într-o anumită măsură, de exemplu la toate formele recitării pe de rost. Căci învățarea pe de rost nu este deloc o treabă simplă. Recitarea pe de rost presupune o cale care să conducă conținutul pe care și-l însușește copilul de la spiritual-sufletesc înspre trupesc-fizic. Conținutul i-a fost „inoculat” copilului mai întâi din punct de vedere spiritual-sufletesc. Căci copilul trebuie să înțeleagă ceea ce învață pe de rost; nici nu poate fi vorba despre a învăța ceva pe de rost dacă el nici măcar nu înțelege ce anume învață pe de rost. Prin urmare, mai întâi avem această înțelegere. Însă prin aceea că învață cu adevărat pe de rost, ajunge în situația de a face acest lucru din ce în ce mai mecanic, trupesc-fizic. Și acesta este un drum care aduce conținutul a ceea ce trebuie învățat pe de rost mai întâi în plan subiectiv, și îl transferă apoi dincolo, în plan obiectiv. Însă în această activitate trebuie să fim realiști. Trebuie ca, prin aceea că acest conținut este transferat dincolo, către obiectiv, să oprim copilul și să-l facem să se asculte pe sine însuși. Trebuie să-i atragem atenția asupra faptului că trebuie să se asculte puțin pe sine însuși. Trebuie să-l facem pe copil ca, în măsura în care el recită acel conținut, să învețe din ce în ce mai mult să se asculte pe sine însuși. Aceasta se poate obține dacă, de exemplu, îndemnăm copilul să deosebească cu adevărat din sine însuși sunetele pe care le pronunță. Pentru aceasta îi vom spune copilului: „este ca și cum cele ce tu spui s-ar afla în jurul tău, iar tu le poți auzi”. Trebuie să încercăm să-l facem pe copil să se asculte pe sine însuși. Însă nu este suficient numai atât. Mai este necesar și cu totul altceva. Niciodată nu vom reuși să facem copilul să găsească cu adevărat trecerea dintre aspectul gânditor sau imaginativ, sau din punct de vedere al simțirii, deci dintre acest aspect al conținutului, și ceea ce a învățat pe de rost, dacă nu încercăm ca, înainte de a se instala starea de învățare pe de rost, să-i „inoculăm” conținutul respectiv foarte puternic din punct de vedere al simțămintelor. Pur și simplu nu este permis să se împingă nimic la a fi învățat pe de rost până ce copilul nu are, în ceea ce privește toate detaliile, un sentiment limpede, o simțire foarte bine conturată; și anume, înainte de toate, o simțire care să-i creeze posibilitatea de a avea o atitudine corespunzătoare față de respectivul conținut.
Să analizăm un caz extrem. Să ne gândim la o rugăciune; în această situație, copilul trebuie îndemnat – atunci când trebuie să învețe o rugăciune – să intre în legătură cu conținutul într-un fel de stare sufletească de venerație. Și noi trebuie să ne îngrijim ca el să intre mai întâi în această stare sufletească de venerație. Trebuie să ne ferim să creăm o situație în care să-l învățăm pe copil o rugăciune dacă nu îl aducem mai întâi în acea stare sufletească plină de venerație. Și, totodată, copilul nu trebuie să spună niciodată rugăciunea fără să aibă acea stare sufletească de venerație. Și nu trebuie nici să-i cerem copilului să spună o poezie simpatică, frumoasă, fără ca mai întâi să-i fi trezit un zâmbet ușor, o stare de bucurie, de încântare; nu trebuie să-i cerem acest lucru în mod autoritar, ci să lăsăm ca însuși conținutul să o trezească în el. Și, tot așa, la fel în toate.
Pe parcursul timpurilor s-au degradat încetul cu încetul foarte multe în ceea ce privește omenirea. Dumneavoastră poate că nu ați mai viețuit ca atare acest fenomen, deoarece în această privință am început să devenim mai înțelepți, mai raționali. Însă oamenii care sunt mai în vârstă astăzi au mai trăit, de exemplu, faptul că erau puși să învețe pe de rost lucruri care nu ar fi trebuit niciodată să fie învățate pe de rost. Istoria era predată astfel încât copiii o învățau pe de rost. Eu încă am mai văzut cum profesori de gimnaziu le cereau copiilor să aducă cu ei manualul de istorie, apoi se citea un fragment, un capitol, referitor la care se puneau după aceea întrebări. Și, în această situație, copiii îl învățau pur și simplu pe de rost. Am auzit că un elev eminent ar fi spus următoarele cuvinte: „Colivia din Ierusalim”. Și acest lucru s-a petrecut în realitate; în loc de „Țarul Rusiei” el a spus „Colivia din Ierusalim”*. Pentru el, această greșeală nu a reprezentat nimic, atât de puternic era respectivul elev prins în „recitarea” a ceea ce învățase pe de rost. Și se întâmplau multe astfel de lucruri. Multe din cele ce au condus tocmai înspre decadență veneau din această direcție, urmare a faptului că lucruri cum ar fi geografia sau istoria trebuiau pur și simplu învățate pe de rost.
* Este vorba despre o asemănare de cuvinte în limba germană. (n. t.)
Este necesar ca ceea ce se învață pe drept pe de rost, adică rugăciuni, poezii și așa mai departe, să fie pregătite în așa fel încât să existe și acea participare din punct de vedere al simțământului pe care trebuie să îl aibă copilul atunci când se ascultă pe sine însuși. Și, tocmai atunci când se roagă, copilul trebuie să aibă sentimentul: Tu te depășești acum pe tine însuți, tu spui ceva care te face să te depășești. Și la fel trebuie să fie cu tot ceea ce este atrăgător, plăcut și frumos.
Însă acest aspect are și semnificația sa corporal-fizică; căci de fiecare dată când îl învățăm pe copil ceva cu caracter tragic sau superior, sublim, noi acționăm în fond asupra metabolismului său. De fiecare dată când îi predăm copilului ceva ce are un caracter drăguț, plăcut, atrăgător, atunci de fiecare dată acționăm asupra capului său, asupra sistemului său neuro-senzorial. Și, în această privință, putem proceda în mod igienic. Dacă, de exemplu, avem un copil care – să spunem – este foarte superficial, care, prin urmare, dorește întotdeauna să aibă senzații, atunci încercăm să vindecăm acest copil prin aceea că îi creăm acea stare de spirit pe care trebuie să o aibă atunci când învață pe de rost ceva tragic, sau ceva sublim. Deja în acest mod îi venim copilului în ajutor. Și noi trebuie să luăm în considerare astfel de lucruri în cadrul procesului de învățământ.
Veți obține toate acestea atunci când chiar dumneavoastră înșivă veți avea o atitudine corespunzătoare față de procesul de învățământ, ceea ce înseamnă să vă puneți mereu în față sarcina de a încerca din când în când să vă răspundeți lăuntric, de-a dreptul meditativ, chiar și numai pe scurt, la următoarea întrebare: Ce oferi tu de fapt omului prin aceea că îl înveți istorie, geografie și așa mai departe? Pentru profesor este deosebit de necesar să-și clarifice ceea ce face el de fapt. Căci noi am vorbit, desigur, în modul cel mai multilateral, despre ceea ce trebuie să îi oferim copilului la istorie, geografie și așa mai departe. Nu trebuie să ne declarăm mulțumiți cu astfel de lucruri numai dacă le cunoaștem, ci este necesar să le chemăm în fața sufletului meditând puțin. Dacă, de exemplu, profesorul de euritmie știe că el eliberează spiritul din membrele copilului, dacă cel care îi învață pe copii să citească știe că el încarnează elementul spiritual, îl încorporează, și dacă face ca acest lucru să-i fie întotdeauna limpede, atunci el vede, într-o anumită măsură, cum – dacă citește într-un mod greșit, necorespunzător, sau dacă le predă copiilor lucruri plictisitoare – vede cum copilul este din ce în ce mai mult predispus înspre o boală de natură metabolică, el simte cum îl creează pe diabeticul de mai târziu prin aceea că îl pune pe copil să citească lucruri plictisitoare; atunci, el va simți adevărata răspundere. Dumneavoastră creați diabetici dacă îl ocupați mereu pe copil peste măsură cu cititul de lucruri plictisitoare. Veți da naștere astfel la oameni care se pierd în viață, dacă nu lăsați spiritul eliberat să se liniștească după un exercițiu corporal, sau după cântec.
Acestea sunt aspecte deosebit de importante și de necesare pentru un profesor: să se gândească din când în când la ceea ce face. Și acesta nu este în fond un sentiment apăsător; căci profesorul, cadrul didactic, care are mult de a face cu cititul, va ajunge prin aceasta la sentimentul că el incorporează de fapt mereu ceva, că el lucrează mereu la corporalitatea umană și, prin aceasta, trimite în lume oameni puternici sau slabi și în ceea ce privește fizicul lor.
Profesorul de lucru manual va putea să și spună că el lucrează în mod deosebit asupra spiritului. Dacă noi tricotăm cum trebuie cu copiii și dacă facem lucruri care au sens, sau, prin intermediul învățământului de aptitudini practice, meșteșugăresc și de lucru manual, facem lucruri care au sens, atunci cu adevărat lucrăm mai mult asupra spiritului decât dacă îi învățăm pe copii ceea ce se consideră a fi spiritual.
Desigur că în această direcție se poate face foarte mult. Căci acest aspect se regăsește în faptul că, în cadrul învățământului de lucru manual [Nota 9], copiii fac multe lucruri în mod total greșit. În această direcție putem acționa într-un mod deosebit de favorabil. Am observat odată cum la noi, la Dornach, copiii brodau pernițe, pe care se aplica o broderie sau alta. Ar trebui să se aibă grijă ca acestea să devină cu adevărat pernițe. Căci nu avem o pernă, dacă brodăm ceva arbitrar pe ea. Trebuie ca din ceea ce s-a brodat pe perniță să rezulte că pe aceasta se poate culca o ureche.
Se pare că tuturor copiilor le face o deosebită plăcere să execute tot felul de acoperitori care se pun pe cănile de ceai sau de cafea. Însă ei trebuie să facă acest lucru în așa fel încât să se și potrivească în acest scop. Dacă fața de pernă se deschide în jos, atunci ceea ce execut cu ajutorul mâinilor trebuie să se continue în desen. Trebuie să rezulte din desen că acolo trebuie să se deschidă. Copilul este atât de pervertit din cauza relațiilor existente, încât, acolo jos, unde trebuie să poată fi deschisă pernița, face un desen care arată în felul următor:
Ori, acesta este exact pe dos. Trebuie ca de pe desen să se poată vedea unde se deschide perna și unde se închide, unde nu se poate deschide. De asemenea este necesar să-i învățăm pe copii să facă deosebirea, dacă ceva ce se pune în jurul gâtului, prevăzut prin coasere cu șnururi – trebuie să fie astfel încât în jos să fie mai larg, și în sus mai îngust. Dacă se face un cordon, atunci trebuie să se poată observa imediat că se deschide în același mod înspre ambele părți, că la mijloc desenul este cel mai lat. Copiii trebuie să se integreze peste tot în forme.
Toate acestea pot avea un efect deosebit de puternic și, în acest sens, veți obține ceva numai dacă într-adevăr nu lucrați numai din ochi, ci dacă le creați prin simț. Trebuie să creați un simț în acest sens, pentru ca el să vrea să aibă desenul în așa fel încât să îl simtă într-o anumită măsură: el desparte asta în partea de jos, și îl apasă de sus, tinde de sus în jos. Aceasta trebuie să se transforme în sentiment, în simțire; trebuie să simțim până în mână ceea ce urmează să se lucreze cu mâna. În fond, omul este și în acest sens implicat în întregime cu făptura sa și gândește cu întregul său trup. Prin urmare, trebuie să se încerce ca lucrurile să fie simțite. În cadrul învățământului de lucru manual trebuie să se lucreze în sensul simțirii. Într-o anumită măsură este necesar ca un copil, dacă dorește să brodeze un colț, să aibă următorul sentiment: Acest colț trebuie să fie brodat în așa fel, încât, dacă mă poziționez în spatele broderiei, să nu pot trece prin ea. Căci dacă este altfel, dacă se poate trece prin ea, atunci aceasta trebuie să mai fie în legătură cu ceva din care să rezulte clar: pe aici se poate trece. Așa trebuie să se facă*. În acest sens, profesorul de lucru manual poate deja să spună: eu fac acest lucru astfel, pentru a fi deosebit de activ în ceea ce privește activarea spirituală a copilului. Nimeni nu trebuie să se simtă marginalizat prin vreo parte a procesului de învățământ.
* Vezi Dr. Rudolf Steiner: Dezvoltarea elementului trupesc-fizic ca premisă a dezvăluirii libere a elementului sufletesc-trupesc, a paisprezecea prelegere. Editura Filosofică-antroposofică de la Gotheanum, Dornach.
