Considerațiile pe care trebuie să le realizăm ținând cont de faptul că acum urmează să predăm unor elevi și eleve mai mari, și să-i și educăm, aceste considerații ar trebui să ne conducă înspre domenii ceva mai profunde ale antropologiei și cosmologiei. Fără astfel de motivări mai profunde pentru viață, de fapt nici nu ne putem asuma o astfel de misiune cum este aceea care rezultă dacă vrem să dezvoltăm școala Waldorf înspre treapta superioară, fără să ne simțim cu conștiința încărcată.
Căci trebuie să ne fie limpede faptul că, în realitate, viața are un caracter unitar și că, dacă extragem din această viață o parte, atunci acest lucru se poate petrece numai în paguba înseși acestei vieți. Căci viața ne oferă mai întâi cadrul în care creștem noi, ca oameni, integrându-ne în ea, începând încă din copilărie. Noi suntem de așa natură încadrați în lume, încât la început dormim. Gândiți-vă numai în ce atitudine de inconștiență totală față de lume se află copilul în primii ani de viață. Apoi copilul devine din ce în ce mai conștient. Însă ce înseamnă că el devine conștient? Asta înseamnă că el învață să se adapteze cu viața sa interioară la lumea exterioară. El învață să raporteze lumea exterioară la el însuși, să se raporteze el însuși la lumea exterioară. El face cunoștință în mod conștient cu lucrurile exterioare, învață să se diferențieze de acestea, să se deosebească de ele. Acest aspect îi iese din ce în ce mai mult în cale, pe măsură ce crește. El privește în sus, în mediul înconjurător vieții sale pământești, vede lumea cosmică, bănuiește că în aceasta lume cosmică există o anumită legitate; însă copilul crește, integrându se în acest întreg, în care este încadrat, fără să lămurească în întregime misterul care leagă omul cu lumea cosmică. Și copilul crește, este din ce în ce mai mult antrenat în grijile conștiente ale celorlalți oameni. Copilul este educat, este învățat. El crește astfel încât, din întreaga sa individualitate, reiese faptul că el însuși trebuie să intervină, într-un mod oarecare, în frământarea lumii.
Noi îl educăm pe copil pentru a fi pregătit pentru această frământare a lumii prin aceea că, mai întâi, îl lăsăm să se joace, pentru ca prin aceasta să îi trezim capacitatea de a acționa. Ne dăm silința ca, într-un mod oarecare, să îndeplinim tot ceea ce facem cu copilul, pe de o parte, în așa fel încât să fie făcut suficient în ceea ce privește cerințele făpturii umane; prin urmare, să îl educăm într-un mod igienic, sănătos, și să practicăm învățământul din punct de vedere trupesc, sufletesc și spiritual. – Căutăm un al doilea aspect. Încercăm să ne integrăm în cerințele vieții sociale și tehnice. În acest sens s-a încercat să se educe și să se învețe în așa fel copilul încât, mai târziu, el să poată munci, să poată interveni în acest tumult al lumii, să-și poată găsi un loc pe planul social al vieții umane, să se poată înțelege cu ceilalți oameni. Încercăm să-l învățăm, să-i formăm anumite dexterități și cunoștințe prin care omul să se integreze în lumea tehnicii, în așa fel încât munca sa pentru societate cât și pentru viața umană să poată însemna ceva, și ca el însuși să poată găsi o cale în viața lui, în legătură cu restul vieții sociale a omenirii. Noi realizăm toate aceste lucruri. Și, pentru a realiza aceste lucruri în modul cel mai corect, pentru a putea cu adevărat, pe de o parte, să venim în întâmpinarea cerințelor naturii umane, astfel încât să nu trimitem omul în lume cu un organism bolnav din punct de vedere spiritual, sufletesc și fizic, sau cu un organism pipernicit, este necesar ca, pe de altă parte, să ne putem spune că omul crește, se integrează în societate în așa fel încât el să poată iniția o activitate prin care se poate forma pe el însuși, iar lumea să avanseze. Grija noastră trebuie să fie orientată în sensul ca aceste două aspecte să fie satisfăcute.
Însă, totuși, trebuie să ne spunem că a-i prezenta astăzi copilului ceva în acest sens, având această dublă grijă, solicită un anumit efort. Și de fapt ne cere, după cum rezultă dintr-o privire nepărtinitoare aruncată în această întreagă situație, nu numai un anumit efort, ci ne produce chiar și un anumit scepticism, o anumită îndoială. Căci este ușor de înțeles faptul că în zilele noastre au loc dezbateri în modul cel mai multilateral pe această temă: cum ar trebui de fapt să educăm tineretul, ce să facem în acest sens? În fond, toate acestea sunt întrebări care ar fi fost de fapt imposibil să apară în culturile mai vechi cu atâta acuitate și într-un mod atât de pregnant cum se prezintă astăzi. Dacă analizați, adoptând o poziție neutră, dezvoltarea istorică, va trebui să va spuneți: bineînțeles că în vechile culturi existau deosebit de multe aspecte care, în zilele noastre, ne apar ca fiind incredibile. Trebuie doar să ne aruncăm privirea în vechea Grecie, și să privim la pozițiile ocupate de clasele conducătoare și la cele ocupate de către clasa sclavilor și cea a hiloților, și ni se va dezvălui o imagine cu care pe drept nu putem fi de acord, pornind de la punctul nostru de vedere actual. Însă dacă ne familiarizăm cu părerile pe care le aveau grecii referitor la educația tinerilor*, atunci ar fi de neimaginat ca între ei să fi existat astfel de dezbateri referitoare la educația tinerilor, cum există în zilele noastre, în cadrul cărora unul își exprimă o părere situată la un pol complet opus față de opinia altuia referitoare la modul cum trebuie educat copilul și tânărul și la modul în care trebuie să fie integrați în ordinea socială. Prin urmare, nu este numai vorba că procesul de predare și procesul educativ ne cer un anumit efort; ci este necesar să avem o metodă pedagogică, o metoda didactică. Putem, desigur, crede că, prin ceva cum ar fi pedagogia și didactica, ne putem însuși ceea ce ne este necesar ca educatori și cadre didactice. Însă, după ce vedem cum aceste dezbateri se desființează reciproc, când vedem că nu există nici măcar speranța ca părțile să se pună de acord, ca măcar una dintre părți să arate vreun fel de înțelegere, când vedem cum aceia care pun accentul mai mult pe educația corporală și cei care pun accentul mai mult pe latura spiritual-sufletească nu se pot înțelege, nu pot comunica, atunci ajungem nu numai să spunem despre aceste sarcini de educație – și ulterior, avansând, prin specializare, despre didactică –, că este greu să educi, ci ne aflăm în situația că nu putem deloc depăși o anumită ignoranță referitoare la poziția pe care trebuie să o avem noi, ca educatori și cadre didactice.
* Vezi Rudolf Steiner: Viața spirituală prezentă și educația („Gegenwärtiges Geistesleben und Erziehung”, 14 prelegeri ținute în Ilkley, 5-17 VIII 1923, GA 307.
Este ceea ce ar trebui de fapt să simțim în prezent, și cred că acest sentiment se va acutiza dacă privim ceva mai pe larg problema. Veți obține aceasta posibilitate de a avea o viziune mai amplă dacă, de exemplu, sesizați și studiați o astfel de adevărată revărsare de principii educative și idei, în ceea ce privește procesul educativ și modul cum a putut să se nască așa ceva – să spunem – din lumea Europei Centrale. Eu aș dori să vă îndemn ca, o dată, să faceți cunoștință, pur și simplu de probă, cu tot ceea ce s-a spus despre educația spirituală, sufletească, fizică, de către oameni care s-au format din punct de vedere educațional în Europa Centrală. Luați cartea lui Dittes sau a lui Diesterweg [Nota 12] și citiți ce fel de păreri sunt dezvoltate acolo referitor la esența procesului educativ. De exemplu, vă recomand interesantul studiu care se găsește în cărțulia lui Karl Julius Schröer „Probleme ale învățământului” („Unterrichtsfragen”) [Nota 13], care, după părerea mea, tratează în mod corect problema referitoare la poziția gimnasticii în cadrul procesului de învățământ, unde acest capitol „educația fizică” este dezvoltat până în cel mai mic amănunt. Eu aș dori ca, în timp ce lăsați cele spuse acolo să acționeze asupra dumneavoastră, să luați în considerare și modul de gândire, ținuta morală din care a rezultat așa ceva. Să vedeți cum acolo, în general, există o înțelegere reală, lăuntrică, pentru natura fizică a omului, și se ține peste tot seamă de faptul că omul trebuie să crească bine în lume din punctul de vedere al făpturii fizice, și cum există totuși – aș spune eu – o puternică și pătrunzătoare conștiență a faptului că omul este și o făptură sufletească, și că peste tot trebuie să ținem cont și de sufletul său. Și v-aș ruga să citiți comparativ – nu aspectele exterioare referitoare la astfel de lucruri, deoarece vă situați pe teren antroposofic –, citiți – în timp ce continuați să urmăriți ținuta morală de bază, în general substratul sufletului – citiți oricare dintre numeroasele studii referitoare la educație din literatura anglo-americană. Veți găsi acolo, peste tot, capitole în care se discută despre educarea intelectuală și educația estetică, despre educația fizică. Însă, luați seama la substratul din care iau naștere acele considerente. Veți avea practic impresia că nici nu puteți măcar să aduceți cuvântul „educație” într-o relație cu ceea ce este denumit acolo „education”, căci peste tot, chiar și acolo unde este vorba despre spirit (despre faptul că avem spirit în cultura noastră), unde este vorba despre educația intelectuală, la bază se află conceptul conform căruia omul este un fel de mecanism; că trebuie să-i cultivăm, să-i „îngrijim” și să-i modelăm mecanismul său trupesc-fizic, și că este suficient să fi modelat corect acest organism sau mecanism trupesc-fizic pentru ca tot ceea ce este moral și intelectual să rezulte ca de la sine. Acolo există o înclinație mult mai puternică față de acest trupesc-fizic. S-ar putea spune că în lucrările de educație și de învățământ din prima categorie se pornește de la premisa că omul poate fi totuși influențat și ajutat din punct de vedere spiritual-sufletesc. Și dacă putem să intervenim în mod corespunzător din punct de vedere spiritual-sufletesc, atunci prin acest sprijin pe tărâm spiritual-sufletesc rezultă și o tratare corespunzătoare a fizicului omului. În lucrările referitoare la „education” se pornește, din contră, peste tot, de la premisa că în cazul în care vrem să educăm corect, educația trebuie să se desfășoare pe tărâm trupesc-fizic, în ideea că în om, în lăuntrul său, mai este o cămăruță micuță, de care de fapt nu este necesar să ne ocupăm în mod deosebit. Procesul educativ se desfășoară undeva la periferia fizicului, și se pornește mereu de la ideea că există și o astfel de cămăruță de care nu trebuie să ne ocupăm, și în care se află închise intelectul, morala, religia; acolo, în interior, se mai află și un fel de morală instinctivă, de religie instinctivă, și o logică instinctivă. Și, după ce fizicul a fost suficient educat, atunci puterile merg spre interior; acestea dizolvă pereții împrejmuitori ai acestei cămăruțe și atunci intelectul, morala și religia țâșnesc afară, și acest lucru se petrece de la sine. Aceste lucruri trebuie citite în așa fel încât să citim peste tot printre rânduri, și să ținem cont de ceea ce se află la baza acestor considerente.
Este necesar ca în zilele noastre să ținem seama de astfel de diferențieri în ceea ce privește lumea. Comparativ cu ceea ce suntem obișnuiți astăzi să urmărim la suprafață, este mult mai important dacă se iau în considerare aceste simptome, care pot fi observate sub suprafață. Abordați numai – prin acest mod de a urmări simptomele culturii noastre de tranziție – dezbaterile deosebit de importante care s-au desfășurat săptămâna trecută în Anglia sub incidența celor mai rele relații și situații sociale, sub influența grevei cuprinzătoare care a bulversat întreaga viață socială. Au avut loc dezbateri ample, care au umplut ziarele. Și vedem dintr-o dată, în ultimele săptămâni, în această întreagă jurnalistică ocupată cu aceste probleme importante, că intervine un cu totul alt ton. Dintr-o dată, situația se prezintă ca și cum în jurnalistică totul capătă un cu totul alt ton. Și ce reprezintă de fapt acest lucru? Încep diferitele – chiar că nu știu cum să le spun – pasări de minge. Este vorba de ceva care începe să-i intereseze atât de mult pe oameni, încât le îndepărtează tot interesul de la problemele sociale de importanță maximă. Dezbaterile au căpătat dintr-o dată următorul caracter: să încercăm numai să ieșim afară, acolo unde se desfășoară marile jocuri, unde ne mișcăm ca oameni, pentru ca mușchii noștri să devină cât se poate de puternici și să ne îndreptăm interesul asupra acestor lucruri importante – poate că descriu acest lucru într-un mod puțin diletant, însă nu mă pot lăsa implicat în descrieri detaliate și conforme cu situația acestor manifestări culturale –, astfel încât, dacă cineva aruncă eventual undeva ceva de forma unei sfere, altcineva să o prindă cu degetul cel mare de la picior, sau ceva în acest sens.
Este într-adevăr foarte neobișnuit ceea ce ne este dat să vedem, dacă ne lăsăm antrenați în asemenea diferențieri. Astăzi nu ne ajută la nimic să citim ceea ce este caracteristic în jurnalistica noastră contemporană. Ceea ce vor ei să spună este nesemnificativ; ceea ce îi caracterizează este motivul pentru care ajung să spună una sau alta. Asta are o mult mai mare importanță în zilele noastre. Însă, a discuta cu oamenii despre ce anume cred ei, este un lucru care astăzi nu are nici o importanță; cu mult mai important este ca, în zilele noastre, să se caute substraturile, motivele care îi îndeamnă să facă asta sau altceva, cum ajung ei să afirme și să susțină una sau alta, de ce avem una sau alta. Acesta este aspectul care este important astăzi. Care este deosebirea dintre ministrul reconstrucției german și ministrul francez, cum se dă dreptate argumentelor unuia sau altuia, toate acestea nu reprezintă nimic esențial. Pentru cei ce doresc să participe la progresul civilizației noastre contemporane nu poate fi vorba despre astfel de lucruri, pentru ei poate fi important numai să se cerceteze de ce unul este ipocrit într-un mod cu totul și cu totul aparte, și de ce ipocrizia celuilalt are un cu totul alt caracter. Ceea ce se anunță prin aceste ipocrizii, această deosebire, aproape diversitate am putea spune, aceasta ar trebui să ne stârnească interesul, să ne capteze atenția.
Trebuie să ne fie limpede faptul că trăim într-o epocă în care cuvintele pe care le spun oamenii nu au nici o importanță în ceea ce privește conținutul lor, căci importante sunt numai puterile care există și acționează în ele. Acesta este modul în care trebuie să se integreze în epoca sa acela care trebuie să predea tinerilor. Și el trebuie să se integreze într-un mod încă și mai profund în epoca sa, căci lui nu îi este permis să-și păstreze acel caracter de bază pe care îl are întreaga gândire și întreaga opinie și ținută morală a omului în prezent. Dacă mergem astăzi pe stradă, pătrunși cât de puțin de o conștiență antroposofică, nu mai găsim oameni, găsim numai cârtițe, care se mișcă în cercul strâmt în care se află, care se comportă în așa fel încât gândesc în cel mai strâmt cerc, și nu reușesc să depășească cu gândirea limitele acestui cerc, și care nici nu au interesul de a afla ce se petrece în afara cercului lor. Și, dacă nu găsim posibilitatea de a ieși din această stare de cârtiță, dacă nu suntem în stare decât să prezentăm aceleași judecăți din alte puncte de vedere, pe care le-am primit prin educație ca urmare a evenimentelor care s-au desfășurat la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului al douăzecilea, atunci nu putem participa într un mod fructuos, benefic, la ceea ce ar trebui să se facă pentru a ieși din această situație mizeră.
Și, dacă trebuie să existe cineva care să fie complet pătruns de o astfel de problematică, așa cum am prezentat-o acum, acesta este profesorul, cel care dorește să educe tineretul, atunci este în special acela care vrea să-l conducă pe copil în sus, înspre vârsta mai matură cu care avem de a face atunci când trecem din clasa a noua în clasa a zecea. Noi trebuie să organizăm întreaga școală în așa fel încât să poată exista așa ceva în interiorul școlii și, pentru aceasta, este necesar să abordați problema într-un mod și mai profund, pentru ca, înainte de toate, în acest moment important pentru școală noastră – care nu se referă numai la aceia care predau la clasele mai mari, ci se referă la întregul corp didactic – să vă fie limpede următorul aspect: esențial este să cuprindem întreaga pedagogie și întreaga didactică într-un sentiment elementar, astfel încât să resimțiți, într-o anumită măsură, în sufletul dumneavoastră, întreaga greutate și întregul impact al sarcinii noastre, care este aceea de a încadra oameni în această lume. Fără de aceasta, școala noastră Waldorf va rămâne numai o frază goală. Vom spune o mulțime de lucruri frumoase despre școala Waldorf, însă vom sta pe un teren plin de găuri, până când aceste găuri vor deveni atât de mari încât nici nu vom mai avea un teren ferm pe care să putem sta. Noi trebuie să facem ca lucrurile să se îndeplinească lăuntric. Și putem realiza acest lucru numai dacă suntem în stare să percepem foarte profund meseria de educator.
Și ajunși în acest punct, trebuie să ne mai spunem: Ce suntem noi de fapt, ca oameni ai timpului prezent? Noi am fost încadrați în acest timp prezent prin ceea ce ni s-a transmis prin educația generată de evenimentele care au avut loc în civilizația noastră în ultima treime a secolului al nouăsprezecelea. Și, dragii mei prieteni, ce sunteți dumneavoastră astăzi? Unii dintre dumneavoastră ați studiat filologia, istoria, așa cum se învață în școlile medii și în facultăți la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului al douăzecilea. Ceilalți ați studiat materii matematic-realiste. Unul a crescut ajungând ceea ce este acum printr-o metodă sau alta a cântatului sau a gimnasticii, altul prin altă metodă. Unul, datorită predilecției deosebite a profesorilor săi, s-a îndreptat mai mult înspre o percepere corporalo-fizică a conceptului de gentleman, un altul, către ceea ce s-ar putea numi omul interiorizat, însă interiorizat prin intelectualism. Tot ceea ce ne-a fost adăugat prin educație a devenit până în vârfurile degetelor umanitatea noastră. Dar trebuie să ne fie clar faptul că ceea ce ni s-a oferit prin educație trebuie cu adevărat să fie cuprins, trebuie luat în mână, controlat. Și acest lucru se poate întâmpla numai printr-o cercetare a conștiinței care să depășească individualul, care să fie conformă cu timpul în care trăim. Fără de aceasta cercetare a conștiinței conformă cu vremurile, nu putem crește deasupra a ceea ce ne oferă timpul în care trăim. Și noi trebuie să creștem deasupra a ceea ce ne poate oferi timpul. Nu ne este permis să fim marionete ale direcției epocii în care trăim, direcție care a luat naștere la finele secolului al nouăsprezecelea și la începutul secolului al douăzecilea. Noi trebuie să ne găsim locul, înainte de toate, printr-o mărturisire a ceea ce am putea fi privind prin prisma influenței timpului, printr-o cercetare universală a conștiinței.
Și atunci ne întrebăm: Nu cumva, tot ce am devenit, este infectat de ținuta morală materialistă, care s-a afirmat în ultima vreme? Desigur, bunăvoința este prezentă într-o multitudine de forme. Însă această bunăvoință a fost infectată de către concepția care a rezultat din analiza realizată în urma privirii lumii prin prisma științelor naturii. Și, de aici, au rezultat de asemenea și aspectele pe care le-am cunoscut referitor la educația corporală.
În fond, lumea a vrut mereu să ascundă de sine însăși faptul că are nevoie de o cercetare profundă a conștiinței, ceva care să răscolească profund tot ceea ce este lăuntric, cu întrebarea: Cum stăm noi de fapt astăzi, ca vârstnici, în fața tineretului? Și atunci nu putem să avem decât următorul răspuns: dacă privim băiatul și fata la vârsta la care se află când devin maturi din punct de vedere sexual, dacă îi vedem venindu-ne în întâmpinare după atingerea acestei maturizări, trebuie să ne spunem, dacă vrem să fim sinceri în adâncurile lăuntrului nostru, că nu știm ce să facem cu ei, dacă nu abordăm procesul educativ și procesul de învățământ pornind de la elemente de bază complet noi. Ne aflăm pe o poziție care are un asemenea caracter, încât am reușit să căscăm o prăpastie între noi și acest tineret.
Aceasta este marea întrebare care devine practică și în zilele noastre. Priviți mișcarea tineretului din zilele noastre, cum a evoluat. Ce altceva reprezintă aceasta decât documentul viu, care atestă faptul că din cauza tuturor experimentelor s-a pierdut în întregime controlul prin educație și învățământ. Priviți ce s-a întâmplat: cu o mare rapiditate, tocmai acest tineret despre care vorbim noi aici, s-a simțit presat interior în acest moment înspre a se dezice de conducerea bătrânilor pentru ca, într-o anumită măsură, să ia frâiele conducerii în propriile mâini. Însă, desigur, faptul că s-a petrecut aceasta, că în tineri se dezvăluie această dorință, nu trebuie pusă pe seama tinerilor. A discuta modul în care s-a născut această dorință în cadrul tinerilor prezintă un mare interes din punct de vedere sociologic, însă nu prezintă, înainte de toate, un interes din punct de vedere pedagogic. Interesul pedagogic poate fi legat numai de faptul că acești bătrâni au fost vinovați că au pierdut frâiele conducătoare, că au pierdut înțelegerea pentru tineretul aflat în plin proces de dezvoltare. Și, deoarece bătrânii nu mai reușeau deloc să-i rețină pe tineri în case, tineretul s-a transformat în păsări călătoare, căutând într-un ceva nedefinit ceea ce nu mai puteau oferi bătrânii. Gândurile, cuvintele au devenit goale; pentru tineretul care creștea nu a mai rămas nimic, astfel încât tinerii au plecat în afară căutând în păduri sau în a fi cu ei înșiși ceea ce nu puteau găsi în cuvintele sau în exemplele vârstnicilor. Aceasta este una dintre cele mai importante manifestări ale zilelor noastre: tineretul s-a văzut dintr-o dată confruntat cu o mare întrebare, la care, în toate epocile trecute, vârstnicii au răspuns totuși, dar la care acum nu au mai putut răspunde, deoarece limbajul pe care îl foloseau nu a mai fost înțeles de către tineri.
Îndreptați-vă atenția asupra propriei dumneavoastră tinereți, poate că ați fost mai cuminți decât aceste păsări călătoare, poate că nu ați resimțit atât de puternic dorința sau nevoia de a pleca. Și, pentru a nu utiliza un cuvânt anume: Dumneavoastră v-ați abținut, v ați făcut că-i ascultați pe vârstnicii dumneavoastră, și ați rămas acasă. Ceilalți nu s-au mai făcut că-i ascultă pe bătrâni; ei s-au rupt de aceștia, și au plecat. Am văzut acest lucru. Noi am văzut și întregul rezultat al mișcării tineretului. Cu nu foarte mult timp în urmă a luat naștere, în cadrul acestei mișcări a tineretului, necesitatea de a găsi o legătură cu sine însuși. Tinerii doreau să găsească prin ei înșiși, pentru ei înșiși, ceea ce vârstnicii nu puteau să le ofere. Ei doreau o evadare în natură. Ei vroiau să găsească în ceva nedefinit ceea ce vârstnicii nu le mai puteau oferi. Și atunci au găsit o alipire, a unuia la celălalt. Ei au format o clică. În fond, aici a apărut o manifestare individuală neobișnuită, care însă este foarte plină de învățăminte: vârstnicii au pierdut controlul, conducerea, și ei au devenit filistini. Vârstnicilor nu le-a venit a crede că în tineret s-a trezit acel mare dor, pe care îl resimt păsările migratoare. Și, ce au spus în acest sens vârstnicii, care acum erau ei înșiși puțin afectați de noile timpuri? Nu au spus că trebuie să căutăm să găsim în noi posibilitatea de a câștiga prin noi înșine legătura; că trebuie să trecem la o mare cercetare a conștiinței; că trebuie să găsim drumul către tinerețe, pornind dinspre bătrânețe... Ei au spus cu totul altceva: Ei bine, dacă acum tineretul nu mai vrea să învețe nimic de la noi, atunci vrem să învățăm noi de la tineret. Și acum vedem cum vârstnicii se adaptează, începând cu institutele naționale de învățământ și până la celelalte lucruri, la ceea ce vrea și solicită tineretul. Dacă veți privi în mod obiectiv aceasta problemă, atunci veți vedea că nu este nimic altceva decât că vârstnicii au vrut să fie conduși de către tineret, că ei au capitulat din ce în ce mai mult, că au renunțat treptat, puțin câte puțin, la conducere, până când, într-o perioadă deosebit de frământată, în instituțiile de învățământ au venit comitete alese nu dintre cadrele didactice, ci dintre elevi.
Ei bine, această fază în care a ajuns problema vârstnicilor ne dă de gândit în modul cel mai serios. Însă, ce s-a petrecut în ceea ce îi privește pe tinerii înșiși? Tineretul a trecut de la necesitatea de a găsi o legătură, o corelație, de la regăsirea de sine în sânul clicii, la regăsirea sufletească în singurătate. Ultima fază este aceea că fiecare se simte respins înspre el însuși, că fiecare resimte o anumită teamă față de legături. De fapt, acel ceva în care s-a mai simțit încă cu o anumită certitudine, în care s-a căutat și în care s-a și crezut că s-ar găsi în lume, este un dor atomizator. Aceasta s-a transformat într-o gândire mocnită despre: cum este posibil să nu te poți înțelege cu tine însuți ca om? Și puteți vedea cum se amplifică astăzi din ce în ce mai mult ultimul sentiment, dacă priviți cu simțurile treze ceea ce se petrece peste tot în zilele noastre. Veți observa peste tot ca un fel de incertitudine în creștere, o fărâmițare a puterilor sufletești umane. Veți vedea peste tot o teamă deosebită, o horror vacui, astfel încât tineretul se teme, este îngrozit de ceea ce se va întâmpla dacă această incertitudine continuă să crească. Tineretul simte o oroare față de viața în care trebuie să crească. Și, în fond, față de aceasta există numai o singură soluție, și anume aceea pe care aș desemna-o prin cuvintele: marea cercetare a conștiinței. Iar aceasta nu poate să depindă de aspecte exterioare, ci poate să țintească numai înspre aceea că se ridică următoarea întrebare: Dar oare cum s-a ajuns în situația ca noi, dacă vrem să avem conducerea, cu puterile pe care le au vârstnicii, nu mai înțelegem deloc tineretul?
În acest sens, putem să ne îndreptăm privirile înspre o epocă mai îndepărtată, să spunem asupra vechilor greci. La oamenii din Grecia, despre care ne povestește istoria, mai găsim încă o anumită înțelegere a oamenilor mai vârstnici cu oamenii mai tineri. În special, puteți găsi în viața grecilor – dacă încercați să o înțelegeți cu adevărat – o înțelegere neobișnuită între tinerii care se aflau între vârsta de paisprezece, cincisprezece ani până la începutul vârstei de douăzeci de ani, prin urmare în cel de al treilea septenal de vârstă, și oamenii aflați la vârsta pe care am desemnat-o ca fiind al cincilea septenal, care se încadrează aproximativ între vârsta de douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani*. Ceea ce caracterizează acea perioadă a Greciei antice și a culturii romane mai vechi, și anume faptul că oamenii de vârsta de treizeci și cinci, treizeci și șase, treizeci și șapte de ani se înțelegeau cu cei care erau la fel de mari cum sunt, în zilele noastre, elevii școlilor primare, și că aceia care pășeau în acea vârstă matură se înțelegeau mai bine cu cei care pășeau deja în cel de al treilea deceniu de viață. Exista o înțelegere între cei mai vârstnici și tineret, structurată exact pe trepte de vârstă. Nu este deloc ușor să pătrundem în spatele misterelor legate de dezvoltarea omenirii; situația este într-adevăr de așa natură că, în ceea ce îi privește pe greci, putem încă simți în mod clar: Atunci când tânărul sau fata ajung la vârsta maturizării sexuale, ei privesc înspre cei care au atins vârsta de aproximativ douăzeci și opt, douăzeci și nouă de ani. Ei își aleg dintre aceștia pe aceia care le plac cel mai mult, pe urmele cărora caută acum să meargă liber. Ei nu mai pot urma o autoritate de la sine înțeleasă, însă tind spre un exemplu de această vârstă. Și noi vedem cum acest lucru se pierde, dispare din ce în ce mai mult, pe măsură ce lumea se dezvoltă, evoluează, trecând prin Evul mediu și până în prezent. Oamenii sunt într-o anumită măsură amestecați ca niște zaruri. Am putea spune: ordinea naturală spirituală dată se transformă într-un haos. Și atunci în lume aceasta se transformă într-o problemă socială și, în cadrul lumii noastre, a educației, reprezintă o problemă pedagogic-didactică. Fără să privim asupra tuturor corelațiilor și interdependențelor existente în lume, nu putem avansa cu adevărat.
* În stenogramă apare „între 35 și 42 de ani”, dar de fapt este între douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani. Textul a fost corectat în concordanță cu expunerile ulterioare.
Acum, aș dori să va atrag atenția asupra unei stări de fapt cât se poate de concrete, care să vă arate în ce constă punctul cheie: Dumneavoastră mai trebuie numai să universalizați această stare de fapt concretă, pentru a vedea care este motivul care stă la baza instalării acestei stări de neînțelegere între vârstnici și tineri. Vedeți dumneavoastră, dacă în zilele noastre noi creștem într-un mod atât de viu în viață, datorită școlii noastre, atunci învățăm, de exemplu: există în total șaptezeci de elemente chimice. Noi învățăm acest lucru și, când devenim profesori, avem de regulă o conștiență referitoare la aceste elemente chimice, că lucrurile stau pur și simplu așa, chiar dacă, în ultima perioadă, a fost întru câtva încălcată; însă în interiorul nostru s-a sedimentat informația conform căreia avem de a face cu șaptezeci de elemente chimice, că toate lucrurile care sunt în lumea exterioară există prin sinteza și analiza acestora. Ne creăm chiar și o concepție despre lume. Și a fost o teribilă farsă faptul că, pe baza acestor șaptezeci de elemente chimice s-a clădit, în ultima treime a secolului al XIX-lea, o concepție despre lume. S-a gândit numai așa despre lume, în sensul că se punea întrebarea: da, dar cum a putut lua naștere ceea ce sunt corpurile existente în lume, ceea ce s-a stabilizat apoi, prin modificări de natură chimică și fizică; cum a apărut creația primordială printr-o sinteză chimică deosebit de complicată? S-a dorit cuprinderea întregii lumi cu ajutorul gândurilor ce au rezultat relativ la astfel de elemente.
Însă această întreagă atitudine de a gândi asupra lumii, unui grec i-ar fi părut o mare prostie, i-ar fi părut ca fiind ceva neuman. Dacă grecului i s-ar fi cerut ca, dintr-un total de șaptezeci de elemente care se sintetizează și se analizează, să-și imagineze lumea, ar fi simțit în interiorul său cel mai adânc ceva de felul că, prin aceasta, omul trebuie să se năruie în praf. El nu ar fi înțeles nimic din aceasta; căci, ce să facă omul cu o astfel de lume, care este constituită din șaptezeci de elemente, care se analizează și se sintetizează? Ce să însemne oare toate acestea? Lumea nu are decât să existe în acest fel, nu are decât să nu fie nimic altceva decât o uriașă retortă, însă, cum apare în acest cadru omul? E ca și cum s-ar așeza o retortă mare în mijlocul camerei, s-ar lăsa să fiarbă acolo tot felul de elemente și sar deschide o ușă, iar prin această ușă practicată în retortă s ar împinge înăuntru omul, în ceea ce se lasă să se obțină prin acest amestec de săruri și acizi. Cam în acest fel ar fi gândit un grec, în cazul când i s-ar fi spus să-și imagineze lumea ca fiind clădită din șaptezeci de elemente. El nu ar fi crezut acest lucru, căci asta ar fi fost contrar simțămintelor sale. El ar fi fost împins involuntar către o astfel de simțire, cum am caracterizat-o mai devreme.
Însă omul nu este numai cap. Numai la sate se obișnuia, și aceasta era numai o farsă, că, la bâlci, erau niște chioșcuri în fața cărora stătea câte unul care spunea: „Intrați, domnii mei ! Aici puteți vedea un cap de om viu care vorbește!” Și, dacă intrai, vedeai numai un cap care nu avea corp. Însă omul nu este numai cap, ci el este un om întreg. Și, dacă el vrea să dezvolte astfel de „concepții” cu capul său, și prin care să fie dotat, din punct de vedere al întregii sale vieți, al voinței și al sentimentelor, al întregului său fizic astfel încât să poată gândi cum că lumea ar consta numai din astfel de lucruri, atunci el trebuie să și simtă altfel, el trebuie să aibă altceva în vârfurile degetelor decât avea în vârfurile degetelor grecul, pentru care aceste aspecte ar fi fost numai niște prostii. Căci simțim altfel, adoptăm o altfel de poziție în lume dacă credem că aceasta ar fi numai ceva ce se potrivește pentru o retortă, nu însă pentru un Univers. Și, cu siguranță, la fel se petrecea și cu aspectele de natură sociologică care îi apăreau grecului. Aceste lucruri trebuie gândite. Trebuie să ne spunem: Noi nu doar gândim că lumea constă din șaptezeci și patru de elemente, căci noi nu suntem numai cap, dimineața ne spălăm pe mâini și ne ștergem, și mai avem și o simțire. Faptul că este posibil ca, după ce ne-am spălat pe mâini, capul nostru să accepte un astfel de mod neomenesc de a privi lumea ca pe o realitate, faptul că noi putem să gândim în acest mod, aceasta îi imprimă sentimentului nostru, simțirii noastre, un anumit caracter specific. Da, și dacă putem simți, percepe, gândi în așa fel încât omul să iasă complet din acest context, atunci situația stă în așa fel încât, dacă ne aflăm cu acest sentiment și această simțire în fața băiatului sau a fetei de cincisprezece ani, nu putem găsi nici o cale de acces și nu știm ce trebuie să facem în această situație. Cu acest mod de a vedea lumea se pot face colegii universitare, unde se pot realiza dezbateri referitoare la ceea ce credem că recunoaștem ca fiind ceea ce este bun, însă nu se poate trăi cu aceasta. Apoi noi îi trimitem afară din universități pe oamenii care trebuie să-și asume răspunderea activității educative, și aceștia nu mai au absolut nimic din ceea ce reprezintă o legătură cu tineretul. Și aceasta este îngrozitoarea prăpastie care s-a deschis în fața noastră.
Vedeți dumneavoastră, dacă nu ne-am ținut bine, pentru noi oamenii, când atingem vârsta de cincizeci sau cincizeci și cinci de ani, intervine o anumită reminiscență referitoare la ceea ce predăm astăzi în materie de chimie și de fizică. În acest caz suntem deja atât de sclerozați, încât în noi înșine există o anumită reminiscență, un anumit ecou din lumea care este acolo, afară. Căci puterile lumii fac cu noi oamenii, pe parcursul vieții noastre fizice, ceva ciudat: ne întăresc și în ceea ce privește organismul nostru, o dată cu trecerea anilor. Noi ne disociem, ne prăfuim lăuntric, într-o oarecare măsură, atunci când ne apropiem de vârsta de cincizeci de ani. Însă, o dată ajunși aici, ne dizolvăm, încetul cu încetul, nu chiar atât de cumplit de repede cum am fi dacă am fi închiși într-o retortă. Nu se ajunge atât de departe, însă acest fenomen se produce totuși mai încet; dar totul se petrece într-un mod ceva mai uman. Însă la această vârstă, la care omul se îndreaptă deja înspre moartea sa, în el începe să devină activ ceva asemănător cu ceea ce descriem astăzi cu știința noastră. Noi concepem lumea în așa fel, încât cel mult bătrânii ar putea să aibă înțelegere pentru acest lucru. Natura este binevoitoare, ea îi face să devină puțin mai copilăroși pentru acest lucru.
Atunci când vorbim astfel de lucruri, sună ca și cum am vrea să ne amuzăm pe seama lumii, ca și cum am vrea să ne batem joc de ea. Însă aici nu este vorba despre umor, ci este o profundă tragedie, este adevărul: Noi descriem astăzi numai acele aspecte legate de lume care se îndeplinesc după ce murim, aceasta este situația. De abia după ce murim se petrece ceva asemănător, și noi avem un presentiment, când începem să îmbătrânim, referitor la ce se va petrece în trupul nostru fizic după ce am murit. Noi nu descriem nimic altceva. Noi am umplut toate instituțiile noastre de învățământ cu o astfel de cunoaștere, care se referă la omul fizic ce se dizolvă, după ce moare. Însă nu aceasta trăiește în componentele noastre. Noi simțim în acest fel prin gândurile pe care le preluăm în noi. – Și lucrurile care sunt create începând cu bătrânețea sunt lucrurile teologice, acestea mai trăiesc numai în cuvinte, pentru că ceea ce spune teologia nu se potrivește cu ceea ce se învață ca fiind istoria naturală a cadavrului omenesc. Atâta vreme cât aceste lucruri sunt privite numai din punctul de vedere al cunoașterii teoretice, situația încă nu este deosebit de rea; însă în momentul în care se dorește ca acestea să fie integrate în viață, atunci este rău. Dacă luăm omul ca întreg și ne întrebăm: cum devin oamenii sub influența unei astfel de vieți? Atunci întrebarea capătă o mare importanță, atunci devine o întrebare vitală. Și nu trebuie să evităm această întrebare vitală, nu avem voie – mai bine spus – să ne fofilăm. În cadrul procesului de învățământ ne vedem puși față în față cu copilul în care acționează cu totul altfel de puteri decât cele despre care învățăm ceva. Și noi de fapt nu mai știm absolut nimic despre ceea ce acționează de fapt în copil; noi suntem despărțiți de copil printr-o prăpastie.
Grecului i s-ar fi părut o nerozie să i se vorbească așa despre un total de șaptezeci de elemente, așa cum discutăm noi astăzi. Însă, despre ce vorbeau aceștia? Ei vorbeau despre faptul că ansamblul care există – nu spuneau că ar fi format dintr-un total de șaptezeci de elemente –, vorbeau despre faptul că aici ar acționa o unitate de patru elemente: focul, apa, pământul, aerul. Dacă ne adresăm astăzi învățaților noștri, celor care conduc procesul nostru de învățământ, de educare și de formare cu nasurile pe sus, atunci cu siguranță că vom primi următorul răspuns: acesta este un mod copilăresc de a privi lumea, noi am depășit această fază; acesta este un punct de vedere de care nu mai trebuie să ținem cont. Și, dacă este unul care începe să gândească, atunci el spune: Ei bine, da, noi mai avem încă și astăzi așa ceva. Astăzi, acestea sunt cele patru stări de agregare, starea solidă, starea lichidă, starea gazoasă și căldura, pe care nu ar trebui să o mai privim în acest fel, căci aceasta a fost tot o copilărie. Noi încă mai avem aceste diferențieri, însă noi am adus lucrurile la locurile lor. Și trebuie să privim cu o anumită bunăvoință la ceea ce susțineau grecii. Ei bine, este un noroc faptul că am reușit să ajungem atât de departe încât să avem acum un total de șaptezeci de elemente, în timp ce oamenii se ocupau mai demult cu un soi de animism pe când vorbeau despre foc, apă, aer, pământ.
Însă lucrurile nu stau așa. Căci problema are un caracter și mai profund. Grecii vorbeau despre foc, apă, pământ și aer și nu aveau în nici un caz reprezentarea pe care o avem noi astăzi despre aceste lucruri ci, dacă l-ați fi întrebat pe un grec, care trăia această concepție asupra lumii – au mai existat numeroși oameni care au trăit acest mod grecesc de a privi lumea chiar până înspre secolul al cincisprezecelea; cei care au trăit mai târziu au mai putut găsi aceste lucruri scrise în cărțile lăsate de înaintași, cei de astăzi mai văd și ei câteodată aceste lucruri, însă nu mai înțeleg nimic din ele –, deci dacă l-ați fi întrebat: Ce înțelegi tu prin căldură, ce înțelegi prin foc?, el ar fi răspuns: Prin foc eu înțeleg tot ceea ce este cald și uscat. Ce înțelegi prin aer? Prin aer eu înțeleg tot ceea ce este cald și umed. El nu înțelege prin acest concept aerul exterior, fizic, ci el își formează o idee. El nu își imagina un foc exterior, fizic; el își forma o idee. În aceasta era conținută sub-ideea: cald și uscat. Nu era o legătură grosolană cu ceea ce transmit simțurile; erau anumite calități lăuntrice prin prisma cărora înțelegea el acest lucru. Pentru a se ajunge la aceste elemente, la ceea ce se înțelegea pe atunci prin elemente, trebuia să se înalțe către ceva ce nu se vede cu ochii, ci care se cuprinde cu gândurile.
Da, însă la ce se ajungea atunci de fapt? Vedeți dumneavoastră, se ajungea la o concepție care, în eficacitatea sa corespunde cu ceea ce este elementul eteric în om, trupul eteric. Atunci se ajungea la trupul eteric. Nu se pătrundea în trupul eteric, însă se ajungea la modul în care trupul eteric prelucrează elementul fizic. Un om nu poate niciodată să capete o reprezentare asupra modului în care trupul eteric prelucrează fizicul, dacă el vrea să caute vreun fel de configurație, cum, de exemplu, ajung să intre în joc împreună oxigenul și carbonul. Niciodată nu vom putea cuprinde cumva cu privirea interacțiunea dintre trupul eteric și fizic, dacă aplicăm astfel de idei conform cărora ar intra în discuție combinații între carbon, hidrogen, oxigen sau sulf. Într-o astfel de situație ne excludem în totalitate din acțiunea eterică și rămânem cuprinși în cadrul fizicii; asta înseamnă că rămânem în cadrul a ceea ce se petrece cu omul după ce acesta a murit. Cu ceea ce se petrece întotdeauna în viață, prin aceea că trupul eteric prelucrează fizicul, cu acest aspect ne putem descurca numai dacă gândim în felul următor: cald și uscat, rece și umed, cald și umed; prin urmare, numai dacă ne reprezentăm în interiorul nostru aceste calități cu care fizicul cuprinde trupul eteric, dacă avem această concepție a naturii formată din patru elemente. Aceste patru elemente nu sunt o reprezentare copilărească, care își îndreaptă atenția numai asupra fizicului exterior, ci ea privește asupra acțiunii și a efectului eteric. Și această reprezentare s-a pierdut de fapt în timpurile mai noi.
Însă acest lucru are un efect al său asupra întregului om. Gândiți-vă, creștem, învățăm numai că lumea este formată dintr-un total de șaptezeci de elemente, din iod, sulf, seleniu, telur și așa mai departe. Și acestea se amestecă. Aceasta are un efect atât de puternic asupra lumii sentimentului, încât, ca oameni, suntem complet exteriorizați. Aceasta este acolo și noi nu avem nimic de a face cu toate astea.
Putem să ne facem o părere îndreptățită că avem ceva de a face cu aceasta, dacă ne imaginăm că lumea ar consta din aceste patru elemente: foc, apă, aer și pământ. Ne imaginăm acest lucru așa cum își imagina grecul: prin foc – ceea ce este cald și uscat, prin aer – ceea ce este cald și umed, prin apă – ceea ce este rece și umed, prin pământ – ceea ce este rece și uscat. Dacă ne imaginăm aceste calități și le facem să fie vii în noi, atunci acestea sunt reprezentări care ne cuprind din punct de vedere calitativ. Suntem pătrunși de ele. Ele ne pătrund în mădulare; ele ne cuprind. Dacă percepi astfel de imagini care îți pătrund în membre, ca și cum ai percepe o imagine care pătrunde în membre de-abia după ce ai murit ca om fizic, atunci devii cu totul altceva. Trupurile moarte din morminte ar putea într-adevăr să se simtă așa cum se întâmplă atunci când toate cele șaptezeci de elemente se grupează conform legilor chimiei. Însă oamenii vii nu obțin nimic pentru viața lor de la o astfel de reprezentare. Dimpotrivă, însă, ei percep prin intermediul trupului lor eteric, dacă au această reprezentare a celor patru elemente.
Din acest motiv, vedeți dumneavoastră, de fapt, pentru noi, ca oameni, formarea noastră culturală a devenit complet inutilă; pentru noi, oamenii, ea a devenit complet inutilă. Noi avem în zilele noastre o cultură care cel mult ne pregătește pentru a pune ordine în ceea ce privește omul exterior, pentru a face ceea ce este de făcut în exterior, din punct de vedere mecanic, la om. Pentru aceasta suntem noi pregătiți. Pentru omul real nu avem absolut nimic. Nu ne pătrunde în membre. Rămâne în intelect. Nu are absolut nici un efect pentru simțăminte și pentru voință. Astăzi, dacă vrem să mai avem vreo influență asupra cuiva, trebuie să îl asaltăm, cu totul exterior, prin tot felul de predici. Trebuie să-i spunem ceva din exterior, însă noi nu îi dăm nimic care să acționeze lăuntric.
Este incredibil de cumplit modul în care stăm în fața tineretului care crește. Noi spunem că tinerii trebuie să fie buni, însă noi nu le oferim nimic prin care aceștia să poată fi buni. În această situație, tineretul ne poate asculta numai dacă facem apel la autoritatea noastră. Dacă suntem în stare să venim în întâmpinarea omului, până la o vârsta chiar și mai înaintată, cu sabia, dacă acesta nu ascultă, atunci se poate; dar după aceea, trebuie să avem puterea căpitanului de poliție, care se îngrijește ca ceea ce spune să fie îndeplinit. – O cunoaștere a capului, complet lipsită de importanță pentru oameni, nu oferă oamenilor, în special pentru lăuntrul lor, absolut nimic. Aici se află motivul pentru care nu ne putem apropia de oamenii care se află exact în acel moment important în care ar trebui să aducă elementul spiritual-sufletesc într-o relație alternantă cu elementul trupesc-fizic. Ce să facă oamenii cu tineretul care, pornind de la viață, vrea să realizeze o legătură între elementul spiritual-sufletesc și elementul fizic?
Acesta este punctul unde vrem să continuăm mâine pentru a putea avansa către miezul problemei. Eu am vrut astăzi în principal să trezesc un sentiment asupra modului în care ceea ce ne preocupă în marele moment în care trebuie să găsim o cale de acces către sufletele copiilor la o anumită vârstă foarte importantă constituie o problemă de concepție asupra lumii.
