Arta educației și a învățământului de care ne vom ocupa în aceste conferințe se bazează în totalitate pe o cunoaștere a omului. Dar o cunoaștere a omului care să fie eficace nu e posibilă decât pe baza unei cunoașteri globale a universului, căci omul, cu toate facultățile sale, cu toate forțele pe care le poartă în el, își are rădăcinile în univers și, de fapt, nu poate exista o cunoaștere reală a omului decât dacă aceasta ia naștere dintr-o cunoaștere a universului. De aceea, se va spune mereu că o epocă are despre educație și învățământ concepțiile și ideile ce decurg din cunoașterea pe care o are aceasta despre univers. Și de aceea nu vom putea aprecia niciodată în mod corect ce trebuie să spunem în epoca noastră despre arta educației și a învățământului decât dacă trecem măsurile noastre pedagogice prin proba cunoașterii universului răspândită în epoca noastră. Și aici, nu poate fi decât revelatoare îndreptarea privirii tocmai asupra unui reprezentant al ideii epocii noastre, asupra unei personalități care este în acord deplin cu mentalitatea, cu maniera de a vedea lumea care s-a format în cursul ultimelor secole și pe care omenirea epocii noastre și-a însușit-o. Este absolut clar, fără nici o urmă de îndoială, că până în epoca noastră omenirea a fost și, în majoritatea ei, mai este și astăzi, deosebit de mândră de ceea ce s-a realizat, sub influența intelectualismului – dacă îl putem numi astfel –, în epoca modernă.
Omenirea cultivată, în fond, chiar dacă nu vrea s-o admită întotdeauna, a devenit pe de-a-ntregul intelectualistă. În lume, totul este privit prin intermediul instrumentului intelectului. Și tocmai atunci când îți îndrepți privirea spre numele care îți vin în minte când se vorbește despre apariția mentalității moderne, ești condus spre niște personalități care, datorită credinței lor în intelect, au întemeiat filosofia modernă și concepția modernă despre viață. Ești condus spre nume cum ar fi acelea ale lui Galilei [ Nota 13 ] , Copernic [ Nota 14 ] , Giordano Bruno [ Nota 15 ] și alții, și ajungi să evoci niște idei despre care se crede adesea că ele nu trăiesc decât în cercurile științifice; dar nu așa stau lucrurile.
Cel care poate observa astăzi cu adevărat, privind obiectiv, ceea ce există, în cercurile cele mai largi ale omenirii, drept impulsuri de viață decisive, va descoperi că pretutindeni în interiorul lor există o nuanță de gândire științifică; și ceea ce trăiește în acest soi de gândire științifică este tocmai intelectualismul. Oamenii își imaginează că, în materie de reprezentări și impulsuri morale, în materie de idei și de sentimente religioase, poți fi independent de ceea ce gândești și simți în domeniul științific. Dar vom vedea foarte curând că atunci când, în epoca noastră, ne limităm doar la ceea ce se răspândește în întreaga omenire prin intermediul ziarelor și al lucrărilor de popularizare care emană de la pătura cultă, prin toate acestea ne dăruim unor reprezentări într-o tonalitate care are întotdeauna o rezonanță științifică.
Cel care nu vede clar că în zilele noastre ne luăm, dimineața, micul dejun cu niște reprezentări științifice și că, seara, mergem la culcare cu niște reprezentări științifice, că ne rezolvăm afacerile cu niște reprezentări științifice, că ne educăm copiii cu niște reprezentări științifice, acela nu înțelege viața, căci el crede că, în viață, el este total independent de gândirea științifică. Or, nu așa stau lucrurile. Chiar la biserică mergem cu niște reprezentări științifice, și când de la amvon ne sunt predicate cele mai vechi idei, cele mai conservatoare, noi le ascultăm cu o ureche științifică. Or, știința trăiește din intelectualism.
Desigur, știința nu pierde nici o ocazie pentru a sublinia că ea construiește totul pe observație și pe experiență. Dar instrumentul sufletesc de care ne slujim pentru a îndrepta telescopul spre stele, instrumentul de care ne slujim pentru a face, la chimie, la fizică, experiențe de laborator, acest instrument este elementul intelectualist al sufletului uman. Și ceea ce face omul din natură, el o face datorită intelectului său.
Or, se întâmplă că, în ultima vreme, omenirea Occidentului cultivat a fost fascinată de toate rezultatele care, în cadrul civilizației mondiale, au fost obținute datorită intelectualismului. De acum înainte, lumea a învățat să gândească astfel: epocile trecute ale omenirii erau mai mult sau mai puțin lipsite de inteligență, ele își făceau niște idei puerile despre univers. În prezent, noi am făcut progrese spre o concepție inteligentă despre lume. Și s-a ajuns ca această concepție inteligentă să fie considerată singura care ar avea o bază solidă. Oamenii au ajuns în prada fricii de a cădea în fantastic de îndată ce părăsesc terenul intelectualismului.
Cel care gândește în spiritul epocii actuale, care a fost, de asemenea, cel al ultimelor secole, își va spune: „Eu nu ajung la o concepție reală despre viață decât dacă mă sprijin pe intelect; altfel, risc pericolul de a-mi face idei fanteziste despre natură și viață.” Iată ce a apărut, pe de o parte, în ultima vreme, drept o convingere fermă.
Acum, există ceva foarte demn de atenție. E faptul că ceea ce, pe de-o parte, e considerat lucrul cel mai de preț, cel mai însemnat pentru întreaga civilizație modernă, a devenit, pe de altă parte, tocmai în epoca noastră, o problemă, și aceasta, mai ales pentru aceia care iau în serios educația și arta instruirii oamenilor. Pe de-o parte, trebuie, desigur, să vedem măreția atinsă de omenire datorită intelectualismului, iar, pe de altă parte, vedem astăzi în educație, în instruire, rezultatele intelectualismului și declarăm: când dăm copiilor o educație pur intelectuală, facultățile lor se ofilesc, forțele lor umane se atrofiază. Și aspirăm, tocmai în arta educației și a instruirii, să înlocuim intelectualismul prin altceva. Facem apel la inimă (Gemüt – n.t.), la instinct, facem apel la impulsurile morale, la impulsurile religioase ale copilului. Dar ce ar trebui să facem pentru a găsi ceea ce ne este necesar în acest caz? Ar trebui să avem o cunoaștere eficace a omului, care, la rândul ei, să fie consecința unei cunoașteri eficace a universului. Modul în care cunoașterea actuală a lumii înfățișează educația este ceea ce putem vedea, așa cum spuneam la început, în mod cu totul deosebit la o personalitate reprezentativă. Și, dacă ne gândim bine, Herbert Spencer pare a fi o asemenea personalitate [ Nota 16 ] .
Dacă îl menționez pe Herbert Spencer, o fac nu pentru că aș crede că ideile sale despre educație sunt în prim-planul considerațiilor pedagogului de azi; știu perfect ce li se poate obiecta și toate ajustările de care au nevoie, din cauza laturii lor oarecum profane. Dar, uneori, Herbert Spencer este o personalitate care, datorită întregului său demers de gândire, se sprijină pe întreaga cultură așa cum s-a generalizat ea în cursul ultimelor secole în întreaga omenire. Dacă Emerson a vorbit despre „Reprezentanți ai omenirii” [ Nota 17 ] , menționând mai multe personalității de acest fel, care, precum Swedenborg, Shakespeare, Goethe și Dante, sunt reprezentative pentru evoluția omenirii, trebuie să spunem, negreșit, că Herbert Spencer este, pe primul loc, ca om reprezentativ al epocii noastre, reprezentativ pentru ceea ce simte, resimte și gândește epoca noastră. Și deși, în cazul oamenilor care gândesc în spiritul civilizației moderne, această gândire are, în funcție de naționalitatea subiectului, o nuanță franceză, italiană sau rusă, dincolo de nuanțe, modul de a gândi pe care-l aflăm la Herbert Spencer face autoritate pentru întreaga epocă actuală. Ceea ce este decisiv nu sunt atât rezultatele la care a ajuns Herbert Spencer, în numeroasele sale lucrări, cu privire la majoritatea domeniilor vieții, ci modul în care gândește el: acesta, în fond, joacă un rol incomensurabil în toate domeniile care, în epoca noastră, sunt influențate de știință și ar vrea să reglementeze viața conform cu știința. Astfel, pentru cineva care vrea să judece, nu dintr-un punct de vedere școlăresc îngust, ci din punctul de vedere al omului care aparține lumii, atitudinea pe care o au astăzi oamenii cultivați față de pedagogie, judecata lui Herbert Spencer nu poate decât să fie considerată o autoritate.
La el, totul își trage rădăcinile din știința intelectualistă. Și ce judecăți iau naștere, în cazul lui, din această știință intelectualistă? Bineînțeles, Herbert Spencer își îndreaptă privirile, înainte de toate, asupra modului în care s-a format treptat, pornind de la niște ființe vii inferioare, asupra legăturii pe care o are omul în prezent, în starea sa de ființă încheiată, cu aceste ființe vii inferioare, și el se întreabă: „În zilele noastre, sunt oare educați copiii, tinerii și tinerele, în spiritul acestor concepții științifice?” Și la această întrebare, el răspunde: nu.
În eseul său despre „Educație”, el a atins problemele esențiale ale pedagogiei moderne, de exemplu, problema: „Care cunoștință este cea mai de preț?” El pune problema formării intelectuale, a formării morale, problema dezvoltării fizice a ființei umane. În centrul tuturor acestor considerații există ceva la care, aș zice, nu poți ajunge decât dacă ești un om care gândește cu totul în spiritul epocii noastre. El spune: Astăzi, noi ne educăm copiii în așa fel încât ei să învețe să se slujească în mod corect de corpul lor, să se poată folosi în viață de el conform cu dispozițiile sale. Educăm oamenii în așa fel încât ei să se adapteze muncii, meseriei lor. Îi educăm pentru ca ei să poată deveni buni cetățeni. Noi facem, de asemenea, din ei, în funcție de convingerile noastre, niște ființe morale, religioase, dar există ceva ce nu facem: noi nu-i educăm în așa fel încât să devină ei înșiși educatori.
E ceea ce subliniază astăzi Herbert Spencer în întreaga sa pedagogie: în fond, oamenii nu sunt educați în arta educației. El exprimă aceasta spunând: Noi educăm oamenii în așa fel încât ei să se poată sluji în mod fizic de trupul lor, să-și poată îndeplini meseria; să poată fi în stat un membru important; dar noi nu-i educăm în așa fel încât ei să devină părinți și educatori.
Apoi, ca un adevărat gânditor științific, el spune: tot astfel cum dezvoltarea naturală a omului se încheie cu capacitatea sa de a se reproduce, de a avea copii, la fel, educația trebuie să ajungă, și ea, la faptul ca omul să dobândească facultatea de a-și educa și îndruma în mod corect copiii care cresc. Pentru un om al epocii noastre, e ceva foarte bine gândit.
Dar apoi, la ce judecăți ajunge Herbert Spencer, când își îndreaptă privirea spre pedagogia practicată în epoca noastră? El exprimă acest lucru printr-o imagine puternică care, cred, e foarte bună. El spune: „Avem niște aspirații excelente, niște idealuri pedagogice excelente” și Herbert Spencer dă dreptate deplină acestor idealuri pedagogice, acestor aspirații pedagogice, acestor reguli; el dă, de exemplu, deplină dreptate lui Pestalozzi; și acum, el nu mai întreabă doar: „Oare aceste principii de educație, aceste maxime pedagogice sunt bune, sunt simpatice în teorie?”, ci: „Cum se întâmplă în practică, cum se întâmplă aceasta la școală?” Și pentru aceasta, el găsește o imagine frapantă. El spune: Să luăm un arheolog care, să zicem, peste cinci sau șase secole, descoperă în documente, în arhive, ceea ce se face în epoca noastră, cam la fel cum arheologii noștri au obiceiul de a scoate la lumina zilei ceea ce a existat în epoci trecute; să ne imaginăm că a ajuns la el o descriere a ceea ce se face astăzi în școli. Iată ce va vedea el: Da, cu ajutorul gramaticii li se arată copiilor drumul pentru a pătrunde în limbă. Dar ceea ce învață ei la gramatică se vede foarte bine că nu este de nici un ajutor pentru mânuirea limbii în viață. Și atunci se descoperă că un mare număr din acești copii trebuie să învețe greaca și latina, trebuie să învețe alte limbi, moarte de mult timp. Acesta este, așadar, sistemul pedagogic al unui popor care nu are literatură proprie, care nu poate învăța mare lucru studiind propria sa literatură; el este obligat să studieze literatura anticilor. Și, cu tot ceea ce se spune despre faptul că educația trebuie să conducă la viață, vedem, privind tot ceea ce se practică în școală, cât de puțin pregătește, în realitate, această școală pentru viață. Ah! va gândi acest arheolog, nu poate fi aceasta practica școlară comună acestei întregi generații! Doar din întâmplare – desigur, doar din întâmplare ajung documentele în mâinile arheologului –, din întâmplare a ajuns în mâinile mele practica școlară destinată să formeze un ordin monastic!
Iată cum se exprimă un contemporan care înțelege multe lucruri, asupra impresiei pe care o are când aruncă o privire asupra practicii școlare. Și el spune, din punctul său de vedere, desigur, că dacă ființele astfel formate, o dată devenite adulte, nu se comportă față de viață ca niște călugări care nu cunosc viața, aceasta se datorează, pur și simplu, faptului că tocmai viața are niște cerințe crude. Dar comportarea lor în viață rămâne stângace, deoarece în realitate ei au fost educați ca niște călugări și acum trebuie să se descurce în lume. Aici, putem avea deja o imagine de ansamblu asupra impresiei pe care o fac unei ființe care cunoaște în acest fel lumea, învățământul și educația, așa cum sunt practicate ele astăzi.
Pentru a ajunge să găsim ce poate oferi omului pentru propria sa cunoaștere viziunea noastră modernă, de care suntem atât de mândri, cel mai bine este să răspundem la întrebare într-un mod practic, să ne întrebăm: „Ce se întâmplă, cu privire la ideea pe care și-o face omul despre valoarea propriei sale vieți, atunci când el este înconjurat din toate părțile de niște reprezentări ce provin din concepția intelectualistă și științifică despre viață?” Să ne reprezentăm numai ce cunoaștere despre univers rezultă din această concepție, și vom simți și presimți atunci și ce cunoaștere despre om poate rezulta de aici.
Știm de minune să reducem la legile naturale tot ceea ce există în natura neînsuflețită. Cădem atunci în prada iluziei că aceasta ne va permite și să înțelegem viul, organismul. Nu am intenția să vorbesc astăzi despre aceste iluzii, dar trebuie să avem, de preferință, în conformitate cu civilizația modernă, niște reprezentări care să ne dea cunoștințe despre ceea ce există în afara omului. Ne facem niște excelente reprezentări fizico-chimice, și atunci nu ne putem împiedica să extindem aceste reprezentări, chiar dacă la început numai sub formă de ipoteză, la întregul univers. Desigur, există astăzi deja mulți oameni care contestă dreptul de a generaliza în acest fel ceea ce observăm în laborator, ceea ce ne este transmis prin telescop și microscop. Dar omul nu poate face altfel decât să ajungă la această generalizare. Și el nici nu poate să facă altfel, decât să lase atunci ca această generalizare să acționeze asupra afectivității, asupra sensibilității sale. Și când aceste reprezentări formate în laborator sau observator sunt extinse, chiar și numai – am spus-o deja – sub formă de ipoteză, la originile Pământului și Universului, la sfârșitul Pământului și al Universului, la ce se ajunge astfel?
În zilele noastre, chiar dacă teoria denumită Kant-Laplace [ Nota 18 ] a trebuit să fie modificată de nenumărate ori, ideea general admisă este aceasta: se ajunge la o stare originară a Pământului și a Universului, care este faimoasa „nebuloasă originară”. Dar această nebuloasă originară este concepută după niște legi aerodinamice. Și noi procedăm, într-adevăr, întocmai așa. Înfățișăm o stare originară a Universului sau a Pământului care e concepută în conformitate cu ceea ce ne învață aerodinamica. Nu există aici nimic sufletesc, nimic spiritual. Dar apoi, când oamenii, pentru a-și satisface necesitățile sufletului și ale inimii, trebuie să-și reprezinte altceva, ei găsesc tot felul de ființe divin-sufletești, divin-spirituale care erau prezente și ele, în afară de ceea ce este admis cu ajutorul aerodinamicii, și care posedă, aș zice, un fel de pricepere cosmică pentru a conferi formă, modelând sau în alt fel, ceea ce există aici ca nebuloasă originară. Omul, ființa umană, cu forțele și facultățile sale sufletesc-spirituale, nu este cuprins în nebuloasa originară, el este întru câtva exclus din ceea ce înglobează această viziune despre lume, această filosofie a Universului. Acela care și-a format ideea că doar știința intelectualistă oferă certitudini va fi cuprins de amare îndoieli dacă, în afară de ceea ce el crede că este autorizat de legile aerodinamicii, mai este obligat să pună la originea Pământului sau a Universului și niște ființe sufletești sau spirituale.
Atunci când omul stabilește ipoteze despre sfârșitul Pământului și sfârșitul Universului, el trebuie să procedeze, așadar, în conformitate cu legile fizice. Iar aici apare minții sale un principiu fundamental al mecanicii, ceea ce se numește al doilea principiu al termodinamicii, care spune că toate forțele vii se transformă unele în altele, dar că, atunci când lucrul mecanic se transformă în căldură sau căldura în lucru mecanic, procesul total este întotdeauna de-așa natură că rămâne căldură, astfel încât, în cele din urmă, ansamblul proceselor planetei trebuie, în mod inevitabil, să ajungă la starea de entropie minimală, o stare în care tot ceea ce exista odinioară ca forțe vii s-a transformat în energie termică. De fapt, din forțe nu vor rămâne decât niște diferențe de stări termice. Ceea ce poartă denumirea de moartea termică va cuprinde totul. Noi înfățișăm atunci sfârșitul Pământului drept un imens cimitir în care este înmormântat tot ceea ce au conceput vreodată oamenii în sufletul lor drept idealuri intelectuale și morale, drept impulsuri religioase. Toate acestea se dovedește că au fost o iluzie, care, ca un fum – mai puțin decât un fum –, s-a înălțat din omul implantat astfel între un început al Pământului care nu conține nimic uman și un sfârșit al Pământului care, nici acesta, nu conține nimic uman. Pentru privirea științifică intelectualistă, tot ceea ce este omul se dovedește a fi o iluzie.
În mod teoretic, la prima vedere, lucrurile par de-așa natură că ne-am putea spune: „Asta nu e decât teorie.” Dar, deși astăzi oamenii nu trec încă prin toate etapele drumului care duce de la această teorie la ceea ce se simte în general în viață, cu toate acestea, consecința acestor ipoteze trăiește, totuși, în modul cum resimte viața omenirea de astăzi. Când medităm asupra vieții, medităm cu ideea că Pământul a început cu această nebuloasă originară în care omul nu-și avea încă locul său și că ea înaintează spre stare de moarte termică în care, iarăși, tot ceea ce este uman va fi îngropat. Nu avem curajul de a ne întreba care este originea acestor idei pe care le avem astăzi. Dar ele dețin astăzi autoritatea, chiar pentru omul cel mai simplu. Prin intermediul ziarelor și cărților, ele se strecoară până în cele mai largi cercuri ale omenirii, luând niște drumuri adesea greu de definit.
Și noi ne educăm copiii cu aceste sentimente. Cu siguranță, noi îi educăm uneori, de asemenea, cu ajutorul unor reprezentări religioase, dar aici noi ajungem, cu adevărat, la un abis. Căci dacă, alături de originea pe care noi trebuie să o avem în reprezentarea noastră despre viață, reprezentare ce continuă să trăiască în senzațiile noastre, dacă, alături de această origine, ajungem la niște reprezentări religioase, atunci vom începe să trăim în minciună, iar această minciună se răzbună, și aceasta nu doar într-un mod exterior, pe care-l putem înțelege cu ajutorul intelectului; minciuna se răzbună prin propria ei forță interioară. Chiar dacă nu apare la lumina zilei, chiar dacă ea nu se poate manifesta, chiar dacă rămâne în inconștient, o minciună are asupra vieții un efect distructiv.
Trăim în minciună, dacă nu ajungem să facem lumină cu privire la această origine a sentimentelor noastre actuale. Această lumină nu ne revelează nimic altceva decât aceasta: cu reprezentările moderne noi putem să ne cucerim o cunoaștere despre univers în care omul nu-și găsește locul.
Să privim această cunoaștere științifică, de care, pe bună dreptate, suntem mândri: Urmărim evoluția ființelor vii, seria de transformări mergând de la cea mai simplă, cea mai imperfectă, până la om, pe care îl considerăm cel mai perfect. Dar când, apoi, ne punem întrebarea: „Ce este omul, în esența sa?”, noi răspundem, zicându-ne: „Omul este punctul final al regnului animal, el este animalul cel mai perfect.” Nu pătrundem în însăși esența omului, Ne mulțumim să răspundem: „În ce măsură este omul animalul cel mai perfect?” Și tocmai în acceptarea unor idei de acest soi a mers omenirea cel mai departe. El se lasă influențat cel mai profund de aceste idei.
Iarăși, în acest domeniu, mi-aș permite să-l amintesc pe Herbert Spencer, deoarece ideile sale sunt caracteristice pentru ceea ce vedem pretutindeni, în domeniul pedagogic, atunci când astăzi oamenii vor să realizeze niște reforme în spiritul gândirii moderne. Pentru a-și realiza reformele, în general, ei pornesc de la niște reprezentări care sunt străine omului. Și aici, Herbert Spencer este reprezentativ pentru ceea ce ne arată astăzi experiența la fiecare pas. Herbert Spencer spune, de exemplu: Ar trebui să fie suprimată stăpânirea pe care o au în zilele noastre educatorii, părinții, asupra copiilor. Am moștenit prostul obicei de a ne înfuria, de a-l pedepsi pe copil, de a-l face să simtă că suntem supărați, atunci când el face o prostie. Într-un cuvânt: noi facem ceva ce nu are nici o legătură cu ceea ce a făcut copilul. Să presupunem că copilul a lăsat împrăștiate tot felul de lucruri în camera sa. Noi, ca educatori, vedem acest lucru, ne înfuriem, poate îi dăm copilului o palmă – mă refer acum la cazul extrem. Ce raport cauzal – și cercetătorul științific trebuie să caute relația cauzală –, ce raport cauzal există între palmă, care aici are rolul de efect, și dezordinea din cameră? Nici cel mai mic raport!
Herbert Spencer spune, așadar: Dacă vrem să educăm copiii în mod corect, noi trebuie să devenim misionarii cauzalității din procesele naturale. Trebuie, de exemplu, când vedem un băiețaș care observă cu curiozitate cum niște cocoloașe de hârtie ard la o flacără, atunci trebuie să ne spunem: acest băiețaș manifestă sete de cunoaștere. Nu trebuie să ne supere ideea că el ar putea să se ardă sau să dea foc întregii camere; noi trebuie, la început, să ne dăm seama că el manifestă sete de cunoaștere, și trebuie să încercăm să încercăm să-l facem să se ardă nițeluș; atunci, în experiența astfel trăită, el va avea raportul cauzal just. Trebuie să veghem pretutindeni ca să apară raportul cauzal just și să devenim misionarii acestui raport cauzal din natură.
În zilele noastre, pretutindeni unde se urmărește realizarea unor reforme, vom auzi că această maximă este singura posibilă. Și dacă ești lipsit de prejudecăți, vei sune: Da, e singura posibilă, dacă mentalitatea noastră științifică și intelectualistă este singura justă. Dacă orientarea științifică și intelectualistă este adevărul, nu există altă posibilitate decât aceea de avea acest soi de idei despre educație și instruire.
Dar la ce ajungem, în întreaga artă a educației și instruirii, dacă mergem până la capăt cu aceste idei, dacă le realizăm integral în educație și instruire? Legăm ființa umană, cu toată simțirea ei, cu întreaga ei gândire, de ceea ce se desfășoară în natură. Iar ceea ce simte și gândește el nu e nimic mai mult decât ceea ce se petrece în natură, ceea ce se petrece în mod automat, ceea ce se petrece tocmai când omul nu ia parte la natură decât în mod inconștient. Omul este atunci total legat de natura exterioară, el nu se distinge de natura exterioară, el nu mai este altceva decât o verigă în lanțul necesităților naturale.
Dvs. vedeți aici contrariul a ceea ce am putut spune adineaori. Adineaori, am spus că omul este exclus din univers prin filosofia naturalistă modernă. El nu mai e considerat altceva decât ultima verigă a evoluției naturii, nu mai e cunoscut drept ființă umană. El este exclus, pentru că nu se știe nimic despre el; deoarece nu se poate spune nimic despre el, este depus în natură. Iar din punct de vedere practic, el nu mai trebuie să fie exclus din natură, el trebuie să fie inserat în ordinea naturii, în necesitatea naturii. El trebuie să fie o ființă ce realizează legătura cauzală.
Părerile, ideile pe care le avem despre natură îl exclud pe om. Arta educației și instruirii îl plasează pe om în extra-uman. Ființa umană este pierdută cu totul din vedere. Pur și simplu, nu ne dăm seama de asta: nu avem curajul s-o facem. Dar astăzi ne aflăm la o răspântie, și trebuie să avem curajul de a ne cufunda privirile până în impulsurile originare ale evoluției omenirii, căci omul trebuie să simtă, în sfârșit, și ce reprezintă el.
În zilele noastre, putem întâlni oameni care privesc cu o inimă (Gemüt) încrezătoare ceea ce este ipoteză științifică și își spun: Nu avem, evident, dreptul să ne facem despre Univers alte reprezentări decât acestea: originea Pământului = nebuloasă, care nu se explică decât prin mecanică; sfârșitul Pământului = moarte termică, cimitir. La mijloc: omul; pentru propria sa iluzie, el a luat naștere din extra-uman; în el se înalță, pentru a-l amăgi, iluziile unor idei morale, ale unor impulsuri religioase, a tot felul de idealuri; și, în cele din urmă, el se vede frustrat de toate acestea, deoarece, totuși, totul trebuie să ajungă în cimitirul universal.
Acești oameni sunt copleșiți atunci de un sentiment tragic. Dar ei sunt cei care trebuie să simtă cu o intensitate deosebită ceea ce, în realitate, zace în inconștientul majorității omenirii actuale. Iar acest sentiment face să ia naștere ceea ce vedem astăzi în civilizația întregii lumi.
Cu acest sentiment noi nu putem face educație, căci acestui sentiment îi lipsește o cunoaștere a Universului care să fie destul de solidă pentru a putea merge până la cunoașterea omului, până la o cunoaștere în care omul să-și găsească valoarea și esența, așa cum o va simți în ziua în care el se va ști cu adevărat om în Univers. Astăzi, noi nu putem educa ființa umană conform cu legile naturii. Dar, de asemenea, noi nu putem face din ea o ființă liberă, cu adevărat liberă. Dacă noi vedem că devine o ființă cu adevărat liberă, în fond, aceasta se întâmplă în ciuda relei formații și nu datorită bunei formații pe care i-o dăm noi.
În zilele noastre, nu ne putem mulțumi cu faptul că ne facem o idee despre Univers. În zilele noastre, trebuie să gândim Universul în așa fel încât gândirea să se transforme treptat într-un sentiment general al Universului. Căci impulsurile de a realiza reforme, de a continua să muncim, dau naștere unor sentimente. Antroposofia vrea să fie o cunoaștere a universului care să nu rămână în abstracțiune, care să coboare până la a cuprinde inima (Empfindung) și să poată astfel sluji drept bază pedagogiei.
Ceea ce am creat, de-a lungul secolelor, în viața noastră interioară și în reprezentările noastre, vom regăsi acum în viața exterioară, pe plan istoric. Omul, prin ideile sale despre Univers, prin explicația pe care o dă Universului, a fost exclus din Univers. Reprezentărilor care s-au format atunci în straturile superioare ale civilizației le răspund, astăzi, ca un ecou, impulsurile milioanelor și milioanelor de proletari. Iar elita refuză să vadă legătura care există între ceea ce gândește ea și ceea ce, venind din inimile proletarilor, îi răspunde astăzi. Ceea ce, în individ, poate trăi drept sentiment tragic, într-atât încât el să-și spună: „Ceea ce emană din om drept idealuri morale, drept impulsuri religioase, în fond, acestea sunt niște iluzii, strivite între originea nebuloasă a Pământului și moartea sa termică”, noi regăsim aceasta astăzi în filosofia a milioane și milioane de proletari. Această filosofie concepe drept unică realitate munca și experiențele pe care omul le face în viața economică.
Cum au fost gestionate afacerile în diverse epoci ale evoluției omenirii, cum s-a muncit, cum s-a produs, în cadrul vieții economice, cum s-a cumpărat, vândut, cum, prin această producție, prin această cumpărare și vânzare, au fost satisfăcute nevoile vitale, iată, conform acestei viziuni despre lume, conform acestei filosofii proletare, care trebuie să fie unica realitate. În schimb, tot ceea ce se înalță, în homo economicus, drept viziune morală, drept idealuri religioase, impulsuri artistice, idealuri ale statului, aceasta este o ideologie, acestea sunt, de fapt, lucruri iluzorii, e o suprastructură ireală ridicată deasupra unicei realități a fenomenelor de producție. Sub această formă, ceea ce, în clasele superioare ale societății, a rămas mai mult o convingere teoretică, cel mult o convingere religioasă, a devenit în păturile proletare nu doar înțelepciune practică, ci realitate a vieții; a devenit un fapt conform căruia se acționează.
În această viață este plasat omul. Pornind de la această viață vrea și trebuie el să educe. Dar dacă vrea să educe, dacă vrea să instruiască, el trebuie să poată aplica acestei vieți o privire obiectivă.
Lucru curios, intelectualismul, cu întreg cortegiul său de concepții naturaliste despre viață, departe de a-l face pe om să pătrundă mai profund în realitate, l-a făcut să iasă din realitate. Urmăriți din acest punct de vedere filosofiile de odinioară: veți găsi în ele pretutindeni niște idei care pot, într-un anumit fel, să aibă legătură cu viața și pe care nu-i va da nimănui prin gând să le considere drept pură ideologie. Oamenii își aveau rădăcinile în viață și, datorită acestui fapt, ei nu puteau să-și imagineze că gândurile lor ar fi doar un fum care emană din viață. Astăzi, acest mod de a vedea lucrurile a devenit practică curentă într-o mare parte a lumii cultivate. Și omenirea geme sub povara consecințelor a ceea ce s-a întâmplat acolo. Dar omenirea nu vrea încă să vadă că ceea ce se petrece în Rusia, și se va răspândi tot mai mult în lume, este rezultatul învățământului practicat în Universitățile noastre, al educației care se face în școlile noastre. Învățământul este dat, educația este dată – aici nu există curajul de a suferi consecințele, acolo se merge până la consecințele extreme. Această roată care se rostogolește nu va putea fi oprită, dacă, tocmai în acest domeniu, nu încercăm să vedem clar, să recunoaștem cu adevărat cauza și efectul, dacă nu vedem că omul este situat într-o realitate în care îi va fi imposibil să miște, dacă el abordează realitatea la modul pur intelectualist. Intelectualismul nu are, drept instrument, nici o putere pentru a pătrunde în realitate.
Am cunoscut odinioară un poet [ Nota 19 ] care își făcuse, acum mai bine de câteva decenii, ideile cele mai amare despre ceea ce se va întâmpla cu omul dacă el va continua să se înfunde în intelectualism. În regiunea în care trăia acest poet, există o expresie frustă pentru a-i desemna pe oamenii inteligenți și intelectualiști. Ei sunt considerați niște „großkopfet”, adică, din punct de vedere intelectual, ei au niște „capete mari”. Acest poet a transpus această expresie într-o imagine extraordinar de plastică. El a spus: Evoluția omenirii merge în sensul intelectualismului; în mod inevitabil, în final, oamenii vor avea niște capete din ce în ce mai mari, iar restul trupului va fi redus la starea de apendice rudimentare – niște brațe rudimentare, niște picioare foarte mici – și atunci oamenii vor începe să se rostogolească. Vom avea niște mingi uriașe la care vor fi atașate, drept apendice, niște rudimente de brațe și de picioare. Este foarte pesimistă această imagine pe care a avut-o poetul respectiv despre situația la care vor ajunge oamenii, dacă vor continua să urmeze astfel calea intelectualismului până vor începe să se dea de-a rostogolul pe ea.
Putem spune că ceea ce ni se înfățișează aici drept intelectualism îl îndepărtează pe om de sine însuși și-l face să se desprindă de realitate. În prezent, unica realitate este aceea pe care proletarul o recunoaște ca atare, care nu poate fi negată, deoarece, sau ne ciocnim de ea și atunci, conform sistemului nostru de educație, oricât de reformist ar vrea el să fie, îi suferim consecințele în relația de la cauză la efect și ne facem niște cucuie, sau ni se face foame – și atunci, iarăși, suferim consecințele în relația de la cauză la efect. Aci vedem, simțim, resimțim realul în mod perfect. Dar în acest real nu mai pătrundem.
Și, lucru ciudat, pe măsură ce se îndepărtează de realitate, omul devine tot mai închis față de sine însuși. El devine deja – aceasta este doar o imagine, dar ea este adevărată – această minge care se rostogolește. Desigur, va trebui să vedem că în școli și universități se cultivă acele aspecte care ne fac să ne înfiorăm, când le întâlnim, pe urmă, în mijlocul realităților vieții, în practica curentă, așa cum este deja cazul astăzi într-o măsură foarte largă. Oamenii critică ceea ce întâlnesc pe acest tărâm, dar nu știu că aceasta este ceea ce ei înșiși au semănat. Occidentalii privesc Rusia și o găsesc înfricoșătoare. Ei nu știu că cei care au semănat aceste lucruri, în punctul de pornire, sunt învățătorii lor, în Occident.
Intelectualismul, am spus-o, nu este un instrument care să poată cuprinde realitatea. Pentru a educa, trebuie să putem cuprinde realitatea ființei umane. Dacă intelectualismul nu este un instrument care să poată cuprinde realitatea, atunci se pune marea întrebare: Oare putem face educație cu o metodă intelectualistă?
Această mare întrebare se află în fața noastră la începutul cursului pe care-l inaugurăm aici. Trebuie să recurgem la alte mijloace decât acelea pe care ni le pune la dispoziție intelectualismul. Și, din nou, doar abordând domeniul particular pornind de la ansamblul în care se integrează acesta, vom putea să ajungem cel mai bine la el.
Prin ce este deosebit de mare omenirea actuală și ce îi stârnește cel mai mult entuziasmul? Congresele din viața publică. Nu e vorba doar să iei cu calm cunoștință de esența însăși a unui lucru, ci trebuie să mergi la congrese și să iei parte acolo la discutarea lucrurilor. Căci, la urma urmei, discuția nu se poate desfășura fără intelectualism. Nu se pătrunde în esența lucrurilor. Esența, există deja și se discută despre ea. Oamenii se întrunesc și discută despre tot felul de subiecte. Uzanța congreselor, cu inevitabilele lor discuții, iată ceea ce rezultă din intelectualism și ceea ce, pe de altă parte, ne face să devenim străini de lume. Și, astfel, poți avea sentimentul că, în fond, congresele noastre, fiind ceva iluzoriu, planează pe deasupra realității. În viață, în mijlocul vieții, se petrec tot felul de lucruri, iar la congrese se vorbește în mod savant, și se vorbește chiar cu mult spirit. N-am nimic împotriva congreselor, dar constat că la ele se vorbește mult, cu enorm de mult spirit. În general, se poate întâmpla să fim de acord cu ceea ce spune A, și să fim de acord cu ceea ce spune B; chiar dacă este vorba de contrariul, dintr-un anumit punct de vedere noi putem fi de acord și cu acesta din urmă. Și chiar și cu C. La congrese, putem fi de acord, dintr-un anumit punct de vedere, cu tot. De ce? Pentru că totul înoată în intelectualism și intelectualismul nu spune nimic despre realitate. Și astfel, realitatea noastră actuală poate să meargă foarte bine așa cum merge, fără să aibă loc nici cel mai mărunt congres. Ne-am putea lipsi foarte bine de ceea ce se spune la congrese, deși unii pot găsi plăcerea cea mai francă și mai sinceră în aceste vorbe de spirit care scânteiază, căci, în fond, totul este bun.
În decursul ultimilor cincizeci-șaizeci de ani, noi am auzit, în domeniile cele mai diverse, cele mai grandioase expuneri teoretice și adesea am putut arunca o privire imparțială asupra vieții, constatând că această viață se desfășoară în sens contrar. De exemplu: atunci când, acum câtva timp, problema etalonului-aur a devenit arzătoare în diverse țări, s-a vorbit despre etalonul-aur într-un mod de-a dreptul uimitor. Se poate spune că în camerele de comerț, în parlamente – vorbesc fără nici o umbră de ironie, eu cred aceasta la modul absolut serios –, au fost rostite cele mai judicioase fraze despre efectele salutare ale etalonului-aur. În particular, niște oameni cât se poate de perspicace și, de asemenea, niște specialiști, au demonstrat că, dacă ar exista etalonul-aur, ar exista liberul-schimb: una nu merge fără cealaltă. Și iată că, în majoritatea țărilor unde s-a introdus etalonul-aur, există un sistem intolerabil de bariere vamale, adică exact contrariul liberului-schimb! Iată ce a spus viața, realitatea. Agerimea, ea, care este fructul intelectului, a afirmat, dar într-un mod ager – vorbesc fără nici o ironie – contrariul. Trebuie să ne dăm seama neapărat că intelectualismul se află pe dinafara vieții și face din om un cap mare.
Acesta ne face să fim pe dinafară și când e vorba de cunoașterea omului, ne îndepărtează de om și, din acest motiv, nu va putea niciodată sluji drept bază pentru o pedagogie. Căci relația pedagogică este o relație umană, relația profesorului, a educatorului, cu copilul, cu elevul. Pedagogia trebuie să se întemeieze pe aceste relații umane. Așa ceva nu se poate realiza decât cu ajutorul unei reale cunoașteri a omului, și acest fel de cunoaștere a omului vrea să o ofere antroposofia.
