Primele cuvinte pe care le voi rosti vor să exprime bucuria inimii și mulțumirea profundă pe care o simt văzându-vă prezenți în acest loc, Doamnelor și Domnilor. Cineva care are cel mai viu entuziasm pentru mișcarea ce ar vrea să radieze pornind de aici, de la Goetheanum, trebuie să fie profund fericit și satisfăcut lăuntric atunci când întâlnește un interes atât de extraordinar ca acela pe care-l dovedește prezența dvs. aici. Permiteți-mi, așadar, cu acest sentiment de bucurie și mulțumire, să vă adresez astăzi, la începutul acestei conferințe introductive, salutul meu cel mai cordial.
Aș dori să o salut mai ales pe Doamna Mackenzie [ Nota 1 ] , ale cărei eforturi au reușit să organizeze acest curs și căreia, din acest motiv, trebuie să-i mulțumesc în mod cu totul deosebit în numele mișcării antroposofice. Dar și dvs., tuturor, vă adresez un salut cordial în spiritul și în sensul mișcării noastre. Cine vă salută aici, Doamnelor și Domnilor nu este, de fapt, o persoană particulară, ci, înainte de toate clădirea, Goetheanumul însuși vă salută.
Înțeleg perfect ce ar putea spune unul sau altul dintre dvs. acestui Goetheanum, ca edificiu sau ca operă de artă. Tot ceea ce apare pe lume în acest fel dă naștere, în mod inevitabil, unor critici, și orice observație făcută într-un spirit pozitiv va fi pentru mine deosebit de binevenită. Totuși, el vă salută, acest Goetheanum a cărui configurație artistică în ansamblul ei o să vă arate că aici nu am vrea să ne limităm la un singur domeniu al vieții practice; nu am dori, de exemplu, să abordăm domeniul educației și al învățământului excluzându-le pe toate celelalte. Întregul spirit al acestui edificiu, întreaga lui ființă, o să vă arate că aici e vorba despre o mișcare gândită și voită în spiritul epocii noastre și pentru întreaga civilizație. Și, în măsura în care educația și învățământul sunt o parte esențială a civilizației umane, educația și învățământul trebuie să fie și aici obiectul unei atenții cu totul speciale.
Legăturile intime care există între voința antroposofică și problemele de educație și învățământ ne vor apărea în întreaga lor amploare în zilele următoare. Astăzi, permiteți-mi să adaug salutărilor mele foarte cordiale ceva care, ca să spun astfel, atunci când se întemeiază pe o mișcare socială, se înțelege de la sine, într-un anumit sens.
Dvs. ați venit aici să cunoașteți mișcarea ce a luat naștere în sânul Goetheanumului din Dornach. Dar, salutându-vă cordial în acest Goetheanum, dorindu-vă bun sosit, mă simt dator, așa cum se cuvine în asemenea cazuri în relațiile sociale dintre oameni, să vă prezint, înainte de toate, mișcarea ce își are aici punctul de plecare.
Ceea ce s-a intenționat, încă de la început, cu această mișcare antroposofică, deja acum douăzeci de ani, nu se revelează decât în prezent, încetul cu încetul. În fond – veți vedea în conferințele ce vor urma –, această mișcare a fost înțeleasă la început drept ceea ce o consideră lumea astăzi, în sens pozitiv, dar, mai ales, în sens negativ. Doar astăzi începe să se vorbească despre mișcarea antroposofică în termeni ce corespund cu ceea ce fost conceput la origini. Dar ea a trecut prin cele mai diferite faze și voi putea să v-o prezint mai bine dacă voi caracteriza aceste faze, mai întâi într-un mod pur exterior.
La început, mișcarea antroposofică era considerată, de către micul cerc ce se reclama de la ea, drept un fel de viziune asupra lumii, religioasă, în sensul restrâns al cuvântului. Primele persoane care s-au apropiat de mișcarea antroposofică se preocupau prea puțin de stabilirea unor baze științifice, de crearea unor forme artistice, de consecințele pe care practicarea antroposofiei le-ar putea avea pentru ansamblul vieții sociale. Erau ființe care, înainte de toate, se simțeau nemulțumite în sânul confesiunilor religioase tradiționale ale epocii, ființe care căutau ceea ce, referitor la marile probleme ale sufletului și spiritului uman, ia naștere din aspirațiile cele mai adânci, ființe care, în privința acestor probleme, se simțeau profund nemulțumite de reprezentările tradiționale pe care și le fac confesiunile religioase existente; ele au venit spre această mișcare și au acceptat-o mai întâi cu inima, cu simțirea lor.
În ceea ce mă privește, era adesea uimitor să văd că ceea ce voiam să exprim despre antroposofie nu era deloc înțeles în privința fundamentelor ei, chiar de către aderenți, dar că mișcarea antroposofică era întâmpinată cu o simpatie și o adeziune care proveneau din niște sentimente umane simple și elementare. Dintr-o cercetare care, de fapt, încă de la început, avea o orientare științifică, acești primi aderenți rețineau ceea ce vorbea inimii lor, sensibilității lor, sentimentului lor nemijlocit. Și se poate spune că aceasta a fost epoca cea mai liniștită – numai că, în acest domeniu, liniștea nu este întotdeauna de dorit –, a fost epoca cea mai liniștită a mișcării antroposofice.
În acest fel, mișcarea antroposofică, în prima ei fază, a putut fi, la început, acceptată și a putut să se asocieze – într-un mod pur exterior, doar sub aspect administrativ – cu acea mișcare pe care dvs. o cunoașteți, poate: mișcarea Societății Teosofice.
Persoanele care caută în felul acesta, dintr-un simplu elan al inimii, răspunsuri la problemele despre eternul din natura umană, vor sfârși, tocmai din cauză că multe lucruri esențiale și fundamentale le scapă, prin a găsi aceeași satisfacție în mișcarea teosofică și în mișcarea antroposofică. Numai că, de la început, această mișcare teosofică a avut o orientare pur teoretică. Mișcarea teosofică vrea să fie, așa cum o afirmă în mod expres, o doctrină care înglobează o cosmologie, o filosofie și o religie, și această mișcare teosofică vrea să se manifeste în măsura în care pot fi transpuse în cuvinte cosmologia, filosofia și religia. Oamenii care, în ansamblu, sunt mulțumiți de condițiile existenței lor și vor doar să audă spunându-se despre etern altceva decât le poate fi oferit de către confesiunile religioase tradiționale, acești oameni, foarte adesea, găsesc ceea ce caută indiferent în care din aceste două mișcări. Și doar atunci când s-a dovedit – deși în acea vreme nu se dădea atenție acestui fapt – că antroposofia, departe de a se ocupa de cosmologie, filosofie și religie într-un mod pur teoretic, vrea să fie ceva care trebuie, conform cu cerințele spiritului epocii noastre, să pătrundă în practică în toate domeniile, doar atunci, încetul cu încetul, a apărut clar la lumina zilei imposibilitatea, din rațiuni lăuntrice, pentru mișcarea antroposofică, de a continua să lucreze în comun cu mișcarea teosofică. Căci în zilele noastre – și vom vedea acest lucru în conferințele ce vor urma – orice mișcare ce se limitează la o abordare mai curând teoretică a acestor trei domenii, cosmologie, filosofie și religie, degenerează în niște certuri dogmatice în cele din urmă intolerabile. Și tocmai asemenea certuri – care, de altfel, s-au pierdut în futilități – au dus atunci, sub aspect exterior, la separarea mișcării antroposofice de mișcarea teosofică.
Pentru orice persoană rezonabilă, formată prin cultura occidentală, e de la sine înțeles că ceea ce, pe-atunci, s-a manifestat drept dogme în sânul Societății Teosofice în momentul în care Societatea Antroposofică s-a separat de ea [ Nota 2 ] , că o asemenea ceartă referitoare la preponderența viziunii despre lume pe care o au oamenii în India sau în Occident, o asemenea discuție și mai ales un asemenea conflict care s-a deschis în jurul dogmei care voia să-l dea pe un tânăr hindus drept Christosul ce era așteptat să vină [ Nota 3 ] , este ceva care nu trebuie să fie luat în serios, care, în nici un caz nu are un caracter serios, ci care, de fapt, se pierde în nimicuri.
Mișcarea antroposofică, în concepția ei primară, nu e destinată a se epuiza în discuții teoretice: ea vrea să pătrundă în viață în mod nemijlocit, vrea să acționeze în sânul vieții. Aceasta a dus la separarea ei interioară de Societatea Teosofică, atunci când s-a făcut simțită necesitatea, datorită cerințelor fundamentale ale mișcării antroposofice, de a trece treptat la o activitate artistică, socială, științifică și, de asemenea, înainte de toate, la o activitate pedagogică. Acest lucru nu s-a văzut imediat; dar, de fapt, tot ceea ce s-a produs în sânul mișcării antroposofice după anul 1912 nu e altceva decât o dovadă în plus că această mișcare trebuia să-și cucerească locul în lume drept mișcare pentru practica vieții.
Prima oară când am devenit cu adevărat conștient de imposibilitatea unei colaborări strânse cu o mișcare pur teosofică, a fost în anul 1907, cu ocazia Congresului de la München organizat de Societatea Teosofică. Sarcina de a stabili programul acestui congres mi-a revenit mie și prietenilor mei din secția germană a mișcării teosofice. Am adăugat programelor obișnuite, într-un asemenea caz, ale mișcării teosofice, reprezentarea unei drame-mister de Edouard Schuré: „Drama sfântă de la Eleusis” [ Nota 4 ] . Prin aceasta, noi realizam trecerea de la o mișcare religioasă pur teoretică spre o mișcare universală mai largă, care trebuia să facă loc și artei, pe care o consideram un factor indispensabil.
În măsura în care ne aflam pe teren antroposofic, noi am conceput – și aceasta s-a dovedit foarte curând – reprezentarea acestei drame de la Eleusis drept ceva artistic. Dar pentru persoanele care nu căutau în sânul mișcării decât satisfacerea unor sentimente religioase, care pot fi uneori foarte egoiste, această reprezentație, care se dorea o primă încercare artistică, n-a fost decât un model ce se preta la o interpretare teoretică. Atunci, lumea se întreba: „Ce semnifică cutare personaj al dramei? Ce semnifică celălalt personaj?” Și aceste persoane au sfârșit – ele erau foarte fericite s-o poată face – prin a transpune întreaga dramă într-un soi de terminologie.
Or, o mișcare ce se dezvoltă într-un mod atât de unilateral, încât ea nu-și poate asuma practica vieții în totalitatea ei, și care se limitează la domeniul pe care l-am caracterizat, trebuie, în mod inevitabil, prin însăși natura ei, să devină o mișcare sectară; ea sfârșește prin a deveni o sectă. Mișcarea antroposofică, încă de la început, nu era destinată a deveni o sectă, căci în principiile ei există tot ceea ce trebuie pentru a se ajunge la inversul unei secte. În principiile ei există tot ceea ce e necesar pentru a face din ea o mișcare absolut universală, cu aplicații practice pentru viața cotidiană. Și, în fond, atunci a apărut efortul de a ieși din sectarism, în această a doua fază a mișcării antroposofice, căreia îmi place să-i dau numele de efort de a pătrunde în domeniul artei.
Treptat, s-a ajuns la faptul că un număr crescând de noi aderenți au simțit nevoia să aibă și o percepție nemijlocită a ceea ce, drept filosofie, cosmologie, conținut religios, este doar gândit. Dar dacă voiam ca această nevoie să fie, în sfârșit, satisfăcută, acest lucru nu se putea realiza decât într-o manieră artistică. Și atunci m-am trezit în fața necesității de a exprima în dramele-mister [ Nota 5 ] , sub formă artistică, de a începe cu poezia, ceea ce în aceste mișcări era de obicei prezentat doar sub o formă teoretică.
Aceste drame-mister nu trebuie să fie interpretate într-un mod abstract și teoretic. Ele sunt create pentru o percepție artistică nemijlocită. Și pentru a favoriza, la prietenii noștri antroposofi, această percepție artistică nemijlocită, dramele-mister au fost reprezentate la München între 1910 și 1913, în cadrul unor teatre obișnuite. Și atunci s-a născut necesitatea de a construi pentru mișcarea antroposofică o casă care să-i fie proprie. Iar diferitele împrejurări care făceau să pară irealizabil proiectul de a construi această casă la München ne-au condus în cele din urmă aici, pe colina Dornachului, unde a fost edificat acest Goetheanum, pentru a deveni, încetul cu încetul, un loc adecvat pentru mișcarea antroposofică.
Or, tocmai aici s-a dovedit că această mișcare antroposofică, conform cu întreaga ei vocație, trebuie să fie concepută și voită drept ceva universal uman. Ce s-ar fi întâmplat dacă a altă mișcare, o oarecare mișcare religioasă teoretică, ar fi fost obligată să-și construiască, realmente, o casă? Această mișcare – într-un asemenea caz, nu se poate, vai! evita acest lucru – ar fi început, bineînțeles, prin a strânge fonduri de la prieteni; apoi, s-ar fi adresat unui arhitect, care ar fi construit o clădire în stil antic sau renascentist, sau gotic sau baroc, sau într-un stil de acest fel, care, cu siguranță, ar fi fost un stil tradițional.
Așa ceva, în momentul în care mișcarea antroposofică era atât de fericită că poate să-și aibă, în sfârșit, propria ei casă, mi s-a părut absolut imposibil. Căci ceva ce este în mod interior plin de viață, asemeni unui organism, nu poate fi alcătuit din două sau mai multe elemente eterogene. Într-o clădire stil baroc, antic sau renascentist, ce legătură ar fi avut cuvântul rostit în spirit antroposofic cu formele care l-ar fi cuprins de jur împrejur? O mișcare teoretică n-are decât să se exprime cu ajutorul ideilor, cu ajutorul abstracțiunilor. O mișcare cu adevărat vie face să pătrundă impulsurile ce o caracterizează în toate ramurile vieții. Și, în măsura în care antroposofia este o practică a vieții, a sufletului și a spiritului, ea pretinde ca forma clădirii care te înconjoară, picturile de pe zidurile care te adăpostesc, coloanele care se oferă privirii, pretinde ca toate aceste forme și culori să vorbească același limbaj ca ceea ce se exprimă în teorie, în idei, în gânduri abstracte. Orice mișcare viabilă care a luat naștere pe lume a avut acest caracter universal. Arta antică, față de cultura antică, nu este ceva străin. Ea își are rădăcinile în ceea ce era, de fapt, teorie și practică a vieții. La fel a fost și în cazul Renașterii și, în special, de exemplu, în cazul goticului, și, de asemenea, al barocului.
Și antroposofia voia să evite să rămână ceva sectar, teoretic, ea trebuia să-și găsească propriul ei stil în arhitectură, propriul ei stil în artă. Acest stil, am spus-o deja, poate fi judecat astăzi ca fiind încă nesatisfăcător sau poate chiar paradoxal, dar e un fapt clar că antroposofia, prin vocația ei profundă, nu putea face altfel decât să-și creeze un înveliș care să-i fie propriu și care să-i exprime caracterul. Permiteți-mi să fac o comparație care, în aparență, are un aer banal, dar care exprimă foarte bine esențialul. Luați o nucă. Aveți miezul nucii, și aveți coaja ei. Este imposibil, având în vedere forma organică a nucii, ca învelișul să fie produs de alte forțe decât miezul. Aceleași forțe modelează atât miezul, cât și coaja, căci învelișul și miezul formează un tot. În schimb, acesta ar fi fost cazul dacă voința antroposofică s-ar fi încarnat într-un stil arhitectural străin. Ceea ce este conform naturii – și acesta este modul antroposofic de a vedea lucrurile – produce în același timp și miezul și coaja, și ambele exprimă același lucru. Așa ceva trebuia să fie realizat aici. Voința antroposofică trebuia să se încarneze în mod direct nu în simboluri, nu în alegorii, ci într-o creație artistică nemijlocită. Când sunt exprimate aici niște gânduri cu ajutorul cuvântului, aceste gânduri nu trebuie să aibă alt stil decât ceea ce există la Goetheanum ca stil arhitectural și artistic. Și astfel, mișcarea antroposofică s-a angajat într-un mod absolut firesc în niște încercări artistice.
Așa ceva n-a fost deloc ușor, căci în zilele noastre tendințele spre sectarism sunt foarte puternice, tocmai în inima celor care caută cu ardoare niște clarificări în privința problemelor religioase. Poate tocmai la aceia care își caută, cu toată cinstea și sinceritatea, satisfacția sufletească în felul caracterizat adineaori, întâlnim prea puțin această deschidere, această libertate interioară a sufletului care găsește foarte firesc să încerce să treacă de la satisfacția religioasă la care aspiră sufletul, la manifestarea exterioară, și artistică, a sufletescului și a spiritualului. Dar mișcarea antroposofică nu se lasă în voia simpatiilor și antipatiilor unei persoane sau alteia; mișcarea antroposofică nu se poate supune decât vocației ei proprii, care este legată, totodată, în mod intim, de nevoile și aspirațiile spiritului epocii, așa cum vom vedea în zilele ce urmează.
Și astfel noi am ajuns să lucrăm pentru a face ca antroposofia să pătrundă în acest domeniu practic, primul care ne-a fost accesibil. În perioada în care ne lansam în acest fel în domeniul artelor, am rostit, uneori, în cercul aderenților mișcării antroposofice, un cuvânt paradoxal: „Antroposofia vrea să pătrundă în viața practică, și aceasta în toate domeniile.” Pentru moment, suntem lăsați să pătrundem, cu practica vieții, nu în lume, ci în domeniile ce reprezintă lumea, pe scenă sau, cel mult, în artă, cu toate că și acolo ni se închid multe uși. Dar spuneam: „Ceea ce mi-ar plăcea să fac cel mai mult, în spirit antroposofic, ar fi să fondez niște bănci.” Aceste cuvinte pot avea aerul unui paradox; dar le-am rostit, pur și simplu, pentru a arăta că, pentru mine, antroposofia nu trebuie să fie, ca sectele, o mișcare pur teoretică sau exclusiv religioasă, ci trebuie și poate, sunt convins de asta, să aibă o acțiune fecundă în toate domeniile vieții.
Am ajuns, astfel, la acea perioadă în care haosul general generase niște cerințe absolut speciale pentru omenirea actuală; am ajuns la acea îngrozitoare catastrofă care a fost războiul. În 1913, în septembrie, am pus piatra de fundație a acestei clădiri. În 1914, eram ocupați cu începerea construcției, când s-a năpustit asupra omenirii catastrofa războiului. În legătură cu aceasta, voi spune, pur și simplu, că în perioada când Europa era divizată de niște aspirații naționale care aveau din ce în ce mai puține puncte comune, în acea perioadă noi am reușit să avem, aici, la Dornach, pe toată durata războiului, un loc unde persoane aparținând tuturor naționalităților s-au putut întâlni și, de fapt, s-au unit în nenumărate ocazii pentru a munci din punct de vedere spiritual împreună, în pace. Când s-a văzut că aici, la Goetheanum, exista un loc unde, în timp ce națiunile se confruntau prin foc și sânge, niște cetățeni ai națiunilor europene se regăseau, în pace, pentru a se dedica unei munci spirituale comune, ne puteam simți, dintr-un anumit punct de vedere, plini de o profundă satisfacție. Iată care a fost cea de-a doua fază a mișcării noastre antroposofice.
În timpul războiului, activitatea exterioară a mișcării antroposofice a fost de multe ori paralizată. Dar tot ceea ce se putea realiza, s-a încercat să se facă. Făcând abstracție de evenimentele exterioare, pe tot parcursul războiului s-a putut vedea cum, în niște largi cercuri umane, creștea nevoia de cunoștințe de felul acelora pe care, sunt convins de aceasta, le poate oferi antroposofia. Și se poate spune că în 1918, când catastrofa acestui război a luat sfârșit din punct de vedere exterior, interesul pentru o mișcare de felul aceleia care vrea să fie mișcarea antroposofică a crescut într-o măsură nelimitată. Atunci au venit la mine, în toamna lui 1918 și primăvara lui 1919, câțiva prieteni din Germania [ Nota 6 ] , în special din Stuttgart, și drumul pentru a treia fază a mișcării noastre antroposofice a fost deschis, de fapt, de aspirațiile acestor prieteni. Căci aceste aspirații s-au aflat la originea a ceea ce a condus mișcarea antroposofică la a face, de atunci înainte, ca impulsurile ei să radieze, în cea mai largă măsură, până în viața socială a omenirii.
În acel moment, nu exista altă țară, în afară de Germania, și în special Germania de Sud, Würtembergul, care să fie deschisă mișcării antroposofice. Dar se dorea să se acționeze tocmai în acea regiune unde o asemenea acțiune era posibilă. Și această acțiune, la pătrunderea ei în domeniul social, a dobândit o anumită coloratură provenind din ceea ce pe atunci era, în Germania de Sud, normă. Această normă era, la drept vorbind, haosul social. O mizerie de nedescris, am putea spune, pe bună dreptate, până pe plan fizic și material, apăsa în acea vreme asupra Europei Centrale. Dar pentru un observator imparțial, chiar această imensă mizerie fizică și materială nu era nimic în comparație cu mizeria din suflete. Și tocmai această mizerie, și anume la nivelul voinței sociale, era factorul care aruncase omenirea într-un fel de haos. Simțeai că, în ceea ce privește viața socială, omenirea era confruntată cu problemele fundamentale ale evoluției sale. Problemele pe care le-a ridicat Rousseau pe vremuri [ Nota 7 ] , probleme care au primit apoi, în Revoluția franceză, o formulare exterioară, n-au atins aspirațiile și nevoile umane cele mai primare, cele mai elementare, așa cum au făcut-o problemele care se puneau în 1919 tocmai în domeniile în care noi urma să acționăm.
Tot ceea ce, de secole, constituia organismul social, așa cum se formase el la diferitele popoare, toate acestea erau puse din nou în discuție. Și din această ambianță a luat naștere scurtul meu „Apel” la Tripartiția organismului social, lansat „poporului german și lumii civilizate” [ Nota 8 ] , ca și lucrarea mea „Bazele organismului social” [ Nota 9 ] , și din această ambianță a apărut apoi tot ceea ce a fost întreprins în Germania de Sud pentru tratarea problemei sociale. În acel moment, 0, era, de fapt, necesar, dar teribil de greu, a fi atinse aspirațiile elementare ale inimilor umane. Mizeria trupurilor și a sufletelor îi împingea pe oameni să caute în mod abstract ceva foarte măreț, și, în virtutea circumstanțelor epocii, ei erau incapabili s-o facă. Câte persoane n-au venit la mine să-mi spună, la sfârșitul unei alocuțiuni sau alteia pe care o rostisem: „Toate acestea sunt bune și frumoase, dar se referă la viitor, la modul în care vor trebui să se desfășoare lucrurile în relațiile dintre oameni; noi, în anii din urmă, am înfruntat atât de des moartea, încât acum nu ne interesează câtuși de puțin să ne gândim la viitor. De ce ne-ar mai interesa acum viitorul pe care n-am putut să-l făurim atunci când tunurile erau îndreptate asupra noastră?” Cam în acești termeni, iar și iar, era caracterizat acest dezinteres, cauzat de mizeria trupurilor și a sufletelor, față de lucrurile cele mai necesare pentru întreaga evoluție umană.
Ceea ce a mișcat atunci inimile și sufletele prietenilor mei a dat naștere unui domeniu special al acțiunii sociale, cum l-aș numi eu; se spunea: „Pentru a pregăti viitorul, poate singurul mod eficace de a lucra este de a ne adresa tinereții omenirii, copilăriei.” Și prietenul nostru Emil Molt [ Nota 10 ] , din Stuttgart, el însuși un industriaș și conducător de întreprindere, s-a pus la dispoziția unei asemenea voințe. El a întemeiat Școala Waldorf din Stuttgart, cu copiii angajaților de la uzina sa Waldorf-Astoria, iar eu am primit misiunea de a pune la punct planul pedagogic al acestei Școli Waldorf.
Înainte de război se făcuseră deja tot soiul de experiențe educative și pedagogice. Dar aici nu era vorba de întemeierea unor internate la țară și nici de întemeierea câtorva încercări medico-pedagogice sub impulsul unor dorințe particulare; era vorba de ceva care să fie situat în cadrul general al aspirației sociale a întregii omeniri. În zilele următoare, noi trebuia să discutăm despre toate aceste baze ale unei pedagogii Waldorf. Astăzi eu doresc, pur și simplu, să arăt că aici, ca în orice alt domeniu, antroposofia a fost obligată să țină seama de realitate, de întreaga realitate. Nu puteam întemeia un internat rural în plină natură, într-o pădure minunată, unde poți face tot ce vrei; noi trebuia să începem în niște condiții reale foarte concrete. Îi aveam pe copiii unui orășel, noi trebuia să întemeiem o școală în acest orășel, și ceea ce trebuia să fie realizat de această școală, chiar dacă aveam, poate, scopurile sociale cele mai înalte, noi eram obligați să realizăm cu niște mijloace pur pedagogice. Nu ne puteam alege nici locul, nici elevii, de exemplu, în funcție de situația părinților sau clasa socială. Aveam niște date foarte concrete, și ceea ce puteam face eram constrânși s-o facem pe baze spirituale. În acest fel a luat naștere, ca o consecință absolut necesară a mișcării antroposofice, această acțiune în domeniul educativ de care ne vom ocupa în mod special în zilele ce urmează.
Școala Waldorf din Stuttgart, care nu mai este de multă vreme, ca la început, un așezământ școlar destinat copiilor angajaților de la fabrica de țigări Waldorf-Astoria, această Școală Waldorf a devenit foarte curând o școală deschisă tuturor, și astăzi oamenii vin de pretutindeni pentru a încerca să-și aducă aici copiii. Școala, care a debutat cu o sută patruzeci de elevi, numără în prezent șase sute, iar cererile de înscriere nu încetează să curgă în număr crescând. [ Nota 11 ] În ultimele zile, noi a trebuit să punem piatra de fundație a unei noi clădiri și sperăm că, în ciuda tuturor dificultăților pe care le întâmpină astăzi o acțiune de acest fel, vom putea, totuși, să-i dăm un oarecare avânt.
Dar, o repet, esențialul în această școală constă în metoda pedagogică, în adaptarea acestei metode pedagogice la condițiile date, la realitățile vieții, este legătura cu practica directă a vieții. Când îți poți alege clasa socială de unde îți selectezi elevii, când poți alege locul unde se va înălța școala, nu e greu să realizezi o reformă imaginară sau poate reală; dar dacă vrei să întemeiezi și să dezvolți o școală ca aceasta, bazându-te numai pe pedagogie, acest lucru presupune niște sarcini care sunt legate de impulsurile cele mai fundamentale ale naturii umane.
În acest fel, în cursul celei de-a treia faze a mișcării noastre antroposofice, această mișcare s-a extins la domeniul social și la cel pedagogic. Și dvs. ați venit aici pentru acesta din urmă, și domeniul pedagogic o să ne preocupe în mod cu totul special în zilele următoare. De fapt, era prima dată când încercam să extindem la realitatea exterioară ceea ce, de la origini, era intrinsec, în mod fundamental, mișcării antroposofice.
La aceasta s-a adăugat faptul că, în ultimii ani, un mare număr de persoane cu o formație științifică și cu aspirații științifice au ajuns la convingerea că mișcarea antroposofică poate să fecundeze și viața științifică a vremurilor moderne. Au apărut studenți în medicină care se convinseseră că științele naturii, care se limitează doar la observarea exterioară și la experiența exterioară, nu sunt în măsură să sesizeze organismul uman integral, fie el bolnav sau în stare de perfectă sănătate. Au apărut medici care simțeau în mod profund limitele medicinei oficiale, începând cu prăpastia care se cască astăzi, în această medicină oficială, între patologie și terapeutică. În zilele noastre, patologia și terapeutica își stau alături, fără nici o punte de legătură între ele. Antroposofia, care, în căutarea cunoștințelor, a recurs nu numai la experimentarea exterioară, la observație și la forțele combinatorii ale intelectului, ci și la niște mijloace pe care le voi caracteriza în zilele următoare, studiază întreaga ființă, trup, suflet, spirit, și vede în spirit nu doar o sumă de gânduri abstracte, cum se obișnuiește în epoca noastră, ci un principiu viu. Tocmai prin aceasta, antroposofia putea răspunde aspirațiilor acestor persoane care astăzi, în medicină, de exemplu, caută în mod stăruitor o fecundare a domeniului lor. Și astfel s-a întâmplat că aici la Dornach am prezentat, pentru studenții în medicină și pentru practicieni, două cursuri referitoare la ceea ce antroposofia este în măsură să aducă patologiei și terapeuticii.11 Apoi s-a putut vedea cum, atât aici, la Dornach, cât și la Arlesheim, au luat naștere niște institute medico-terapeutice care lucrează cu propriile lor remedii și care, mai ales, încearcă să facă fecund pentru practică ceea ce poate oferi antroposofia referitor la vindecare, în cazul omului, referitor la sănătate și boală.
Pe de altă parte, diferite alte științe au vrut, la rândul lor, să fie fecundate de antroposofie. A fost necesar să prezentăm cursuri de fizică, de astronomie [ Nota 12 ] . În domeniile științifice cele mai diverse, antroposofia a trebuit să aducă științei actuale ceea ce poate fi adus de o reală cunoaștere a spiritului.
Ceea ce caracterizează această a treia fază a mișcării antroposofice este tocmai faptul că, acolo unde sunt necesare niște baze strict științifice, se descoperă încetul cu încetul, chiar dacă adesea acest lucru încă mai este contestat, că știința spirituală cultivată aici poate satisface toate exigențele științifice oferind temelia lucrurilor, că antroposofia poate lucra cu toată rigoarea necesară și în deplină armonie cu ceea ce este cerut în modul cel mai serios de către știință. În măsura în care acest lucru va fi înțeles tot mai bine, lumea va putea sesiza care a fost vocația mișcării antroposofice, și aceasta încă de la început, acum douăzeci de ani.
Un alt lucru care arată că antroposofia poate fecunda domeniile cele mai diverse este faptul că am fost capabili, cu euritmia noastră, să întemeiem o nouă artă a mișcării, o artă care are drept instrument, drept mijloc de expresie, ființa umană însăși și care încearcă tocmai prin aceasta să-și obțină efectele ei particulare. Încercăm, de asemenea – voi mai vorbi despre aceasta în zilele ce urmează –, să fecundăm alte domenii, de exemplu acela al artei dramatice, al recitării și al declamării, și aceasta grație a ceea ce am putea numi nu o teorie antroposofică, ci o viață antroposofică.
În final, această ultimă fază a mișcării antroposofice, cu impactul pe care l-a avut în pedagogie, medicină, în artă, este, poate, ceea ce caracterizează cel mai bine antroposofia. Aceasta și-a găsit prieteni; ea și-a găsit dușmani, dușmani înverșunați; dar în prezent iat-o ajunsă, în acțiunea ei, la stadiul pe care, de fapt, ea trebuie să-l caute. Astfel, am fost foarte mulțumit când am putut, în acest an, cu ocazia sejurului meu la Kristiania (Oslo) din 23 noiembrie până în 4 decembrie, să vorbesc despre viața antroposofică în mediile pedagogice, în cercurile oficiale ale vieții economice, în fața studenților norvegieni și, de asemenea, în cercuri mai vaste, cercuri care sunt cu adevărat gata să primească nu doar o simplă teorie, nici ideile religioase ale unei secte, ci deja ceea ce spiritul epocii noastre vrea să manifeste în lume și care este o mare cerință a omenirii.
Acestea sunt cele trei faze pe care le prezintă evoluția mișcării antroposofice. Schițându-le pe scurt în fața dvs., Doamnelor și Domnilor, poate n-am făcut decât să menționez, oprindu-mă asupră-i, numele mișcării antroposofice. Dar tocmai aceasta am vrut. Astăzi voiam să vă prezint, în chip de introducere, mișcarea antroposofică, adică să fac să răsune numele ei în fața dvs., și îmi voi permite să abordez tema cursului nostru începând de mâine. Mișcarea antroposofică în sine, dar mai ales prin aplicațiile ei pedagogice, este aceea care, profund fericită de a vă vedea aici, a dorit să vă adreseze acest prim salut.
