În zilele noastre, toate considerațiile care, în domeniul cunoașterii, dar și în cel al practicii vieții, se exprimă prin concepția intelectualistă și naturalistă despre lume, pornesc de la o observare a ceea ce există în momentul prezent. În privința a ceea ce este înfățișare exterioară a lumii, lucrurile ar putea părea diferite. Dar ulterior vom vedea că aici este vorba de înfățișarea exterioară. Noi studiem omul și organizarea sa cu ajutorul metodelor obișnuite ale biologiei, fiziologiei, anatomiei, și, în acest sens, ne ocupăm întotdeauna de ceea ce aflăm în momentul prezent. De fapt, lucrurile par, în primă instanță, diferite. Examinăm, de exemplu, plămânul unui copil, plămânul unui om matur, plămânul unui bătrân și constatăm starea actuală. Apoi, tragem de aici niște concluzii pentru desfășurarea vieții umane. Din faptul că apar modificări ale plămânului între copilărie și bătrânețe, tragem concluzii asupra evoluției umane. Dar atunci, în ceea ce privește desfășurarea propriu-zisă, noi nu intrăm în desfășurarea în timp, ci rămânem în spațiu, și nu facem altceva decât să deducem desfășurarea în timp din niște modificări care se desfășoară în spațiu. E ca atunci când vrem să vedem cât e ceasul. Ne uităm la ceas, să zicem, dimineața: observăm poziția ácelor și ne orientăm în timp pe baza unui reper spațial. Apoi, ne uităm la ceas la amiază, și iar ne orientăm în timp pe baza unui reper spațial. Facem aprecieri asupra timpului prin intermediului elementului spațial. Acest mod de a ne insera în viață a devenit obișnuință. Observăm momentul pe care îl trăim. Noi trăim în spațial. Dar nu în acest fel trăim noi devenirea interioară a timpului. N-am putea aprecia în mod corect esența cursului vieții umane între naștere și moarte decât dacă ne-am putea deplasa în timp într-un mod tot atât de viu cum ne deplasăm în spațiu. Voi ilustra prin câteva exemple care au legătură cu viața umană ceea ce am exprimat adineaori într-un mod teoretic: Pentru acela care vrea să practice arta educației și a instruirii, este deosebit de important să intre în acest fel în desfășurarea temporală. Acest lucru poate fi constatat dacă observăm aceste exemple.
Să presupunem că un copil are o venerație absolut specială pentru adulți. O judecată sănătoasă va considera ca perfect normal ceea ce îl conduce pe copil la acest fel de venerație naturală pentru omul adult, și, desigur, așa trebuie să fie. Vom mai vorbi, în cursul următoarelor conferințe, despre aceasta, în spiritul unei arte a educației și a instruirii. Pentru moment, vreau să menționez acest lucru doar sub formă de exemplu.
De obicei, ne limităm la a spune: Există copii care au acest fel de venerație. Aceasta este pusă pe seama anumitor particularități ale unor anumite firi de copii și se rămâne la momentul prezent. Niciodată nu va putea fi sesizată întreaga semnificație a acestei venerații, dacă nu se ține seama de viața umană în totalitatea ei. Atunci, vom fi capabili, treptat, observând o persoană sau alta, la o vârstă înaintată, uneori foarte înaintată, să descoperim că există oameni care au însușirea de a-i putea consola în modul cel mai natural pe unii care au nevoie de consolare; și altora, care, din cauza mizeriilor vieții, au nevoie să fie educați din punct de vedere moral, să le ofere această educare. Adesea, important nu este conținutul a ceea ce spun aceste persoane, pentru a consola, pentru a educa; totul constă în ton, în sunetul vocii; totul constă în felul lor de a vorbi. Dacă cercetăm atunci firul vieții acestor persoane până în copilărie, descoperim că acestea au fost niște ființe care, în copilăria lor, au fost deosebit de înclinate spre venerație, spre un mare respect pentru omul adult. Acest comportament plin de respect față de adult dispare apoi cu timpul, trăiește într-un plan ascuns al vieții și reapare la vârsta matură în acest dar de a educa și a instrui pe alții.
Mai putem exprima acest lucru și în felul următor. Putem spune: când un copil a învățat cu adevărat să se roage în interiorul său, să se adâncească în dispoziția de rugăciune, această dispoziție trece apoi, în timpul fazei intermediare a vieții, în fundalul existenței și reapare la niște vârste foarte înaintate; ea se manifestă atunci drept dar de a binecuvânta, și acest dar este resimțit de alte persoane. Dar, tocmai în cazul acestor ființe, a căror existență, la o vârstă înaintată, are o acțiune de binecuvântare pentru semenii lor, vom descoperi, și la ele, în copilărie, dispoziția de rugăciune. Descoperim lucruri de acest fel numai dacă învățăm să trăim împreună cu timpul așa cum suntem obișnuiți s-o facem cu spațiul. Și trebuie să existe o cunoaștere care trăiește în timp la fel ca în spațiu, adică într-un mod nemijlocit, fără a trece prin niște concluzii extrase din elementul spațial, ca în cazul ceasului.
Ceea ce v-am ilustrat aici prin câteva exemple, aș zice, referitoare la viața interioară morală, trebuie, pentru ca aceasta să constituie o reală artă a educării și instruirii, trebuie să fie aplicat încă de la începuturile studiului general al naturii umane.
Comparând omul – în ansamblul său, așa cum ne apare în viață – cu animalul, descoperim că animal, în special animalul superior, este astfel făcut încât, deja de la naștere, are aptitudinile care îi vor fi necesare în viață. Puișorul care iese din ou este deja perfect adaptat mediului său, el nu mai are nevoie să învețe; organele lui au formele imuabile de care are nevoie animalul respectiv, conform speciei sale particulare. În cazul omului, nu așa stau lucrurile. Ființa umană se naște fără apărare, ea trebuie mai întâi să-și cucerească în lumea exterioară o cunoaștere particulară în anumite domenii. Omul datorează acest lucru faptului că, în decursul vieții sale pământești, cea mai importantă este o etapă intermediară dintre copilărie și bătrânețe, în sensul larg al cuvântului. Această etapă intermediară, această epocă a maturității este aici, pentru viața omului de pe Pământ, de cea mai înaltă importanță. Atunci, cu ajutorul priceperilor dobândite, el își adaptează organismul la viața exterioară. În acest fel, el intră, prin experiență, în relație cu lumea exterioară. Această etapă intermediară, în care organele își mai păstrează încă plasticitatea, lipsește cu totul la animal. Acesta este deja, când intră în viață, așa cum devenim noi, oamenii, abia la o vârstă înaintată, când formele noastre se sclero-zează, când formele noastre își pierd plasticitatea. Dacă vrem să înțelegem animalitatea în legătura sa cu lumea, n-o vom înțelege în mod corect decât dacă o comparăm cu îmbătrânirea umană.
Dar atunci ne putem întreba: Animalul manifestă imediat această îmbătrânire și în caracteristicile sale sufletești? Nu așa stau lucrurile, deoarece în animal mai există și un alt pol, care acționează împotriva acestei îmbătrâniri, și acest pol este forța de reproducere. Forța de reproducere este, în același timp, pentru omul care o posedă, sau pentru ființa care o posedă, un factor de întinerire. Și prin faptul că animalul manifestă, pe de-o parte, elementul de îmbătrânire, dar, pe de alta, infuzează acestei îmbătrâniri forța de reproducere, el rămâne, într-un fel, la adăpost de îmbătrânirea precoce, până când el este capabil să se reproducă.
Dacă puteți studia fără prejudecată un animal sau o specie animală, vă veți spune: în momentul în care animalul atinge vârsta la care poate avea urmași, el intră deja în stadiul de îmbătrânire. Tocmai acest lucru îl caracterizează pe om: îmbătrânirea, ca și copilăria – căci în timpul copilăriei, forța de reproducere se manifestă în mod latent – sunt situate la extremitățile vieții, iar în mijloc se află etapa organică și plastică, care, datorită relației sale cu lumea exterioară, se poate adapta la această lume exterioară. Și putem considera, într-un anumit sens, ca normal pentru viața umană ca, la om, această etapă intermediară să existe așa cum trebuie. Atunci, oamenii sunt la timpul potrivit copii, și la timpul potrivit vor înceta ei să mai fie copii, vor intra în vârsta matură, și, de asemenea, la timpul potrivit vor lăsa în urmă vârsta matură pentru a intra în stadiul bătrâneții.
Dacă studiem la om tot acest drum al vieții intrând în domeniul timpului, ajungem atunci, prin însuși acest fapt, să studiem anomaliile care pot apărea pe acest drum. La anumite persoane, putem vedea, într-adevăr, că nu știu, aș putea spune, să rețină atât de mult timp îmbătrânirea. Nu mă gândesc acum deloc la acea îmbătrânire care are imediat și părul cărunt sau o chelie precoce; nu de această îmbătrânire vreau să vorbesc acum, căci poți rămâne un copil mare și dacă ai un craniu pleșuv; eu mă gândesc la acea îmbătrânire care se manifestă într-un mod mai mult lăuntric, organic, și care nu se revelează decât unei observații interioare, unei observații intime a vieții: îmbătrânirea sufletească, dacă o putem numi astfel, care apare atunci când viața mai este încă, din punct de vedere exterior, în etapa ei plastică.
Dar se poate întâmpla și inversul: în cursul vieții sale, omul nu poate părăsi copilăria în momentul în care ar trebui s-o facă. Atunci, copilăria se prelungește și asupra vârstei intermediare; atunci, el duce până în etapa vârstei intermediare ceea ce ar fi trebuit să aibă în viața lui sufletească doar pe când era copil. Și aceasta produce, în cursul vieții umane, un aspect foarte special, pe care-l vom schița astăzi.
Dacă examinăm din acest punct de vedere viața umană în desfășurarea ei în timp, putem merge de la ceea ce se numește viața umană normală până la diverse anomalii ale acestei vieți umane; când, ca oameni, ajungem la vârsta bătrâneții, atunci în special organizarea-cap este aceea care își pierde mobilitatea interioară, plasticitatea. Când se apropie sfârșitul vieții, devenim mai rigizi, mai puțin maleabili în ceea ce privește organizarea-cap. La această vârstă, facultățile pe care ni le-am cucerit în timpul vieții devin mai sufletești, mai spirituale. Dar aceasta se produce cu prețul unei animalizări a organizării-cap. Noi devenim, din punct de vedere fizic, ceea ce este animalul de la început. Ne animalizăm, întru câtva. Cu acest preț ne cucerim noi ceea ce, dacă educația noastră este corectă, mai putem încă avea, poate pentru întreaga viață, drept relație sufletesc-spirituală cu viața; noi plătim această relație prin faptul că, la această vârstă înaintată, ceea ce trăim în sufletul și în spiritul nostru la contactul cu lumea nu mai pătrunde atât de bine în organismul nostru. Craniul a devenit prea dur, prea rigid. Astfel, la această vârstă, noi ne ocupăm mai curând de ceea ce ne unește cu lumea exterioară pe plan sufletesc-spiritual. Nu mai interiorizăm atât de mult ca înainte experiențele pe care le facem în lumea exterioară. Se petrece o animalizare a organizării noastre superioare.
Această animalizare superioară poate să se producă, efectiv, în mod prematur, încă de la începutul vârstei mature, în modul interior despre care am vorbit adineaori. Dar prin faptul că, bineînțeles, omul rămâne totuși om și, chiar dacă s-a animalizat întru câtva în ceea ce privește organizarea-cap, el este totuși om, aspectul despre care vorbim aici ne apare nu în niște indicii exterioare, ci în niște caracteristici interioare, sufletești. Iată cum: Atunci când acest mod special pe care îl are bărbatul sau femeia în vârstă de a intra în legătură cu lumea exterioară apare prea devreme (poate să apară chiar din copilărie), el intră din nou în organizarea fizică, prin faptul că atunci, desigur, plasticitatea deține încă supremația asupra întregului rest al ființei, și ceea ce simte omul, atunci când a știut să îmbătrânească la momentul potrivit, într-o relație sănătoasă cu lumea exterioară, el simte acum mai devreme sub o formă interioară. Acest lucru este integrat de el organismului său fizic, și aceasta îi conferă niște trăsături care se apropie mai mult de animal, de animalitate, decât se întâmplă la omul normal.
Animalul are asupra omului, am putea spune, dacă vreți, acest avantaj că el posedă un anumit instinct care îl unește cu mediul său ambiant într-o măsură mai mare decât se întâmplă cu omul în mod normal. Anumite animale, la apropierea unor fenomene naturale care le pun viața în pericol, părăsesc locurile în care ar putea să se producă pericolul: nu este o legendă, acest lucru corespunde absolut exact caracteristicilor vieții animale. Când e vorba de conservarea vieții lor, animalele au un anumit dar instinctiv, profetic. Și este absolut corect să spunem că animalul trăiește ciclul anotimpurilor la un nivel mult mai înalt decât omul. Animalul, dacă este o pasăre migratoare, simte apropierea momentului când va trebui să-și ia zborul către alte ținuturi. Animalul are, deci, o profundă relație instinctivă cu lumea înconjurătoare. Și dacă am putea privi ceea ce se petrece în viața sufletească a animalului, am vedea că, în adâncul inconștientului său, animalul are o înțelepciune instinctivă care se manifestă drept participare la întreaga viață a naturii.
Când omul face, așa cum am spus mai înainte, ca în viața lui să pătrundă în mod prematur bătrânețea, atunci apare, desigur, nu exact la fel ca la animal, deoarece la om totul este ridicat la nivel uman, totuși, apare această experiență instinctivă a lumii înconjurătoare. Și ceea ce se cunoaște astăzi, ceea ce se spune, uneori pe bună dreptate, uneori pe nedrept, că este o clarvedere inferioară, telepatie, teleplastie, telekinezie, într-un cuvânt, niște lucruri care sunt anormale pentru viața umană, nu e nimic altceva decât o apariție prematură a îmbătrânirii în experiența omului. Putem face experiența îmbătrânirii la momentul potrivit; atunci o trăim în calitate de om sănătos. Dacă trăim îmbătrânirea deja de la vârsta de douăzeci de ani, devenim clarvăzători în sens inferior. Lucrurile care apar ca manifestare a îmbătrânirii precoce și reprezintă niște anomalii ale vieții se trădează mai puțin în aspectele exterioare, cât în caracteristicile interioare. Am putea avea deja o viziune mult mai profundă despre tot ceea ce există drept clarvedere inferioară, drept telepatie, telekinezie, teleplastie, și care, până la un anumit punct, a fost deja foarte bine studiat, dacă am putea aprecia la justa sa valoare acest punct de vedere, dacă am ști că aici avem de-a face cu o îmbătrânire interioară precoce.
Trebuie, așadar, să ne îndreptăm spre o studiere veritabilă a vieții. Nu trebuie să ne mulțumim să vedem ceea ce se află în fața noastră, în momentul prezent, în spațiu; trebuie să putem interpreta ceea ce vedem, în așa fel încât, atunci când studiem ființa umană și când, în momentul prezent, ea oferă cutare și cutare trăsătură caracteristică, să știm că aceasta provine din faptul că un lucru ce ar fi trebuit să se întâmple mai târziu se manifestă prea devreme.
Vom vedea în zilele următoare cum se pot produce niște procese de vindecare atunci când o asemenea privire este îndreptată cu precizie asupra naturii umane. Se poate întâmpla foarte bine să existe la un om un soi de animalizare care se trădează nu într-o îmbătrânire exterioară, ci în faptul că relațiile cu lumea înconjurătoare care, la animal, apar în instinct, sunt transpuse în domeniul uman, dar în domeniul uman inferior.
Pentru studierea obiectivă a lumii, caracteristicile telepatiei, telekineziei, ale teleplastiei nu își pierd, desigur, nimic din valoarea lor, dacă le considerăm, în acest fel, nu ca fiind o manifestare a suprasensibilului, ci drept rezultat al faptului că un proces de mai târziu se manifestă în mod prematur în viața umană. Când privim în acest fel temporalitatea, învățăm, de asemenea, să cunoaștem entitatea umană în trăsătura sa fundamentală; căci a privi temporalitatea, înseamnă tocmai a nu trage din diferitele momente ale vieții niște concluzii pentru desfășurarea acestei vieți, ci a trăi în mod lăuntric împreună cu timpul și, de asemenea, a vedea cum procesul de mai târziu, în loc să apară mai târziu, intervine mai devreme. A privi temporalitatea înseamnă a avea o viziune asupra timpului în ansamblul său și a putea vedea, în clipa prezentă, trecutul și viitorul.
Veți simți dvs. înșivă cât de departe este viziunea noastră actuală, în ciuda aparențelor, de această viziune interioară, conform cu timpul și desfășurarea lui. De aici provin interpretările insuficiente despre ceea ce se petrece în viață. Și, în zilele noastre, ceea ce se numește cunoaștere științifică și acțiune a acestei cunoașteri științifice asupra vieții este plină de aceste interpretări insuficiente.
Dar se poate produce, de asemenea, și cazul invers: Copilăria se poate prelungi până la vârsta matură, până în faza următoare a vieții umane. Copilăria constă în faptul că situația lumii înconjurătoare nu numai că este trăită în mod instinctiv de organizarea-cap, dar această organizare-cap trăiește relația sa cu lumea exterioară în metabolism. Când copilul vede niște culori, în el se desfășoară niște procese metabolice intense. Într-un fel, copilul își consumă impresiile exterioare până în metabolismul său. Putem spune, foarte bine – nu este vorba de o metaforă, ci este un fapt absolut real: funcția gastrică a copilului depinde nu numai de felurile de mâncare, de gustul și de digestibilitatea lor, ci și de impresiile pe care i le fac culorile lumii înconjurătoare. Astfel încât putem spune: la bătrân, avem de-a face cu o animalizare a vieții pe plan fizic; la copil, avem de-a face cu faptul că întreaga viață este plină de o sensibilitate a procesului organic vegetativ.
Procesul organic vegetativ – nu organicul animal, ci organicul vegetativ – ia parte, în cazul copilului, la toate experiențele pe care le face el în lumea exterioară, până și, și inclusiv, trăsăturile sufletești. Astfel încât, în cazul copilului, nu vom ajunge niciodată la o cunoaștere deplină, dacă nu ne întrebăm în acest fel: Cum își consumă el impresiile până în metabolismul său? Viața umană considerată normală constă tocmai în faptul că mai târziu, la vârsta adultă, metabolismul este lăsat mai mult în seama lui însuși, omul își trăiește într-un mod mai independent viața împreună cu lumea exterioară, el nu face, așa cum se întâmplă la copil, să coboare în metabolism experiențele sufletesc-spirituale pe care le trăiește împreună cu lumea exterioară; relațiile sale exterioare cu lumea exterioară nu sunt, așa cum e cazul la copil, însoțite mereu de o secreție vie a glandelor endocrine.
Copilul consumă, aș zice, ca pe o hrană, experiențele pe care le trăiește în lumea exterioară. Mai târziu, omul adult își lasă metabolismul în seama lui însuși. În viața normală, avem de-a face cu un om matur prin faptul că lucrurile nu mai pătrund tot atât de adânc în procesele organice vegetative. Dar, la anumiți indivizi, acest lucru poate să persiste. Anumiți indivizi pot duce copilăria în faza următoare a vieții lor. Atunci, ei păstrează această însușire de a-și lega trăirile exterioare de procesele lor organice, ei continuă să-și lege sufletescul de procesele lor organice vegetative.
Să luăm un exemplu: O persoană care are deja o anumită vârstă simte o iubire deosebită, să zicem, pentru un câine. Se întâmplă asemenea lucruri. Și acest soi de pasiune este adesea legată de o mare intensitate a experienței trăite. Atunci când, la o asemenea persoană, se întâmplă că a păstrat, la vârsta adultă, ceva din copilărie sau că, în copilărie, a avut într-un grad foarte înalt această însușire copilăroasă, atunci în această iubire nu este vorba numai de o relație sufletească cu lumea exterioară, ci această pasiune dă naștere unor procese organice vegetative. Organismul ia parte la această pasiune. Când această iubire este vie, se produce mereu ceva în procesele metabolice. Atunci, procesele metabolice nu se mai mulțumesc să slujească digestiei normale, deplasării normale prin lume, vieții normale în general; un anumit domeniu, o anumită regiune a metabolismului se obișnuiește să aibă secrețiile și regenerările ce corespund acestor cazuri particulare ale sentimentului viu care este iubirea față de acest câine. O anumită regiune a organismului are nevoie de această modificare particulară care apare acolo, în interior, ca urmare a acestei pasiuni, într-un mod pur vegetativ.
Și acum, presupuneți că câinele moare. Relația vitală exterioară nu se mai poate dezvolta, ea nu mai există. Câinele a murit; dar o regiune internă din sfera organică vegetativă s-a obișnuit să dezvolte acest gen de proces. La aceasta se mai adaugă faptul că, la această persoană, procesul organic, care acum nu-și mai găsește satisfacerea, căruia îi lipsește prezența exterioară, continuă să funcționeze, dar fără a fi satisfăcut, deoarece corelativul său exterior nu mai există. Aceste procese organice își au forța lor de inerție: ele se continuă. În interiorul ființei, se produce o bolboroseală. Și pot apărea, din această cauză, cele mai ciudate perturbări.
Dacă există aici un om de bun simț și care are, de asemenea, și experiența vieții, ce va face acest om? El va face în așa fel încât să fie cumpărat un alt câine, apoi va avea grijă ca așa-numitul proprietar al câinelui mort să poată să-l îndrăgească pe acest nou câine. Dacă reușește, el va fi făcut cu adevărat un act salutar; căci acum procesul organic intern va putea fi din nou satisfăcut printr-o experiență exterioară. Vom vedea, desigur, pe parcursul acestor conferințe, că există niște metode terapeutice și mai judicioase, dar eu cred că un om cu bun simț mediu va proceda cam așa cum am arătat.
Dar există, desigur, niște experiențe legate de lumea exterioară care nu sunt tot atât de puternice ca o pasiune față de câini. Experiențele pe care le putem face în lumea exterioară sunt nenumărate. Și dacă individul care le face și-a păstrat vie în sufletul său copilăria – acest mod de a consuma lumea exterioară care îi este specific copilăriei –, atunci la un asemenea individ, în ziua când experiența îi va fi retrasă, sau când el nu va mai putea trăi din punct de vedere exterior experiențele care au atras după ele niște procese interne, va rămâne ceva din bolboroseala organismului vegetativ. Sunt lucruri care se întâmplă în viață, și trebuie să căutăm să vedem de unde provine acest soi de stare interioară care urcă în mod inexplicabil din niște adâncuri ale ființei umane. Persoana respectivă suferă toate contraloviturile posibile, ea este nemulțumită, morocănoasă, ipohondrică. Dacă cercetăm cum stau lucrurile cu un asemenea om, vom descoperi că viața sau o altă cauză i-a luat ceva care își crease un corelativ în procesele organice vegetative. Când această persoană privește în mod conștient lumea exterioară, ea nu-și mai poate procura satisfacerea a ceea ce, în străfundul organismului său, bolborosește și cere. În organismul său se produce ceva care cere să fie privit sau cel puțin gândit în exterior, și pe care această persoană nu-l poate gândi, deoarece rațiunea de a o face a dispărut.
Și în acest cazuri vom întâlni niște oameni care au practica vieții și care miros din instinct acest soi de lucruri la persoana respectivă; și atunci, ei găsesc cuvintele care vor face să urce acel ceva din adâncurile indeterminate ale organismului vegetativ și-l vor înălța la nivelul gândirii, al reprezentării, astfel încât persoana va putea gândi, va putea să-și reprezinte ceea ce ea simte nevoia, într-adevăr, să gândească, să-și reprezinte. Acela care poate observa viața va descoperi nenumărate asemenea cuvinte de calmare, prin care un conținut organic vegetativ care provine dintr-o decepție anterioară, dintr-o privare anterioară de un anumit conținut de viață, este ca prin minune vindecat, înlăturat, prin faptul că cineva i se adresează acelei persoane cu puterea pe care o are cuvântul uman și face să pătrundă în câmpul conștienței acel ceva de care ea are nevoie.
La ora actuală, având în vedere caracterul particular al civilizației noastre, deoarece există enorm de multe persoane care și-au dus cu ei copilăria până la vârsta adultă, observăm adesea ceea ce am spus mai înainte, în niște situații grave sau benigne. În viața obișnuită nu se face mult caz de ele; se vorbește cu cuvinte de calmare, care, datorită devotamentului plin de iubire al unei persoane față de cealaltă, pot avea de multe ori un efect salutar; dar se procedează, de asemenea, și pe bună dreptate, din mai multe puncte de vedere, și la o considerare științifică, psihologică a lucrurilor. Putem să ne aflăm în fața unor persoane care au acest soi de bolboroseală interioară. Știm acum că această bolboroseală interioară se produce din cauza persistenței unor procese organice vegetative, persistență datorată decepțiilor vieții și altor lucruri asemănătoare. Avem în fața noastră acest gen de persoane. Bineînțeles, dacă facem ca problema să treacă în domeniul științific, trebuie, de asemenea, să ne exprimăm în termeni științifici. Este examinată, așadar, persoana respectivă. Și se va descoperi în viața ei, care va fi explorată prin intermediul mărturisirilor, sau al viselor pe care le are, sau mai știu eu prin ce alte mijloace, se va descoperi ceea ce trebuie pentru a face să treacă în conștiența acestei persoane ceea ce pretinde organismul vegetativ inconștient. Aceasta poartă numele de psihologie analitică sau psihanaliză. Se vorbește atunci, folosindu-se, bineînțeles, niște termeni științifici, de „regiuni psihice neexplorate”. Dar acestea nu sunt niște „regiuni psihice neexplorate”, ci niște procese organice vegetative care persistă, așa cum am văzut, și care tind la o realizare exterioară. Și trebuie să căutăm ce putem oferi ca realizare persoanei respective. Se spune că ne ocupăm de defularea acestor procese refulate. Vedeți dvs., ceea ce am schițat aici adineaori reprezintă, în psihologia numită analitică sau psihanaliză, partea care este justificată.
Antroposofia este întotdeauna, față de asemenea lucruri, într-o situație specială. Antroposofia nu este deloc înclinată să provoace dispute. Ea recunoaște cu plăcere tot ceea ce există, în domeniul în care acel lucru este justificat. Astfel, bineînțeles, ea va recunoaște întotdeauna psihanaliza, în domeniul în care ea este justificată. Dar antroposofia trebuie să cerceteze problema în natura umană integrală și într-o concepție despre lume care să fie integrală; așadar, ea trebuie să facă, într-un fel, să intre în niște cercuri mai largi micile cercuri de care oamenii de știință se ocupă și astăzi într-un mod cam diletant. Ea nu are nici un motiv să provoace dispute. Ea nu face altceva decât să includă în cercul mare ceea ce primește o explicație unilaterală. Așadar, în general, ea nu se apucă, de la sine, să ajungă la dispute. Alții sunt cei care provoacă dispute, căci ei vor să rămână în cercul lor restrâns. Ei sunt aceia care nu văd, din punctul lor de vedere, decât ceea ce se află în cercul lor restrâns. Și cum ceea ce are un orizont mai larg și, de fapt, i-ar face să progreseze, nu-i atrage în mod special, ei îl resping cu furie. Astfel că, în general, antroposofia este, pur și simplu, obligată să se apere împotriva concepțiilor înguste care o atacă. Trebuie să spunem aceasta în mod special cu privire la curentele actuale, cum este și acela al psihanalizei.
Ceea ce este deosebit de caracteristic este, așadar, ceea ce vedem aici: când ființa umană își aduce prea puternic sfârșitul vieții în etapa intermediară, atunci apar raporturile anormale cu lumea exterioară, telepatia, clarvederea în sens inferior. În mod instinctiv, omul își lărgește orizontul dincolo de cercul propriei vieți. Când merge în sens invers, când își prelungește în niște epoci ulterioare ale vieții copilăria, ce aparține începutului vieții, atunci el coboară, cu ființa sa, prea adânc în organism, și atunci organismul provoacă valuri, atunci apar niște anomalii spre interior; el intră, într-un fel, într-o relație prea strânsă cu propriul să interior organic. Iar aceste relații se revelează atunci așa cum sunt descrise ele de psihologia analitică; dar aceasta ar trebui, pentru a le putea sesiza cu adevărat, să coboare până la studierea organelor.
Pentru a ajunge la o cunoaștere integrală a omului, este absolut necesar să se pătrundă până la desfășurarea în timp a vieții dintre naștere și moarte. Astfel, e necesar ca această cunoaștere integrală a omului să-și îndrepte întreaga atenție asupra desfășurării în timp a vieții, de a trăi în mod interior această desfășurare în timp a vieții. Iată de ce antroposofia, dacă vrea să pătrundă, prin metoda ei specială, în suprasensibil și, tocmai prin aceasta, într-o cunoaștere integrală a omului, trebuie să poată continua să trăiască în timp. Imaginația, Inspirația, Intuiția, care sunt metodele de cunoaștere speciale ale antroposofiei, trebuie să fie construite, neapărat, pe o experiență legată de elementul timp a existenței.
Imaginația, Inspirația și Intuiția nu trebuie să fie ceva care se vâră ca un corp străin în viața umană și trebuie să conducă, asemeni unui corp străin, la cunoașterea suprasensibilă, ci trebuie să fie ceva care se află în prelungirea facultăților umane obișnuite. Așadar, antroposofia nu pretinde că ar fi necesare niște înzestrări cu totul speciale pentru a se ajunge la Imaginație, Inspirație, Intuiție; ea afirmă că omul poate deveni conștient de anumite facultăți care zac în mod latent în străfundul lui și pe care el le poate dezvolta într-un mod absolut adecvat. Trebuie neapărat să ne ridicăm deasupra acelui fel de cunoaștere pe care ni-l dobândim în viața obișnuită, prin actuala cunoaștere științifică și prin actuala practică a vieții.
Așadar, cum vom proceda în realitate, atunci când devenim ființe cunoscătoare? Înțeleg prin „ființe cunoscătoare” niște ființe care au nu doar o cunoaștere științifică, ci ființe cunoscătoare în sensul în care trebuie să fim așa ceva pentru a ne conduce viața într-un mod practic. Avem de jur împrejurul nostru ceea ce ne-ar plăcea să numim covorul simțurilor: lumea culorilor, lumea sunetelor, a variațiilor calorice etc., tot ceea ce face impresie asupra organelor noastre de simț. Ne dăruim acestor impresii senzoriale și le pătrundem, le întrețesem cu ceea ce gândim, cu gândurile. Când vă lăsați în voia vieții dvs. interioare depănând amintiri, dacă ați reflecta la ceea ce formează atunci conținutul acestei vieți sufletești: e vorba de niște impresii senzoriale care s-au întrețesut cu gândurile. Întreaga noastră viață constă în a face să pătrundă în suflet o asemenea țesătură de impresii senzoriale și de gânduri.
Ce se petrece aici în realitate? Vedeți această schemă: această linie a ---- b reprezintă covorul impresiilor senzoriale, culorile, sunetele, mirosurile etc., care se desfășoară de jur împrejurul nostru. Omul se dăruiește observației, acestui covor al impresiilor senzoriale, și el își întrețese impresiile cu gândurile sale, pe care le desenez aici: este linia ondulată, desenată cu roșu. Când omul se dăruiește vieții senzoriale, el unește, cu ajutorul gândurilor sale, tot ceea ce trăiește în lumea simțurilor. El interpretează lumea simțurilor cu ajutorul gândurilor. Prin faptul că pune în lumea simțurilor tot ceea ce are drept gânduri, această lume a simțurilor formează pentru el o graniță, un zid pe care nu-l poate străpunge. El își desenează, într-un fel, toate gândurile pe acest zid, dar, în conștiența normală de astăzi, el nu trece dincolo de zid. Gândurile se opresc la acest zid și se imprimă în acest zid.
Noi depășim această oprire în fața zidului, dacă dezvoltăm cunoașterea imaginativă prin ceea ce putem numi meditație, practicată într-un mod regulat și sistematic. Meditația poate fi practicată ca metodă de cercetare interioară, tot așa cum poate fi practicată metoda experimentală exterioară în chimie sau în astronomie. Citind cartea mea Inițierea sau Cum dobândim cunoașterea despre lumile superioare? și a doua parte a Științei oculte [ Nota 23 ] , dvs. veți putea să vă convingeți că, dacă cineva vrea să meargă până la ultimele consecințe, metodele pentru a se mișca în cadrul acestei meditații nu sunt foarte simple și nu cer mai puțin timp decât metodele pe care trebuie să și le cucerească cineva pentru a deveni astronom sau chimist. Dar este relativ ușor să te dăruiești lecturii unor lucrări care oferă instrucțiuni pentru exercițiile corespunzătoare, și să ajungi, atunci, cu ajutorul unei rațiuni umane sănătoase, să fii realmente în stare să te convingi în mod interior de adevărul a ceea ce spun cercetările antroposofice. Nu e nevoie să fie crezute pe cuvânt. Chiar dacă nu poți face tu însuți experiența, poți să verifici lucrurile, dacă admiți câtuși de puțin ceea ce este caracteristic acestei metode de cercetare.
Dar toate aceste exerciții se bazează pe faptul că cel ce le practică renunță să dea atenție impresiilor senzoriale. Când medităm, nu trebuie să acordăm nici o atenție impresiilor senzoriale, ci ne dăruim doar vieții de gândire. Dar această viață de gândire trebuie adusă, cu ajutorul unei forme de concentrare asupra unor gânduri ușor de sesizat în toată extinderea lor, trebuie adusă la o asemenea vitalitate, la o asemenea intensitate, pe care o are de obicei numai viața sensibilă exterioară. Este cu totul altceva să fii dăruit impresiilor senzoriale exterioare, și altceva să fii dăruit, cu conștiența obișnuită, gândirii palide și fără viață pe care o avem de obicei. Impresiile senzoriale au asupra noastră o influență vie, intensă. Gândurile pălesc, ele devin abstracte, devin reci. Dar tocmai în aceasta constă esența meditației: ca prin puterea exercițiului să ajungem să trăim simpla „țesătură” de gânduri cu o intensitate, o vitalitate pe care altfel nu o avem decât în viața senzorială exterioară. Când putem percepe un gând meditativ cu energia interioară pe care altfel o avem doar când ne dăruim unei culori, atunci am umplut de viață acest gând așa cum se cuvine. Dar toate acestea trebuie să fie practicate cu aceeași libertate interioară pe care o are gândirea normală și percepția senzorială. Când observăm lumea exterioară, nu ne dăruim unor stări nebuloase, unor reverii mistice, nu devenim exaltați; tot așa trebuie să fie atunci când medităm în mod corect. În cadrul acestei meditații trebuie să avem exact aceeași atitudine ca în cazul percepției senzoriale exterioare.
Aceasta este ceea ce caracterizează metoda antroposofică: ea ia în mod deschis ca model percepția senzorială. De obicei, misticii nebuloși spun despre ceea ce se găsește în acest fel: „Percepțiile senzoriale? Ptiu! Trebuie să le abandonăm. Trebuie să ne cufundăm în lumea viselor, în experiența mistică, să întoarcem spatele impresiilor senzoriale!” Cu aceasta, bineînțeles, ajungem doar la o stare de semisomn, nu la o reală meditație. Antroposofia urmează calea opusă: ea își ia în mod deschis ca model percepția senzorială, datorită calității acesteia, datorită intensității, vitalității ei. Astfel încât, în această meditație, omul se mișcă tot atât de liber ca în percepția senzorială. El nu se teme câtuși de puțin că va deveni un filistin sec. Experiențele pe care le trăiește astfel cu toată obiectivitatea îl feresc de prozaismul sec și, în cadrul experiențelor sale, el nu are nevoie, pentru a depăși o stare anostă, mediocră, să se piardă în înaltul norilor.
Așadar, atunci când omul meditează în mod corect, el ajunge să se miște liber în gândire. Dar, prin aceasta, gândurile înseși sunt eliberate de caracterul abstract pe care îl aveau înainte: ele devin imaginative. Și aceasta se petrece în deplina conștiență de veghe, chiar în miezul celeilalte gândiri, obișnuite. Omul care halucinează, exaltatul, în momentul în care are halucinații, sau stări de exaltare, el este total halucinat, total exaltat, el trece cu totul pe deasupra simțului comun, a rațiunii umane sănătoase: acela care respectă metodele descrise nu-și permite așa ceva. El are întotdeauna alături de sine rațiunea umană sănătoasă. O duce cu el pretutindeni în ceea ce trăiește acolo, în gândirea imaginativă. Și ce se petrece atunci? Vedeți dvs.: în deplina conștiență de veghe apare ceea ce, de altfel, nu prinde formă decât în imaginile de vis, din viața inconștientă. Tocmai în aceasta constă deosebirea dintre Imaginație și vis: în vis, totul se produce fără participarea noastră; apoi, imaginile urcă în noi din niște străfunduri necunoscute în viața de veghe, și noi nu putem face altceva decât să le observăm ulterior. În Imaginație, în etapa de pregătire a Imaginației, în conținutul meditației, facem noi înșine ceea ce de altfel apare în noi fără participarea noastră. Noi devenim creatori de imagini care nu sunt niște pure himere, ci sunt, în ceea ce privește intensitatea, vitalitatea, tot atât de diferite de himere, pe cât sunt visele de purele himere. Or, noi facem toate acestea, și acest lucru este esențialul. Și, realizându-l noi înșine, devenim liberi de o iluzie profundă, care constă în a lua ceea ce facem noi înșine drept o manifestare a lumii exterioare obiective. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată, deoarece suntem conștienți de faptul că noi înșine creăm această țesătură de imagini. Cel care halucinează, el, își ia halucinațiile drept realitate. El ia imaginile drept realitate, pentru că nu le creează el însuși, pentru că știe că ele se creează singure. Aceasta îi dă iluzia că ele sunt realitatea. Cel care, prin meditație, se pregătește pentru Imaginație nu poate deloc să ajungă să ia drept imagini reale ceea ce formează atunci el însuși. Un prim nivel al cunoașterii suprasensibile va consta tocmai în a ne debarasa de această iluzie, prin faptul că această țesătură, în care vedem acum facultatea interioară de a produce imagini tot atât de vii cum sânt imaginile visului, o elaborăm în deplină libertate. Ar trebui, desigur, să fie cineva nebun să le ia drept realitate!
Etapa următoare a meditației constă în cucerirea unei noi facultăți: aceste imagini, care au ceva fascinant și care, atunci când omul nu le elaborează în deplină libertate, așa cum se întâmplă în meditație, se implantează în mod efectiv ca niște paraziți, aceste imagini noi le putem face să dispară total din conștiență; avem libertatea interioară ca, dacă vrem, să le facem să dispară cu totul. Această a doua etapă este la fel de necesară ca și prima. Tot așa cum, în viață, pe lângă amintire este necesară și uitarea – altfel, noi ne-am plimba prin lume mereu cu întreaga sumă de amintiri –, la fel, la acest prim nivel al cunoașterii, respingerea imaginațiunilor este tot atât de necesară ca elaborarea, ca formarea acestor imaginațiuni.
Când realizăm toate acestea, când ne-am exersat așa cum trebuie, am săvârșit cu sufletescul ceva comparabil cu ceea ce obținem atunci când ne slujim în mod constant de un mușchi: el se fortifică. Am realizat acum în suflet un exercițiu prin care învățăm să țesem imagini, să elaborăm imagini, și apoi să le respingem, și toate acestea se situează în întregime la nivelul liberului nostru arbitru. Vedeți dvs., dezvoltând Imaginația, ne-am cucerit facultatea conștientă de a elabora niște imagini de felul acelora pe care, de obicei, le elaborează, de cealaltă parte, aici în lume, viața inconștientă a visului, și pe care nu le putem domina cu ajutorul conștienței obișnuite, care sunt trăite între adormire și trezire. Acum, desfășurăm aceeași activitate în mod conștient. În această meditație care urmărește cunoașterea imaginativă, desfășurăm, așadar, voința de a dobândi facultatea de a crea în mod conștient niște imagini și, invers, facultatea de a face să dispară în mod conștient aceste imagini din conștiență. În acest fel, apare o altă facultate.
E vorba de o facultate care, de obicei, este în mod involuntar prezentă nu în timpul somnului, ci în momentul trezirii și în momentul adormirii. În acest moment al trezirii și al adormirii se poate să aducem, în niște frânturi de vise, ceea ce am trăit între adormire și trezire și ca de aici să apreciem ceea ce se află de cealaltă parte. Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca lumea față de care ne deschidem la trezire să ne surprindă atât de mult, încât întreaga amintire a visului să se risipească. În general, am putea spune: prin vise, în conștiența de veghe intră ceva haotic, ceva ca niște forme rătăcitoare venite dintr-un domeniu situat în afara vieții obișnuite. Și aceasta se întâmplă deoarece, în timpul somnului, omul desfășoară activitatea imaginativă, activitatea care creează imaginațiuni. Dacă el desfășoară în starea de veghe activitatea care creează imaginațiuni și activitatea care le șterge, el poate, deci, prin faptul că s-a pregătit pentru Imaginație, să atingă o stare de vacuitate a conștienței: este ca un fel de trezire; și atunci, de dincolo de covorul impresiilor senzoriale – ceea ce, pe schemă, am desenat cu roșu –, străbătând prin covorul impresiilor senzoriale, pătrund în noi, pe căile mentale pe care le-am dezvoltat prin meditație, realitățile esențiale care se află dincolo de acest covor al impresiilor senzoriale. Atunci când, o dată imaginile create, rămânem cu conștiența golită, noi străpungem covorul impresiilor senzoriale; atunci, prin Inspirație, imaginile de dincolo de lumea sensibilă ajung la noi. Pătrundem în această lume care se află dincolo de lumea simțurilor. Prin viața imaginativă, ne pregătim pentru Inspirație. Iar Inspirația constă în faptul că noi putem trăi în mod conștient ceva ce trăim în mod inconștient în momentul trezirii. În momentul trezirii, în sufletul nostru treaz pătrunde ceva de dincolo de sufletul treaz; tot astfel, când ne-am dezvoltat, prin Imaginație, viața sufletească așa cum am descris mai înainte, atunci ajunge la noi ceva de dincolo de conștiența pe care o avem despre covorul impresiilor senzoriale.
În acest fel facem experiența lumii spirituale care se află în dosul covorului impresiilor senzoriale. Ceea ce ne-am cucerit drept facultăți pentru cunoașterea suprasensibilă este o prelungire perfectă a facultăților pe care omul le are deja în viața obișnuită. Iar principiul pe care se bazează antroposofia este acela că asemenea facultăți trebuie să fie dezvoltate în continuare. Dar, pentru aceasta, ea trebuie să se sprijine în totalitate pe ceea ce își cucerește omul în cadrul unei concepții temporale despre desfășurare a vieții și a existenței.
Așadar, dacă citiți tot ceea ce veți găsi ca exerciții pregătitoare pentru Imaginație, Inspirație și Intuiție în „Inițierea sau Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?” sau în „Știința ocultă” și dacă le veți privi fără prejudecată, veți vedea că toate acestea se reduc la unul și același lucru: a putea trăi în sine desfășurarea timpului. De obicei, omul are despre lume, în viața sa, în mod succesiv, concepția despre copil, concepția despre omul matur, concepția despre omul bătrân, sau el face experiența anormală a intruziunii unuia în celălalt. Trebuie ca, nu Imaginația însăși, ci ceea ce ne pregătește, prin exerciții, pentru aceasta, să lucreze pentru ca întreaga viață să provină din ființa integrală; pentru ca omul să se dăruiască lumii pe baza întregului curs al vieții sale; așadar, pentru ca să fi pus în armonie ceea ce pentru lume este adecvat în mod special copilăriei, vârstei mature și bătrâneții; în viziunea despre lume care are acces la suprasensibil, acestea trebuie să conflueze, să se armonizeze. Ființa integrală, drept organism care trăiește în timp, trebuie să acționeze în lume. În experiența suprasenzorială, omul trebuie, într-un fel, să aducă prospețimea și vioiciunea copilăriei, limpezimea de gândire a vârstei mature și devotamentul față de viață, devotamentul plin de iubire care, într-o viață umană reușită, poate fi atins la o vârstă înaintată. Și aceasta – prospețime și vioiciune în înțelegere, limpezime în judecată și devotament plin de iubire față de fenomene –, aceasta este pregătirea pe care trebuie s-o realizeze omul pentru ca Imaginația, Inspirația și Intuiția să se poată dezvolta așa cum trebuie.
