Așa cum reiese din expunerile pe care le-am făcut până acum, ajungem la ceea ce numim cunoaștere imaginativă dacă ridicăm în lumina deplinei conștiențe activitatea care, în vis, rămâne involuntară și inconștientă. Dacă vreau să mă exprim mai exact, voi spune: Nu visul și conținutul său de vis este ridicat la nivelul conștienței – aceasta n-ar duce decât la ireal; ci activitatea pe care, atunci când visăm – pentru moment, nu o vom defini mai mult –, ceva o exercită în mod inconștient, aceasta este ridicată la nivelul unei activități pe deplin voluntare care este exercitată în lumina conștienței și poate sluji atunci ca bază pentru cunoașterea imaginativă. Această activitate se deosebește în mod fundamental de simpla activitate onirică. În simpla activitate onirică, noi luăm drept realitate exterioară ceea ce apare în fața conștienței noastre, tocmai pentru că în această activitate noi nu suntem activi. Dar atunci când facem să urce la nivelul conștienței activitatea care dă naștere visului, noi știm din capul locului că primul lucru la care ajungem sunt imaginile pe care noi înșine le-am creat. Sub această formă, nu vom ajunge, așadar, niciodată, după cum am spus, să le luăm drept realitate; altfel, noi n-am fi niște cercetători antroposofi, ci niște oameni care halucinează. Dar acestei activități care, exercitată sub formă de meditație, ne face să trăim asemenea imagini, trebuie să-i adăugăm acum o alta, care, invers, știe să respingă aceste imagini și care, deci, trebuie să golească conștiența de aceste imagini. Când facem să devină a noastră această activitate și după ce, prin elaborarea și ștergerea imaginilor, ne-am fortificat forțele sufletului, ajungem să trăim în deplină conștiență, atunci ne aflăm în lumea spirituală. Exercităm o activitate sufletesc-spirituală, independentă de trup. Nu mai percepem prin organele fizice. Nu mai gândim cu trupul, gândim cu sufletul și cu spiritul, și, totuși, avem un conținut de conștiență; acesta este un conținut spiritual.
Am spus ieri că modelul, pentru percepția spirituală a cercetătorului antroposof, nu sunt experiențele visătoare ale conștienței, ci experiențele libere, pătrunse de voință, ale percepțiilor senzoriale. Cu siguranță, în conștiența suprasensibilă noi nu percepem prin intermediul simțurilor; dar libertatea cu care ne mișcăm în sânul percepției senzoriale, independența persoanei noastre în percepția senzorială, pe aceasta noi o considerăm drept o facultate. Pentru a o evidenția, să luăm un exemplu.
Priviți acest organ de percepție senzorială care este reprezentantul cel mai caracteristic al facultății de percepție: ochiul. Ochiul vă anunță din capul locului relativa sa autonomie față de organic: în orbită, el stă ca un organ izolat, care nu este legat de restul organismului decât prin niște punți nesemnificative. Nimic altceva decât un aspect spațial exterior, așadar, noi putem vedea în ochi ceva relativ autonom în organismul uman.
Pentru moment, să facem abstracție de ceea ce, în percepția senzorială a ochiului, este interior și să rămânem la un aspect aparent exterior. Ochiul are în vecinătatea sa glandele lacrimale. Aceste glande lacrimale secretă în permanență un lichid care constă, în esență, din apă și sare. Acest lichid al lacrimilor este secretat în permanență, atunci când suntem în stare de veghe. El scaldă ochiul, scaldă și partea care, atunci când pleoapele sunt deschise, este expusă lumii exterioare. Ochiul este, astfel, în permanență curățat de această umoare a lacrimilor. Praful care se apropie din exterior de ochi este înlăturat de această umoare a lacrimilor. Și atunci când și-a terminat această sarcină igienică, după ce a curățat ochiul, ea se revarsă în nas prin finul canal lacrimal; în acest fel este ea secretată. Avem aici ceva care face parte din activitatea normală a organismului-ochi. Dar va trebui să vă mărturisiți că, în viața obișnuită, nu suntem deloc conștienți de această sarcină igienică în cadrul ochiului și că ea se desfășoară în întregime în inconștient. Avem, așadar, de-a face cu o activitate pur organică; ea este plină de sens, plină de înțelepciune, dar este o activitate organică pur inconștientă.
Dar această activitate se poate intensifica. Acest lucru se poate întâmpla atunci când, să zicem, ochiul primește un șoc, când este înțepat de frig. Se mai poate chiar să fie din cauza oboselii: oboseala ochiului însuși, sau oboseala întregului organism; atunci, secreția lacrimilor devine mai abundentă. Dacă reflectați la ceea ce se întâmplă aici, nu puteți decât să vă spuneți: aici, excitația care face să izvorască lacrimile se ridică deja la nivelul conștienței; veți percepe deja ceva din excitație, și, de asemenea, urmările excitației: secretarea lacrimilor. Dar această întreagă activitate se poate intensifica și mai mult; e ceea ce se petrece în cazul când omul devine conștient de relația sa personală cu lumea. Acest lucru se întâmplă atunci când omul simte ceva din domeniul moral, sufletesc: tristețe, durere; atunci, îi vine să plângă; această secretare a lacrimilor are o cauză morală, sufletească. Vedeți cum avem aici o înălțare treptată în conștiență. O activitate – secretarea lacrimilor – se produce mai întâi cu totul în sfera inconștientului; apoi, ea este ridicată din ce în ce mai mult în sfera conștienței, am putea spune: în sfera sufletesc-morală.
Observând acest fapt foarte simplu care se desfășoară într-o parte relativ autonomă a organismului uman, ne putem face o idee despre ceea ce se petrece atunci când, prin meditație, ne avântăm spre o viață a sufletului și a spiritului liberă de trup. Când plângeți din cauză că ați primit o scrisoare care vă întristează, ar trebui să vă spuneți: Ceea ce m-a făcut să simt această scrisoare se petrece, desigur, în afara organizării ochiului, nu are nici o legătură interioară cu organizarea ochiului. Totuși, aceasta produce un efect asupra ochiului. Lacrimile nu provin, pur și simplu, din faptul lecturii: ele vor izvorî la fel de abundent și dacă veți pune pe altcineva să v-o citească. Așadar, în realitate, putem constata: aici, e vorba de un fenomen care se desfășoară în exterior și care, acționând din afară, dă naștere unui proces organic. Într-adevăr, acest proces organic, și aici, este produs de ceva care îi este exterior.
Dar dvs. puteți să vă reprezentați lucrurile la un nivel intensificat și mai mult. Vă puteți imagina, de exemplu, aceasta: să zicem că v-ați exersat, antrenat, să nu mai fiți o veșnică salcie plângătoare, să trăiți altfel durele încercări ale existenței; durerea interioară nu este mai mică decât la aceia care plâng ușor, dar această durere interioară o simțiți doar în suflet și ea nu mai merge până la lacrimi. Aceasta nu înseamnă că sunteți mai rece, ci că simțiți lucrurile într-un mod mai lăuntric, sufletesc-spiritual, astfel că ceea ce se desfășoară în suflet se menține la distanță de organismul fizic. Ceea ce se petrece în suflet nu se imprimă imediat în organism.
Dacă extindeți ceea ce constatați aici, în acest exemplu luat din viață, la ansamblul experienței trăite în conștiența imaginativă, în conștiența inspirativă, dacă vă reprezentați o experiență sufletesc-spirituală independentă care, ca în exemplu de mai sus, nu lasă nici o urmă în organism și care se desfășoară cu totul în exteriorul organismului – tot așa cum durerea sufletului este resimțită fără lacrimi, fără să se reverse în organismul-ochi –, aveți aici o imagine a experienței care vă introduce în lumea spirituală. Vedeți: dacă se procedează așa cum trebuie, se poate face o descriere a experienței trăite în lumea spirituală, în lumea de dincolo de covorul impresiilor senzoriale, o descriere care să arate clar că această experiență nu este altceva decât o prelungire a ceea ce există deja, într-un fel sau altul, la omul normal, obișnuit. Doar că, pentru a ajunge a fi independent de elementul corporal, trebuie să se facă exerciții sufletesc-spirituale.
Dacă acum veți continua acest antrenament până veți ajunge să puteți respinge imaginația pe care dvs. înșivă ați creat-o, până veți ajunge să faceți vid în conștiență, percepând, totuși, un conținut sufletesc-spiritual real, prima experiență pe care o veți trăi va fi un tablou al actualei dvs. vieți pământești, aproape până la naștere. În această experiență nu veți vedea corpul dvs. fizic. Într-adevăr, când ajungi să percepi în afara trupului, corpul fizic dispare din fața privirii. Ceea ce rămâne în fața ochiului interior este tot ceea ce ai trăit, ceea ce de obicei este flux de amintiri inconștiente, din care țâșnesc amintirile particulare. Aceasta apare acum în fața sufletului, dar nu ca în cazul amintirii obișnuite: totul este prezent dintr-o dată, într-un fel, apare un organism temporal, un organism temporal care se mișcă în sine.
Dacă organismul spațial cu care suntem înveșmântați este un organism, aceasta înseamnă că, în diferitele sale părți constitutive, există niște interacțiuni și că diferite sale părți constitutive sunt dependente unele de altele, că ansamblul formează un tot. Ceea ce se petrece în stomac depinde de ceea ce se petrece în cap, iar ceea ce se petrece în cap depinde de ceea ce se petrece în stomac. În organism, totul se află în interdependență. La fel stau lucrurile și în cazul acestui organism temporal: ceea ce a fost trăit mai târziu se integrează în mod organic în cele precedente. O panoramă totală se înalță ca un întreg în fața sufletului nostru.
Dacă acum, datorită intensificării forței care mai înainte ne-a permis să respingem imaginațiunile pe care noi înșine le-am construit, ajungem, de asemenea, să respingem și această panoramă a amintirii, deci, nu doar să nu ne mai vedem propriul trup, ci să facem ca întreagă această panoramă să ne fie invizibilă din punct de vedere interior, și să facem aceasta rămânând totuși în stare de veghe, atunci ajungem la nivelul de cunoaștere care ne dezvăluie lumea sufletesc-spirituală pe care am cunoscut-o înainte de naștere sau, să zicem, înainte de concepție. Noi purtăm în noi înșine, în timpul vieții, această lume sufletesc-spirituală în care ne aflam înainte de a coborî în existența pământească. Ea trăiește și acționează în noi, dar trăiește și acționează în noi așa cum, în apă, hidrogenul acționează unit cu oxigenul. În timpul vieții pământești dintre naștere și moarte, noi nu putem studia deloc sufletesc-spiritualul în sine, tot așa cum nu putem studia nici hidrogenul atunci când, în apă, el este unit cu oxigenul. Trebuie mai întâi ca oxigenul să fie separat din apă; la fel, sufletesc-spiritualul trebuie să fie izolat. Dar atunci el nu vă transpune în prezent, ci vă transpune în existența preterestră. Se poate percepe cu adevărat ceea ce a coborât spre această formă pământească de existență. În acest fel, putem avea o viziune a lumii unde am trăit înainte de a veni pe Pământ.
Acum, se poate, firește, să spunem că nu vrem să ne pregătim pentru a explora în acest fel veșnicul din om. Desigur, suntem absolut liberi să nu vrem să facem un asemenea lucru. Dar atunci am fi naivi dacă am crede, într-un fel sau altul, că putem percepe sufletesc-spiritualul prin intermediul cunoașterii obișnuite, acest lucru ar fi asemănător cu a crede că putem studia hidrogenul când este unit cu apa, fără a-l izola mai întâi. Vom fi obligați să admitem că, pur și simplu, nu este posibil să ajungem la sufletesc-spiritual cu ajutorul conștienței obișnuite. Dacă, deci, nu vrem să acceptăm rezultatele cercetării spirituale, nu există altă soluție decât sa păstrăm tăcerea cu privire la sufletesc-spiritual și să nu ne ocupăm decât de aspectul material al existenței. Aceasta poate contraria mulți oameni de astăzi, dar există niște necesități vitale de la care nu ne putem sustrage.
Ajungem, astfel, încetul cu încetul la cunoașterea inspirativă. Căci este deja o cunoaștere inspirativă a fi inspirat de ceva care de obicei nu intră în conștiența noastră, dar care ne organizează în toate părticelele, așa cum o face, în respirație sau prin respirație, oxigenul, pe care, pe plan material, îl absorbim din aerul exterior. Suntem, într-un fel, umpluți de această cunoaștere inspirativă, suntem umpluți în mod conștient cu conținutul vieții noastre prenatale, tot așa cum suntem umpluți, în respirație, de oxigenul material. Noi inspirăm ființa noastră sufletesc-spirituală. Ne înălțăm la nivelul Inspirației. Acest nume nu este arbitrar: el este în mod perfect ales, conform particularităților acestei cunoașteri.
Dar această cunoaștere mai are o caracteristică. Veți găsi și în această privință niște lămuriri în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? Într-adevăr, dacă vrem să ajungem la cunoașterea inspirativă, mai trebuie să ne cucerim și altceva. Și anume, prezența de spirit. Avem prezență de spirit atunci când, într-o situație oarecare, putem acționa repede, fără să mai apelăm în prealabil la judecata rațională riscând astfel să lăsăm să treacă ocazia de a acționa. Trebuie să ne exersăm în astfel de lucruri, care ne obligă să acționăm repede, să prindem ocazia dintr-un salt, căci, de fapt, ceea ce ne vine prin inspirație trece foarte repede; abia este în status nascendi, în momentul apariției sale, că a și dispărut. Trebuie să putem să ne îndreptăm atenția în această direcție cu o mare rapiditate. Vedeți: atunci când ne aflăm în fața lumii exterioare obișnuite, aceasta se întinde înaintea noastră în spațiu. Atunci când ne aflăm în fața lumii pe care o întâlnim apoi, în fața panoramei propriei vieți, avem dintr-o dată în fața noastră timpul; iar acum, în actul cunoașterii inspirative, ne aflăm în afara timpului. Suntem invitați să percepem în interiorul clipei. Ne aflăm cu totul în afara timpului. Pentru ceea ce percepem în conștiența inspirativă, timpul nu mai are nici o importanță internă.
Când ne-am familiarizat cu această panoramă a vieții, descoperim că aici avem ceva mult mai real decât în simpla amintire. Reprezentările-amintire sunt neutre; ele nu au nici o forță interioară; ele sunt prezente, le putem înregistra, dar nu au nici o forță interioară. Ceea ce este conținut în panorama vieții are forță interioară și, totodată, conține forțele care formează ființa umană, care au o acțiune interioară plăsmuitoare și care, de exemplu la copil, la care creierul nu și-a atins încă deplina dezvoltare plastică și continuă să se dezvolte în cursul primilor ani de viață, acționează în calitate de forțe plăsmuitoare suprasensibile. Învățăm acum să cunoaștem aceste forțe plăsmuitoare suprasensibile, deoarece ele sunt conținute în această panoramă a vieții. Ceea ce percepem aici nu este, deci, un soi de reprezentare pur abstractă, ci o realitate, o desfășurare în timp care este saturată de forță: și în cazul acesta vorbim despre acel corp mai subtil, corpul eteric, numit și corpul forțelor plăsmuitoare; iar imaginea izolată pe care o formează el în spațiu nu este decât o formă, oprită pentru moment, dintr-un flux perpetuu. Corpul eteric se află într-o permanentă mișcare. Și când încercăm să-l pictăm, de fapt, pictăm ceva ireal, ceva care nu poate dura decât o clipă, căci starea următoare este deja diferită, așa cum era și starea anterioară. El este un corp absolut temporal, dar care, fiind un corp de forțe, un corp de forțe plăsmuitoare, se află la baza creșterii și, de asemenea, a metabolismului organismului uman, și despre care noi vorbim ca despre un corp mai subtil, mai eteric. Aici, cuvântul „eteric” trebuie să ne facă să ne gândim nu la sensul pe care-l are în fizică, ci numai la ceea ce am caracterizat adineaori și care a primit această denumire.
Dacă acum, în cadrul cunoașterii imaginative, ajungem să ne menținem în sânul lumii spiritual-sufletești exterioare în așa măsură încât putem să ne percepem panorama propriei vieți, deci, corpul eteric sau corpul forțelor plăsmuitoare, aceasta înseamnă că am făcut experiența unei anumite transformări a vieții de cunoaștere. Ceea ce am săvârșit în acest caz, prin faptul că ne-am perceput ființa eterică, se aseamănă – rămânând, totuși, foarte diferit – nu cu modul obișnuit de a cunoaște, naturalist și abstract, ci cu activitate artistică. Trebuie că există o gândire creatoare, o gândire care, în anumite privințe, ne amintește deja de modul special de reprezentare al artistului. În realitate, e ceva foarte diferit și de reprezentarea artistică, căci ceea ce creează artistul rămâne ceva de domeniul imaginației creatoare. Activitatea ce creează, plină de imaginație, este cu totul legată de trup, de corporalitate; nu este o activitate liberă de trup. Activitatea pe care o exercităm în cadrul cunoașterii imaginative, aceasta este o activitate liberă de trup, și de aceea ea percepe ceva real. Creațiile artistului nu sunt făcute în așa fel încât ele să poată fi prezentate lumii drept ceva real. Nu ați văzut-o niciodată pe Venus din Milo începând să meargă și să vină spre dvs. Când vedeți un diavol într-un tablou, nu începe să vi se facă teamă că acest diavol o să vă ia cu el. Modul în care pătrunde în realitate un artist este legat de realitatea fizică umană, dar nu se cufundă în realitatea spiritual-sufletească. Pe când ceea ce este cucerit pe calea cunoașterii imaginative se cufundă într-o veritabilă realitate, într-un fenomen care se produce cu adevărat.
Acum, putem spune, firește, că se poate dovedi pe cale logică, epistemologică, faptul că actul cunoașterii nu trebuie să se ridice la nivelul unei activități artistice. Căci a cunoaște, conform metodei discursive, înseamnă a înainta logic de la un concept la altul; și dacă trecem la un demers artistic, atunci ieșim din domeniul cunoașterii permise. Se poate filosofa la infinit asupra a ceea ce trebuie să fie sau să nu fie cunoașterea: dacă Universul, dacă Natura este o artistă, ea nu se va revela unei cunoașteri pur logice. Putem argumenta mult și bine, pe cale logică, că cunoașterea nu trebuie să fie artistică: cu o cunoaștere non-artistică nu ne vom putea cufunda în realitatea eterică. Important este să știm cum e lumea, nu cum trebuie să fie cunoașterea; important nu este ca noi să recunoaștem ceva pornind de la nu știu ce judecăți logice apriorice. Trebuie, așadar, să ne spunem: atunci când ne ridicăm de la cunoașterea obișnuită, obiectivă, la cea imaginativă, ajungem la un moment artistic.
Și dacă ne înălțăm la cunoașterea inspirativă, inspirațiile pe care le purtăm în conștiența noastră vor fi de așa natură încât, iarăși, le vom putea compara cu niște experiențe care vor semăna cu ele, rămânând, totuși, diferite: este vorba despre experiențele morale, despre conceperea unor idei morale. Inspirațiile venite din lumea spirituală se aseamănă cu ideile morale prin faptul că atunci când trăim reprezentările inspirative săvârșim, din punct de vedere calitativ, același lucru ca atunci când facem să trăiască în conștiența noastră niște idei morale și niște idealuri. În privința acestui aspect calitativ al experienței interioare, inspirațiile se aseamănă cu experiența morală a unor idealuri; dar sunt, și ele, absolut diferite, prin faptul că idealul moral pe care-l concepem nu poate desfășura activitatea interioară necesară pentru a se realiza prin propria lui forță. La început, idealul nostru moral este slab, neputincios în lume. Trebuie să-l realizăm cu ajutorul personalității noastre fizice. Trebuie să-l introducem în lume prin intermediul personalității noastre fizice. Idealul moral rămâne, în sine, pură gândire. Nu așa stau lucrurile cu Inspirația. Ea, când o săvârșim, este asemănătoare, din punct de vedere calitativ, cu reprezentarea morală, cu impulsul moral; dar modul său de a fi în lume arată că Inspirația este ceva foarte real, ceva foarte puternic, ceva care acționează așa cum acționează forțele naturii. Ne cufundăm, așadar, într-o lume pe care trebuie s-o vedem așa cum vedem lumea morală, dar care, din capul locului, prin propria ei forță, este o lume reală.
Și atunci când, prin Inspirație, ajungem la punctul în care ne menținem într-o lume spiritual-sufletească, în care această lume spiritual-sufletească ne dă un conținut, atunci, pentru ca experiența acestei lumi spiritual-sufletești să fie deplină și întreagă, mai este necesar un lucru. În această lume spiritual-sufletească trebuie să aducem ceva care nu există absolut deloc în lumea noastră de gânduri abstracte. Trebuie să aducem dăruirea totală de sine față de obiect. În lumea spiritual-sufletească nu ajungem să cunoaștem total o entitate sau o forță dacă nu știm să ne contopim total, cu propria ființă, prin iubire, să ne revărsăm total în ceea ce ni se oferă în Inspirație. Inspirația nu este, într-un fel, altceva decât revelarea spiritual-sufletescului. Ființa interioară ni se dezvăluie atunci când ne risipim pe noi înșine, printr-o dăruire plină de iubire, în ceea ce ne inspiră. Și când facem în acest fel, printr-o înălțare plină de viață, experiența realității spiritual-sufletești, atunci ne aflăm în Intuiție.
Aceasta este cunoașterea intuitivă. Niște umbre ale Intuiției sunt deja prezente în viața obișnuită, și aceste umbre ale Intuiției trăiesc în simțirea plină de evlavie, în sentimentul religios. Ceea ce, în sentimentul religios, este pur interior, fără ca să ne aflăm într-o lume specială, este, în Intuiția spirituală, saturat de realitate. Astfel că Intuiția spirituală se aseamănă, rămânând, și ea, foarte diferită, cu simplul sentiment religios. Simplul sentiment religios rămâne subiectiv. În cazul Intuiției spirituale, ființa interioară are acces la obiectivitate, ea trăiește în sânul realității spiritual-sufletești, astfel că putem spune: modul intuitiv al cunoașterii suprasensibile se aseamănă, rămânând totuși diferit, cu reprezentarea religioasă.
Dacă vrem, așadar, să ne facem o reprezentarea sistematică a acestor trepte succesive ale cunoașterii superioare, ne putem spune: avem, în primă instanță, cunoașterea obiectivă, curentă în viața obișnuită; aceasta este o cunoaștere naturalistă. Trecem apoi la cunoașterea prin Imaginație; aceasta este o cunoaștere artistică. Apoi ajungem la cunoașterea prin Inspirație; aceasta este o cunoaștere morală. Și, în fine, ajungem la cunoașterea prin Intuiție; aceasta este o cunoaștere religioasă, în sensul pe care l-am caracterizat adineaori.
Vedeți, deci: ceea ce trebuie, de fapt, să sesizăm prin niște reprezentări care se aseamănă cu arta, morala, religia, acestea acționează în om, se află deja în el. Numai că acest lucru scapă conștienței obișnuite. De aceea, atunci când învățăm să cunoaștem aceste experiențe ale conștienței suprasensibile, putem înțelege ființa umană în întregime. În particular, cum ceea ce coboară din lumea spirituală în lumea fizică acționează cu putere asupra copilului, noi putem învăța, cunoscând elementele superioare ale entității umane – ceea ce este posibil să cunoaștem din om prin Imaginație, prin Inspirație, prin Intuiție –, putem învăța să cunoaștem natura copilului. Dar trebuie să ne facem o idee justă despre modul în care se situează acest suprasensibil în raport cu elementul fizic-corporal [ Nota 24 ] .
Exemplul memoriei, al amintirii, se potrivește foarte bine pentru a înțelege acest lucru. Amintirea, în activitatea ei, cuprinde în întregime elementul fizic-corporal. Trupul, organismul corporal, ia parte la această activitate a amintirii. E ceea ce ne poate arăta experiența noastră cea mai obișnuită. Atunci când învățăm un rol sau un poem, și când acesta nu vrea cu nici un chip să ne intre în memorie, dacă dormim o noapte după aceea, a doua zi memorarea va merge foarte repede, ca de la sine. Regenerându-se, trupul s-a pregătit să efectueze munca respectivă, care, desigur, în actul amintirii, nu poate fi decât o muncă fizic-corporală.
De altfel, anatomia, fiziologia noastră obișnuită ne permit cu adevărat să constatăm că anumite zone ale sistemului nervos pot fi paralizate, izolate, și că aceasta atrage după sine extincția anumitor zone ale memoriei. Într-un cuvânt, putem observa cu exactitate faptul că memoria este aservită organismului fizic-corporal. Atunci când se exercită activitatea memoriei, această facultate a amintirii – ne dăm foarte bine seama de asta – este absolut diferită de experiența trăită în Imaginație, în Inspirație, în conștiența superioară; căci aceasta din urmă este independentă de corporalitate. Astfel că – aceste experiențe o dovedesc – nu ne putem aminti de ele la modul obișnuit, ele nu se imprimă în amintirea obișnuită.
Când ne consacrăm cercetării antroposofice, amintirea obișnuită a altor experiențe trăite trebuie să se continue întotdeauna în paralel; trebuie ca această amintire să funcționeze în continuare. Trebuie, întru câtva, să avem întotdeauna alături de sine această a doua personalitate care suntem noi înșine în viața cotidiană. Dar, o știm foarte bine, noi trăim în altă parte prin cunoștințele suprasensibile; ele nu se imprimă deloc în amintirea obișnuită. La fel, atunci când priviți un pește, nu duceți realitatea acestui pește în amintirea dvs.: aveți în interiorul dvs. imaginea lui; dacă vreți să aveți percepția peștelui, trebuie să vă întoarceți să-l vedeți. În cazul experiențelor suprasensibile, nu avem reprezentări, avem doar percepții; astfel, suntem obligați să ne întoarcem mereu la ele. Ne putem aminti doar modul în care am ajuns la viziunea suprasenzorială. Când refacem acest drum, ea reapare, dar în mod pasiv; ea nu mai continuă să acționeze în amintire. Așadar, n-o putem regăsi decât în activitate. Este o trăsătură caracteristică a cunoștințelor suprasensibile faptul că ele scapă amintirii. Le putem regăsi, dar trebuie să începem atunci să le provocăm, exact la fel cum am făcut-o prima oară. Ne putem aduce aminte modul în care le-am provocat, dar nu am putea să ne aducem aminte, pur și simplu, experiența suprasensibilă.
Iată ceea ce ne arată că experiența suprasensibilă este altceva decât ceea ce trăim în experiența obișnuită. Când ne angajăm pe această cale, trebuie să reținem bine întotdeauna că facultatea umană sănătoasă a amintirii trebuie să meargă în paralel cu orice experiență suprasensibilă autentică. Acela care și-ar pierde, în cadrul experiențelor suprasensibile, cursul obișnuit al amintirilor, și-ar investi întreaga persoană în experiența suprasensibilă. El n-ar fi un cercetător antroposof, ci un om care halucinează, care trăiește cu totul în viziunile sale, în imaginile, în halucinațiile sale.
Dar important este, desigur, ca tot ceea ce e pură halucinație să fie exclus, ca tot ceea ce este trăit în suprasensibil să meargă în paralel cu ceea ce de obicei este o poziție sănătoasă a sufletului în viață. Iată ce trebuie să reținem neapărat, dacă vrem să judecăm în mod corect cunoașterea suprasensibilă. Acela care obiectează că imaginațiile și inspirațiile care ne sunt date în antroposofie ar putea să fie și ele doar halucinații, dacă spune așa ceva, înseamnă că el nu cunoaște încă particularitățile ce caracterizează calea antroposofică și vorbește despre ceea ce nu cunoaște.
Este important să vedem clar această legătură pe care o are percepția suprasenzorială cu memoria. Căci, vedeți dvs., toate acestea, în viața umană, sunt realități. Realitatea suprasensibilă pe care o situăm în fața sufletului nostru prin Imaginație, prin Inspirație, este deja prezentă. Noi nu facem altceva decât s-o chemăm în conștiența noastră. În timp ce, în cazul amintirii, nu doar că lucrăm în mod activ la ea, dar inconștientul nostru participă la această muncă. Ceea ce vedem în Imaginație rămâne, deci, în lumea spirituală, doar se apropie, într-o anumită măsură, de om, se unește cu el; pe când ceea ce devine amintire pătrunde în el pe dedesubt, îi ia în stăpânire organismul fizic și face ca acest organism fizic să colaboreze. Ea se cufundă în organismul fizic. Comparând cunoașterea imaginativă cu amintirea, putem vedea diferența dintre ceea ce se incarnează și ceea ce trăiește în noi în permanență, chiar între naștere și moarte, ca realitate suprasensibilă, dar scapă conștienței obișnuite și, din această cauză, trebuie să fie dezvăluit de cercetarea antroposofică.
Învățăm să cunoaștem omul întreg, în totalitate, doar aprofundând această cooperare a ființei fizic-corporale cu entitatea umană care nu este perceptibilă decât în suprasensibil; familiarizându-ne cu ceea ce dezvăluie cunoașterea suprasensibilă, învățăm, de asemenea, să cunoaștem copilul, ființa în devenire, astfel încât să-l putem trata cu adevărat, prin arta educației și a instruirii, în mod adecvat. Un exemplu concret cum este acela al legăturii dintre entitatea suprasensibilă și ceea ce acționează în memorie, în amintire, poate clarifica multe lucruri.
Să presupunem că avem într-o clasă un copil pe care începem să-l instruim pornind de la un anumit punct. La început, crezând că procedăm bine, folosim, mai mult sau mai puțin, aceeași metodă pentru toți. Dar remarcăm, la un moment dat, că un anumit copil devine din ce în ce mai palid. Nu trebuie să fie vorba de o paloare ieșită din comun, o paloare care să sară în ochi; poate că această paloare nu este perceptibilă decât unei priviri deosebit de antrenate în acest gen de observații. Dar un educator, un învățător, trebuie să fie pregătit neapărat să posede o percepție, o observație mai fină a vieții.
Bineînțeles, asemenea lucruri ca cele pe care le-am caracterizat adineaori depind de multiple împrejurări; dar acela care, dobândind cunoașterea căii antroposofice suprasensibile, își îmbogățește astfel cunoașterea despre om, va putea, în calitate de profesor, în calitate de educator, să-și dezvolte, să-și aprofundeze instinctele pedagogice naturale încă elementare, grație acestei cunoașteri vii a ființei umane. O pedagogie care își formulează regulile sub forma unor legi abstracte este, de fapt, pentru educatorul și învățătorul care își exercită în mod concret profesiunea, ceva care îl aduce treptat într-o situație imposibilă: e ca și cum s-ar călca el singur în permanență pe picioare, voind, totuși, să înainteze; o asemenea pedagogie te face să-ți pierzi orice obiectivitate. Dacă îți petreci timpul întrebându-te: „Cum trebuie să educ? Ce reguli prescrie pedagogia?”, îți pierzi obiectivitatea, pierzi ceea ce are instinctul justificat. O pedagogie întemeiată pe o bază antroposofică nu acționează în acest fel; ea pătrunde mult mai adânc în întreaga viață umană, iar instinctele pedagogice elementare nu sunt înăbușite de ea, ci sunt încurajate, stimulate, reîncălzite, fortificate. Departe de a-și pierde lipsa de prejudecată, ea o aprofundează, o revigorează. Iată ce vrea să aducă pedagogia antroposofică profesorului, educatorului. Circumstanțele pot să fie multiple – în viață, totul este multiplu –, atunci când ai în fața ta un copil care devine palid – dacă e din alte motive decât acelea pe care le invoc eu acum, profesorul, educatorul, cu instinctul său natural, va observa, desigur, acest lucru; dar cazul pe care urmează să-l caracterizez poate foarte bine să existe –, un copil devine din ce în ce mai palid. Dacă iau atunci în considerare tot felul de lucruri, bazându-mă pe acest instinct pedagogic, voi ajunge, poate, să-mi spun: l-am îndopat pe acest copil cu materie de memorizat; am cerut prea mult de la memoria sa.
Vedeți dvs., antroposofia ține să atragă atenția asupra acestei interacțiuni dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporal. Antroposofia nu se mulțumește să ofere omului o cunoaștere a spiritualului; ceea ce vrea ea să ofere este o înțelegere a acțiunii vii a spiritului până în materie. Numai aceasta ne poate face practici în viață; numai aceasta poate insera în mod trainic omul în lume, unde el își are de împlinit misiunea sa.
Dacă nu am sesizat un asemenea fenomen, în care caracterul covârșitor al materiei memorizate l-a făcut pe copil palid, vom putea observa că starea lui se agravează. Dacă vom continua să-l îndopăm pe copil cu materie de memorizat, etapa următoare va fi un efect psihic: copilul va fi stăpânit de tot felul de neliniști, accese de teamă și anxietate. Nici acestea nu trebuie să fie ceva spectaculos, vizibil la o privire superficială; ele nu se revelează decât observației devenite mai subtile pe care artistul educator și învățător trebuie să și-o cucerească. Iar ultima etapă, dacă vom continua, din anumite prejudecăți teoretice, să-l îndopăm pe copil cu materie de memorizat, se va manifesta prin niște tulburări de creștere. Copilul va fi întârziat, într-un fel sau altul, în ceea ce privește însăși creșterea sa.
Vedem aici interacțiunea dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporal. Învățăm, astfel, să vedem cât este de necesar, pentru artistul educator și învățător, să-și facă o idee despre modul în care trebuie să trateze tendințele umane spre sănătate și boală. Cazurile cu adevărat patologice vor fi, desigur, încredințate medicului, dar în educație avem de-a face în permanență cu o evoluție a unor tendințe mai subtile spre sănătate și boală. Acestea trebuie să fie mereu prezente, mereu accesibile conștienței învățătorului, educatorului. Trebuie să știm întotdeauna cum natura umană în întregul ei tinde să găsească aici un izvor de sănătate, acolo un factor de boală; cum apar niște cauze de boală, de exemplu, în cazul pe care tocmai l-am menționat în fața dvs. Cu o conștiență formată în acest fel, vom ajunge, așa cum e necesar, să încetăm a suprasolicita memoria și să ne adresăm altfel copilului. Și vom vedea că dacă, în viitor, vom apela mai puțin la memorie și mai mult la cele trăite, copilul își va recăpăta culoarea. Pentru aceasta, îi vom prezenta ceva frumos, care să-i ofere o bucurie nemijlocită, iar a doua zi altceva sau o variantă a celor precedente. Așadar, nu vom mai apela la memoria lui, un anumit timp.
Se poate întâmpla, de asemenea, să avem în fața noastră un băiat pe care, la fel, îl instruim începând de la un anumit punct. La acesta, o observație mai subtilă poate vedea, după un anumit timp, că roșește ușor. Nu e vorba de roșeața rușinii, ci este o roșeață legată de întreaga lui stare de sănătate. Nu e nevoie să fie o stare deosebit de evidentă, ea se revelează unei observații mai subtile: pur și simplu, acest băiat este acum mai roșu la față decât până acum. Pentru aceasta pot exista, desigur, tot felul de cauze: pentru o artă sănătoasă a educației și predării, acest lucru se va arăta în detaliu. Dar poate că tocmai am cerut prea puțin de la acest băiat în ceea ce privește memoria sa, poate că am apelat prea puțin la memoria sa. Acestui fapt i se datorează roșeața tenului; iar acum eu trebuie să remediez lucrurile în cealaltă direcție, începând să mă adresez memoriei sale. Și aici poate exista o agravare a ceea ce se vede acum în, aș spune, această ușoară roșeață. Stadiul următor este, de fapt, un stadiu psihic: băiatul are niște accese de mânie, de furie, deocamdată ușoare, dar constituind deja niște dispoziții importante. Este absolut posibil să existe aici o legătură, e posibil ca, dacă memoria rămâne vidă, un copil să aibă niște accese de mânie, niște ușoare explozii patologice de furie, care, la rândul lor, să reacționeze în mod nociv asupra organismului; căci la om, între naștere și moarte, spiritual-sufletescul este într-o perpetuă interacțiune cu fizic-corporalul. Iar în faza ultimă a acestui proces, se poate întâmpla ca băiatul respectiv să sfârșească prin a suferi o intensificare, o dereglare a respirației și circulației sanguine. Dacă merg în continuare în această direcție, pot chiar să-i dau băiatului niște dispoziții foarte neliniștitoare, dacă mă pierd chiar și numai puțin în fața a ceea ce se manifestă mai întâi prin roșeața tenului, apoi prin aceste ușoare accese de mânie și furie, și pe urmă printr-o ușoară intensificare a respirației și circulației. Multe dispoziții îngropate în om și care nu vor duce decât peste mulți ani, atunci când alte cauze vor fi prezente pentru a le declanșa, la niște boli foarte grave, își au originea în ravagiile unei educații și predări ratate.
Așadar, dacă vrem să fim un artist-educator și învățător, trebuie neapărat să știm cum conduc căile naturii umane la sănătate sau la boală. Cazurile extreme, am spus-o deja, revin în sarcina medicului; dar, pe parcursul dezvoltării ființei umane, o apucăm în permanență pe căile ce conduc la această dispoziție spre vindecare sau spre boală. Artistul-educator și învățător trebuie să cunoască aceste căi. El trebuie chiar să le poată observa în manifestarea lor cea mai subtilă. Acestea sunt niște lucruri pe care educatorul, învățătorul trebuie să le știe, în primul rând, referitor la geneza sănătății și a bolii la ființa umană.
Pentru ca să vă fie și mai clar ceea ce am vrut să spun, voi recurge la un exemplu frapant, care poate fi, desigur, contestat, dar în viață lucrurile pot lua formele cele mai variate. Astfel, ceea ce vă relatez acum poate avea uneori, bineînțeles, și alte cauze. Când ne familiarizăm cu pedagogia antroposofică, ne obișnuim să căutăm, pentru un fenomen, cauzele cele mai diverse; dar circumstanțele pot fi foarte bine acelea pe care le voi descrie acum.
Să presupunem că un băiat, sau o fată, stă aici, în clasă. Mult timp el a fost atent, eu eram foarte mulțumit de atenția lui. Dar iată că el începe să devină ușor plictisit, să nu mai fie destul de atent. Anumite lucruri pe care le spun îi scapă complet. Un „artist-educator” neantrenat, în funcție de viziunea pe care o are despre lume, îi va trage poate o bătaie sau îi va aplica o altă pedeapsă pentru a-l face pe copil să fie mai atent. Cel care cunoaște legătura dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporalul omului, în ceea ce privește căile sănătății și ale bolii, va recurge la cu totul altceva. El îi va zice băiatului sau fetei: „Tu ar trebui să-ți tai unghiile la timp; aștepți prea mult până ți le tai.” Căci ceea ce se manifestă aici drept forță de creștere și trece în devenirea umană, în creșterea unghiilor de la mâini și de la picioare, este, de asemenea, pătruns de suflet, pătruns de spirit. Iar când unghiile devin prea lungi, această forță de creștere încremenește, ea nu se mai poate revărsa în unghiile de la mâini și de la picioare, ea este reținută. Și această blocare a creșterii, care nu se va elibera decât atunci când vor fi tăiate unghiile, atunci când mica suprafață liberă va fi prezentă, va bloca, de asemenea, în alt loc, facultatea spiritual-sufletească a atenției. Căci atenția nu se poate exercita decât atunci când prin întreg organismul curge o viață plină, liberă, fără obstacole. În majoritatea cazurilor, la copiii care au fost învățați să-și taie unghiile la timp, nu vom observa acest gen de transformări, de metamorfoze în ceea ce privește atenția.
Dacă am menționat un asemenea exemplu, am făcut-o pentru ca dvs. să vedeți că pedagogia antroposofică nu are de gând să neglijeze fizicul și să se limiteze doar a se ridica într-o lume spirituală nebuloasă; dimpotrivă, atunci când ea studiază spiritualul, o face pentru a înțelege și pentru a trata în mod just viața.
Și, învățând astfel să pătrundă prin cunoaștere în natura umană, dascălul, educatorul, va găsi, în ceea ce privește căile care îl conduc pe om la sănătate, la boală, atitudinea justă pentru profesia sa.
