În această conferință, la fel ca și în cea de ieri, nu am intenția de a intra în detaliile igienei și patologiei; mă voi mărgini să expun, la început, ceea ce se va dovedi necesar, și anume faptul că dascălul trebuie să se angajeze pe niște căi care îl vor conduce la perceperea intuitivă a ceea ce, în cazul omului, este legat de boală și sănătate. Înainte de toate, artistul-educator și învățător trebuie să poată pătrunde în mod real în organizarea umană în totalitatea ei; și el nu trebuie să lase să-i fie tulburată privirea obiectivă și, s-ar putea spune, instinctivă, intuitivă, pe care o are pentru organizarea umană, de tot soiul de reguli pedagogice abstracte. Acestea nu fac decât să-l facă să aibă niște idei preconcepute cu privire la copil. Or, în fața copilului el trebuie să fie absolut liber.
Se aude spunându-se, mai ales în Europa Centrală – nu știu dacă e la fel și în Europa Occidentală -: există multe boli, dar numai o singură sănătate. Dar această idee, foarte răspândită, nu se susține, totuși, în fața unei reale cunoașteri a omului, căci omul este o ființă atât de individuală, atât de particulară în structura sa, încât, de fapt, fiecare om, și deja fiecare copil, își are propria sănătate, o sănătate particulară. Și am putea spune: atâția oameni, atâtea stări de sănătate și de boală. Iată deja ceva care ne arată că trebuie să avem întotdeauna în vedere natura individuală particulară a ființei umane.
Dar despre așa ceva nu va putea fi vorba decât atunci când omul, aflat în prezența altui om, va fi capabil să-l ia în considerare pe acesta în ansamblul lui, în ființa lui integrală. În ființa umană, așa cum o vedem noi manifestându-se în viață, avem o interacțiune dintre sufletesc-spiritual și fizic-corporal, exact la fel cum în apă avem oxigen și hidrogen. Și în ființa umană care se află în fața noastră, sufletesc-spiritualul și fizic-corporalul nu pot fi observate în mod direct, tot așa cum nici hidrogenul și oxigenul din apă nu pot fi observate în mod direct.
Pentru a situa în mod just aceste două elemente în ansamblul ființei umane, trebuie să începem prin a le cunoaște. Și nu le putem recunoaște pe baza cunoașterii obișnuite pe care o avem în viață. În zilele noastre, există două moduri de a-l studia pe om: pe de-o parte, în fiziologie și anatomie, este studiată ființa lui corporală, și există în special tendința de a se întemeia fiziologia și anatomia nu pe baza ființei concrete pe care o avem în fața noastră, ci pe baza cadavrului din care sufletesc-spiritualul s-a retras.
Iar, pe de altă parte, omul este studiat în funcție de ceea ce poate el trăi în mod lăuntric. Dar în epoca noastră naturalistă și intelectualistă, atunci când omul se cufundă în viața sa interioară, el nu găsește decât niște abstracțiuni, niște reprezentări absolut reci și secătuite. El se încălzește doar atunci când, într-un mod care îi rămâne inexplicabil, are niște sentimente și impulsuri de voință. Dar aici, în acest domeniu, el nu vede clar. Toate acestea urcă din adâncurile sale în valuri vagi. Când își observă viața interioară, el nu percepe decât gândurile reci și secătuite.
Vedeți dvs., atunci când omul percepe în el aceste gânduri reci, palide și seci, el nu poate avea sentimentul unei realități, acest lucru este foarte evident. Iar acum o să vă spun ceva care, pentru concepția actuală despre existență, va putea părea paradoxal, dar care, totuși, corespunde realității în mod absolut. De fapt, dacă astăzi cineva devine materialist ca urmare a unei vieți intelectuale excesive, prea seci, atunci ceea ce vede el în interiorul său nu mai are, într-adevăr, nici o realitate. Iar oamenii care, în cadrul civilizației noastre, au devenit cei mai mari materialiști, sunt tocmai aceia care trăiesc în gândurile cele mai abstracte. Gândirea modernă îi face pe oameni materialiști. Și invers, oamenii care sunt mai puțin contaminați de paliditatea gândirii curente în epoca noastră, care au dificultăți în ceea ce privește modul științific, scolastic al gândirii de azi și care sunt legați mai mult de fenomenele materiale, exterioare, aceștia presimt în aceste fenomene materiale multe taine. Astăzi, gândurile noastre nu conțin multe taine. Ele sunt absolut clare, transparente, înainte de toate teribil de inteligibile, dar, prin aceasta, ele nu se află cu totul în realitate. Pe când fenomenele materiale exterioare, ele sunt deja pline de taină; putem nu doar să le observăm cu toată claritatea, ci și să le admirăm: de ele poate fi legat și un sentiment. De aceea, oamenii care sunt mai puțin contaminați de gândirea modernă, care nu și-au bătut capul să studieze știința epocii noastre, sunt atașați de lumea materială, de această lume materială plină de taine. Și dacă, cu toate acestea, ei aspiră să perceapă ceva din ale spiritului, atunci ei vor să facă în așa fel încât acest spirit să treacă drept ceva material. Și ei încep să facă spiritism. Pornind de la cunoașterea abstractă a științei moderne, omul devine nu spiritist, ci materialist; și înclinația spre lumea materială îl duce la spiritism. Iată ciudățenia, paradoxul epocii noastre: oamenii atașați materialismului, atunci când mai au încă nostalgia spiritului, fac spiritism. Ei vor să facă să apară spiritul într-o formă materială, în niște fenomene materiale. Iar cei care se dedică științei epocii noastre, aceștia devin materialiști. Dar omul nu poate fi cunoscut nici prin materialism, nici prin spiritism; nu-l putem cunoaște pe om decât dacă vedem întotdeauna, în fiecare organ și în ființa întreagă, întrepătrunderea intimă a corpului viu cu sufletul și spiritul.
În zilele noastre se vorbește, desigur, despre suflet și spirit; se vorbește despre corpul viu (Leib) și despre corpul material (Körper). Și sunt edificate grandioase filosofii pentru a se arăta care este legătura dintre suflet și corpul viu. Niște teorii detailate sunt eșafodate de oamenii cei mai inteligenți. Aceste teorii sunt foarte rezonabile, foarte judicioase, dar ele nu sunt în stare să atingă realitatea, pentru simplul motiv că realitatea nu se degajă decât atunci când, în ființa întreagă, luată în totalitate, putem percepe, prin intuiție directă, această întrepătrundere dintre sufletesc-spiritual și fizic-corporal. Și dacă privim bine cunoașterea ființei umane așa cum este ea practicată în zilele noastre, vom descoperi, de asemenea, și cât este de cenușie și nebuloasă această cunoaștere, fie ea exterioară sau interioară.
În zilele noastre, atunci când se studiază ființa umană concretă, se spune: „Acesta este un întreg.” Omul este considerat un întreg, deoarece pielea face din el un univers bine delimitat. Dar nu se ține deloc seama de faptul că acest întreg nu este un întreg decât pentru că în el colaborează organele cele mai diferite. Nu putem sesiza cu adevărat această unitate decât dacă vedem că organele cele mai diferite colaborează pentru a forma acest întreg. Atunci când cineva spune astăzi că omul nu poate fi considerat din capul locului ca un întreg, el se ciocnește de opoziția celor care spun: „Dvs. distrugeți unitatea omului; trebuie să-l considerăm drept un întreg.” Dar această unitate rămâne o idee absolut abstractă, dacă nu putem, noi înșine, în propriul nostru spirit, s-o construim, s-o armonizăm, pe baza unor elemente concrete care constituie ființa umană. Și iarăși, când omul se cufundă în sine însuși, el adună la un loc ceea ce trăiește în el spunând: „Eu”. Oameni extraordinar de competenți, cum ar fi John Stuart Mill [ Nota 25 ] , au fost nevoiți să-și bată capul în modul cel mai teribil pentru a găsi niște teorii despre ce se ascunde în realitate în acest sentiment intim al unității care se exprimă în Eu. Omul să se uite bine, fie și doar o singură dată, cât este de nebuloasă această idee punctuală a „Eului” care există aici. Atunci va vedea că, în ceea ce desemnează el prin cuvântul Eu, nu mai percepe nimic concret. În germană, cuvântul Ich are trei litere și nu se merge mai departe de aceste litere. În engleză, sunt și mai puține: ceea ce conține Eul nu are nici măcar trei litere. Vedeți foarte clar: indiferent că ea se adâncește în viața interioară sau privește corporalitatea exterioară, cunoașterea despre om din zilele noastre devine confuză.
Tocmai această viziune sintetizatoare ce îmbrățișează în același timp fizicul și spiritualul poate fecunda modul de a vedea al omului. Astăzi, oamenii se simt extrem de bine când aud citându-se cuvântul lui Goethe: „Materia este spirit, spiritul este materie” [ Nota 26 ] . E un lucru fericit că oamenii se simt atunci bine, căci această idee corespunde unei realități. Dar pentru cel care s-a obișnuit să vadă pretutindeni fizicul și spiritualul totodată, aceasta poate fi și o banalitate, dacă mai este invitat să recunoască această evidență. Și dacă oamenii se simt bine când le este prezentat ceva în teorie, aceasta dovedește că ei nu au acel ceva în practică. În general – istoria o arată –, teoriile cele mai solide sunt o dovadă că, în practică, nu mai au lucrul respectiv. Oamenii n-au început să discute și să teoretizeze despre Cina cea de Taină decât atunci când, în practică, ei nu au mai avut pentru aceasta sentimentul necesar. Teoriile, în general, sunt construite cu privire la ceva ce nu ai, în viață, nu cu privire la ceea ce ai.
Iată în ce spirit își poate croi drum spre o cunoaștere a omului acela care vrea să fie un adevărat artist-educator și învățător. Dar atunci el ajunge să sesizeze ființa umană în complexitatea ei concretă, și nu ca un întreg nebulos; unitatea apare, și ea, în cele din urmă, dar aceasta ia naștere din coeziunea elementelor constitutive. Și aici, nu poți decât să ajungi la ceea ce am indicat în scrierea mea Despre enigmele sufletului [ Nota 27 ] : ajungi să distingi în ființa umană trei elemente, diferite în privința organizării lor. Deja din punct de vedere exterior, organizarea capului se dovedește cu totul altceva decât, să zicem, organizarea membrelor și a metabolismului. Vorbesc despre organizarea membrelor și a metabolismului, deoarece metabolismul iese în evidență în mod caracteristic atunci când omul este activ în membrele sale. Chiar din punctul de vedere al morfologiei, metabolismul este, într-un fel, prelungirea, spre interior, a omului care nu este imobil, a omului în mișcare; astfel, metabolismul este mai intens când omul se află în mișcare. Există o legătură intimă, care poate fi arătată până în detalii – aici, mă voi limita doar la a indica faptul – între organismul locomotor și organismul metabolic, astfel încât voi vorbi despre o unitate: organismul metabolic-locomotor. În sine, aceste două organizări formează o polaritate.
Luați deja forma exterioară, nimic altceva decât ceea ce se înțelege prin Gestalt. Capul, făcând abstracție de păr, care merge spre exterior și este, la drept vorbind, ceva care scapă organizării vii, care este întru câtva ceva mort – este interesant să studiem părul, dar pentru moment acest lucru ne-ar duce prea departe –, capul este înconjurat de o cutie osoasă, și el este cel mai bine format la periferie; în timp ce ceea ce, la cap, este moale și viu, se află în interior. Priviți, în mod comparativ, organizarea omului la celălalt pol, priviți organizarea membrelor: aveți osul lung cu măduva osoasă în interior, căreia nu i se acordă deloc atenție de obicei și căreia nu i se dă, pentru ansamblul organismului, tot atâta importanță ca și interiorului capului; în schimb, ceea ce este important pentru organism îl vedeți atașat spre exterior. Este exact contrariul. Iar acest contrast este voit de către natura umană în ansamblul ei. Astfel că putem vorbi despre doi poli: organizarea neuro-senzorială, care este în principal – spun anume: în principal, nu exclusiv – localizată în cap, și organizarea metabolismului, care este localizată în organismul metabolic-locomotor. Bineînțeles, în realitate, omul formează un întreg. Și nu trebuie să uităm că nu avem dreptul, urmând o tendință de a schematiza, să distingem acum trei părți: organizarea neuro-senzorială, o a doua pe care o vom vedea imediat și, în fine, organizarea metabolismului și a membrelor, și să dăm niște definiții precise ale lor, ca și cum toate acestea ar fi separate. Căci nu sunt separate. Se produce un metabolism permanent, și, de asemenea, o activitate motrice, în mușchii capului și în cap; dar capul este în principal organizare neuro-senzorială; are loc, de asemenea, o pătrundere a organismului metabolic și locomotor de către niște forțe de gândire. Dar organismul metabolic-locomotor este în principal organism metabolic-locomotor.
Iar între cei doi poli există tot ceea ce am putea numi organism ritmic al omului. Acesta este localizat în organismul toracic. Aici, noi avem ritmurile esențiale, ritmul respirator, ritmul circulator, cu diferențele dintre ele: ritmul respirator mai lent, ritmul circulator mai rapid; ritmul respirator perceptibil în respirație; ritmul circulator în bătaia pulsului. Acest organism este mediatorul: el se află între celelalte două, el asigură echilibrul. Ar fi pasionant să studiem toate acestea în detaliu, dar nu putem s-o facem întotdeauna, când avem un scop particular, așa cum noi avem aici scopul pedagogic, pentru a expune lucrurile. Dar dacă vă veți cuceri un simț pentru a observa organizarea toracică, atunci veți descoperi, în forma scheletului, în forma organelor, pretutindeni, trecerea de la forma organelor cefalice la forma organelor locomotorii, a organelor metabolice. Tot ceea ce există în organizarea toracică se află, în ceea ce privește și forma sa, la mijloc între acești doi poli ai organizării umane. Iată cum ajungem să vedem lucrurile, atunci când ne angajăm pe această cale prin care, în mod efectiv, privim ființa umană în configurația ei intimă, în loc să ne mulțumim să punem în fața noastră forma nebuloasă a omului ca unitate.
Dar acest lucru merge mult mai departe. Merge până în comportamentul întregii ființe. Să luăm un exemplu. Am putea lua nenumărate alte exemple, dar dintr-un asemenea exemplu veți vedea cât este de necesar ca artistul-educator și învățător să se angajeze pe un drum cum este acela despre care vorbesc eu. Presupuneți că aveți în fața dvs. o persoană care suferă de accese de furie. La om, accesele de furie, irascibilitatea, pot apărea deja din copilărie. În calitate de educator, de artist-învățător, trebuie să venim de hac acestor accese. Or, dacă omul este studiat cu ajutorul anatomiei și al fiziologiei moderne, se va examina, pe de-o parte, desigur, în mod abstract, cum se comportă sufletul când are un acces de furie, cum se exprimă furia de obicei; aceasta, pe de-o parte. Pe de altă parte, se va ajunge, poate să se spună: la o ființă irascibilă, bila este secretată într-o cantitate anormală. Dar nu se va vedea legătura dintre cele două aspecte. Nu se va vedea că aspectul sufletesc-spiritual al furiei, al iritării, și manifestarea acesteia în corpul viu, secreția biliară, formează un întreg. În mod normal, secreția biliară este necesară omului, pentru că bila trebuie să se amestece cu substanțele care, prin nutriție, trebuie să se incorporeze organismului. Organismul bilios face ceva excesiv din ceea ce este just și bun pentru organismul normal, el secretă prea multă bilă. Și dacă rămâne în această stare, el va ajunge în cele din urmă la icter.
Grație unei viziuni sintetizatoare care îmbrățișează în același timp sufletesc-spiritualul și fizic-corporalul, noi vedem cum ia naștere o tendință spre boală. Dar pentru a emite o judecată asupra naturii umane, nu este suficient doar atât. În timp ce în organismul metabolic este secretată bila, la celălalt pol, în organismul cefalic, are loc procesul opus polar. Nu putem studia absolut deloc natura umană în ansamblul ei, dacă ne îndreptăm atenția doar asupra bilei și asupra secreției sale, dacă nu știm că, în timp ce în organismul metabolic este secretată bila, în organismul cefalic are loc exact contrariul. Aici are loc resorbția unui lichid cu aspect lăptos care urcă din restul organismului. Așadar, în timp ce în organismul metabolic este secretată bila în cantitate anormală, capul ia din restul organismului, resorbindu-l, un lichid cu aspect lăptos. Biliosul dezvoltă atunci o tendință de a-și umfla capul; de fapt, când accesul de furie a trecut, el are impresia că o să-i plesnească capul. Și în timp ce, pe de-o parte, prin secreția biliară, ceva poate să-i fie dat în lichidul lăptos, pe de altă parte se dovedește că, atunci când furia scade, prin ceea ce s-a acumulat în capul său, el devine albastru. Astfel, deci, chiar dacă privim nu doar forma, ci și procesele, vedem o polaritate între organizarea cefalică sau neuro-senzorială și organizarea membrelor și a metabolismului. Între acestea două, există organizarea care reglează, organizarea ritmică, aceea care constă în respirație și circulație.
Astfel, organizarea ritmică este situată, în natura umană, prin ritmul respirator, prin ritmul circulator, undeva la mijloc. Dar dacă încercăm să ne dezvoltăm cunoașterea despre om altfel decât orientând-o, din mai multă comoditate, spre niște organe imobile pe care vrem să le desenăm cu niște contururi cât se poate de clare, dacă facem în așa fel încât cunoașterea noastră despre om să devină mobilă din punct de vedere interior, atunci vom fi uimiți, înainte de toate, de legătura, de relația care există între aceste trei elemente ale naturii umane. Vom vedea, dacă ne îndreptăm privirea asupra activității ritmice a respirației, cum în inspirație, într-o anumită măsură, suflul este condus până la lichidul care umple canalul rahidian. Acest lichid, primind ritmul respirator, prelungește acest ritm respirator până în lichidul cefalo-rahidian care umple diversele cavități ale creierului și, grație efectelor acestei respirații asupra creierului, ceea ce îl pregătește pe om să acționeze prin organizarea sa cefalică, prin organizarea sa neuro-senzorială, este în permanență stimulat prin respirație. Este ca un fel de transpunere în cap, prin canalul rahidian, cu ajutorul lichidului cefalo-rahidian, a procesului respirator, care, în permanență, pornind de la acest element median, de la acest element respirator, vrea să pătrundă în cap pentru a-l stimula.
Și invers, dacă mergem în jos, dacă vedem cum ritmul respirator, într-un fel, se adună /se împachetează/ și face loc ritmului cardiac, cum trece în ritmul circulator, învățăm atunci să observăm cum, în expirație, când lichidul cefalo-rahidian împinge în jos, ritmul circulator acționează asupra metabolismului, și vedem ritmul circulator colaborând cu organismul metabolic-locomotor. Iată rodul unui studiu viu, plastic și artistic, al organizării respiratorii și circulatorii. Vedem cum, pe de-o parte, aceasta se extinde spre creier, spre organizarea cefalică, și cum, pe de altă parte, ea se exprimă cu totul altfel, într-un mod diametral opus, în organismul metabolic-locomotor. Dar, o dată ce ne-am angajat în acest fel pe calea unei concepții vii despre om, atunci vom merge mai departe. Ne vom îndrepta privirea spre ritmul respirator și circulator și ne vom face reprezentări care, într-un fel, sesizează acest ritm respirator și circulator. Aceste reprezentări nu sunt, cu siguranță, atât de simple încât să le putem desena, dar această manie de a desena și clasifica este ceva stânjenitor, atunci când e vorba de natura umană, mereu în mișcare.
Pe vremea când – permiteți-mi această paranteză – încă ne mai găseam, cu cunoașterea și practica antroposofică, în sânul Societății Teosofice, puteai întâlni pretutindeni, când mergeai în Ramuri, niște tabele recapitulative, unu, doi, trei, patru, cinci, uneori niște cifre infinite și pretutindeni, pe lângă aceste cifre, și niște date. Aici, totul era schematizat. Exista astfel o întreagă scară. Ai fi putut urca pe ea până în sferele supreme ale existenței. Unii își reprezentau, de altfel, ceva ca un fel de escaladare ducând din lumea fizică până în regiunile supreme ale existenței. Totul era perfect izolat, încapsulat. Când știi că omul nu poate avea o reală percepție suprasensibilă a mișcătoarei naturi umane decât dacă și gândirea lui rămâne mobilă, atunci ... da, te apuca o teribilă mân-cărime la picioare când intrai în aceste Ramuri; nu puteai sta pe loc în ruptul capului, îți venea s-o iei la sănătoasa, pur și simplu, din cauza acestor obișnuințe de gândire. Acest lucru este esențialul: trebuie să căutăm drumul unei reale cunoașteri despre om făcând ca gândirea noastră să devină mobilă. Dar atunci trebuie să facem, în direcția a ceea ce am expus deja, încă un pas mai departe.
Când încercăm să ne reprezentăm ritmul respirator și circulator, modul în care se modifică și se metamorfozează în sus, ajungem să ne spunem, desenând, de astă dată nu o schemă, ci chiar o schiță (desen, Tabla 3): avem aici ceva ca un fel de cordoane mentale grație cărora ne reprezentăm într-un mod destul de robust niște procese care se desfășoară pe căile respiratorii, pe căile circulatorii, și percepem atunci aici ceva material, în lichidul sanguin și, am putea spune, în imponderabilul lichid eteric nervos, mult mai subtil. Acum, dacă continuăm să ne reprezentăm omul, urcând de la organizarea toracică în sus, ne vedem constrânși să destrămăm reprezentările înseși, să le dăm forma unei rețele. Și astfel, ajungem, în mod efectiv, să sesizăm cu ajutorul reprezentărilor noastre modificate în sus ceva ce există în exterior. Ajungem să destrămăm aceste cordoane groase și, încetul cu încetul, reprezentându-ne procesul respectiv, ajungem la ceea ce poartă denumirea de substanță albă, fibroasă, a creierului, care se află sub materia cenușie. Ajungem să avem o gândire care este tot atât de mobilă ca natura umană însăși.
Și invers, dacă facem omului onoarea de a nu ne mulțumi, când îl vedem, cu judecata biciuitoare: „Acesta este un întreg”; dacă, atunci când îi privim toracele, avem aici niște reprezentări robuste și dacă apoi le destrămăm apropiindu-ne de cap, ajungem atunci, prin însuși faptul că reprezentările se destramă, să intrăm în viața materială, care ne oferă imaginea acestora în fibrele nervoase și ramificațiile lor.
Dacă mergem acum, cu gândirea noastră, în jos, ajungem la un punct în care nu ne mai putem destrăma reprezentările în așa fel încât ele să formeze o țesătură pe care să o regăsim apoi în sistemul nervos; ci acum, când încercăm să prelungim groasele cordoane nervoase în jos, ajungem la un punct unde le pierdem. Intrăm în niște reprezentări care nu mai pot acoperi o realitate materială, pentru că acest ceva material pare a se lichefia. Vedeți dvs., când priviți creierul, cum se prelungește el în măduva spinării prin cele douăsprezece vertebre dorsale, lombare, sacrale etc., atunci, ajungând în regiunea metabolică, substanțele nervoase, care acum sunt albe în exterior și cenușii în interior, se dizolvă. În acest sentiment se pierde, ca să spunem așa, posibilitatea de a ne reprezenta ceea ce este material. Nu putem cuprinde ființa umană integrală cu niște reprezentări care nu se schimbă. Suntem obligați să ne facem gândirea mobilă din punct de vedere interior. Atunci când privim omul mergând în sus, reprezentările devin altceva decât atunci când mergem în jos. Ceea ce la om a devenit mobil poate fi, într-un fel, recreat. Vedeți dvs., acesta este începutul unei activități artistice în cadrul căreia creatorul pătrunde, întru câtva, în acest domeniu material pe care-l vedem în realitate aici, afară, în omul din lume. Nu avem, am putea spune, pe de-o parte, lumea materială concretă și apoi reprezentarea abstractă, ci ne cufundăm în natura umană. Iar reprezentările pe care le avem devin ele înseși vii și iau parte la viața umană. Nu există alt mod de a-l cuprinde pe om, în particular ceea ce este necesar să cunoaștem în calitate de artist-educator și învățător. Pentru a-l cunoaște cu adevărat pe om, trebuie, astfel, să devenim noi înșine mobili. Atunci vom descoperi, de asemenea, cum aceste trei elemente ale organizării umane trebuie să colaboreze pentru a da naștere echilibrului uman sănătos. Și vom putea observa ceea ce, în cazul unui echilibru perturbat, produce tendințele spre tot soiul de tulburări. Vom avea o percepție vie a drumului ce duce, în cazul omului, la sănătate și la boală.
Acest lucru devine deosebit de important când luăm în considerare perioadele vieții. Căci cele trei elemente ale organismului uman colaborează în alt fel în copilărie, în alt fel la vârsta adultă și în alt fel la bătrânețe. La copil, entitatea sufletesc-spirituală acționează cu totul altfel în corpul impregnat de viață, în așa fel încât între aceste trei elemente colaborarea este cu totul alta decât la omul matur și la bătrân. Și va trebui să studiem aceste diferențe. Dacă mergem pe firul unui asemenea gând, vom ajunge treptat să sesizăm și perioadele vieții în alt fel decât se face acest lucru de obicei.
Mi s-a reproșat că am scris, în Conducerea spirituală a omului și ai omenirii [ Nota 28 ] , că copilul posedă o înțelepciune pe care, la drept vorbind, adultul n-o mai are. Cu siguranță, nu vreau să contest înțelepciunea, agerimea scumpilor noștri adulți; dar gândiți-vă numai că, dacă ar trebui să ne păstrăm, toată viața, această întreagă înțelepciune care, pe baza relativei imprecizii a substanței cerebrale, a restului organismului, este capabilă să impregneze cu înțelepciune întreg organismul, cum o facem în mod instinctiv în copilărie, noi n-am putea s-o scoatem la capăt. Ce-i drept, la copil, toate acestea rămân îngropate în inconștient: felul cum această înțelepciune dă creierului o formă plastică, și cum dă o formă plastică întregului trup; dar această înțelepciune există, și vedem că ea există atunci când, prin mijloacele de cunoaștere de care v-am vorbit în zilele din urmă, ajungem să luăm în considerare toate perioadele vieții; când, în special, dezvoltăm un real organ pentru visele copilului. Astăzi, adulții refuză, în general, să se intereseze de acestea, sub pretext că ele n-au nici cap nici coadă; dar aceste vise ale copilului, privite în esența lor, sunt extrem de interesante, sunt absolut diferite de visele adultului. Ele sunt astfel alcătuite că adesea copilul visează – pur și simplu, el nu știe s-o exprime, dar putem ajunge să-l înțelegem pe copil în această direcție – copilul vede în vis, sub forma unor figuri, înțelepciunea care dă creierului său și restului organismului o formă plastică. Dacă am urmări în acest sens, cu o profundă iubire, mai multe vise ale copilului, am vedea că copilul visează, aș zice, înțelepciunea originară care domnește aici. Copilul este, din acest punct de vedere – scuzați-mi duritatea exprimării –, mult mai înțelept, cu mult mai inteligent, decât adultul. Și educatorul ar trebui să fie conștient, când trece pragul școlii, că în acest sens copilul este mult mai înțelept decât el. El, dascălul, a pierdut-o și a transformat-o deja; înțelepciunea pe care o are el acum, inteligența pe care și-a cucerit-o între timp prin experiență, nu se compară cu înțelepciunea pe care o avea atunci. Astfel, atunci când luăm visele pe care le are omul mai târziu, ele nu mai conțin ceea ce are visul de copil, ci ceea ce poartă omul din viața exterioară până în viața de vis. Am vorbit deja despre acest lucru dintr-un alt punct de vedere. Atunci când adultul visează, el poartă până în viața nocturnă înțelepciunea sa diurnă; aceasta, la rândul ei, reacționează asupra lui, în timp ce asupra copilului acționează o înțelepciune cu mult mai înaltă. Copilul nu este conștient de aceasta, dar în inconștientul său, copilul resimte această înțelepciune și, când se află la școală, el are sentimentul inconștient de a avea în el această înțelepciune pe care dascălul nu o are, pe care acesta a pierdut-o deja. Dascălul se consideră în aparență mult mai înțelept decât copilul. E firesc, altfel el n-ar putea să se simtă cu adevărat dascăl; dar el este conștient, desigur, de această înțelepciune. Acesta este avantajul pe care îl are față de copil. Dar ea nu este tot atât de extinsă, tot atât de măreață ca înțelepciunea copilului. Dacă am voi să exprimăm ceea ce poartă în el copilul, în mod inconștient, drept înțelepciune și, pe de altă parte, am înveșmânta în cuvinte ceea ce a pierdut dascălul, ar rezulta ceva foarte ciudat, dar care are o mare importanță pentru viața școlară în ceea ce are ea cu adevărat imponderabil. Am afla, într-adevăr, următorul lucru: Când profesorul, cu inteligența sa cucerită în lume, intră în școală, din cauza acestei inteligențe abstracte pe care o avem în zilele noastre, el a devenit – aceasta se întâmplă – un pedant destul de sec; uneori, aceasta se vede chiar și după aspectul său exterior. Copilul însă mai are încă întreaga vioiciune care provine din înțelepciunea de care am vorbit. Desigur, i se interzice să-și exprime sentimentul. Și astfel, în școală domnește judecata profesorului: dascălul este inteligent, copilul este prost. Dar în subconștient lucrurile stau altfel. Și dacă s-ar putea vorbi în vise, situația ar fi alta. În subconștient, se poate întâmpla ca copiii să gândească în mod inconștient: „Ce prost e profesorul!” – iar profesorul să gândească în mod inconștient: „Ce inteligenți sunt copiii!” Considerând lucrurile în ansamblu, ceea ce se întâmplă în acest sens într-o clasă joacă un rol extrem de important.
Trebuie să vedem neapărat acest lucru: în realitate, când copilul se poartă așa cum am spus adineaori, el trebuie că are întotdeauna, într-o anumită măsură, în mod firesc, un soi de intimă condescendență – dar aceasta rămâne inconștientă –, o atitudine amuzată față de profesor; căci el nu poate face altfel decât să simtă, în dosul naturii sale de copil, ființa plină de înțelepciune care-l edifică pe om, și cealaltă ființă – „nu a ieșit din asta mare lucru, se vede bine”, judecă atunci natura inconștientă a copilului –, când profesorul intră cu morga lui, cu aerul devenit posac din cauza conceptelor abstracte și intelectuale, cu haina pe care praful bibliotecilor a îmbâcsit-o într-atât încât n-o mai poți peria vreodată, atunci, nu-i așa, copilul simte în modul cel mai intens ceea ce mi-ar plăcea să numesc o cunoaștere exultantă.
Iată ce trebuie să simțim față de copil, lucru care, într-un anumit fel, provenind din natura umană, este absolut justificat. La drept vorbind, copilul își salvează în acest fel sănătatea; căci e absolut sigur că copilul nu visează, într-un mod exaltat, despre profesori; el visează despre înțelepciunea de care am vorbit, din care el este țesut, scăldat, din toate părțile. La dascăl, în subconștient, se dezvoltă ceva opus; și acest lucru face și el parte din imponderabilele care pot apărea în clasă. Dar, în mod evident, aici este vorba de următorul lucru. La copil, aș zice, era mai curând un raport de cunoaștere. La dascăl, este vorba de dorință, de ceva care se manifestă prin puterea de a râvni. Dascălul gândește în subconștientul său, și, de asemenea, visează – ceea ce, bineînțeles, în virtutea faptului că este un om civilizat și care se conformează regulilor școlii, el nu-și mărturisește în deplinătatea conștienței –, visează că are anumite forțe care sunt proprii naturii copilului. În această lumină, dacă sufletele umane ar fi psihanalizate uneori cu ceva mai mult spirit decât se face acest lucru astăzi, s-ar vedea ce rol joacă în viața subconștientă a profesorului aceste forțe de creștere proaspete și vii și alte forțe umane ale copilului.
Toate acestea au un efect real în viața imponderabilă, în clasă se dezvoltă cu adevărat niște forțe. Și dacă știm să vedem în culisele existenței obișnuite a copilului, am putea spune că atunci în clasă copilul își retrage interesul față de dascăl și se întreabă: „Unde a dispărut oare, din acest individ, tot ceea ce avem noi în interiorul nostru?” La profesor, e vorba de puterea de a râvni. În subconștientul său, el începe să vampirizeze copiii. În subtextul conștienței, el vrea să-și însușească forțele copiilor. Și dacă am privi mai îndeaproape, am vedea cât de puternic este acest vampirism, adeseori, în culisele existenței fizice. Am vedea de unde provine slăbiciunea anumitor copii – desigur, aceste lucruri cer să fie privite cu mult tact – și tendința de a se îmbolnăvi pe care o au copiii dintr-o clasă sau alta. Ar fi de-ajuns, dacă am avea pentru aceasta ochiul liber și deschis, să privim configurația dascălului sau a dăscăliței: am avea atunci mai mult decât o simplă observație asupra tendințelor spre sănătate și boală ale copiilor clasei.
În calitate de artiști-educatori și învățători, noi nu putem stăpâni acest fel de situații decât dacă ne impregnăm de o cunoaștere despre om care, fiind mobilă din punct de vedere interior, fiind ea însăși, pe plan sufletesc-spiritual, un organism, reproduce, în felul arătat, structura organismului uman, și se unește, totodată, cu iubirea față de om, cu această iubire adevărată ce triumfă asupra diverselor forțe unilaterale ale naturii umane și care le armonizează. Însușindu-ne o astfel de cunoaștere, devenim, de asemenea, capabili să vedem nu doar că natura umană se exprimă în moduri foarte diferite în copilărie, la vârsta adultă și la bătrânețe. Cele trei elemente ale naturii umane se întrepătrund în moduri foarte diferite și trebuie să le armonizăm.
Acest lucru devine ceva foarte concret atunci când, de exemplu, trebuie să ne gândim cum putem să organizăm în mod judicios timpul de care dispunem pentru educare și predare. Trebuie, bineînțeles, să introducem în domeniul educației și al instruirii totalitatea ființei umane, atât capul, cât și membrele și metabolismul; și cum în fiecare element particular se desfășoară și celelalte procese ale celorlalte elemente, noi trebuie să ținem seama de acest lucru. În cap, se înțelege de la sine, au loc, în permanență, și niște procese metabolice.
Atunci când, pentru anumite formalități pedagogice, avem nevoie ca, în clasă, copilul să stea liniștit, așezat – vom mai vorbi despre aceasta, ca și despre felul în care trebuie să fie dispuse băncile, conform unor legi ale igienei –, noi tratăm copilul ca și cum el ar sta liniștit, ca și cum, deci, activitatea nu s-ar exercita în organismul metabolic-locomotor, ci tot ceea ce acționează ar proveni, în mod obligatoriu, din cap. În acest caz, noi îi impunem copilului un dezechilibru. Remediem atunci această situație, având grijă, de astă-dată pe bună dreptate, să descărcăm pe urmă capul de activitatea sa și să punem în mișcare organismul metabolic-locomotor, punându-l pe copil să facă gimnastică.
Dacă suntem conștienți de polaritatea proceselor ce se desfășoară în organismul cefalic și în organismul metabolic-locomotor, vom sesiza neapărat cât este de important să alternăm și aici lucrurile în acest fel. Dar când, după ce îi vom fi lăsat pe copii să sară, să facă gimnastică, să facă tot felul de exerciții, îi readucem apoi în clasă și ne reluăm lecțiile, ce se petrece, așadar, atunci?
Vedeți dvs., în timp ce ființa umană își are organismul metabolic-locomotor în activitate, gândurile pe care, în perioada dintre naștere și moarte, le facem să intre în mod artificial în cap, se află în afară, în exteriorul capului. Copilul sare, se mișcă, își pune în mișcare organismul metabolic-locomotor. În ceea ce privește gândurile implantate în timpul vieții fizice pe Pământ, ele se retrag. Acum se află în cap, se manifestă în cap, într-un mod inconștient, ceea ce apare, de altfel, în vise – e vorba de această înțelepciune suprasensibilă. Atunci când, după gimnastică, readucem copilul în clasă, noi îi punem, în locul a ceea ce a avut mai înainte, în timpul exercițiilor de gimnastică, ceva care, în subconștient, este pentru el ceva de valoare inferioară. Căci în timpul exercițiilor de gimnastică, copilul nu este educat numai de lumea sensibilă, ci și de cea suprasensibilă, care, în timpul exercițiilor, are aici o ocazie absolut deosebită de a se manifesta. De aceea este copilul atât de prost dispus din punct de vedere interior la lecția ce urmează. Poate nu-și exteriorizează această repulsie, dar este prost dispus din punct de vedere interior. Și grefând lecția obișnuită pe exercițiile de gimnastică, noi îi facem rău, creăm în el niște tendințe spre boală.
Acesta este un fapt care, după câte mi-a spus un fiziolog, chiar a fost observat deja adesea în mod exterior. Dar aici, grație cercetării spirituale antroposofice, aveți niște motive clare să meditați la faptul că noi, în calitate de învățători și artiști-educatori, putem, într-adevăr, favoriza tendințele spre sănătate, dacă ne cucerim așa cum trebuie o cunoaștere despre om. Desigur, dacă n-o facem așa cum trebuie, vom da naștere unor diverse tendințe spre boală. Trebuie să avem acest lucru foarte clar prezent în minte. Căci, ați remarcat-o deja, nu vreau să încep să laud ceea constituie pentru om înțelepciunea sa de viață; ea n-ar fi suficientă pentru a conferi organizării umane, la vârsta adultă, forma ei plastică. Dar dacă atunci, la vârsta maturității, organizarea noastră nu ar fi deja sclerozată în așa măsură încât ceea ce facem să intre astfel în cap drept înțelepciune exterioară cucerită într-un mod naturalist și intelectualist, dacă aceasta n-ar reflecta totul, așa cum trebuie, sub formă de amintiri, aceasta s-ar revărsa mai târziu în restul organismului. Și, dacă, oricât de paradoxal ar putea să pară aceasta, atunci când ceea ce, conform organizării normale a omului, trebuie să rămână în organismul cefalic, ar coborî în organismul metabolic-locomotor, aceasta ne-ar îmbolnăvi, ar fi ca o otravă. Înțelepciunea intelectului este, de fapt, un fel de otravă, de îndată ce ea nu-și mai păstrează locul, de îndată ce, cel puțin, ea pătrunde în organismul metabolic. Noi nu putem trăi cu înțelepciunea intelectului decât datorită faptului că această otravă – spun asta într-un sens tehnic, fără nici o apreciere morală –, datorită faptului că această otravă nu coboară în organismul nostru metabolic-locomotor. În acest sens, există niște efecte teribil de distrugătoare.
Dar la copil această scleroză nu există. Când ajungem aici, cu înțelepciunea matură pe care o avem astăzi, această otravă se infiltrează în organismul său metabolic-locomotor și, prin aceasta, îl otrăvește. Vedeți, este necesar să înțelegem în practica nemijlocită a vieții ce putem cere acestui cap de copil, pentru a nu-l face să ingurgiteze prea multe lucruri, care apoi nu mai sunt reținute și coboară atunci în organismul metabolic-locomotor.
În calitate de dascăli și artiști-educatori, avem, așadar, puterea de a acționa asupra organismului copilului în sensul sănătății sau al bolii. Și când vrem să-l facem pe un copil deosebit de inteligent conform criteriilor actuale și îl punem mereu să stea jos și-l facem să ingurgiteze o mare cantitate de lucruri în poziția așezat, atunci, în schimb, împiedicăm înțelepciunea inconștientă să acționeze în el. Căci această înțelepciune inconștientă acționează tocmai atunci când el zburdă, când face mișcări mai mult sau mai puțin ritmice; căci ritmul favorizează unirea organismului cu înțelepciunea inconștientă, datorită poziției intermediare, absolut particulare, pe care o ocupă organismul ritmic între organizarea cefalică și organizarea membrelor și a metabolismului. Astfel că, atunci când aplicăm această pedagogie monastică despre care vorbește H. Spencer, pentru a-i face pe copii și pe tineri deosebit de inteligenți, se dovedește că, în acest caz, îi vom procopsi cu niște tendințe spre boală cu care mai târziu, cu ajutorul înțelepciunii pe care le-o inculcăm noi, ei nu vor mai ști deloc ce să facă.
Toate acestea sunt niște lucruri care, într-adevăr, nu pot fi cântărite cu o balanță și nu se revelează decât unei gândiri mobile ce se conformează întotdeauna vieții, întocmai ca aceea ce poate fi dobândită pe cale antroposofică. Iată câteva indicații generale care au vrut să arate că artistul-educator și dascăl trebuie să învețe să cunoască marile principii ale sănătății și ale bolii ce acționează în cazul omului.
Iar aici este de o importanță esențială să menționăm că efortul pe care îl face, în ceea ce privește viziunea lucrurilor și cunoașterea lumii, pentru a nu rămâne doar la ceea ce este exterior, fix, imobil, ci pentru a se ridica la o mobilitate interioară a gândirii, că acest efort este legat de cunoașterea tuturor stărilor labile prin care se manifestă natura umană în sensul sănătății sau al bolii și care, la școală, sunt ceva cu care dascălul are de-a face.
Vom intra acum în detalii și vom studia copilul, ființa umană în devenire, trecând prin vârstele succesive ale vieții.
