Când studiem acest moment al vieții care are loc la sfârșitul vârstei școlarității și se manifestă în organism prin începutul maturizării sexuale, atunci suntem în prezența a ceva pe care artistul care educă și predă trebuie să-l examineze cu grijă și atenție nu doar atunci când a sosit momentul, ci deja pe parcursul întregii perioade care-l precede. Noi trebuie să ne reprezentăm o dată ce se petrece, în acest sens, în ființa umană înainte și în momentul pubertății.
În cursul acestor întâlniri, noi am văzut deja că ființa umană, până la schimbarea dentiției, e o ființă care imită, că în această perioadă ea e dăruită unei activități sufletesc-organice în care cele două domenii nu sunt încă separate, că din organizarea-cap pornește o activitate sufletesc-spirituală care mai este încă o activitate organică și aceasta umple întreg organismul. La această vârstă, ființa umană trăiește cu totul în universul său interior în funcție de conținutul ființei sale sufletesc-spirituale și, de asemenea, în funcție de conținutul ființei sale trupești impregnate de viață. Putem spune: deosebit de caracteristic pentru această vârstă este felul în care trăiește ființa umană.
Și trebuie ca eu să recurg din nou – nu pentru că aș crede că e neapărat necesar s-o spun în acest fel în cadrul unui studiu ca acesta pe care-l facem noi aici, dar poate că, după cele ce au fost prezentate înainte, vom putea înțelege mai bine despre ce e vorba – eu recurg, așadar, la metoda care se impune conștienței clarvăzătoare, dacă vreau să caracterizez în mod clar ce se petrece în realitate.
La copilul foarte mic, se pare, desigur, că și în cazul lui, atunci când omul doarme, sufletesc-spiritualul iese din partea corporal-fizică și că la trezire pătrunde din nou în ea. Dar, în acest caz, nu există o mare deosebire între experiența conștientă pe care o face copilul în corp și experiența inconștientă pe care o face el în somn. Experiența inconștientă din timpul somnului, atunci când aceasta se desfășoară normal, atunci când nu intră în ea reminiscențe ale vieții diurne – și se întâmplă rar așa ceva la copil –, această viață de somn se desfășoară cu totul într-o supra-lume, într-o lume superioară în raport cu lumea pământească, și la început din această lume este extrasă și acea activitate care, pornind din creier, lucrează la copil, în starea de veghe, în întregul organism.
Când copilul trece apoi la perioada schimbării dentiției, anumite forțe sufletesc-spirituale se eliberează, astfel încât ele nu mai iau doar o formă organică. Ele iau deja un caracter sufletesc-spiritual. Între schimbarea dentiției și pubertate, copilul dezvoltă o gândire, o simțire și o voință mai libere decât înainte. El nu mai este doar o ființă care imită, el dezvoltă acel grad de conștiență care îi permite ca atunci când simte o autoritate, să se lege de ceva exterior. Dar el are nevoie de acest sentiment al unei autorități pentru a se lega de lumea exterioară. Împrejurările obișnuite ale vieții nu sunt suficiente. Adultul are față de adult o altă relație decât copilul, acesta având nevoie de sentimentul autorității. Copilul trebuie să adauge ceea ce are pozitiv relația de autoritate, relației pe care o poate avea un adult cu un alt adult, chiar atunci când este comunicat un mesaj sau când, într-un alt fel, fără comunicare, este exercitat, de către un adult asupra altui adult, ceva ca un fel de sugestie, în sensul bun al cuvântului. Rezultatul este că, încetul cu încetul, în viața sufletesc-spirituală intră, chiar și în timpul somnului, mai mult din elementele vieții de veghe. Și, în măsura în care, în starea de somn, lumea pământească pătrunde în viața sufletului și nu mai rămâne aici nimic din supralume, exact în aceeași măsură ni se deschide posibilitatea de a da o educație și o instruire copilului de această vârstă, între schimbarea dentiției și maturizarea sexuală.
La pubertate iese la iveală ceva nou și, în fond, după pubertate, ființa umană nu mai este aceeași. Putem caracteriza această situație pornind de la ceea ce v-am spus ieri, în ultima parte a conferinței mele. Pentru copil este, pur și simplu, normal ca el să trăiască, până la schimbarea dentiției, cu totul în corpul său fizic. Dacă el rămâne în continuare prea mult în această stare, trăind cu totul în corpul fizic – atunci această situație nu mai este normală – așadar, dacă el o duce cu sine prea mult în perioadele ulterioare, vedem apărând ceea ce nu este altceva decât temperamentul melancolic. La copilul foarte mic, e absolut just ca între trup și ființa sufletesc-spirituală să existe același raport ca la melancolic; dar ceea ce e bine pentru o anumită vârstă e anormal pentru altele. Trebuie să ținem întotdeauna seama de acest lucru.
Când copilul trece prin perioada schimbării dentiției, anumite forțe sufletesc-spirituale se eliberează din activitatea organică și se revarsă în ceea ce am numit corpul eteric sau corpul forțelor plăsmuitoare. Acesta aparține ansamblului lumii exterioare și, în perioada dintre schimbarea dentiției și pubertate, copilul trebuie să trăiască în mod just în acest corp eteric. Dacă deja înainte de schimbarea dentiției el a trăit prea mult, dacă a trăit, într-un fel sau altul, prea puternic în corpul său eteric înainte de schimbarea dentiției, atunci apare temperamentul de nuanță mai ales flegmatică. Într-un anumit sens, există o legătură strânsă între ființa umană și corpul său eteric, care este normală. Această legătură strânsă trebuie să existe, în mod normal, în perioada dintre șapte și paisprezece ani, așadar, între schimbarea dentiției și pubertate. Dacă această legătură strânsă este păstrată în continuare, vedem că apare la adult temperamentul în mod anormal flegmatic.
Dimpotrivă, ceea ce poate să apară apoi și să se emancipeze, în mod normal, la pubertate, ceea ce am numit ieri corp astral, care nu mai trăiește, la drept vorbind, în timp și spațiu, este ceea ce se exprimă cu precădere în temperamentul sanguinic. Și această nuanță de temperament apare deja la copil atunci când, în perioada dintre schimbarea dentiției și pubertate, el introduce prea mult din ceea ce nu ar trebui să iasă la iveală decât o dată cu maturizarea sexuală. Ființa umană nu este matură pentru sanguinism decât atunci când este matură din punct de vedere sexual.
Există lucrul potrivit la momentul potrivit, și diversele anomalii din viață sunt cauzate de faptul că ceea ce e normal pentru o anumită vârstă s-a deplasat spre o alta. Când putem avea în acest fel o viziune de ansamblu asupra vieții, atunci învățăm să cunoaștem omul în totalitate.
Acum, ce se întâmplă, așadar, în momentul maturizării sexuale? Se întâmplă ceva ce, iarăși, poate să decurgă din considerațiile noastre din aceste ultime zile. Am văzut că ființa umană lucrează încă în mod lăuntric cu elementul sufletesc-spiritual – deja eliberat până la un anumit punct – de care dispune după schimbarea dentiției. Ea își croiește o cale de trecere, prin intermediul sistemului respirator, prin intermediul sistemului circulator, până în punctul în care mușchii se inserează pe oase. Ea se modelează pretutindeni, mergând până la periferia ființei sale, iar la pubertate irumpe în lumea exterioară. Doar atunci ființa umană se află cu totul în lumea exterioară.
Dar, din această cauză, noi suntem obligați să ne comportăm față de tânărul sau tânăra care au trecut prin această vârstă cu totul altfel decât am făcut-o față de băiețelul sau fetița de până acum. Căci, în fond, întregul proces de eliberare a forțelor sufletesc-spirituale care se desfășura în ființa umană înainte de maturizarea sexuală nu avea încă absolut nimic de-a face cu sexul. Existau, desigur, unele nuanțe, dar, în realitate, acest proces încă nu avea nimic de-a face cu sexul. Ceea ce se referă la sex nu apare decât atunci când ființa umană a străbătut afară în lume, atunci când ea a intrat în relație cu lumea.
Dar atunci se petrece pentru ființa sa trupească și sufletească un fenomen analog fenomenului care însoțește schimbarea dentiției. La schimbarea dentiției, am văzut eliberându-se forțele care merg spre gândire, simțire, voință, ceea ce se dezvoltă mai mult în direcția amintirii. Forța amintirii a devenit, într-un fel, liberă. Acum, la pubertate, vedem transformându-se într-o activitate liberă a sufletului ceva care înainte intrase în ritmul respirației și care, de aici, se mai străduia încă să introducă ritm în sistemul muscular, în sistemul osos. Acest element ritmic se eliberează acum, se eliberează pentru a constitui sensibilitatea tânărului sau a tinerei cu figura ideală, cu imaginație creatoare. De fapt, abia la pubertate ia naștere imaginația creatoare propriu-zisă, căci imaginația creatoare nu poate să ia naștere decât atunci când s-a născut, eliberat de timp și spațiu, corpul nostru astral, care, asemeni viselor, poate regrupa și întrețese, conform unor puncte de vedere interioare, trecutul, prezentul și viitorul.
Ce aduce, așadar, ființa umană, atunci când, ca să spunem așa, ea străbate, prin intermediul sistemului osos, în lumea exterioară? Ea aduce ceea ce înainte exista în universul său interior, ceea ce a adus din viața prenatală în lumea interioară. La pubertate, ființa umană este, ca să spunem așa, expulzată din lumea spirituală. Putem spune, fără a exagera, căci este purul adevăr: la pubertate, ființa umană este exclusă din viața sufletesc-spirituală a Universului și este proiectată în lumea exterioară, pe care n-o poate percepe decât cu ajutorul corpurilor sale fizic și eteric. Și dacă e adevărat că acest fenomen nu apare absolut clar în conștiență, el joacă un rol cu atât mai mare, cu atât mai intens, în subconștient. El joacă în subconștient un asemenea rol, încât acum ființa umană – în mod subconștient sau semiconștient, așa cum am spus – compară lumea în care pătrunde cu lumea pe care o avea în sine înainte. Înainte, ființa umană nu percepea în sine în deplină conștiență această lume, dar găsea posibilitatea de a lucra în sine împreună cu ea. Viața interioară a ființei umane îi dă acesteia posibilitatea de a lucra în mod liber cu o supra-lume, cu o lume sufletesc-spirituală. Lumea exterioară nu-i dă ființei umane această posibilitate. Atunci, există tot felul de obstacole, atunci apare dorința de a învinge aceste obstacole. Atunci apare întregul zbucium care, în legătura dintre om și lume, iese la iveală între 14, 15 ani și până pe la 20 de ani.
Acest zbucium trebuie să existe și e necesar ca noi, prin întreaga muncă educativă pe care o desfășurăm mai înainte, să nu pierdem din vedere acest zbucium care trebuie neapărat să apară. Anumite persoane, care sunt prin natura lor exagerat de melancolice, pot crede că e bine să-l cruțăm pe om de acest zbucium. Dar tocmai în acest fel devenim cel mai aprig dușman al său. Nu trebuie să-l scutim pe om de acest zbucium. Trebuie să ne pregătim, să organizăm întreaga educație în așa fel încât ea să vină atunci în ajutorul zbuciumului interior al sufletesc-spiritualului din om.
Și, începând cu maturizarea sexuală, trebuie să vedem clar că ființa umană nu mai este aceeași, că avem în fața noastră o ființă nouă care ia naștere din legătura sa cu lumea, că acum sentimentul unei autorități nu mai are de jucat nici un rol și că, înainte de toate, atunci când o învățăm ceva, indiferent ce, ea cere să-i arătăm motivele acestui lucru. Acum noi trebuie să ne obișnuim să-i întâmpinăm pe adolescenți, băieți și fete, cu argumente. De exemplu, noi trebuie să ne obișnuim, atunci când tânărul sau tânăra, care tocmai a introdus în lume o supra-lume, tună și fulgeră aflând că în această lume nimic nu e așa cum ar trebui să fie, că totul ar trebui să fie altfel..., când ei se revoltă în acest fel, noi trebuie să ne străduim, fără a deveni sentențioși, să demonstrăm că ceea ce există este, la urma urmei, rezultatul unor evenimente anterioare, rezultatul devenirii istorice. Trebuie să devenim niște spirite foarte perspicace, care înțeleg perfect cum s-a ajuns aici. Dar nu vom putea obține nimic uzând de autoritate. Trebuie să procedăm în așa fel încât acum să fim capabili să invocăm pentru diferitele probleme niște argumente de nezdruncinat. Când, la această vârstă, întâlnești printre oameni un univers de conținuturi lipsit de fundament, când descoperi în lume situații pe care le simți drept absurde și în fața cărora ajungi să-ți spui: „Ceea ce am trăit până acum înainte de a intra în această lume nu are, propriu-zis, nici un sens, deoarece toate acestea mă conduc într-o lume absurdă” și când nu găsești pe nimeni care, la rândul său, să-ți arate, cel puțin până la un anumit punct, că lumea are un sens, atunci furtuna interioară devine prea puternică, atunci tânărul sau tânăra își pierde sprijinul interior. Căci acest corp astral eliberat, el nu este din această lume. Tânărul a fost expulzat din lumea sa, și el nu vrea să se integreze în această lume de aici, decât dacă această lume poate dovedi că și ea există.
Veți înțelege total greșit ceea ce spun acum, dacă veți crede că eu vă prezint aceste lucruri ca și cum ele ar fi trăite într-o conștiență deplină. Nu, nu vreau să sugerez așa ceva: eu vreau să arăt că ele se desfășoară, desigur, în starea de veghe, dar în adâncurile subconștientului, inundând în valuri de sentimente, în impulsuri de voință care se tocesc, exprimându-se în idealuri decepționate, în aspirații dezamăgite, exprimându-se, poate, într-o indiferență crescând față de ceea ce se petrece în lumea exterioară absurdă.
Căci dacă la această vârstă educația trebuie să fie continuată – și pentru cel ce vrea să învețe ceva, trebuie, desigur, ca educația să fie continuată –, materia predată trebuie să-i fie transmisă tânărului sub o formă educativă adecvată, trebuie să-l pregătim pentru ca el să poată înfrunta începuturile vârstei de douăzeci de ani și perioada care urmează după aceea. Iată ce se urmărește prin această muncă pregătitoare. Căci experiențele trăite de la 15 la 21-22 de ani – această perioadă nu este, bineînțeles, precis delimitată, mai ales în epoca noastră de haos; uneori, lucrurile despre care vorbim se petrec chiar și mult mai târziu –, experiențele trăite atunci trebuie să conducă la faptul că, înarmat cu toate loviturile primite de la viață, cu toate loviturile pe care le-a dat el însuși vieții, să fie primit iarăși, între douăzeci și treizeci de ani, în lumea din care a fost expulzat când a trecut de la copilărie la adolescență. El trebuie să fie din nou acceptat în această lume; trebuie să se lege din nou de ea, trebuie să găsească din nou legătura cu ea, căci fără această legătură, lucrurile nu merg deloc în viață. Dar el trebuie să găsească această legătură în mod absolut independent. Dacă îi este impusă de vreo autoritate, nu valorează nimic.
Până la pubertate, grație autorității dorită cu ardoare de copil, noi trebuie, așadar, să-l conducem destul de departe pentru ca, începând cu pubertatea, să nu mai fie nevoie să ne folosim autoritatea. Dar noi mai trebuie, în mod cu totul special, în calitate de educatori și profesori, să devenim noi înșine capabili să putem justifica pretutindeni faptele pe care vrem să le transmitem copilului.
Iată, prezentată mai întâi din punct de vedere mai curând sufletesc-spiritual, această importantă metamorfoză care se petrece la pubertate pentru tânăr.
E de cea mai mare importanță să reținem faptul că principiul sexelor nu apare în om decât în momentul în care, așa cum am arătat, el intră în lume. Bineînțeles, cum în viață totul este relativ, acest adevăr trebuie să fie și el considerat un adevăr relativ. Dar, în realitate, trebuie să vedem clar că până la pubertate omul trăiește ca ființă umană în sens general și că doar începând cu maturizarea sexuală el trăiește ca bărbat sau femeie experiențele pe care i le oferă lumea. În această chestiune, în care, în zilele noastre, din cauza civilizației noastre în general intelectuale și naturaliste, lipsește puțin discernământ, doar cel ce abordează lumea fără prejudecăți tocmai pentru a-și cuceri o cunoaștere justă a omului, doar acela poate ajunge la înțelegerea adevărată a relației dintre sexe în lume și, de asemenea, a importanței, de exemplu, a problemei sexuale sau a problemei femeii la ora actuală și într-un viitor foarte apropiat.
Firește, când se spune că, într-un fel, omul nu este o ființă umană în general decât până la pubertate, noi nu înțelegem acest lucru așa cum trebuie decât dacă vedem clar ce metamorfoză considerabilă se petrece, de exemplu, la băieți, în schimbarea vocii, în schimbare timbrului vocii, în momentul pubertății. În mod analog, și la fete se petrec niște procese, numai că acestea se situează într-o altă sferă. Ceea ce este vocea umană în general, cu toate modulațiile ei, cu tot ceea ce oferă ea ca posibilități de a forma sunete rostite și cântate, aceasta provine din omenescul general, aceasta ia naștere din elementul sufletesc-spiritual, din felul cum lucrează el în om până la pubertate. Schimbarea pe care o aduce bărbatul în registrul vocii sale este ceva care îi este impus din afară de către lume, e ceva prin care el se integrează cu ființa lui cea mai intimă în lumea exterioară. Acum, nu numai părțile moi ale laringelui urmăresc să imite oasele, ci se produce o ușoară osificare a laringelui însuși, și, în fond, prin aceasta, laringele iese din ființa pur interioară a omului pentru a intra în ființa lumii.
În orice caz, trebuie să considerăm această intrare în lume ca pe un fenomen mult mai total decât este el considerat de obicei. De obicei, intrarea ființei umane în această perioadă în care iubirea joacă un rol important este descrisă ca și cum tocmai iubirea, deși într-un sens destul de general, n-ar interveni decât în domeniul vieții sexuale. Dar lucrurile nu stau deloc așa; când trece pragul pubertății, ființa umană este cuprinsă de forța iubirii față de tot ceea ce o înconjoară. Iubirea dintre bărbat și femeie nu este decât o nuanță particulară, un fragment al iubirii totale. O înțelegem în mod corect numai dacă o privim ca pe un aspect particular al iubirii totale, și atunci înțelegem în mod corect și misiunea ei în lume.
Ce apare, așadar, în om la pubertate? Până atunci, omenescul îi era dat în așa fel încât el putea să-l imite, el se putea situa sub autoritatea acestuia. Omenescul acționa în el din exterior, căci, în fond, tot ceea ce exista în interiorul lui îi venea din ceea ce adusese deja din viața prenatală. Omenescul formând un tot unitar acționa în el pornind de la acest tot unitar. Mai întâi prin imitație; apoi prin autoritate. Acum, când a găsit el însuși calea care îl duce spre omenesc, acum că omenescul nu mai are nevoie să acționeze asupra lui ca înainte, acum, sentimentul, simțul omenescului, intră în inima sa și acesta este pandantul faptului că el devine capabil să se reproducă. El este apt să procreeze ființe umane în sens fizic; pe plan sufletesc și spiritual, el poate acum să simtă în el omenescul ca pe un tot unitar.
În acest fel de a simți omenescul ca pe un tot unitar se manifestă diferența dintre bărbat și femeie. Această diferență este de-așa natură că omenescul complet se poate realiza pe Pământ numai printr-o armonie totală în viața socială, prin realitatea schimbului reciproc, manifestat și pe plan sufletesc-spiritual. La fel ca și bărbatul, femeia poartă în sine omenescul deplin, dar ea îl consideră ca pe un dar din lumea supraterestră, ca pe ceva care, de fapt, a venit din Cer să se reverse în lumea noastră. În viziunea ei asupra omenescului, femeia are întru câtva în fundal, fie chiar și în inconștient, o imagine care îi slujește de model. În viziunea ei asupra omenescului, femeia se sprijină de preferință pe niște judecăți de valoare, ea apreciază, ea evaluează. Dacă în viața actuală acest lucru nu este întotdeauna recunoscut și admis, aceasta se întâmplă, pur și simplu, din cauză că viața noastră actuală, mai ales în lumea exterioară, poartă caracterul unei civilizații absolut masculine.
De multă vreme, forța esențială a principiului civilizator emană de la bărbați. Oricât de grotească poate să pară și această afirmație, este un simbol profund semnificativ al vieții actuale să-i vezi pe bărbați retrăgându-se în lojile masonice cu niște secrete la care femeile nu au deloc acces. Și când apoi există niște loji în care femeile și bărbații se adună împreună, atunci, de fapt, francmasoneria este profund alterată, ea nu mai este aceeași. Dacă examinezi constituția francmasoneriei, vezi în ea, firește, nu fără motiv, un fenomen deosebit; dar vezi în ea, totodată, un fapt care arată cât de masculină este civilizația noastră. Femeile au ajuns să aibă o mulțime de trăsături masculine și, prin aceasta, reprimă în ele ceea ce este specific feminin. De aici provine faptul că un mare număr de curente ale mișcării feministe actuale fac următoarea impresie asupra bărbaților: „Ia te uită ce programe! Ia te uită ce idealuri!” – dar, de fapt, acestea nu se deosebesc, nici prin substanța lor interioară, nici măcar prin tonul lor, de idealurile și programele pe care le are mișcarea lor de bărbați. Există, totuși, o diferență: una afișează niște revendicări pentru femei, cealaltă, pentru bărbați; dar eu vreau să spun că, în ceea ce privește substanța interioară, nu există nici o diferență.
Conform cu natura sa profundă, bărbatul poartă în el omenescul în așa fel încât, la drept vorbind, el simte întotdeauna umanul ca pe o enigmă, ca pe ceva pe care nu-l poate pătrunde pe de-a-ntregul, ca pe ceva care îi pune niște probleme inexprimabile pe care el nu poate să le rezolve. Această nuanță specifică bărbaților, care la francmasoni s-a infiltrat în tot ceea ce este mister și ceremonie și care are un caracter sec și plicticos, a impregnat întreaga noastră cultură, în așa măsură încât astăzi femeia suspină sub acest jug, dar, pe de altă parte, ea îl cere, îl dorește și vrea să i se supună.
Dacă privim – oricât de ciudat ar putea să pară acest lucru – medicina contemporană, cu caracterul ei materialist și, totodată, cu această trăsătură de a nu înțelege nimic din natura umană, de a începe cu natura fizică, și de a incita, cel mult, la niște experiențe, dacă privim această medicină – ea are toate caracteristicile unui produs masculin, astfel că n-am putea caracteriza mai bine ceea ce emană, propriu-zis, dintr-un cap masculin, decât luând exemplul medicinei contemporane.
Când spui, în zilele noastre, adevărul, oamenii te iau foarte adesea drept cineva care are gustul paradoxului; dar astăzi, foarte adesea, este real tocmai paradoxul. Astfel, atunci când caracterizezi adevărul – ceea ce nu este deloc comod –, trebuie să recurgi neapărat la paradox.
Așadar, în timp ce femeia vede omenescul mai curând ca pe o imagine ideală, bărbatul îl vede mai curând ca pe o dorință cu caracter de enigmă. Pe de altă parte, nu vom pătrunde în problema care ne preocupă aici și care, mai ales pentru educatorul-artist, este de o importanță cu totul deosebită, decât dacă ajungem să vedem clar că în civilizația actuală se vorbește de iubire la modul absolut general. Iubirea... Desigur, putem vorbi despre iubire și la modul general, așa cum am vorbi de niște ingrediente culinare; dar atunci când cineva emite niște speculații abstracte de acest fel și începe apoi să vorbească despre asta, îmi face întotdeauna aceeași impresie ca și atunci când s-ar spune: „Sare, zahăr, piper, e totuna, toate sunt niște ingrediente.” Aceasta este o abstracțiune. Dacă acum, în viața reală, am pune sare în cafea în loc de zahăr, sub pretext că e totuna, că toate intră în aceeași categorie generală, atunci am fi cam nebuni, nu-i așa. Ei bine, în viața civilizației noastre, noi cădem în fiecare clipă în această nebunie, emițând niște generalități speculative și neglijând realitățile concrete ale vieții.
Iubirea e ceva absolut diferit la bărbat și la femeie. La femeie, iubirea își are izvorul în imaginație și este întotdeauna legată de dorința femeii de a forma o imagine. Femeia – iertați-mă că o spun astfel – nu iubește, pur și simplu, bărbatul real așa cum apare el în viață; bărbații nu sunt, de altfel, făcuți în așa fel încât, dacă ai o imaginație sănătoasă, să-i poți iubi, așa cum sunt ei în ziua de astăzi, dar aici mai există întotdeauna ceva în plus, există imaginea ideală care s-a ivit din lumea cealaltă, care este un dar al Cerului. Bărbatul, dimpotrivă, iubește întemeindu-se pe dorință; iubirea unui bărbat poartă un pronunțat caracter de dorință. Și trebuie să vedem clar diferența, să vedem cum se exprimă iubirea, într-un sens mai curând ideal, ideal sau real. Idealul cel mai înalt poate să mai conțină niște dorințe ideale; senzualitatea cea mai instinctuală poate fi un produs al imaginației. Dar există această diferență radicală dintre iubirea bărbatului și iubirea femeii. Iubirea feminină își are rădăcinile în imaginație; iubirea masculină își are rădăcinile în dorință. Tocmai acest lucru face ca ele să formeze un tot, care în viață este armonios.
Iată ce trebuie să aibă prezent în spirit educatorul-artist, atunci când se află în fața unor adolescenți. El ar trebui să vadă clar că anumite lucruri care nu au fost predate mai devreme nu mai pot fi recuperate, o dată ce a fost trecut pragul pubertății. Până la această vârstă, trebuie să-i dăm ființei umane o educație adecvată, pentru ca, în perioada ce va urma, bărbatul să nu fie unilateral, și nici femeia. Este inevitabil ca omul să devină unilateral, dacă nu a primit educația adecvată până la pubertate.
În zilele noastre, când, din fericire, noi intrăm din ce în ce mai mult într-o epocă în care, chiar și după pubertate, cursurile sunt mixte și cele două sexe iau parte la ele împreună, pentru a lucra împreună în viața socială, e deosebit de important să luăm în considerare cu multă grijă ceea ce am spus adineaori. Căci doar în acest fel o mișcare cum este feminismul va putea fi întemeiată pe o bază sănătoasă, pe o bază cu adevărat sănătoasă.
Dacă transpunem ceea ce am spus aici într-un mare tablou la scară planetară, noi trebuie să vedem foarte clar că în civilizația globului există o deosebire radicală între Orient și Occident, între Asia, pe de-o parte, și Europa, America, pe de altă parte. Deosebirea dintre Asia și Europa este mult mai mare, de exemplu, decât deosebirea dintre Europa și America. În Asia, există vestigiile unei culturi pline de înțelepciune care își are originile în noaptea timpurilor. În aparență, această cultură se află în decadență, chiar în totală decadență, dar ea trăiește ca o amintire, ea este venerată ca o amintire. Ea trăiește în așa măsură, încât, de fapt, asiaticul nu-l poate înțelege cu adevărat pe european, nici pe american. Și dacă ne amăgim în această privință, ne amăgim asupra celui mai mare mister istoric al vremurilor noastre, care este extraordinar de important în epoca actuală și va fi extraordinar de important într-un viitor foarte apropiat.
În Occident, noi avem, dincolo de toate nuanțele, o anumită omogenitate, în comparație cu Orientul. Noi trăim cufundați în civilizația pământească, această civilizație care, înainte de toate, își scoate reprezentările din ceea ce se desfășoară între naștere și moarte. Orientul nu trăiește deloc cu ceea ce se află între naștere și moarte, nici în viața exterioară, în civilizația tehnicistă. Occidentul, el trăiește în această viață ce se desfășoară între naștere și moarte, chiar atunci când e vorba de sentimentele sale religioase. Orientalul se întreabă: „Oare de ce m-am născut, de ce am intrat în această lume fizic-senzorială?” Occidentalul consideră această viață în lumea fizic-senzorială mai mult sau mai puțin ca de la sine înțeleasă. Chiar dacă se sinucide, așa stau lucrurile. El consideră viața ca de la sine înțeleasă și dacă el dezvoltă și o anumită sensibilitate pentru viața supraterestră, o face doar pentru că această viață fizică ar fi o mare deziluzie, dacă s-ar sfârși o dată cu moartea.
E vorba de o deosebire radicală; dar noi nu vedem această deosebire radicală, atâta vreme cât caracterizăm lucrurile într-un mod abstract: pentru a o vedea, trebuie să intrăm în viața concretă. Cu cât mergem mai mult dinspre Orient spre Occident, cu atât descoperim mai mult că femeia, în ciuda conștienței pe care o poate avea, are nostalgia vieții interioare a Orientului. Cât despre bărbatul occidental, lucrurile stau cu totul altfel. Și el are niște aspirații, dar acestea nu merg spre ceva, ele provin din experiențele pe care le trăiește. El este cufundat în întregime în viața exterioară ce se desfășoară între naștere și moarte. Dar, cu toate acestea, ceva din el vrea să iasă din această lume. Și acest lucru îl putem percepe în tot ceea ce, la urma urmei, ne înconjoară drept civilizație exterioară, de la Vistula până în America, trecând prin Germania, Franța, Anglia, până la Oceanul Pacific. În această privință, avem o trăsătură comună. Și educatorul care se află în fața unor tineri percepe în mod conștient această trăsătură comună, care apare în zilele noastre, chiar dacă el simte în mod inconștient, din această cauză, o anumită disperare. Trebuie să fii foarte filistin ca să n-o poți percepe.
În întâlnirile pe care le-am avut deja, am spus că la școală, pentru a proceda în mod just, ar trebui să punem pe foc toate cărțile, că ar trebui să joace un rol doar relația educatorului-artist cu copilul. Dar dacă acum ne adresăm unor adolescenți, atunci cărțile, atunci aproape întreaga civilizație exterioară devine un supliciu. Știu că acest lucru nu e perceput de mulți oameni, pentru că oamenii nu pătrund atât de adânc cum ar trebui în viața reală, în viața concretă. Dar întreaga noastră civilizație exterioară are, și în această privință, un caracter unilateral masculin. Occidentalii ar voi să se smulgă din această lume, în care se simt, la drept vorbind, prizonieri. Dar ei nu îndrăznesc să realizeze această eliberare. Ei nu găsesc o punte de legătură între lumea fizic-senzorială și lumea spirituală. Și astfel, pretutindeni în civilizația noastră exterioară, noi avem lumea fizic-senzorială caracterizată prin această aspirație: „Dacă aș putea ieși din această lume!” – dar și prin incapacitatea de a ieși din ea.
E absolut adevărat că e foarte dificil să găsim în mod concret niște așezăminte școlare pentru copiii până la pubertate, dar după aceea, pentru copiii mai mari, ne găsim, într-un anumit sens, complet dezarmați, căci mijloacele de care dispunem pentru mai face în continuare ceva pentru tineri sunt, pur și simplu, insuficiente. De aceea, de fapt, profesorul și educatorul-artist, atunci când se află în fața unor tineri de această vârstă, ar trebui să aibă acest sentiment: „Pentru a putea măcar să începi să realizezi această educație și instruire, tu ai nevoie de un minimum de cunoaștere reală a naturii umane.” Astfel, poate vom vedea, începând deja de pe acum, la cel care educă și instruiește copilul înainte de pubertate, manifestându-se, într-un mod mai mult sau mai puțin estompat, aspirația spre o profundă cunoaștere a omului. Dar, pentru orice simț pedagogic sănătos, această aspirație trebuie să rămână ceva deschis, din punct de vedere interior, față de educația adolescentului.
Femeia are nostalgia Orientului, bărbatul vrea să se smulgă Occidentului: aceasta e trăsătura fundamentală a întregii noastre civilizații contemporane. E ceva care, prin faptul că până la pubertate omul nu e decât o ființă umană în general, nu apare atât de pregnant în clasele precedente, dar e un fenomen pe care-l întâlnim într-un mod absolut concret imediat ce ne aflăm în fața unor adolescenți.
Presupuneți, de exemplu, că profesorul de germană vrea să-i recomande unui adolescent o carte care să vorbească despre Goethe ca german. Iată-l într-o mare încurcătură. Nu există nimic asemănător în civilizația cunoscută în mod curent. Și atunci când un german deschide una dintre cărțile scrise pe această temă, el nu învață absolut deloc să-l cunoască pe Goethe. Dacă folosește, să spunem, biografia lui Goethe scrisă de Lewes [ Nota 41 ] , el va învăța, desigur, să cunoască bine, mai bine decât din orice altă lucrare germană, niște aspecte despre Goethe care merg mai curând în exterior, dar, în schimb, el nu va învăța să cunoască ceea ce este în Goethe specific german. Și în zilele noastre, așa este peste tot, pentru simplul motiv că noi nu avem cărți și nici altceva ce am putea folosi pentru educația, pentru instruirea tineretului.
În această privință, lucrul important e să intrăm cu adevărat în această epocă în care femeia să participe la elaborarea vieții culturale a civilizației, în care femeia să aducă acestei civilizații ceea ce îi este ei specific, ca femeie, în care, în schimb, ea să nu aducă ceea ce a învățat de la această cultură până acum masculină. Am avut cândva, prin anii ‘90 ai secolului trecut, o discuție cu o feministă germană; era absolut radicală în opiniile ei, și totuși, eu trebuie să spun că aceste opinii îmi dădeau impresia că această femeie nu pretindea altceva decât să se integreze culturii și civilizației masculine și nu se gândea deloc să îmbogățească lumea cu un aport al ființei sale feminine. Ceea ce vreau să spun prin aceasta nu are nimic unilateral, nici filistin. A trebuit să-i spun acestei femei foarte libere și radicale: „La drept vorbind, această mișcare nu reprezintă încă ceva de care lumea are nevoie. Lucrul de care are lumea nevoie nu este ca femeile să poarte – iertați-mă – ceea ce în Anglia nu e voie să spui, ci înseamnă, efectiv, ca bărbatul și femeia să poată aduce fiecare ceea ce îi este specific, pentru a acționa împreună într-o strânsă legătură.”
În tot ceea ce facem pentru a educa ființa umană în devenire trebuie să vizăm, înainte și după pubertate, această configurație particulară. Să luăm un exemplu concret. Există „Paradisul pierdut” de Milton [ Nota 42 ] . Va fi bine să facem niște ore și cu această temă. Când să le facem? Dacă ținem seama de tot ceea ce am încercat să expun în acest domeniu, vom găsi, dacă sesizăm bine momentul apariției elementului povestirii, al descrierii, în perioada ce urmează vârstei de 10 ani, vom găsi că „Paradisul pierdut” de Milton – în general, întreaga poezie epică – este foarte adecvat acestei vârste. Homer, de asemenea, dacă este prezentat între 10 și 14 ani: atunci este cel mai bine primit. În schimb, având în vedere dezvoltarea reală a ființei umane, este absolut prematur, la această vârstă, să-l introducem pe Shakespeare în educație și instruire; căci, pentru a primi cum se cuvine, ca ființă umană, ceea ce oferă poezia dramatică, trebuie să fi trecut deja, cel puțin, pragul pubertății. A aborda teatrul mai devreme, ar însemna a alunga din sine ceva pe care l-am simți ca pe o carență mai târziu.
Lucrurile pe care vi le-am expus acum nu le veți percepe foarte bine decât atunci când veți fi obligați să prezentați, atât tânărului, cât și tinerei care au trecut de pubertate – astăzi, eu nu voi lua decât un exemplu – să le prezentați, de exemplu, istoria. Cursul adevărat al evoluției istorice a omenirii a văzut întrețesându-se – deși sub o formă diferită – forțele masculine și forțele feminine. Dar cărțile noastre de istorie, singurele de care dispunem pentru această vârstă, sunt de natură absolut masculină, ca și cum ele nu l-ar avea drept autor decât pe Epimeteu. Fetele, de exemplu, care au trecut de pubertate n-ar înțelege din ele absolut nimic. Cât despre băieți, ei le vor găsi cam plictisitoare, dar cu ei te mai poți descurca în domeniul elementului epimeteic, care se ocupă de preferință de judecată, de ceea ce poate fi verificat în mod direct.
Dar există și o studiere prometeică a istoriei, prin care nu ne mulțumim doar să prezentăm evenimentele, ci prin care arătăm ideile epocii actuale în metamorfoza lor pornind din niște epoci precedente, și acest lucru în așa fel încât să vedem că există niște impulsuri care fac să înainteze prezentul, și că, la rândul său, prezentul este condus mai departe de anumite impulsuri. Această acțiune a unui element prometeic în istorie este aspectul de care se simte atras în mod deosebit elementul feminin.
Ar însemna să privim lucrurile într-un mod absolut unilateral dacă am vrea să prezentăm istoria într-o manieră prometeică la o școală de fete și într-o manieră epimeteică la o școală de băieți. Băieții s-ar pierde cu totul în trecut, și astfel ei ar deveni încă și mai rigizi decât sunt astăzi. Cât despre fete, dacă ar auzi istoria prezentată numai în felul în care le convine, ele n-ar mai dori altceva decât să zboare în întâmpinarea viitorului. Ele ar simți pretutindeni impulsurile care sunt în mod special accesibile înțelegerii lor. Dar nu vom putea acționa în mod just în sensul vieții sociale decât dacă istoriei epimeteice, care în zilele noastre este aproape singura și unica pe care o avem, îi vom adăuga o istorie scrisă de Prometeu. În ziua când în prezentarea istoriei se vor conjuga cele două elemente, atunci vom avea, într-adevăr, cărțile de istorie scrise pentru tineret, sau ni le vom alcătui noi înșine, dacă ne revine o asemenea misiune.
