S-ar putea naște impresia că arta educativă despre care ne-am propus să vorbim aici vrea să ne scoată din sfera vieții practice și să ne ducă într-un tărâm pur spiritual, situat departe de ea, ca și cum dezvoltarea omului ar urma să fie deplasată prea mult în direcția spiritualului. Așa ar putea să pară după considerațiile făcute până acum, și care au prezentat, cum era necesar, baza spirituală a ceea ce educatorul trebuie să-și însușească drept fundament cognitiv al muncii sale. Fiindcă, de fapt, tocmai acea artă educativă care trebuie să fie realizată cu ajutorul concepției despre lume prezentate aici tinde spre țelurile cele mai practice ale vieții. De ce s-a vorbit aici mai întâi și mai întâi despre partea spirituală a ființei umane? Pentru că în cadrul acestei concepții despre lume tot ceea ce se spune în legătură cu spiritualul are drept scop, în primul rând, să dea răspuns la întrebarea: cum dezvoltăm la vârsta copilăriei și adolescenței organismul fizic uman, prin munca educativă justă, efectuată în mod conștient, pe o bază spirituală?
La început, s-ar putea chiar să pară că există o mare contradicție în faptul că o concepție despre lume orientată spre spiritual acordă cea mai mare importanță, la început de tot, în arta educativă, dezvoltării organismului fizic. Dar vom găsi că această contradicție se rezolvă în măsura în care vom fi atenți la ceea ce va trebui să spunem aici în continuare, în conferințele ce urmează, pe tema educației. Aceste conferințe vor înlătura contradicția mai ușor decât niște afirmații succinte care ar putea fi date aici. Deocamdată vom observa numai că, de fapt, când vorbim în epoca prezentă despre problemele educației, ne aflăm într-o situație foarte ciudată. Căci dacă suntem de părere că în munca educativă multe ar trebui schimbate, spunem implicit, de fapt, că ne găsim pe noi înșine extraordinar de prost educați. Și acum, în pofida acestei educații proaste pe care ne-o constatăm noi înșine, pe care o criticăm atât de mult, pretindem că știm foarte bine cum se face o educație justă! Acesta este primul aspect care aduce o contradicție în toate discursurile reformatoare pe tema artei educative.
Al doilea aspect este ceva care, dacă vorbim despre arta educativă, ne umple întotdeauna, aș spune, cu un ușor sentiment de rușine. Fiindcă, atunci când vorbim, știm că ne aflăm în fața unui auditoriu. Spunem în ce fel trebuie să se facă educația și că ea trebuie să se facă altfel decât se obișnuiește în epoca actuală. De fapt, spunem întotdeauna: voi toți sunteți prost educați. Ba chiar apelăm la cei prost educați, pentru ca în ei să se nască părerea că educația ar trebui să se facă mai bine. Presupunem deci că atât vorbitorul cât și auditorii știu de fapt foarte bine cum trebuie să se facă educația, deși ei înșiși se simt extraordinar de prost educați.
Ei da, aceasta este o contradicție. Dar o contradicție dată de viața însăși. Ea poate fi rezolvată numai de către acel mod de a concepe arta educației care este reprezentat aici. Cineva poate să știe extraordinar de bine ce-i lipsește educației, și ce anume ar trebui să fie mai bine în ea, după cum putem ști că un tablou e bine pictat, fără a fi fost în măsură să dezvoltăm noi înșine vreodată facultățile necesare pentru a picta un tablou atât de frumos. Un om înzestrat cu sensibilitate va considera întotdeauna că e în măsură să înțeleagă calitățile unui tablou de Rafael; dar, dacă nu e pictor, nu va afirma că e în măsură să și picteze un tablou în stilul lui Rafael. Da, ar fi foarte bine dacă în epoca actuală oamenii ar gândi așa. Dar ei nu gândesc deloc așa în ceea ce privește cunoștințele artei educative, pe care pot să le aibă; ci ei încep imediat să spună și în ce fel ar trebui să se facă educația. Dar asta e ca și cum un om care nu pictează și nici nu poate deveni pictor, aflându-se în fața unui tablou prost pictat, s-ar apuca să arate cum ar trebui el pictat, ca să iasă bine.
În cadrul acestor expuneri se vorbește pe baza următorului punct de vedere: nu e suficient să știi, în general, ce înseamnă a face bine educație; cine vrea să fie educator sau dascăl trebuie să-și însușească și îndemânarea tehnică, ceea ce ține în mod specific de arta educației, la fel cum face artistul în domeniul artei sale. Trebuie să avem un sentiment care să ne spună că e necesar să primim în conștiența noastră modalitatea practică de a preda și educa. De aceea am încercat să explic mai întâi, în conferința precedentă, linia de bază elementară a acomodării ochilor, legată de această facultate; și aș vrea să continui acele considerații. Fiindcă ceea ce sunt pentru pictor observarea și modul de folosire a formei și culorii este, pentru educatorul-artist, cunoașterea ființei spirituale a omului.
Ușor se poate spune: în cursul vieții, omul se dezvoltă în sensul predispozițiilor sale și prin adaptarea la mediul său; el se dezvoltă în așa fel încât în viața sa ajung să se dezvăluie în mod succesiv forțele pe care le are ca predispoziții și cele dobândite. Dar atâta nu e suficient. Din conferința precedentă se poate vedea că omul este o ființă tripartită, că gândirea lui este legată, în organism, de sistemul nervos, și anume cu totul în sensul unei dependențe fizice. Simțirea este legată de sistemul ritmic, în special de sistemul respirator și de sistemul circulator; iar sistemul voinței are drept bază fizică sistemul metabolismului și al mișcării.
Aceste trei sisteme existente în om se dezvoltă în așa fel încât fiecare are un alt ritm și la fiecare din ele punctul culminant al dezvoltării sale cade în altă perioadă de vârstă. În prima perioadă de vârstă, care durează până la schimbarea dinților ‒ am spus-o deja ‒, copilul este în întregime, într-un sens mai mult sau mai puțin simbolic, un organ de simț. S-ar putea spune că este în întregime cap; și întreaga sa dezvoltare pornește din sistemul neuro-senzorial. Acolo se află locurile de unde izvorăsc forțele dătătoare de formă ale întregului organism. Sistemul neuro-senzorial împânzește, ca actor principal, întreg organismul; și toate impresiile lăsate de lumea exterioară acționează străbătând întreg organismul, pe când mai târziu, în viață, ele acționează în mod fizic numai la periferia sistemului senzorial, dar în restul corpului acționează numai în mod sufletesc.
Am putea spune așa: omul matur este organizat în așa fel încât lumina, cu efectele ei fizice, se oprește în ochi și trimite mai departe în organism doar reprezentarea luminii, străbătută de sentiment. La copil, fiecare globulă de sânge este influențată în interiorul ei de către lumină, în mod fizic. În orice caz, aceste influențe nu trebuie înțelese în sensul că ele ar putea fi percepute prin metode fizice grosiere. Copilul mai este încă dăruit într-un cu totul alt mod acțiunii acelor esențe eterice, care mai târziu în viață nu mai acționează decât la suprafața trupului, în organele de simț, pentru ca omul să poată dezvolta în interiorul lui cu totul altceva. Până la schimbarea dinților, copilul este, în tot organismul său, organ de simț; omul care s-a mai maturizat este organ de simț la periferia ființei sale, iar în interior este suflet. Observați aceste lucruri în detaliile lor concrete. Un om adult care se află mult în preajma unui copil foarte mic, a unui sugar, devine, ca om, cu toate trăirile sale interioare, educatorul copilului. Să presupunem că în preajma copilului se află un om plin de griji, care chiar are motive să se îngrijoreze. La omul matur ceea ce există ca efect fizic al acestor griji sufletești se revelează numai într-o măsură foarte redusă în constituție, mimică și mișcările corpului său. Când avem griji, gura noastră este întotdeauna cam uscată. Iar dacă, la anumiți oameni, grija sau îngrijorarea intră în obișnuință, dacă se permanentizează, atunci acești oameni umblă prin lume având întotdeauna gura uscată, limba cleioasă, un gust amar pe limbă; chiar și cu o ușoară greutate de a respira. La omul matur, aceste stări fizice sunt doar niște subtonuri de-abia simțite ale vieții.
Copilul care crește în preajma adultului este însă un imitator chiar și al celor mai slabe stări fizice prin care trece educatorul. El se pliază cu totul pe expresia fizionomică, pe ceea ce percepe, pe felul cum omul matur vorbește, plin de îngrijorare, cum acesta simte grijile ce-l apasă, pentru că un copil este în întregime organ de simț. Între omul matur și copil au loc niște interacțiuni imponderabile. Dacă adultul este apăsat de o grijă, care este de natură sufletească, dar se revelează în stările fizice rezultate de aici, copilul, ca imitator, percepe consecințele fizice și își plăsmuiește propria ființă interioară conform cu acestea, la fel cum ochiul se pătrunde de efectele luminii. Copilul primește în el un gest interior, o mimică interioară, care se revelează sub forma limbii cleioase, a gustului amar. În întreg organismul lui se dezvoltă o copie constituțională a trăirii fizice existente în omul adult. Copilul preia paloarea de pe chipul alungit al omului apăsat de griji, dar nu poate să preia încă în sine conținutul sufletesc al îngrijorării; el imită numai consecința fizică a îngrijorării. Iar rezultatul este că, la copil, constituția lui fizică este luată imediat în stăpânire de forțele spirituale dătătoare de formă care-și au sediul în sistemul neuro-senzorial. Organele interne fizice și cele mai subtile se clădesc în sensul copiei fizice a îngrijorării pe care copilul a primit-o în interiorul lui. Și un asemenea copil va avea un organism predispus spre îngrijorare, care mai târziu va și primi cu îngrijorare impresiile vieții, care nu ar avea aceeași influență asupra unei alte constituții.
Și astfel, copilul devine un om îngrijorat, fiind educat în acest sens de către organismul lui fizic. Dacă vrem să fim educatori adevărați, trebuie să avem cunoștințe de acest fel despre influențele mai subtile care există în viață. Pentru dascăl și pentru educator, ele sunt condițiile preliminare, la fel cum este, pentru pictor, darul de a observa efectele de culoare.
Așa se desfășoară viața copilului până în perioada schimbării dinților. În interiorul uman al copilului se dă o luptă lăuntrică. Vom reuși să ne formăm o judecată corectă asupra acestei lupte numai prin cunoașterea spirituală a lumii și a omului. Este, văzută mai mult din punct de vedere exterior, o luptă între însușirile omului moștenite prin ereditate și adaptarea la lumea care-l înconjoară în timp ce e copil mic.
Omul se naște având anumite însușiri ereditare. Poate să vadă acest lucru oricare dintre aceia care sunt în stare să observe copilul în primele zile și în primii ani din viața sa. Despre aceasta se vorbește mult și în știința oficial recunoscută; și se caută să se studieze prin observație exterioară detaliile raportului de transmitere a însușirilor pe cale ereditară.
În prima copilărie, ereditatea e lucrul cel mai important; dar din ce în ce mai mult și mai mult apare procesul de adaptare a omului la lumea din jur. Treptat, însușirile ereditare sunt transformate în așa fel încât omul nu mai poartă în el doar ceea ce i-a fost transmis de la părinții și strămoșii săi, ci în așa fel încât el este deschis, prin toate simțurile sale, prin sufletul lui, prin întregul său spirit, lumii din jurul său. În caz contrar, el va deveni un om care încremenește într-o ființă străină de lume, un om care vrea numai ceea ce este în sensul însușirilor sale ereditare și care este în opoziție cu lumea din jurul lui. Gradul de bucurie pe care ar putea s-o aibă din partea vieții, dacă n-ar fi așa, este diminuat.
Dar noi trebuie să educăm oameni capabili să aibă impresii, receptivi la tot ceea ce se întâmplă în lume, oameni care, dacă văd ceva nou, sunt în stare să-și modifice sentimentele, judecățile, în funcție de acel element nou. Doar asemenea oameni nu vor rămâne închiși în interiorul lor, căutându-se mereu numai pe ei, doar asemenea oameni vor ieși în mod liber și deschis în fața lumii; și numai aceasta îl face pe om apt să acționeze în viață împreună cu lumea și cu ceilalți oameni.
Va exista darul just de a observa aceste lucruri în acel educator și dascăl care-și formează modul de a gândi și simți pe baza cunoașterii omului spiritual, în felul indicat în expunerea precedentă. Trebuie să putem observa în toate amănuntele cum, în primii ani ai vieții copilului, ereditatea dă o luptă interioară cu procesul de adaptare la lume.
Încercați o dată să studiați, cu întreaga dăruire față de cunoaștere a omului, minunatul proces care are loc în perioada în care prima serie de dinți este înlocuită de a doua. Prima serie de dinți este ceva moștenit. Ei arată aproape ca și când ar fi inutilizabili pentru lume, din punct de vedere exterior. Și peste fiecare dintre acești dinți moșteniți se așterne treptat un alt dinte. În cadrul acestui proces este folosită forma primului dinte; dar forma celui de-al doilea, care rămâne apoi pentru toată viața, devine cu totul altfel, el este adaptat lumii. Ceea ce are loc astfel cu dinții la această vârstă, se petrece cu întreg organismul copilului. Schimbarea dinților este numai un simptom al altor procese care, în orice caz, nu stau chiar așa deschise în fața ochilor. În perioada schimbării dinților, copilul se transformă dintr-o ființă a eredității într-o ființă a lumii. Când se naște în lume, omul poartă în el un organism moștenit pe cale ereditară. În cursul primilor șapte ani din viața sa, el îmbracă peste acesta un organism nou. Acest întreg proces, fiind un proces fizic, este totodată efectul lucrării desfășurate de spiritualul și sufletescul existente în copil. Un om care acționează în preajma copilului, în calitate de educator, trebuie să încerce să îndrume și să conducă acest spiritual-sufletesc în așa fel încât el să nu se dezvolte în direcția contrară organismului sănătos, ci în direcția acestuia. Prin urmare, în calitate de educatori, e necesar să știm ce trebuie să se întâmple din punct de vedere spiritual-sufletesc cu copilul, pentru ca acesta să îmbrace peste organismul ereditar un organism sănătos. Trebuie să facem ceea ce e necesar pentru spiritualul copilului și să știm că tocmai prin aceasta îngrijim fizicul în mod just, pentru că spiritualul devine astfel plăsmuitorul fizicului. Dacă urmăriți mai departe un gând pe care l-am amintit în introducerea acestei conferințe, veți ajunge să înțelegeți și următorul lucru: Intrăm într-o clasă, în calitate de dascăl, de educator. Nu trebuie să ne imaginăm, firește, că suntem unul dintre oamenii cei mai inteligenți din lume. Avem voie să ne imaginăm, cel mult, că suntem relativ inteligenți. Aceasta îl face în mod sigur pe dascăl să aibă un mod de a gândi cu adevărat sănătos. Dacă intrăm în clasă având o asemenea conștiență, trebuie să ne spunem: printre copiii pe care-i am de educat, s-ar putea să fie unul foarte inteligent, unul care în viață va fi mult mai inteligent decât mine. Dacă pe copilul predispus să devină cândva mult mai inteligent decât suntem noi înșine am vrea să-l educăm numai până la acel grad de inteligență pe care-l avem noi înșine, înseamnă că l-am educa în așa fel încât el ar rămâne în urma a ceea ce ar fi putut deveni. Dar așa ceva nu e voie să se întâmple, în nici un caz! Corect este să-l educăm pe cel predispus la o asemenea inteligență în așa fel încât mai târziu în viață el să devină mult mai inteligent decât suntem noi înșine. Trebuie să știm educa în așa fel încât să dezvoltăm niște predispoziții pe care noi înșine nu le avem deloc. Dar aceasta înseamnă: există în om ceva ce noi, ca educatori sau dascăli, nu-l putem sesiza deloc. Este ceva în fața căruia trebuie să stăm cu o sfioasă venerație; și care se dezvoltă, prin arta educativă, fără să-l introducem de la noi în copil, ca pe o copie a propriilor noastre facultăți. Dar aceasta ne conduce spre răspunsul just la întrebarea care a fost pusă adineaori.
Când stăm în viață, ca oameni maturi, știm adeseori extraordinar de bine ce ar fi just să facem; dar nu putem să facem așa. Nu simțim în noi forța necesară pentru aceasta. Uneori în om zace foarte ascuns ceea ce-l face să fie lipsit de forță în fața a ceea ce ar trebui să facă. O cunoaștere adevărată a omului ne spune atunci că organismul fizic este de vină, că în el zace ceva cum ar fi imitarea îngrijorării, pe care am caracterizat-o. Această imitare s-a integrat organismului; a luat naștere o orientare în viață automată, bazată pe obișnuință, sub influența organismului fizic. Dar se poate întâmpla ca lumea să ceară de la acel om ceva care nu corespunde absolut deloc organizării sale marcate de îngrijorare, care a apărut din cauza relațiilor avute cu educatorul său. Omul respectiv trebuie să poarte povara ținutei organismului marcat de îngrijorare, dobândite în copilărie. Dacă vrem să practicăm arta educației, e necesar să știm să privim în intimitatea unor asemenea corelații subtile ale vieții. Dacă înțelegem în mod just acest lucru, ne vom spune: înainte de toate, cel care educă și predă are sarcina de a modela corpul omului cât de sănătos poate fi el modelat; adică, de a cultiva în spiritualitatea copilului tot ceea ce face ca, mai târziu în viață, organizarea fizică a omului să constituie un obstacol cât mai mic în calea a ceea ce vrea spiritul. Așadar, se cere de la educator să se comporte în exercitarea artei sale ca și grădinarul care sădește în sol o plantă și o îngrijește. El nu poate să toarne în forțele de creștere ale plantei nimic din propria sa ființă. Trebuie doar să-i dea plantei ocazia de a-și scoate la lumină forțele ei proprii. Arta educației trebuie să constea deci în faptul că educatorul creează și caută ocaziile în care copilul se poate dezvolta în mod liber. Ea va oferi atunci și posibilitatea ca un copil să dezvolte niște predispoziții mult mai înalte decât acelea ale dascălului și ca organismul fizic al copilului să nu devină copia organismului dascălului său.
În ce măsură înțelegerea entității spirituale a omului poate servi drept temelie în cultivarea organismului fizic, se vede și dacă studiem puțin treapta de evoluție atinsă în prezent de cunoașterea naturalist-științifică. Se poate spune, în general, că o înțelegere justă a acestei cunoașteri ne arată în multe domenii, fără a cădea în prada cine știe căror iluzii fantasmagorice, că știința schițată aici despre latura spirituală a lumii se dovedește a fi continuarea necesară a științelor naturii. Această necesitate nu e observată atât timp cât gândirea naturalist-științifică este umplută numai cu rezultatele observațiilor făcute asupra naturii și ale experimentelor mecanice. Dar cu cunoștințele rezultate de aici nu se poate crea o bază pentru educarea ființei umane. Fiindcă în om procesele naturale sunt ridicate pe o treaptă superioară de către forțele spirituale.
Luați un fapt izolat. Este extraordinar de important ceea ce constată, de exemplu, medicul englez Dr. Clifford Allbutt [Nota 10], pe baza cercetărilor făcute de el în legătură cu influența îngrijorării asupra dezvoltării anumitor organe interne, de pildă rinichii. Oamenii care trăiesc mult sub apăsarea îngrijorării prezintă după un anumit timp o pipernicire a funcțiilor renale. Un rezultat atât de frumos din domeniul științelor naturii ne conduce pe calea cercetării laturii spirituale a lumii. Dar această cale trebuie parcursă în continuare. Iar acest lucru se poate face numai prin metodele spiritual-științifice. Prin ele, omul întreg este perceput ca entitate spirituală, în mod concret, și de-abia în acest fel asupra unui asemenea fenomen izolat descoperit de științele naturii va cădea lumina justă. În arta educației ne putem folosi de asemenea fenomene izolate oferite de științele naturii numai dacă le privim de pe acea poziție de unde imaginea totală a omului se dovedește a fi aceea a unei entități spiritual-sufletești. Dar tot de pe această poziție privim și activitatea organismului fizic, sub influența spiritualului. Având o asemenea înțelegere, ne comportăm just în preajma copilului.
Tragismul erei noastre orientate spre materialism constă în faptul că, din punct de vedere exterior, ea descoperă multe fenomene fizice, dar nu are legătura dintre ele, care se află în spiritual. Cunoașterea epocii noastre își îndreaptă toate privirile spre aspectele fizice ale lumii; dar îi lipsește posibilitatea de a înțelege importanța părții fizice, materiale a realității. Știința orientată spre materialism nu poate să înțeleagă tocmai importanța lumii materiale. A cerceta lumea materiei fără a poseda simțul pentru spiritual, care de-abia el pune în lumină aspectele materiale, este echivalent cu a tatona într-o cameră întunecoasă. Știința despre spiritual va arăta pretutindeni tocmai felul cum spiritualul acționează asupra lumii fizice. În cazul în care cunoașterea va acționa în această direcție, oamenii nu vor venera, drept spirit, niște lucruri mistice, văzute ca în vis, ci va urmări spiritul în cadrul lumii materiale, până la nivelul celor mai mărunte procese. Fiindcă numai dacă recunoaștem spiritul drept principiul creator, care prduce pretutindeni materia, cultivăm o cunoaștere adevărată, nu dacă venerăm, ca mistici, un spirit abstract, care tronează în înalturi de nori și, în rest vedem toate cele materiale într-o existență nespirituală.
Trebuie să pătrundem cu privirea în întregime felul cum în copilul foarte mic, cam până pe la șapte ani, activitatea neuro-senzorială, activitatea ritmică, activitatea respirator-circulatorie, interacționează peste tot, dar în așa fel încât activitatea neuro-senzorială domină totul. La copil, ritmul respirației, al mișcării sângelui, al metabolismului, sunt niște procese care pot fi întrezărite în esența lor numai dacă le vedem legănându-se necontenit în activitatea lui neuro-senzorială.
Când copilul privește un chip brăzdat de semnele îngrijorării, acesta acționează asupra lui, în primă instanță, ca impresie senzorială. Dar ea sare dincolo, în sfera respirației sale, și de aici în aceea a întregului său aparat metabolic și de mișcare.
Dacă avem de educat un copil aflat cam în perioada ce urmează schimbării dinților, deci după ce el a împlinit deja șapte ani, în el nu mai predomină, ca înainte, sistemul neuro-senzorial. Din acest moment, sistemul neuro-senzorial se separă într-o măsură destul de mare de restul activității corporale; el se orientează mai mult spre lumea exterioară. Merge mai mult spre periferia organizării fizice.
În școala elementară avem copii aflați între procesul de schimbare a dinților și pubertate. Aici trebuie să știm: noi acționăm cu întreaga muncă de predare și educare în special asupra sistemului ritmic. Orice facem cu copilul în scopul de a acționa asupra altui sistem în afară de cel ritmic, este greșit. Dar ce acționează oare asupra sistemului ritmic și în acesta? Acționează ceea ce se apropie de om drept activitate de modelare artistică și drept muncă artistică.
Gândiți-vă la faptul că de sistemul ritmic este legat tot ceea ce ține de muzică. Muzica trăiește în ritm, care se prelungește până în sistemul ritmic al omului însuși. Însuși omul interior devine liră, vioară. Întregul său sistem ritmic își întipărește ceea ce dezvoltă din punct de vedere muzical vioara, pianul.
La fel cum este cu muzica, este și cu sculptura și pictura, într-un mod mai subtil și mai intim. Și armoniile de culoare, melodiile culorilor sunt viețuite ca ecou în interiorul omului, drept procese interioare ale sistemului organic ritmic.
Dacă vrem să stăm în mod just alături de copil, în calitate de educatori, de dascăli, trebuie să știm că la această vârstă e necesar să-i prezentăm copilului într-un mod artistic întregul material de predat. Pentru școala elementară este esențial să modelăm întreaga predare în așa fel încât să ne adresăm sistemului ritmic al copilului. Cu întreaga muncă de predare și educare trebuie să ne comportăm alături de copil în așa fel încât, sub impresia comportamentului nostru, acesta să-și dezvolte sistemul ritmic în mod liber și armonios.
Cât de puțin se are azi în vedere acest lucru reiese din faptul că în domeniul științelor naturii se caută să se ajungă la niște rezultate nespus de valoroase în legătură cu organizarea copilului, care sunt interpretate fără a se ține seama de spiritual și sunt folosite apoi în munca la clasă.
În psihologia experimentală se fac tot felul de experiențe. Ea caută să afle cât de repede obosește copilul când desfășoară o activitate sau alta și se caută să se organizeze munca la clasă conform cu aceste cunoștințe referitoare la oboseală. În calitate de cunoștințe naturalist-științifice, rezultatele psihologiei experimentale sunt foarte bune și valoroase. Dar avem voie să le aplicăm de-abia dacă le vedem în lumina unei cunoașteri a entității spirituale umane.
Nu vreau să obiectez aici nimic împotriva excelentelor experimente ale științelor naturii făcute în acest domeniu. Dacă privești însă întreaga problemă în lumina gândirii spirituale, îți spui: dacă un copil aflat între perioada schimbării dinților și pubertate obosește într-un anumit grad, atunci tu nu ai acționat în modul just asupra sistemului său ritmic, ci ai acționat asupra unui alt sistem. Fiindcă o viață întreagă sistemul ritmic nu obosește. Inima bate de-a lungul întregii vieți, ziua și noaptea. Omul obosește sub influența intelectualismelor sale și a sistemului metabolismului și mișcării. Dacă știm că la vârsta caracterizată trebuie să acționăm asupra sistemului ritmic, atunci ne dăm seama și că experimentele asupra oboselii arată unde am acționat nejust, unde n-am avut în vedere în suficientă măsură sistemul ritmic. Dacă găsim în clasă un copil care a obosit prea tare, trebuie să ne spunem: tu trebuie să faci ceva pentru a-ți modela predarea în așa fel încât ea să nu aibă un efect de obosire asupra copilului. Dacă nu gândim în mod spiritual, vom voi să combatem oboseala prin tot felul de alte mijloace, dar nu vom avea grijă s-o evităm prin forma pe care o dăm muncii la clasă.
Nu este important să ieșim azi în public și să spunem: Știința noastră despre natură nu e bună; trebuie s-o combatem. Omului cu gândire spirituală nici nu-i dă prin minte așa ceva. Dar el spune: pentru a aplica în viață cunoștințele date de științele naturii noi avem nevoie tocmai de punctele de vedere superioare. Iar ceea ce a fost arătat aici mai mult despre latura fizică a vieții, mai mult pentru un aspect al vieții, domnește și în domeniul sufletesc și în ființa morală a omului.
Am spune: tocmai faptul că putem să-l facem treptat pe copil să dezvolte în el în mod just impulsuri morale este cea mai mare, cea mai importantă problemă a educației. Dar noi nu introducem în copil impulsuri morale dacă-i dăm porunci, dacă-i spunem: să faci asta; asta trebuie să se întâmple așa, așa e bine ‒ și dacă, apelând la intelectul lui, vrem să-i dovedim că un lucru trebuie să se întâmple și că e bine așa. Nici dacă-i spunem: asta e ceva rău, asta e ceva bun, asta să nu faci ‒ și vrem să-i dovedim că acel lucru e rău. Felul cum se raportează omul în mod intelectual la bine și la rău, la întreaga ordine morală a lumii, trebuie să se trezească mai întâi. Și el se trezește de-abia când, la pubertate, sistemul ritmic și-a adus deja servciile esențiale la întreaga dezvoltare umană a copilului și viața intelectuală a devenit matură să se manifeste din plin. În om apar, cu forța necesară, impulsurile morale juste numai dacă, ajuns la maturitate, viețuiește mulțumirea interioară de a-și putea forma el însuși o judecată morală, în contact cu existența. Nu se cere de la noi să-i transmitem copilului judecăți morale, ci ni se cere să cultivăm germenii din care să se formeze propriile sale forțe morale. Acest lucru îl realizăm cel mai puțin dacă-i transmitem copilului porunca gata făcută. Îl realizăm însă dacă acționăm oferind noi înșine un model de urmat sau punând în fața copilului modele demne de a fi urmate. Dați-i copilului imagini care să ilustreze în mod concret binele, descriind figuri de oameni care au fost sau sunt buni în mod real, ori asemenea figuri create cu ajutorul fanteziei. În acest fel, în copil, sistemul ritmic trăiește percepând binele și vibrând împreună cu el. Copilul trăiește în tălăzuirea în sus și în jos a unor sentimente care continuă să vibreze în mod subtil în sistemul ritmic. Și, prin faptul că la copilul de această vârstă sistemul ritmic este deosebit de activ, avem posibilitatea de a trezi sentimente de plăcere sau neplăcere față de faptele bune sau rele. Nu apelăm la intelectul copilului, ci la simpatia sa față de bine, care apare în fața sufletului său sub formă de imagine, și la antipatia față de rău. Prin aceasta sufletul este pregătit ca mai târziu, la vârsta potrivită, judecata bazată pe sentiment să se poată maturiza, devenind judecată a intelectului. Aici nu se cere să-i transmitem copilului acel „Tu trebuie”, ci se cere să trezim în el o judecată estetică, în așa fel încât lui să-i placă binele, să aibă simpatie față de el, și să simtă neplăcere, antipatie față de ceea ce e rău, atunci când simțirea sa se află în fața unor fenomene morale.
Este o mare deosebire între situația în care procedăm așa cum am arătat acum și aceea în care acționăm asupra intelectului, prin poruncile formulate în mod intelectualist, pentru care copilul ar trebui să se trezească de-abia mai târziu, când a trecut deja de vârsta educației și urmează să devină un om pe care-l educă viața. Facem să se pipernicească ceva în organizarea umană, dacă nu-l pregătim pe om în așa fel încât la momentul potrivit să simtă bucuria lăuntrică de a se trezi în ceea ce privește forța morală. Dacă procedăm altfel decât în modul descris, copilul nu se va trezi pentru viața morală, ci, la vârsta corespunzătoare, nu va putea să aibă decât o amintire abstractă a ceea ce are valabilitate pentru alți oameni drept comandament moral. Îi dăm copilului pregătirea justă în perioada ritmică a vieții sale, dacă reușim să-i trezim plăcerea estetică față de bine și neplăcerea estetică față de rău, fiindcă în sentimentul estetic zace germenele din care trebuie să se dezvolte gândirea intelectuală. O judecată intelectuală dezvoltată direct este ca o floare tăiată de pe tulpina și rădăcina ei.
Dacă, trezindu-se după ce pubertatea a luat sfârșit, copilul nu are decât amintirea unor judecăți intelectual-morale gata făcute, el se va simți încătușat lăuntric, asemeni unui sclav. Poate el nu-și va spune că în interiorul lui este un sclav, dar în tot restul vieții îi va lipsi acea trăire nespus de importantă în viață, care se exprimă în sentimentul nedeslușit: moralitatea s-a trezit în mine în contact cu viața însăși; judecata morală mi-am dezvoltat-o eu însumi; ea este a mea.
Dacă vrem ca mai târziu în viață omul să poată avea o asemenea bucurie lăuntrică, trebuie să știm că nu realizăm acest lucru printr-o predare abstractă a moralei, că el trebuie pregătit în mod just.
Vedeți deci că în munca educativă și instructivă esențial este felul cum procedăm. Și se poate spune, atât pentru viața orientată mai mult spre lumea exterioară, cât și pentru viața orientată mai mult spre lumea morală, că noi desfășurăm o muncă de educare și instruire justă numai dacă educatorul poate observa, bazându-se pe înțelegerea spiritualului, ceea ce are loc, de-a lungul diferitelor perioade de vârstă, în sistemul neuro-senzorial, în sistemul ritmic, în sistemul respirator-circulator și în sistemul metabolismului și al mișcării, în fiecare în parte și în interacțiunea dintre cele trei sisteme. Trebuie să știm să ne cufundăm, pornind din spirit, în physis, și să putem observa cum spiritul se tălăzuiește și urzește necontenit în fizic.
În primă instanță, când trebuie să cauți cunoașterea naturii umane, în scopul artei educativ-instructive, în viața practică esențialul este modul de a gândi și simți, dispoziția sufletească existentă în dascăl, în cel care educă, tocmai prin faptul că el are o concepție despre lume înrădăcinată în viața spirituală. Căci o asemenea concepție, dacă a fost cucerită în mod cinstit, nu rămâne un simplu sistem de gânduri, ci este însoțită de un anumit mod de a gând și a simți. Și noi ne putem da seama cel mai bine ce mod de a gândi și a simți este incitat în oameni dacă ne îndreptăm privirile spre mulți dintre contemporanii noștri.
Epocile trecutului au avut, desigur, aspectele lor foarte întunecate, și n-ar trebui să dorim resuscitarea multora dintre ideile și mentalitățile pe care le-au avut oamenii în acele vremuri apuse; dar cel ce privește, având o anumită intuiție, în viața istorică a omenirii, va putea să vadă totuși: cât de multă bucurie lăuntrică a pătruns în oameni de la viața lor spirituală de atunci și cât de tare, în mulți oameni ai epocii noastre, peste întreaga bucurie de a trăi și siguranță în viață se aștern grele întrebări-enigmă legate de sensul existenței, și este numai din cauză că e absentă o asemenea viață spirituală. Omenirea actuală nu știe decât într-o măsură foarte redusă să-și dea răspuns la marile întrebări lăuntrice ale destinului, care se dezvoltă în suflet, chinuindu-l, când acesta își îndreaptă privirile spre lume. Dacă un om este foarte nefericit în sufletul lui, nefericit pe bună dreptate, există întotdeauna posibilitatea de a-și îndrepta privirile spre ceva din Cosmos, pentru a găsi o compensație la nefericirea sa. Dar o asemenea compensație poate fi creată numai dacă omul poate găsi în sufletul lui, la momentul potrivit, ceva care să aducă această compensație. O relație interioară cu lumea spirituală ne poate ajuta întotdeauna să găsim așa ceva. Dar nu o concepție despre lume orientată exclusiv spre lumea fizică. Omul epocii prezente nu este însă destul de puternic pentru a-și căuta mângâierea în contemplarea Cosmosului, atunci când viața sa personală îl copleșește. De ce? Din cauză că astăzi omul găsește prea puține ocazii să manifeste în el însuși, prin educația sa, prin dezvoltarea sa, ceea ce am putea numi: sentiment al recunoștinței față de ceea ce spiritul cosmic i-a dat omului.
De fapt, toate sentimentele noastre mai înalte ar trebui să poată începe cu sentimentul fundamental al recunoștinței pentru faptul că lumea cosmică ne-a născut din ea și ne-a transpus în sânul ei. O concepție despre lume, o filosofie care se limitează la niște concepții abstracte, fără a fi plină de recunoștință, în viața de sentiment, față de Cosmos, nu este o filosofie completă. Este o filosofie care dă de lucru capului, fără a antrena însă trăirile întregului organism uman. Este o activitate a capului, care nu poate încălzi restul organismului, care nu-l face pe om fericit, ci nefericit. Fiindcă ea se dezvoltă ca un corp străin, ca o tumoare sufletească. Capitolul final al oricărei filosofii ar trebui să ducă la acest sentiment de recunoștință față de puterile Cosmosului. Și chiar dacă autorul nu spune în mod direct acest lucru, el ar trebui să fie trezit în cititor. Dar sentimentul de recunoștință amintit ar trebui să trăiască mai ales în dascăl, în educator. Orice om trebuie să-l aibă, în mod instinctiv, dacă i-a fost încredințat un copil spre educare. De altfel, acesta este primul lucru important la care se ajunge printr-o cunoaștere spirituală: în noi apare recunoștința pentru faptul că avem un copil de educat. Venerație față de ființa plină de mister a copilului, venerația și recunoștința nu pot fi despărțite în acest punct ‒ trebuie să constituie începutul modului de a gândi și a simți cu care educatorul se apucă de treabă. Există o singură dispoziție față de copil care ne dă impulsurile juste în munca de educare și predare; și anume, tocmai față de copil, dispoziția religioasă.
Față de multe lucruri avem sentimente religioase. Avem un sentiment religios pentru floarea de pe câmp, dacă o lăsăm să acționeze asupra noastră drept creatură a ordinii divin-spirituale a lumii. Avem un sentiment religios pentru fulger, când își face zig-zagurile prin nori, dacă putem simți că el este situat în sânul ordinii divin-spirituale a lumii. Așa trebuie să simțim, mai ales, când din poala adâncă a ordinii cosmice ne vine în întâmpinare, sub forma unui copil, cea mai înaltă revelație din câte pot exista, prin care ni se spune ce este lumea. În această dispoziție zace unul dintre impulsurile cele mai importante ale tehnicii educației.
Tehnica educației este o altă tehnică decât aceea care este aplicată la lucruri nespiritualizate. Tehnica educației presupune că educatorul face tot ceea ce face pe baza unor impulsuri religios-morale. Putem avea acest sentiment și în fața unui copil cu predispoziții proaste. Atunci nu ne vom îndrepta spre el cu antipatie, ci cu un sentiment tragic.
Acum, poate că cineva va spune: în epoca actuală, în care unele dintre lucrurile mai puțin esențiale sunt luate într-un mod atât de groaznic de obiectiv, mai există oameni care consideră că este nepotrivit să fii obligat să ai sentimente religioase față de un copil care poate că se manifestă ca un adevărat neisprăvit (Nichtsmutz). Se spune: cum să am un sentiment tragic față de un copil care se manifestă ca un neisprăvit? În epoca noastră cu o mentalitate atât de groaznic de obiectivă, unii părinți chiar recunosc că copiii lor sunt niște neisprăviți, pe când mai demult nu se obișnuia așa ceva; pe atunci fiecare copil era „cuminte” în ochii părinților săi. Și aceasta era chiar o dispoziție mai bună decât cea din zilele noastre.
Totuși, în noi se poate naște o dispoziție tragică dacă primim în clasă, ca dar al ordinii divin-spirituale a lumii, ba chiar ca pe o entitate căzută din sfera supremei revelări a acesteia, un copil greu de educat. Dacă putem viețui un asemenea tragism, tocmai un asemenea sentiment ne va face să trecem cu bine de momentele grele ale artei educative.
Dacă suntem în stare să primim cu recunoștință și un copil cu constituția rău făcută și dacă putem avea un sentiment tragic și dacă putem dezvolta chiar din acest sentiment tragic impulsul faptelor noastre, de-abia atunci simțim adevărata recunoștință față de ordinea divin-spirituală a lumii, fiind în măsură să înțelegem chiar și răul ca fiind ceva divin, chiar dacă aici înțelegerea este complicată.
Recunoștința este sentimentul fundamental care trebuie să-l străbată pe cel ce predă, pe cel ce educă, în prima perioadă a copilăriei, care ține până la schimbarea dinților, atunci când se află față în față cu dezvoltarea copilului.
Un element nou apare în a doua perioadă de viață. Acea dezvoltare a copilului care este clădită pe sistemul ritmic cere ca întreaga activitate desfășurată de educator să aibă un caracter artistic. Nu vom realiza niciodată ceea ce trebuie să acționeze în ambianța copilului, dacă nu suntem în stare să îmbibăm dispoziția religioasă față de copil, care trebuie să existe și în continuare, de o iubire intensă față de actele noastre educative, față de activitatea noastră educativă. Fiindcă în această iubire pulsează forța care-l face pe educator să desfășoare o activitate ce va fi resimțită de către copil drept iubitor-estetică.
Între perioada schimbării dinților și pubertate, în copil nu lucrează nimic din ceea ce nu are drept suport, în educator, iubirea față de arta educativă însăși. Ceea ce facem cu iubire, în calitate de educatori, este resimțit de copilul aflat în această perioadă de vârstă drept ceva ce el trebuie să-și însușească, dacă vrea să devină om.
De la intelectul singur nu poate proveni nici o artă educativă, ci numai și numai de la ceea ce recunoștința și iubirea caracterizate îi revelează muncii educative.
În cadrul artei educative pe care încercăm s-o realizăm în Școala Waldorf din Stuttgart, ne interesează mult mai mult ce fel de om este dascălul, decât ce îndemânare tehnică în mânuirea unor metode de învățământ abstracte și-a însușit el pe cale intelectuală. Dascălul nu trebuie să poată iubi numai copilul, el trebuie să-și poată iubi metoda, deoarece copilul se dezvoltă prin punerea în activitate a acestei metode. Și acest din urmă lucru este esențialul. A fi îndrăgostit de o metodă fiindcă este a ta ‒ așa ceva nu poate fi bun pentru educator. El trebuie să-și iubească metoda văzând ce devine copilul. Doar a iubi copiii ‒ nici așa ceva nu e suficient ca să fii un dascăl bun; dascălul trebuie să iubească munca de predare, el trebuie să iubească munca educativă și să le iubească în acea obiectivitate care se revelează în ființa copilului ‒ acestea sunt lucrurile pe care ni le însușim dacă pornim la îndeplinirea misiunii noastre pe o bază spirituală referitoare la educarea fizică, sufletească și morală. Iar dacă avem, ca mod de a gândi și simți, iubirea justă pentru munca educativă, pentru predarea la clasă, atunci vom forma copilul, până la pubertate, în așa fel încât îl vom putea încredința pentru tot restul vieții libertății și folosirii libere a intelectului său.
Dacă l-am primit pe copil cu o venerație religioasă, dacă l-am educat până la pubertate cu iubire față de munca educativă, atunci vom putea avea și trăirea justă față de omul în devenire: a-l avea alături de noi, în libertate, ca pe unul de o seamă cu noi. Dacă suntem în situația de a desfășura în continuare o muncă educativă asupra omului, vom putea acționa acum, față de ființa devenită liberă, de la intelect la intelect. Dacă educăm în felul descris, fără a atinge prea devreme ceea ce trebuie să se dezvolte în mod liber, dacă lăsăm ca spiritul să se trezească treptat prin ceea ce facem în calitate de educatori, atunci omul, după ce a atins maturitatea sexuală, își va resimți propria ființă drept ceva pe cale de a se trezi, iar momentul trezirii va fi izvorul unei forțe ale cărei ecouri vor fi resimțite de-a lungul întregii vieți.
Să nu ne spunem: tu trebuie să torni în sufletul copilului un lucru sau altul, ci: tu trebuie să nutrești venerație față de spiritul lui. Tu nu poți dezvolta acest spirit, el se dezvoltă singur. Ție îți revine doar sarcina de a da la o parte obstacolele din calea dezvoltării sale și să-i aduci aproape lucrurile care-l fac să evolueze. Tu poți da la o parte obstacolele care stau în calea spiritului în planul fizic și puțin și în planul sufletesc. Ceea ce spiritul trebuie să învețe, el învață prin faptul că tu iei din calea lui aceste obstacole. Chiar și în cea mai fragedă tinerețe, spiritul se dezvoltă în contact cu viața. Dar viața lui este ceea ce noi, ca educatori, facem să existe în ambianța din jurul său. Misiunea educatorului este cea mai mare negare de sine. El trebuie să trăiască alături de copil în așa fel încât spiritul copilului să-și poată aduce la înflorire viața lui proprie, în simpatie, prin contactul cu viața educatorului. Nu avem voie, în nici un caz, să vrem să facem din copil o copie a propriei noastre ființe. Nu e voie ca în el să trăiască mai târziu, chiar și dincolo de anii școlii și educației, sub formă de constrângere, de tiranie, ceea ce a existat în educatorul său. Trebuie să fim în stare să educăm în așa fel încât să dăm la o parte obstacolele fizice și sufletești pentru ceea ce, dintr-o ordine divină a lumii, vrea să intre ca element nou în lume, prin copii, în fiecare epocă istorică, și să-i creăm copilului o ambianță prin care spiritul său să poată intra în viață în deplină libertate.
Cele trei reguli de aur ale artei educativ-instructive, care trebuie să fie pentru orice dascăl, pentru orice educator, modul său propriu de a gândi și a simți, impulsul întreg al muncii sale, pe care el nu are voie să le posede doar sub o formă intelectuală, ci care trebuie să fie luate în stăpânire de omul întreg, aceste trei reguli de aur trebuie să fie:
Recunoștință religioasă față de lume, care se revelează în copil, unită cu conștiența faptului că copilul este o enigmă divină, pe care noi trebuie s-o dezlegăm, cu arta noastră educativă.
O metodă educativă practicată cu iubire, prin care copilul se educă în mod instinctiv în contact cu propria noastră ființă, în așa fel încât să nu periclităm libertatea copilului, care trebuie respectată și acolo unde ea este elementul inconștient al forței organice de creștere.
