Vreau să dau curs invitației atât de amabile de a vorbi astăzi aici [Nota 11], spunându-vă câte ceva despre felul cum se poate ajunge prin cercetare nemijlocită la acea cunoaștere spirituală ale cărei consecințe pentru educație constituie obiectul expunerilor de față. Remarc de la bun început că astăzi voi avea de vorbit în special despre metoda prin care se poate pătrunde, cercetând, în lumile suprasensibile. În plus, trebuie să spun în introducere că tot ceea ce am de prezentat astăzi se referă în sens strict la cercetarea lumilor spirituale, suprasensibile, nu la înțelegerea cunoștințelor suprasensibile. După ce au fost cercetate și sunt comunicate, cunoștințele suprasensibile pot fi înțelese cu mintea umană sănătoasă obișnuită, dacă această minte umană sănătoasă nu-și pierde receptivitatea nepărtinitoare prin faptul că pornește de la ceea ce numim, când este vorba de lumea senzorială exterioară, dovezi, deducții logice ș.a.m.d. Numai din cauza acestor obstacole se afirmă adesea că rezultatele cercetării suprasensibile nu pot fi înțelese de cel ce nu poate deveni el însuși cercetător în lumile suprasensibile.
Ceea ce urmează să fie comunicat aici este obiectul așa-numitei cunoașteri inițiatice, al acelei cunoașteri care în vremurile mai vechi din evoluția omenirii a fost cultivată într-o formă întru câtva diferită de cea pe care trebuie s-o cultivăm noi, în epoca noastră. Nu trebuie să scoatem din nou la suprafață ‒ am spus-o deja în celelalte conferințe ‒ lucruri vechi, ci trebuie să pășim pe calea de cercetare a lumilor suprasensibile sub semnul gândirii și simțirii epocii noastre. Și aici, tocmai în ceea ce privește cunoașterea inițiatică, esențialul este să realizăm o reorientare principială în întreaga noastră dispoziție sufletească.
Cel care posedă cunoașterea inițiatică nu se deosebește de acela care posedă o altă cunoaștere, în sensul actual al cuvântului, doar prin faptul că cunoașterea sa inițiatică ar fi, cum s-ar putea crede, o treaptă superioară a cunoașterii obișnuite. În orice caz, la cunoașterea inițiatică se ajunge pe baza cunoașterii obișnuite; această bază trebuie să existe, dacă vrem să ajungem la cunoașterea inițiatică. Dar apoi e necesară o orientare principială, astfel încât posesorul cunoștințelor inițiatice trebuie să privească lumea dintr-un cu totul alt punct de vedere, decât este ea privită fără această cunoaștere. Pot cuprinde într-o formulare simplă deosebirea principială dintre cunoașterea inițiatică și cunoașterea obișnuită. În cunoașterea obișnuită, omul este conștient de gândirea sa, în general, de trăirile sale lăuntric-sufletești, prin care obține cunoașterea ca subiect al cunoașterii. De exemplu, el gândește și crede că prin gânduri ajunge să cunoască ceva. În acest caz, când se percepe pe sine drept om care gândește, el este subiectul. El caută obiectele, făcând observații în natură, observând viața oamenilor, făcând experimente. El caută întotdeauna obiectele. Obiectele trebuie să se apropie de el; obiectele trebuie să i se predea, astfel încât el să le poată cuprinde cu gândurile sale, astfel încât să-și poată aplica asupra lor gândirea. El este subiectul; ceea ce se apropie de el sunt obiectele.
La omul care caută cunoașterea inițiatică, survine o cu totul altă orientare. El trebuie să-și dea seama că el, ca om, este obiectul, și el trebuie să caute pentru acest obiect „om” subiectul. Prin urmare, trebuie să apară situația diametral opusă. În cunoașterea obișnuită omul se simte drept subiect, caută obiectele din afara lui. În cunoașterea inițiatică, omul însuși este obiectul și el caută pentru acest obiect subiectul corespunzător; respectiv, în cunoașterea inițiatică veritabilă subiectele apar apoi de la sine. Dar acesta este obiectul unei cunoașteri care apare mai târziu.
Vedeți, deci, este ca și cum ar trebui să înțelegem deja prin simple definiții noționale că în cunoașterea inițiatică trebuie să fugim din noi înșine, trebuie să devenim ca plantele, pietrele, ca fulgerul și tunetul, care devin pentru noi obiecte. În cunoașterea inițiatică ieșim, într-un anumit sens, din noi înșine, devenim obiect și căutăm subiectele corespunzătoare. Dacă-mi este îngăduit să mă exprim într-un mod oarecum paradoxal, aș spune, tocmai având în vedere gândirea: în cunoașterea obișnuită noi gândim asupra lucrurilor. În cunoașterea inițiatică, trebuie să aflăm cum suntem gândiți noi în Cosmos.
Toate acestea nu sunt decât niște linii orientative abstracte, dar aceste linii orientative abstracte le veți găsi urmărite pretutindeni, în faptele concrete ale metodei inițiatice.
În primă instanță, dacă vrem astăzi să primim comunicări numai de la cunoașterea inițiatică modernă, valabilă pentru epoca actuală, această cunoaștere inițiatică pornește de la gândire. Viața de gândire trebuie să fie total dezvoltată, dacă vrem să ajungem astăzi la cunoașterea inițiatică. Putem educa viața de gândire într-o măsură deosebită dacă ne adâncim în evoluția științelor naturii din ultimele secole, mai ales din secolul al XIX-lea. Oamenii au atitudini diferite în ceea ce privește această cunoaștere naturalist-științifică. Unii își însușesc cunoștințele furnizate de științele naturii, ascultă ei înșiși ‒ cu o anumită naivitate, aș spune ‒ spunându-se că ființele organice au evoluat de la cele mai simple, mai primitive, până sus, la om. Își formează idei cu privire la această evoluție și se uită prea puțin la ei înșiși, la faptul că au acum o idee, că acum, văzând procesele exterioare, dezvoltă în ei înșiși ceva care este viața de gândire.
Cel care nu-și poate însuși cunoștințele naturalist-științifice fără a se privi pe sine însuși în mod critic, trebuie să se întrebe, în orice caz: ce înseamnă ceea ce fac eu însumi, urmărind o ființă după alta, de la cele nedesăvârșite până la ceea ce este desăvârșit? Sau, el trebuie să-și pună întrebarea: când fac matematică, când dezvolt matematica, eu formez gânduri exclusiv din interiorul meu. În adevăratul sens al cuvântului, matematica este o fantasmă pe care o scot din mine însumi. Pe urmă, eu aplic această fantasmă asupra lucrurilor exterioare și se potrivește. Și aici ajungem la marea întrebare, de-a dreptul tragică pentru omul care gândește: cum stau lucrurile cu ceea ce eu aplic în cazul oricărei cunoașteri, cu gândirea însăși?
Nu putem afla cum stau lucrurile cu gândirea, oricât de mult am reflecta; fiindcă în acest caz gândirea rămâne mereu în același loc, ne învârtim mereu numai în jurul axei pe care ne-am format-o deja. Trebuie să facem ceva cu gândirea. Trebuie să facem cu gândirea ceea ce am descris, drept meditație, în cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?
În legătură cu meditația, nu trebuie să gândim în mod „mistic”, dar nici ușuratic. meditația trebuie să fie ceva absolut clar în sensul dat de noi astăzi acestui cuvânt. Dar ea este totodată ceva care cere răbdare și energie sufletească interioară. Și, înainte de toate, ea cere ceva ce nimeni nu-i poate da unui alt om: ea cere ca noi să ne putem promite ceva nouă înșine și să ne ținem de cuvânt. Când omul începe să facă meditații, prin aceasta săvârșește singura faptă cu adevărat liberă din viața umană. În noi există mereu tendința spre libertate, o bună parte din libertate am și înfăptuit-o deja. Dar, dacă reflectăm bine, vom constata: într-o privință, suntem dependenți de ereditate, în alte privințe, de educația primită, iar în al treilea rând, și de viața noastră. Întrebați-vă în ce măsură am fi în stare să părăsim dintr-o dată ceea ce ne-am însușit prin ereditate, educație și prin viață? Ne-am vedea situați aproape cu totul în fața unui neant, dacă am vrea să părăsim dintr-o dată toate acestea. Dar dacă ne propunem să facem dimineața și seara meditație, pentru a învăța treptat să privim în lumea suprasensibilă, putem să omitem în fiecare zi această activitate. Nimic nu ne oprește. Și experiența arată, de altfel, că majoritatea celor care se apucă de viața meditativă cu intenții foarte mari, o părăsesc foarte curând. În această privință, suntem cu totul liberi. A medita este un act esențialmente liber. Dacă putem, totuși, să rămânem fideli nouă înșine, dacă ne promitem ‒ nu altuia, ci doar nouă înșine, că vom rămâne fideli activității meditative, atunci aceasta este în sine o forță uriașă în viața sufletească, pur și simplu, faptul de a putea să ne rămânem fideli nouă înșine.
Ei bine, după ce am spus toate acestea, aș vrea să atrag atenția asupra felului cum se face meditația, în formele ei cele mai simple. Astăzi nu mă pot ocupa, bineînțeles, decât de aspectele principiale.
Începem prin a așeza în centrul conștienței noastre o reprezentare oarecare sau un complex de reprezentări. Nu interesează deloc conținutul acestui complex de reprezentări; dar el trebuie să fie nemijlocit, adică să nu reprezinte nici un fel de reminiscențe din amintirea noastră sau alte lucruri asemănătoare. Este bine, de aceea, dacă nu-l luăm din tezaurul amintirilor noastre, ci cerem de la cineva care are mai multă experiență în meditație să ne dea el ceva de meditat; nu pentru că un asemenea om ar vrea să ne sugestioneze într-un fel sau altul, ci pentru că atunci putem fi siguri că ceea ce medităm este nou pentru noi. La fel de bine putem să luăm o carte veche oarecare, pe care în mod absolut sigur n-am citit-o încă, și să căutăm o propoziție de meditat. Esențialul este să nu scoatem din subconștient și din inconștient o propoziție care ne va copleși apoi. Așa ceva nu este clar și controlabil, fiindcă aici se amestecă tot soiul de resturi afective. Propoziția noastră trebuie să fie la fel de clară și controlabilă cum este o teoremă a matematicii.
Să luăm ceva foarte simplu, propoziția: în lumină trăiește înțelepciunea. ‒ În primă instanță, nu putem examina deloc dacă ea este adevărată. Este o imagine. Dar nu se cere să ne ocupăm de conținutul ca atare al propoziției în vreun alt fel decât contemplându-l în mod lăuntric-sufletesc, zăbovind cu conștiența asupra lui. La început, nu vom reuși să zăbovim cu conștiența asupra unei asemenea propoziții decât un timp foarte scurt. Dar acest timp va deveni din ce în ce mai lung și mai lung.
Care este esențialul aici? Esențialul este să ne adunăm la un loc întreaga noastră ființă sufletească, pentru a concentra asupra acelui singur conținut tot ceea ce există în noi drept forță a gândirii, drept putere de a simți. Exact la fel cum mușchii brațelor devin puternici dacă lucrăm cu ei, devin puternice și forțele sufletești, prin faptul că le aplecăm mereu și mereu asupra unui conținut. Pe cât posibil, acest conținut ar trebui să rămână același de-a lungul multor luni sau chiar ani. Fiindcă forțele sufletești trebuie să se fortifice mai întâi, ca să poată desfășura o muncă veritabilă de cercetarea spirituală.
Dacă perseverăm astfel, va veni odată ziua, aș spune, ziua cea mare, în care facem o observație absolut precisă, observația că treptat trăim într-o activitate sufletească absolut independentă de trup. Și mai observăm un lucru: înainte eram dependenți de trup cu întreaga noastră gândire și simțire, cu activitatea de reprezentare eram dependenți de sistemul neuro-senzorial, cu simțirea ‒ de sistemul circulator ș.a.m.d.; acum ne simțim trăind într-o activitate sufletesc-spirituală care este cu totul independentă de orice activitate trupească. Și observăm că de acum înainte ajungem în situația de a pune în vibrație în cap ceva care înainte ne rămăsese absolut inconștient. Căci facem acum o descoperire ciudată. Descoperim în ce constă deosebirea dintre starea de somn și starea de veghe. Această deosebire constă în faptul că, atunci când suntem în stare de veghe, în întregul organism uman vibrează ceva, numai în cap nu: ceea ce în restul organismului uman este în mișcare, aici se află în stare de repaos.
Veți înțelege mai bine despre ce este vorba, dacă vă voi atrage atenția asupra faptului că noi, ca oameni, nu suntem aceste trupuri robuste, solide, așa cum credem de obicei. Căci suntem formați, cam în proporție de 90%, din lichid, iar componentele solide, care constituie doar o proporție de 10%, sunt cufundate în acest lichid, înoată în el. Așa că despre partea solidă a ființei umane nu putem vorbi decât într-un sens aproximativ. În proporție de 90%, noi suntem apă, dacă pot spune astfel. Și, într-o anumită proporție, în această apă pulsează aerul, iar în acesta, căldura.
Dacă vă reprezentați astfel că omul, care este în cea mai mică măsură un corp solid, constă în mare parte din apă, aer și din căldura care vibrează în acesta, nu veți mai găsi atât de incredibilă afirmația că în noi există ceva și mai subtil. Voi numi corp eteric acest ceva mai subtil. Corpul eteric este mai subtil decât aerul. Este atât de subtil, încât ne străbate fără ca în viața obișnuită să știm de existența lui. Corpul eteric este acela care, în stare de veghe, se află în permanentă mișcare, într-o mișcare regulată, în tot restul trupului uman, cu excepția capului. În cap, corpul eteric este lăuntric imobil.
În timpul somnului, situația este alta. Somnul începe ‒ și continuă apoi în același fel ‒ prin faptul că corpul eteric începe să se pună în mișcare și în cap. Așa că în timpul somnului noi avem în întreaga noastră ființă, în cap și în restul organismului, un corp eteric aflat în mișcare lăuntrică. Iar când visăm, să zicem, la trezire, atunci mai percepem, trezindu-ne, ultimele mișcări ale corpului eteric. Ele ni se prezintă sub formă de vise. Când ne trezim, noi mai percepem ultimele vibrații ale corpului eteric din regiunea capului; în cazul unei treziri bruște, acest lucru nu poate să aibă loc.
Cine meditează mult timp în felul descris ajunge treptat în situația de a forma imagini în corpul eteric aflat în stare de repaos din regiunea capului. În cartea citată, eu le numesc imaginațiuni. Și aceste imaginațiuni pe care le viețuim în corpul eteric, independent de corpul fizic, sunt prima impresie suprasensibilă pe care o putem avea. Ea ne aduce apoi în situația de a putea face abstracție cu totul de corpul nostru fizic și de a ne privi viața înapoi, până la naștere, în acțiunile ei, în mișcările ei, ca într-o imagine. Fenomenul descris adeseori de cei ce s-au scufundat sub apă și au fost gata să se înece: că își văd viața în mod retrospectiv, sub formă de imagini în mișcare, poate fi dezvoltat aici în mod sistematic, în așa fel încât în ele putem vedea toate rezultatele vieții noastre pământești actuale.
Primul lucru pe care ni-l dă cunoașterea inițiatică este posibilitatea de a contempla propria noastră viață sufletească. Este, în orice caz, altfel decât se presupune de obicei. De obicei se presupune în mod abstract că această viață sufletească este ceva țesut din reprezentări. Când o descoperim sub adevărata ei înfățișare, ea este ceva creator, ea este, totodată, cea care a lucrat în copilăria noastră, care ne-a modelat creierul în mod plastic, cea care pătrunde tot restul trupului și face ca în el să existe o activitate plastică, modelatoare, creând în fiecare zi starea noastră de veghe, ba chiar și activitatea noastră digestivă.
Acest ceva activ din organism îl numim corpul eteric al omului. Nu este un corp spațial, ci un corp temporal. De aceea puteți descrie corpul eteric ca formă spațială numai dacă sunteți conștienți de faptul că faceți același lucru ca în cazul în care pictați un fulger de pe cer. Când pictați fulgerul, pictați, bineînțeles, doar un moment; fixați pe pânză acel moment. Corpul eteric uman poate fi fixat sub o formă spațială tot numai într-un moment al lui. În realitate, noi avem un corp fizic spațial și un corp temporal, un corp eteric, aflat în permanentă mișcare. Și are sens să vorbim despre acest corp temporal, pe care-l contemplăm ca pe o mare retrospectivă unitară ce se întinde până în momentul nașterii noastre, din clipa în care ajungem în situația de a face această descoperire. Este primul lucru pe care-l putem descoperi, în primă instanță, în noi înșine, drept predispoziții suprasensibile.
Ce se întâmplă în evoluția sufletului sub influența unor procese sufletești de felul celor descrise, se vede mai ales din întreaga schimbare a dispoziției sufletești, a constituției sufletești, la omul care caută cunoașterea inițiatică. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că cel ce vine spre inițiere apare dintr-o dată ca un om cu totul schimbat, ca și cum ar fi altul. Dimpotrivă, cunoașterea inițiatică modernă trebuie să-l lase pe om în mijlocul lumii, astfel încât, chiar dacă ajunge la inițiere, să-și poată duce viața mai departe așa cum a început-o. Dar în ceasurile și momentele în care se ocupă cu cercetarea suprasensibilă, omul a devenit, în orice caz, prin inițiere, altul decât cel din viața obișnuită.
Aș vrea să scot în evidență mai ales un moment important, care distinge cunoașterea inițiatică. Omul simte din ce în ce mai mult și mai mult, pe măsură ce înaintează în trăirea suprasensibilului, că propria sa corporalitate îi dispare, vreau să spun: în privința acelor lucruri la care corporalitatea participă în viața obișnuită. Să ne întrebăm în ce fel iau naștere, în viață, judecățile noastre. Creștem, ne dezvoltăm în perioada copilăriei. În viața noastră se înrădăcinează simpatia și antipatia. Simpatie și antipatie față de fenomenele naturii, simpatie și antipatie mai ales față de alți oameni. La toate acestea participă trupul nostru, corpul nostru. Noi introducem în acesta simpatia și antipatia, care în mare măsură își au temeiul în procesele fizice ale trupului nostru. În momentul în care candidatul la inițiere se înalță în lumea suprasensibilă, el se transpune într-o lume în care această simpatie și antipatie, legate de corporalitate, îi devin din ce în ce mai străine, în timp ce se află în suprasensibil. El iese din sfera lucrurilor de care este legat prin corporalitatea sa. Dacă vrea să-și reia viața obișnuită, trebuie să intre din nou, aș spune, în simpatiile și antipatiile sale obișnuite, lucru care în rest are loc ca ceva de la sine înțeles. Când ne trezim dimineața, suntem în trupul nostru, manifestăm aceeași iubire față de lucruri și oameni, aceeași simpatie sau antipatie pe care le-am avut în ajun. Aceasta are loc de la sine. Dar când zăbovim în suprasensibil și vrem să ne întoarcem la simpatiile și antipatiile noastre, e necesar să depunem efort, trebuie, aș spune, să ne cufundăm în propria noastră corporalitate. Această ridicare din corporalitate este un fenomen care arată că am înaintat, într-adevăr, cu un pas. Apariția unor simpatii și antipatii mai generoase este ceva ce se integrează treptat în ființa inițiatului.
Într-un anumit punct, dezvoltarea în sensul inițierii se arată cu deosebită intensitate: este vorba de efectul memoriei, al amintirii, în timpul cunoașterii inițiatice. Ne viețuim pe noi înșine în viața obișnuită. Memoria noastră este uneori puțin mai bună, alteori puțin mai slabă, dar ne cucerim amintirea. Avem diferite trăiri; mai târziu, ne amintim aceste trăiri. Dar cu ceea ce trăim în lumile suprasensibile nu este tot așa. Aici putem trăi lucruri mărețe, frumoase, importante ‒ de îndată ce le-am trăit, s-a terminat. Și trebuie să le trăim din nou, dacă e ca ele să stea din nou în fața sufletului. Ele nu se întipăresc în memorie în modul obișnuit. Se întipăresc în memorie numai dacă transpunem mai întâi, cu mult efort, în noțiuni, ceea ce viețuim în suprasensibil, numai dacă ne trimitem intelectul dincolo, în lumea suprasensibilă. Este un lucru foarte greu. Căci trebuie să gândim dincolo exact la fel ca și aici, fără ca trupul să ne ajute să gândim. De aceea e necesar să ne fi fortificat înainte noțiunile, să fi devenit înainte un om cu o logică perfectă, pentru ca să nu uităm logica în momentele în care vedem în suprasensibil. Tocmai clarvăzătorii primitivi văd unele lucruri în timp ce se află dincolo, dar ei uită logica,. Așa că tocmai când trebuie să-i comunicăm unui alt om niște adevăruri suprasensibile, observăm această schimbare survenită în facultatea amintirii, în privința adevărurilor suprasensibile. Și de aici vedem că corpul nostru fizic participă la activitatea memoriei, nu a gândirii, ci la activitatea memoriei care intră întotdeauna în sfera suprasensibilului.
Dacă-mi dați voie să fac o remarcă personală, ea este următoarea: când țin eu însumi conferințe, este altfel decât atunci când se țin conferințe în mod obișnuit. Atunci, în majoritatea cazurilor, se vorbește din memorie: vorbitorul prezintă din memorie lucruri pe care le-a învățat, pe care le-a gândit. Cel ce dezvoltă în mod real adevăruri suprasensibile trebuie să le creeze întotdeauna chiar în momentul în care le prezintă. Așa că eu pot să țin de treizeci, de patruzeci, de cincizeci de ori aceeași conferință, și totuși niciodată ea nu este pentru mine aceeași. Bineînțeles, așa stau lucrurile și în rest, dar această independență față de memorie, această transpunere într-o viața interioară apare într-o măsură deosebit de largă când a fost atinsă o treaptă lăuntrică a memoriei.
Cele povestite de mine acum despre facultatea de a introduce formele în corpul eteric al capului nostru, care ne dă apoi posibilitatea de a vedea corpul temporal, corpul eteric, până în momentul nașterii noastre, ne creează o dispoziție cu totul deosebită față de Cosmos. Ne pierdem, ca să zic așa, propria noastră corporalitate, dar ne simțim transpuși cu trăirile noastre în Cosmos. Conștiența ni se dilată în întinderile eterului. Nu mai privim nici o plantă, fără să ne cufundăm în procesele ei de creștere. O urmărim de la rădăcină până la floare. Trăim în sevele ei, în procesele ei de înflorire și rodire. Ne putem cufunda în viața animalelor, potrivit cu forma lor, dar mai ales în viața celorlalți oameni. Cea mai mică trăsătură sau mișcare pe care o sesizăm la un alt om ne conduce, să spunem așa, în interiorul întregii sale vieți sufletești, în așa fel încât simțim că acum nu suntem în noi înșine, ci, în răstimpul acestei cunoașteri suprasensibile, ne aflăm în afara noastră.
Dar trebuie să ne putem întoarce mereu-mereu ‒ acest lucru e necesar ‒ în trup, căci altfel omul este doar un mistic leneș, nebulos, un exaltat, dar nu un cunoscător al lumilor suprasensibile. Trebuie să putem trăi în lumile suprasensibile și în același timp să ne putem transpune înapoi în viață, astfel încât să stăm solid pe amândouă picioarele noastre. De aceea, când expun asemenea lucruri referitoare la lumile suprasensibile, simt nevoia să subliniez întotdeauna că, după mine, pentru a fi un bun filosof, este necesar, mai mult chiar decât logica, să știm cum se face un pantof sau o haină, să ne situăm într-un mod cu adevărat practic pe solul vieții. De fapt, un om n-ar trebui să cugete niciodată asupra vieții dacă nu este situat în viață într-un mod cu adevărat practic. Această afirmație este valabilă însă într-un grad și mai înalt pentru cel ce caută cunoștințe suprasensibile. Cunoscătorii suprasensibilului nu pot deveni niște visători, niște exaltați, niște oameni care nu sunt în stare să stea cu amândouă picioarele pe pământ. Fiindcă atunci ne pierdem, căci trebuie într-adevăr să ieșim din noi înșine. Dar această ieșire din noi înșine nu trebuie să ne facă să ne pierdem. Pe baza unei cunoașteri de felul celei prezentate aici a fost scrisă cartea Știința ocultă.
Dar pe urmă se cere să putem înainta mai departe în această cunoaștere suprasensibilă. Și aceasta se întâmplă dacă dezvoltăm meditația în continuare. La început zăbovim cu meditația asupra anumitor reprezentări sau complexe de reprezentări și fortificăm astfel viața sufletească. Dar acest lucru nu este încă suficient pentru a intra cu totul în lumea suprasensibilă; pentru aceasta e necesar să mai exersăm și altceva, nu doar să zăbovim asupra reprezentărilor, nu doar să ne concentrăm întreg sufletul asupra lor, ci să fim în stare să le și alungăm afară din conștiență atunci când vrem. După cum și în viața obișnuită putem să ne îndreptăm privirile spre ceva și apoi să le abatem în altă parte, trebuie să învățăm și în evoluția suprasensibilă să ne concentrăm puternic asupra unui conținut sufletesc și apoi să-l putem da iarăși afară din suflet.
Deja în viața obișnuită nu e ușor să faci așa ceva. Gândiți-vă cât de puțin este omul în măsură să-și alunge gândurile. Uneori niște gânduri, mai ales dacă sunt neplăcute, îl urmăresc pe om zile în șir. El nu este în stare să le alunge. Dar este cu atât mai greu s-o facem după ce ne-am obișnuit să ne concentrăm pe un gând. Un conținut de gânduri pe care ne-am concentrat, în cele din urmă începe să ne stăpânească și e necesar să depunem cel mai mare efort pentru a-l alunga din nou. Dar dacă am perseverat suficient de mult cu acest exercițiu, vom reuși să alungăm, să eliminăm din conștiență întreaga retrospectivă a vieții noastre, care se întinde până în momentul nașterii, întregul corp eteric, acest corp temporal, cum îl numesc eu.
Aceasta este, bineînțeles, o treaptă a evoluției, până la care trebuie să ajungem. Trebuie să devenim mai întâi maturi; prin eliminarea reprezentărilor meditate noi ne însușim forța de a da la o parte acest colos sufletesc, acest uriaș sufletesc; întregul rechin îngrozitor al vieții noastre de până acum, dintre momentul actual și acela al nașterii noastre ‒ trebuie dat afară. Dacă reușim să-l dăm afară, apare pentru noi ceea ce aș numi o „conștiență mai trează”. Suntem, pur și simplu, în stare de veghe, fără ca în conștiența trează să fie ceva. Dar pe urmă ea se umple. Exact la fel cum în plămâni năvălește aerul de care are atâta nevoie, acum năvălește în conștiența goală, care a luat naștere în felul descris, lumea spirituală reală.
Aceasta este inspirația. Acum în noi se revarsă ceva care nu este o materie mai subtilă, cum s-ar putea crede, este ceva care se raportează la materie precum se raportează pozitivul la negativ. Contrariul materiei năvălește acum în ființa umană eliberată de eter. Acesta este aspectul important, că ne putem da seama: spiritul nu este doar o materie mai subtilă și mai eterizată; nu e adevărat. Dacă spunem că materia este pozitivul, va trebuie să spunem că spiritul este, în raport cu materia, negativul. E ca și cum eu aș avea în portofel marea avere constând din 5 șilingi. Dacă am cheltuit unul, mai am doar 4; mai cheltuiesc încă unul și mai am doar 3 ș.a.m.d., până când nu mai am nici unul. Pe urmă pot începe să fac datorii. Când am o datorie de un șiling, am mai puțin de un șiling.
După ce, prin metoda pe care am dezvoltat-o, am dat la o parte corpul eteric, nu ajung într-un eteric și mai subtil, ci în ceva care este opus eterului, la fel cum sunt datoriile față de avere. Și de-abia acum știu din experiență proprie ce este spiritul. Spiritul intră în noi prin inspirație, și primul lucru pe care-l percepem acum este ceea ce era cu sufletul și cu spiritul nostru într-o lume spirituală, înainte de naștere, respectiv, înainte de concepție. E viața preexistentă a entității noastre spiritual-sufletești. Înainte am văzut-o în eter, până la momentul nașterii noastre. Acuma privim dincolo de naștere, respectiv de concepție, în lumea spiritual-sufletească, și ajungem să ne percepem pe noi înșine, așa cum eram înainte de a fi coborât din lumile spirituale și de a fi luat un corp fizic, pe linie ereditară.
Pentru cunoașterea inițiatică, asemenea lucruri nu sunt niște adevăruri filosofice, pe care le născocim, ci sunt niște experiențe trăite, dar niște experiențe care pot fi dobândite numai dacă ne pregătim pentru ele așa cum am arătat acum. Așa că primul lucru de care avem parte când intrăm în lumea spirituală este adevărul despre preexistența sufletului uman, respectiv a spiritului uman, și noi învățăm acum să privim veșnicul în mod nemijlocit.
De multe secole omenirea europeană a privit veșnicia mereu numai într-o direcție, în direcția nemuririi. Ea a întrebat mereu numai așa: ce devine sufletul după ce, la moarte, părăsește trupul? ‒ Acesta este, bineînțeles, dreptul egoist al oamenilor, fiindcă pe oameni îi interesează din motive egoiste ce se întâmplă după moarte. Vom vedea imediat că și noi putem vorbi despre nemurire; dar de cele mai multe ori despre nemurire se vorbește din motive egoiste. Ceea ce a fost înainte de naștere îi interesează mai puțin pe oameni. Ei își spun: noi suntem aici. ‒ Ceea ce a fost înainte, are valoare doar pentru cunoaștere. Dar nu obținem ceva valoros pentru cunoaștere dacă nu ne îndreptăm cunoașterea spre ceea ce conținea existența noastră înainte de concepție.
În limbile moderne e nevoie de un cuvânt care de-abia el face ca veșnicul (das Ewige) să fie ceva complet. N-ar trebui să vorbim numai despre nemurire (Unsterblichkeit), ci ar trebui să vorbim, de asemenea ‒ aici va fi cam greu de tradus ‒, despre nenaștere (Ungeborenheit), fiindcă veșnicia constă din nemurire și nenaștere, iar cunoașterea inițiatică descoperă nenașterea înainte de nemurire.
Putem urca încă o treaptă înspre lumea suprasensibilă, dacă ne străduim în activitatea noastră spiritual-sufletească să ne eliberăm și mai mult de reazemul trupesc. O putem face dacă deplasăm centrul de greutate al exercițiilor de meditație și concentrare în direcția exercițiilor de voință.
Aș vrea să aduc în fața sufletelor dvs. un exercițiu de voință simplu, cu ajutorul căruia puteți studia principiul care intră aici în considerare. În viața de toate zilele ne-am obișnuit să gândim în pas cu evenimentele lumii. Noi lăsăm ca lucrurile să se apropie de noi așa cum se petrec ele. Gândim mai întâi ceea ce s-a apropiat de noi mai întâi și gândim mai târziu ceea ce s-a apropiat de noi mai târziu. Și chiar dacă în gândirea mai logică nu gândim în pas cu desfășurarea temporală a evenimentelor, în substrat există totuși tendința de a ne ține de cursul exterior, real, al faptelor. Ca să exersăm în domeniul raporturilor de forțe spiritual-sufletești trebuie să ne eliberăm de cursul exterior al lucrurilor. Și aici, un bun exercițiu, care este totodată un exercițiu de voință, constă în următoarele: încercăm să trecem în revistă, în gând, trăirile avute de noi peste zi, de dimineața până seara, în sens invers, adică nu de dimineața până seara, ci începând cu seara și terminând cu dimineața, având în vedere cât mai mult posibil aspectele de amănunt.
Să presupunem că în cadrul unei asemenea retrospective asupra zilei ce se încheie ajungem la momentul în care am urcat o scară. Ne reprezentăm că mai întâi suntem sus, apoi pe ultima treaptă, pe penultima ș.a.m.d. Coborâm, facem drumul în sens invers. ‒ La început vom fi în stare să ne reprezentăm în acest mod, în sens invers, doar niște episoade din viața zilei respective, poate de la ora 6 până la ora 3, sau de la ora 12 până la ora 9 ș.a.m.d., până când ajungem la momentul trezirii. Dar cu timpul ne vom însuși o anumită tehnică, care ne va da posibilitatea de a face să treacă, într-adevăr, prin fața sufletului nostru, în sens invers, sub formă de imagini, viața zilei respective sau a zilei precedente, sub forma unei panorame derulate de la sfârșit spre început. Dacă suntem în stare ‒ și aici este esențialul ‒ să ne desprindem total, cu gândirea noastră, de felul cum se derulează fenomenele realității în mod tridimensional, atunci vom vedea că am realizat o fortificare imensă a voinței noastre. Vom reuși să ajungem la acest rezultat și dacă ne însușim capacitatea de a simți o melodie în sens invers sau dacă ne reprezentăm o piesă de teatru în cinci acte, desfășurându-se în sens invers, începând cu actul V, IV ș.a.m.d., până la actul I. Prin toate aceste metode ne fortificăm voința, prin faptul că, pur și simplu, o facem puternică în interiorul ei și o eliberăm în exterior din încătușarea senzorială de evenimentele reale.
Se pot adăuga apoi exerciții de felul celor la care m-am referit deja în alte conferințe mai vechi, de exemplu, să ne privim pe noi înșine, ca să vedem ce obiceiuri avem. Ne propunem în mod ferm și aplicăm o voință de fier pentru a ne forma în câțiva ani, într-o anumită direcție, alt obicei. Amintesc ca exemplu numai faptul că orice om are în scrisul lui ceva ce poate fi numit caracterul acelui scris. Dacă ne străduim cu o voință de fier să ne formăm un alt scris, care nu mai seamănă deloc cu cel dinainte, pentru aceasta a fost necesară o forță interioară foarte mare. Dar al doilea scris trebuie să ne devină la fel de familiar, de obișnuit, ca și primul. Acesta e doar un fapt mărunt; există astfel de multe lucruri prin care putem schimba întreaga direcție fundamentală a voinței noastre prin propria noastră energie. Ajungem astfel treptat să nu mai primim acum în noi lumea spirituală sub formă de inspirație, ci să ne cufundăm în mod real, cu spiritul nostru eliberat de trup, în celelalte ființe spirituale, care există în afara noastră. Fiindcă o cunoaștere spirituală reală este o cufundare în entitățile care există sub formă spirituală în jurul nostru când privim lucrurile și ființele fizice. Dacă vrem să cunoaștem ceva spiritual, trebuie să ieșim mai întâi din noi înșine. Am descris acest lucru. Pe urmă, trebuie să ne însușim însă facultatea de a ne cufunda în lucruri, și anume în lucrurile și entitățile lumii spirituale.
Devenim în stare să facem așa ceva numai după ce am făcut niște exerciții inițiatice de felul celor pe care le-am descris adineaori, când, într-adevăr, nu mai suntem deranjați de propriul nostru corp, când ne putem cufunda în spiritualul lucrurilor și ființelor; când nu ne mai apar nici culorile plantelor, ci ne cufundăm noi înșine în culorile plantelor, când nu mai vedem plantele colorate, ci colorându-se. Dacă știm că cicoarea de pe marginea drumului nu e albastră doar când o privim noi, că noi ne putem cufunda lăuntric în floare, în așa fel încât trecem și noi prin procesul înălbăstririi, atunci ne situăm în mod intuitiv în interiorul acestui proces și pe urmă, pornind de aici, ne putem extinde cunoașterea spirituală tot mai mult și mai mult.
După diferite simptome ne putem da seama că am înaintat, într-adevăr, cu asemenea exerciții. Aș vrea să menționez două dintre ele, dar există multe. Primul constă în faptul că începem să avem cu totul alte concepții despre lumea morală decât aveam înainte. Pentru simplul intelectualism, lumea morală are un caracter ireal. Bineînțeles, dacă a rămas cuviincios în cadrul epocii noastre materialiste, omul se simte dator să respecte, în virtutea datoriei, morala tradițională; totuși, el gândește, chiar dacă nu și-o mărturisește nici lui însuși: prin faptul că am săvârșit binele, nu s-a întâmplat ceva la fel de concret ca atunci când un fulger străbate spațiul sau un tunet se rostogolește prin spațiu. Nu se gândește că o faptă morală este la fel de reală ca fulgerul și tunetul. Când ne transpunem în lumea spirituală, ne dăm seama că ordinea morală a lumii nu este doar la fel de reală ca și cea fizică, ci că, mai mult, ea posedă un grad de realitate mai înalt. Treptat, ajungem să înțelegem că această întreagă epocă se poate să dispară, se poate dizolva, cu ingredientele și procesele ei fizice; dar viața morală care se revarsă din noi va continua să existe în efectele sale. Ni se revelează realitatea lumii morale. Lumea fizică și lumea morală, existența și devenirea, devin una. Noi avem trăirea reală a faptului că lumea are și legile ei morale ca legi obiective.
Acest lucru face să crească sentimentul responsabilității noastre față de lume. Și ne dă o cu totul altă conștiență, o conștiență de care omenirea modernă are chiar foarte mult nevoie. Omenirea modernă, care-și îndreaptă privirile spre începuturile Pământului, spre felul cum el s-a format dintr-o nebuloasă originară, spre faptul că din această nebuloasă originară a apărut viața și omul își ia din aceasta, ca dintr-o fata morgana, lumea ideilor; această omenire, care-și îndreaptă privirile spre moartea termică, în sensul că întreaga lume în sânul căreia trăiește va fi transpusă într-un mare câmp acoperit de morminte: această omenire are nevoie să știe că există ordinea morală a lumii. În fond, acest adevăr poate fi cucerit pe deplin prin cunoașterea spirituală. Nu pot decât să dau de înțeles acest lucru.
Un alt simptom constă în faptul că nu se poate ajunge la această cunoaștere intuitivă, la această cufundare în lucrurile exterioare, fără a fi trecut printr-o suferință intensificată, printr-o durere intensificată ‒ intensificată în comparație cu acea durere pe care am caracterizat-o deja când am vorbit despre cunoașterea imaginativă, spunând că trebuie să ne transpunem din nou, cu efort, în simpatiile și antipatiile noastre, lucru care, când trebuie să se întâmple, provoacă întotdeauna durere. Acum durerea devine o trăire cosmică bazată pe empatie a întregii suferințe care există în substratul existenței.
Ușor se poate pune întrebarea: de ce zeii sau Dumnezeu creează suferința? Suferința trebuie să existe, dacă e ca lumea să se înalțe, în frumusețea ei, din suferință. Dacă noi avem astăzi ochi ‒ vreau să mă exprim în mod popular ‒, aceasta se datorează faptului că într-un organism încă nediferențiat a fost dezgropată mai întâi acea viață organică din care s-a dezvoltat apoi forța văzului; iar aceasta, transformată, a dus la formarea ochiului. Dacă astăzi noi am mai percepe micile procese neînsemnate care au loc în retină când vedem, atunci am afla că până și acest lucru este o durere care zace pe fundalul existenței. Pe fundalul existenței zace întreaga frumusețe, frumusețea se poate dezvolta numai din durere. Și trebuie să putem simți această durere, această suferință. Ne putem transpune cu adevărat în lumea suprasensibilă numai dacă traversăm suferința. Acest lucru poate fi spus deja, într-un grad mai mic, pe o treaptă inferioară a existenței. Orice om care și-a cucerit puțină cunoaștere va putea face o mărturisire, va spune: pentru împrejurările fericite și pentru bucuriile pe care le-am avut în viață, sunt recunoscător destinului meu. Dar cunoștințele mele le-am cucerit numai prin durerile și suferințele îndurate.
Dacă simțim acest lucru deja la început față de o cunoaștere inferioară, îl putem trăi și prin faptul că ne autodepășim, că ne croim drum, prin durerea pe care o simțim drept durere cosmică, spre viețuirea neutră în Cosmosul spiritual. Trebuie să depunem efort pentru a ajunge să viețuim în mod empatic procesele tuturor lucrurilor; și atunci am ajuns să avem cunoașterea intuitivă. Dar atunci, de asemenea, suntem situați cu totul în sânul unei vieți de cunoaștere care nu mai este legată de trup, care se poate întoarce în mod liber la trup, pentru a fi iarăși în lumea senzorială, până la moarte, dar care acum știe pe deplin ce înseamnă să fii în mod real, să fii cu adevărat în afara trupului, ca entitate spiritual-sufletească.
Dacă am înțeles acest lucru, atunci avem imaginea cognitivă a ceea ce se întâmplă în momentul în care, la moarte, părăsim corpul fizic, atunci știm ce înseamnă să treci prin poarta morții. Realitatea care ne vine în întâmpinare, că spiritual-sufletescul trece într-o lume spiritual-sufletească în momentul în care iese din corpul fizic, este viețuită de cercetătorul spiritual drept trăire a cunoașterii când s-a înălțat până la cunoașterea intuitivă, deci când știe cum este în lumea spirituală, când nu mai avem drept reazem un corp fizic. Apoi el se întoarce cu această cunoștință, după ce a cuprins-o sub formă de noțiune, în corpul fizic. Esențialul este aici că un asemenea om învață să trăiască și fără trup, cucerindu-și astfel și cunoașterea situației care apare când, deocamdată, nu mai avem nevoie de trup, îl depunem prin moarte și trecem într-o lume spiritual-sufletească.
Nici aici cunoașterea inițiatică nu dă o speculație filosofică, ci o experiență trăită în legătură cu nemurirea, o experiență anticipativă, o trăire anticipativă. Știm cum va fi atunci. Nu viețuim realitatea deplină a acestui moment, ci o imagine reală, care coincide însă până la un punct cu realitatea deplină a momentului morții. Viețuim nemurirea. Este, așadar, și din acest punct de vedere, o trăire pe care o includem în cunoaștere.
Am încercat să vă descriu felul cum ne înălțăm pe treptele imaginației, inspirației și intuiției, și cum, prin aceasta, ne cunoaștem în primă instanță pe noi înșine, ca om în realitatea sa deplină. În trup ne cunoaștem cât timp suntem în trup. Trebuie să ne eliberăm de trup, cu ființa noastră spiritual-sufletească, și de-abia atunci dezlegăm enigma omului întreg. Fiindcă ceea ce cunoaștem prin trup, prin organele noastre de simț, prin ceea ce, ca gândire, pornește de la experiențele senzoriale, și care pentru gândirea obișnuită este legat de trup, în special de sistemul neuro-senzorial, cu toate acestea ajungem să cunoaștem numai o parte constitutivă a omului. Omul întreg, complet, ajungem să-l cunoaștem numai dacă avem voința de a ne înălța până la acele cunoștințe care provin din știința inițiatică. Aș vrea să subliniez încă o dată: după ce asemenea lucruri au fost cucerite, ele pot fi înțelese de orice om care se apropie de ele cu un simț lipsit de prejudecăți, dacă-și folosește mintea umană sănătoasă. Exact la fel cum putem să verificăm cu mintea umană sănătoasă ceea ce spun despre lume astronomii sau biologii. Și vom găsi atunci că această verificare este prima treaptă a cunoașterii inițiatice. Pentru că omul nu este făcut pentru neadevăr și eroare, ci pentru adevăr, trebuie să avem mai întâi o impresie a faptului că știința inițiatică e adevărată, și pe urmă, atâta cât permite destinul, vom putea să înaintăm tot mai mult, încă din această viață pământească, în lumea spirituală. Trebuie să se împlinească și în epoca modernă, și anume, într-un mod superior cuvântul care era înscris pe frontispiciul templului din Delphi: „Omule, cunoaște-te!”. În mod absolut sigur, prin aceasta nu se înțelege o intrare în interiorul omului, ci acesta era un îndemn de a căuta entitatea umană: trupul; esența nemuririi, esența prenatalității: spirit nemuritor, și mijlocitorul între pământ, care există în timp, și spirit: suflet. Fiindcă adevăratul om, omul real, constă din trup, suflet și spirit. Trupul poate fi cunoscut numai de către trup, sufletul poate fi cunoscut numai de către suflet, spiritul poate fi cunoscut numai de către spirit. De aceea, trebuie să ne străduim să găsim în noi spiritul ca entitate activă, ca să putem cunoaște apoi spiritul și în lume.
