Onorat auditoriu şi dragi prieteni!
Permiteţi-mi să vă adresez salutul meu cel mai călduros, la începutul acestui eveniment. Dacă aţi fi apărut aici cam cu 4 sau 5 luni înainte, în acest mod atât de îmbucurător pentru noi, atunci
aş mai fi putut să vă salut în acea clădire de dincolo [Nota 1], pe care am numit-o Goetheanum şi care v-ar fi adus aminte cu formele sale, cu întreaga sa configurare artistică, de ceea ce este voit să
pornească de aici din Dornach, de la Goetheanum. Nenorocirea care este atât de îngrozitor de dureroasă pentru cei mulţi care au îndrăgit atât de mult Goetheanumul, nenorocirea din noaptea de
Anul Nou ne-a luat acest Goetheanum şi deocamdată va trebui să realizăm ceea ce vroia să domnească drept spirit înăuntrul acesui înveliş material artistic, fără a beneficia de acesta.
Îndeosebi permiteţi-mi să salut cordial acele personalităţi care au ajuns aici din Elveţia şi care întăresc felul în care, în ciuda tuturor duşmăniilor care ne-au lovit în ultima vreme, tocmai pe acest pământ, au căpătat un anumit interes pentru lucrarea noastră, înspre latura pedagogică. Cu o deosebită împăcare permiteţi-mi să îi salut şi pe prietenii pedagogiei antroposofice, sau pe aceia care gândesc că pot să devină din aceştia aici, care au apărut în număr atât de mare din Cehoslovacia. Căci ei întăresc astfel tocmai faptul că chestiunea pedagogică trebuie considerată şi ea în prezent printre întrebările generale ale omenirii, într-un mod cu totul remarcabil. La nivelul marii semnificaţii sociale la care trebuie să ajungă chestiunea pedagogică, ea poate să ajungă doar atunci când este considerată în acest stil de către personalităţile pedagogilor înşişi. Apoi adresez un salut şi acelor personalităţit care s-au regăsit aici şi din alte ţări, lucru prin care este afirmat deja felul în care ceea ce este căutat urmează să fie o chestiune cu adevărat internaţională, o chestiune generală a omenirii.
Şi mai permiteţi-mi să îi salut şi pe prietenii noştrii, profesorii din Şcoala Waldorf din Stuttgart, care au apărut în principal pentru a conlucra aici pornind din practica lor pedagogică din Şcoala Waldorf, care ne sunt valoroşi aici în primul rând pentru că au vrut să participe la această acţiune, ei fiind adânc implicaţi în chestiunea noastră.
Astăzi va fi vorba despre faptul că voi pregăti un fel de introducere la ceea ce vrem să prelucrăm împreună în următoarele zile.
Despre pedagogie şi sistemul educaţional se vorbeşte astăzi, în orce caz, nespus de mult. Nenumăraţi oameni din cercul celor care au de educat şi instruit copiii vorbesc despre impulsuri necesare pentru reformare, tocmai în relaţie cu sistemul educaţional şi de instruire. Iar noi putem spune chiar așa: există nespus de multe puncte de vedere din care se vorbeşte aici. Dacă privim către toate aceste puncte de vedere şi către ceea ce se vorbeşte din aceste puncte de vedere, uneori cu un uriaş entuziasm pentru o nouă configurare şi reformă a sistemului educaţional şi de instruire, atunci ar trebui chiar să ne temem şi să ne înfricoşăm. Nu numai pentru că, pentru început, cu adevărat putem cu greu să facem abstracţie de felul în care urmează să rezulte o anumită unitate din aceste puncte de vedere extrem de multilaterale, dintre care desigur fiecare afirmă că doar el e singurul şi unicul care poate să aibă dreptate; ci mai este încă o cu totul altă latură dinspre care ar putea, să zicem, să ni se facă frică şi groază. Punctele de vedere care sunt afirmate aici, ele mă înfricoşează mai puţin, căci necesităţile vieţii produc chiar în multiple privinţe echilibrări, rotunjiri ale celor care sunt spuse din aceste puncte de vedere. Dar este ceva diferit ce se înalță tot mereu din sufletul meu atunci când astăzi, am putea spune, îl auzim vorbim despre o nouă configurare a sistemului de educaţie şi instruire pe aproape fiecare om pe care îl întâlnim. Şi de unde anume provin de fapt aceste gânduri de reformă prezentate cu un entuziasm atât de lăudabil? Ele provin din amintirea propriei tinereţi şi din amintirea propriei educaţii. Astfel au oamenii în adâncul sufletelor lor o nemulţumire înfiorător de adâncă faţă de propria lor educaţie, faţă de propria instruire de care au avut parte. Da, dar – prin faptul că avem acest sentiment, recunoaştem ceva extrem de straniu: şi anume recunoaştem că suntem îngrozitor de prost educaţi. De fapt trebuie, în timp ce aruncăm la vedere gândurile de reformă din aceste străfunduri, să spunem: suntem nişte oameni îngrozitor de prost educaţi. Şi, de fapt, această judecată, chiar dacă oamenii nu admit acest lucru şi nu recunosc în faţa altora, se află cu adevărat atât de lăuntric înăuntrul nuanţării deosebite a cuvintelor, a propoziţiilor din impulsurile lor de reformă, care sunt rostite. Câte cineva gândeşte aici: Dar cât de proastă a fost educaţia mea; acest lucru trebuie să se schimbe! – Da, dar aici ni se înfăşizează două lucruri în faţa sufletului, care nu sunt deloc consolatoare. Căci, în primul rând, dacă eşti atât de îngrozitor de prost educat, dacă au năvălit peste cineva toate relele posibile în timpul propriei educări, atunci oare cum să ştim acuma cum se face educaţia bună? De unde să fi învăţat, de fapt, acest lucru? – Aşadar, dacă facem referinţă la propria educaţie proastă pentru a face îndreptăţite gândurile de reformă educaţională, atunci nu merge prea bine acest lucru.
Iar un al doilea lucru ni se înfăţişează atunci când ascultăm şi la modul şi felul în care unii oameni vorbesc despre propria lor educaţie şi propria lor instruire. Doresc să vă prezint aici un exemplu practic, căci doresc să vorbesc în toate cele opt zile întru totul nepornind de la teorie, ci peste tot din fundamente practice. Vedeţi dumneavoastră, tocmai a apărut cu câteva zile înainte o carte care de fapt nu mă interesază de altfel, dar care este interesantă prin faptul că se vorbeşte, anume în primele capitole, şi destul de mult, de către o personalitate despre propria educaţie şi propria instruire, de către o personalitate foarte stranie, astăzi extraordinar de renumită. Căci au apărut acum „Amintirile din viaţa mea” a lui Rabindranath Tagore [Nota 2]. Ei bine, deoarece eu nu am acelaşi interes pentru el precum alţi oameni din ziua de astăzi în Europa, îmi permit să spun că „Amintirile din viaţa mea” chiar nu mă interesează în rest în mod atât de deosebit, dar în privinţa sistemului de învăţământ ele oferă totuşi detalii destul de interesante.
Veţi recunoaşte faptul că ceea ce purtăm în viaţă dinspre zilele copilăriei drept cele mai frumoase lucruri, nu conţin nicidecum – chiar dacă instruirea şi educaţia au fost extraordinar de grozave – amintirea pentru detaliile care ne-au fost oferite într-una sau alta din orele de curs. Acest lucru chiar ar fi trist. Căci acele lucruri prin care suntem educaţi şi în care suntem instruiţi trebuie să treacă într-un gen de obiceiuri de viaţă, îndemânări de viaţă. Nu mai este permis să fim chinuiţi de detalii în viaţa ce îi urmează; acestea trebuie să se reverse într-un mare curent al practicii de viaţă. Însă ceea ce purtăm dincolo drept lucrul cel mai frumos din zilele în care am fost educaţi şi instruiţi este de fapt amintirea personalităţilor individuale ale învăţătorilor şi educatorilor. Iar în acest caz trebuie chiar socotită o fericire dacă mai putem să privim la o vârstă înaintată, cu o mulţumire intensă, la una sau alta dintre personalitatăţile dascălilor. Acesta este câştigul vieţii. Acest lucru aparţine întru totul şi de arta educaţiei şi practica educaţiei, faptul ca acest lucru să devină posibil pentru tot parcursul vieţii.
Ei bine, dacă deschidem pasajele corespunzătoare din amintirile din viaţa lui Tagore şi le privim din această direcţie şi vedem felul în care vorbeşte despre personalităţile pedagogilor, atunci acestea nu sunt chiar aşa că priveşte înapoi cu o înălţare sufletească intensă către aceste personalităţi ale învăţătorilor, spunând, de exemplu, următoarele: „Unul dintre profesorii din şcoala normală ne dădea şi ore particulare acasă. Corpul său era slab, faţa sa ca şi sfrijită, glasul său aspru. Arăta ca un baston de trestie viu.” – Am putea avea părerea că, din ceea ce ar fi necesar în chestiunile de educaţie şi instruire, ar fi de vorbit doar în cultura noastră europeană, care este atât de atacată de asiatici în multiple feluri. Dar observaţi din acestea că un bărbat, care a reuşit să ajungă la un renume, priveşte înapoi într-un asemenea fel la şcoala sa indiană. Aşadar – folosesc o expresie pe care o foloseşte chiar şi Tagore – ceea ce este mizeria şcolară pare în orice caz să nu mai fie internaţională doar în Europa, ci aceasta pare astăzi să fie deja cea mai răspândită problemă culturală. Şi vom avea de vorbit mult despre felul în care se reuşeşte ca cel care instruieşte, care educă, să înţeleagă să trezească interesul pentru ceea ce are el de prezentat. – Acum doresc să vă arăt şi un exemplu din amintirile despre viaţă ale lui Tagore, aşa cum priveşte el înapoi asupra interesului care i-a putut fi dezvoltat pentru limba engleză de către profesorul său de limbi străine acolo, în India. El spune: „Dacă mă gândesc în urmă la predarea sa în ansamblu, nu pot să spun că Aghor Babu a fost un dascăl aspru. El nu ne stăpânea cu bastonul.” Aşadar acest lucru ne indică bineînţeles înspre vremuri mai vechi, depăşite. Faptul că tocmai Tagore – dacă vă propuneţi să studiaţi „Amintirile despre viaţă” veţi vedea acest lucru – vorbeşte atât de extraordinar de mult despre baston, aceasta trebuie să fie încă dovada unei culturi primitive. Este destul de îndreptăţit să presupunem acest lucru dacă spune despre un profesor nu numai că ar fi un baston viu, ci că nu se serveşte de baston. El spune apoi mai departe: „Nici măcar reproşurile sale nu deveneau niciodată o ceartă. Însă oricare ar fi fost meritele sale personale, timpul său era seara şi obiectul său Engleza! Eu sunt sigur că chiar şi un înger i-ar apărea oricărui băiat bengalez drept un adevărat mesager al lui Jamas (zeul morţii), dacă după toată nenorocirea de peste zi din şcoală ar veni la el seara şi ar aprinde o lampă dezolant de tulbure, pentru a-l învăţa engleza.”
Iată, vedeţi un exemplu pentru felul în care o celebritate de astăzi vorbeşte despre felul în care a fost educată! Dar Tagore vorbeşte şi despre felul în care copilul aduce deja anumite necesităţi pentru educaţie şi instruire şi arată, prin aceasta, într-un mod cu totul adevărat pentru viaţă, felul în care trebuie să venim în întâmpinarea acelor lucruri care sunt cerute de fapt de un copil din partea noastră şi cum nu a fost cazul în cadrul educaţiei sale. Doresc să las în seama dumneavoastră aplicarea acestor lucruri asupra condiţiilor europene. Căci mi se pare cu totul simpatic ca aceste lucruri, care poate că ar trezi ici şi colo o reacţie neplăcută dacă le-am povesti pornind din condiţiile europene, să le sugerăm pornind acuma din condiţiile asiatice. Aplicarea europeană poate să fie făcută apoi de fiecare în parte.
Aşadar, Tagore povesteşte: „Aghor Babu încerca uneori să aducă înăuntru odată cu el zefirul ştiinţei, pe care îl întindea deasupra indiferenţei încăperii noastre şcolare. Într-o zi, el a scos din geantă un pachet învelit în hârtie şi a spus: ‹Astăzi vreau să vă arăt o operă de artă minunată a creatorului.› Spunând acestea, el desfăcu hârtia şi scoase la iveală un laringe omenesc, pe baza căruia ne-a explicat minunile acestui mecanism.
Mai ţin minte şocul pe care l-am resimţit atunci. Întotdeauna crezusem că întregul om ar vorbi – nu avusesem niciodată nici cea mai mică bănuială despre faptul că procesul vorbirii ar putea fi considerat atât de separat. Oricât de minunat ar fi mecanismul unei părţi individuale, cu siguranţă că el este mai puţin decât întregul om. Nu că acest lucru mi s-ar fi arătat pe atunci atât de clar, însă a stat la baza sentimentului meu de respingere. Faptul că învăţătorul pierduse acest adevăr din vedere probabil că era motivul pentru care elevul nu putea împărtăşi entuziasmul cu care el se apleca asupra obiectului.”
Ei bine, acesta a fost primul recul în ceea ce priveşte introducerea în fiinţa omenească însăşi. Dar a mai urmat şi un al doilea, care a fost şi mai neplăcut: „O altă dată, ne-a luat cu el în sala de disecţie a Facultăţii de medicină.” Putem să fim chiar convinşi că aici Aghor Babu vroia să le pregătească băieţilor o zi cu totul deosebit de sărbătorească. „Cadavrul unei femei bătrâne stătea întins pe masă. Acest lucru nu mă tulbură prea mult. Însă un picior desprins, care era culcat pe podea, m-a scos cu totul din fire. Vederea unui om în această stare frgmentară mi se păru atât de îngrozitoare, atât de absurdă, încât nu am putut scăpa zile în şir de impresia acestui picior întunecat la culoare, lipsit de expresivitate.”
Vedeţi tocmai dintr-un astfel de exemplu cum îi este omului tânăr atunci când sunt învățați despre omului însuși. Căci, în fond, astfel de lucruri sunt incluse în educaţie, numai pentru că ele par că ar rezulta în mod corect din desfăşurarea ştiinţei de astăzi. Este gândit aşa, firește, din perspectiva științifică, pe care – slavă Domnului, chiar trebuie să spunem – am preluat-o ca profesor, că este chiar grozav că se poate explica acum vorbirea pe baza unui model de laringe, sau că se poate explica particularitatea anatomo-fiziologică specială, interioară a unui picior. Căci în sensul gândirii şi concepţiilor ştiinţifice de astăzi nu este deloc nevoie de întregul om. – Dar toate acestea nu sunt încă, deocamdată, punctele de vedere care mă conving să citez tocmai aceste pasaje din amintirile despre viaţă ale lui Tagore. Despre aceasta vom mai vorbi pe parcursul acestei săptămâni, nu în legătură cu Tagore, ci în legătură cu chestiunea însăşi. Însă ceva diferit mă provoacă. Acesta e faptul următor: cine îl priveşte astăzi pe Tagore drept scriitor, drept poet, acela şi spune: acesta este un om remarcabil – şi pe bună dreptate. Iar acest bărbat relatează acuma povestea sa de viaţă şi arată către arta cu totul îngrozitoare a educaţiei şi instruirii pentru copilăria sa. Da, aici ne apare un gând destul de straniu, şi anume gândul că lui Tagore nu i-a dăunat cu nimic faptul că a fost prost educat şi instruit. Şi am putea acuma să avem acum următoarea părere: chiar nici nu strică dacă educaţia este oricât de rea; căci nu devenim doar un om cu totul nefericit, ci chiar un Tagore renumit. Iar astfel ne simţim, în dublă privinţă, de fapt astăzi de-a dreptul la ananghie când ascultăm toate cele date drept impulsuri pentru educaţie. Pe de o parte ne spunem: dacă trebuie să privim înapoi la felul în care noi înşine am fost atât de îngrozitor de needucaţi, de unde să ştim atunci cum să facem lucrurile mai bine? Pe de altă parte ne spunem: dar dacă este să devenim nu doar un om suportabil, ci chiar un om renumit, atunci se pare că o asemenea educaţie nu a dăunat de fapt cu nimic! De ce să folosim atunci atât de multă strădanie pentru ca educaţia să devină bună?
Observaţi că, dacă privim numai astfel asupra celor exterioare, ar putea să ne pară că astăzi ar trebui să ne preocupăm poate totuşi cu alte lucruri decât cu gânduri despre reforma din sistemul de educaţie şi învăţământ. Căci în primul rând ni se aprinde astfel o lumină dinspre propria noastră educaţie proastă, privitor la faptul, că de fapt, nu putem şti nimic isteţ, iar pe de altă parte – exemplele lui Tagore ar putea desigur să fie multiplicate de sute de ori, chiar dacă nu într-un format atât de extraordinar de plin de stil –, pe de altă parte suntem iarăşi presaţi de întrebarea: Da, dar este chiar atât de extraordinar de necesar să depunem atât de mult efort pentru a descoperi un ideal de educaţie, având în vedere că un om, care are atât de multe de criticat privitor la propria sa educaţie, a devenit totuşi chiar acel Tagore?
Dacă antroposofia, această mult contestată antroposofie – ar marca şi ea doar aşa – cum sunt preluate astăzi uneori gândurile de reformă – ar marca gânduri de reformă, atunci nici nu aş considera chiar atât de semnificativ, tocmai din perspectiva antroposofiei, să fie făcute experimente în arta educaţiei şi a predării. Dar antropsofia este totuşi, în fond, ceva cu totul diferit decât ceea ce îşi mai imaginează astăzi majoritatea oamenilor despre ea. Antroposofia reiese cu adevărat astăzi din cele mai adânci necesităţi culturale. Iar antroposofia nu face la fel precum oponenţii ei, să blameze în modul cel mai îngrozitor ceea ce nu aparţine imediat de ea, ci antroposofia vrea să admită binele peste tot unde se află el în lume şi să îl cunoască temeinic. – După cum spuneam, astăzi vreau să vă vorbesc doar introductiv; ceea ce prezint aici drept afirmaţii, aceste lucruri le vom găsi demonstrate chiar în următoarele zile. – Antroposofia atrage atenţia asupra felului grozav în care au fost de trei sau patru sute de ani încoace realizările ştiinţei, cât de grozave au devenit îndeosebi pe parcursul secolului al XIX-lea. Ea recunoaşte pe deplin aceste realizări ale ştiinţeilor naturii.
Dar antroposofia trebuie să privească nu doar la realizările particulare ale ştiinţelor naturii, ci trebuie să privească spre dispoziţia sufletească omenească ce rezultă din curentul ştiinţelor naturii din timpurile mai recente. Aici nu putem să spunem: Da, dar ce ne interesează ceea ce gândesc astăzi cei formaţi în domeniile particulare ale ştiinţei naturii; căci toate acestea nu au o mare însemnătate pentru omenire în general. – Astfel nu putem să spunem. Căci şi aceia care nu ştiu nimic despre ştiinţele naturii primesc astăzi cele mai importante fundamente pentru dispoziţia lor sufletească şi orientarea lor în lume din partea rezultatelor ştiinţelor naturii. Am putea chiar să afirmăm: oamenii care sunt cei mai ortodocşi în una sau cealaltă dintre direcţii au o mărturisire ortodoxă din tradiţie, din obişnuinţă, dar orientarea lor în lume, pe aceasta o au dinspre rezultatele ştiinţelor naturii. Dispoziţia sufletească a omenirii moderne preia tot mereu şi mereu un asemenea caracter, care provine tocmai de la ştiinţele naturii şi de la rezultatele lor grozave, care nu pot fi lăudate îndestul.
Dar pentru această dispoziţie sufletească a produs tocmai ştiinţa naturii ceva special. Ea i-a făcut omului tot mai mult şi mai mult cunoscută natura exterioară, dar l-a îndepărtat tot mai mult şi mai mult de esenţa sa omenească proprie. Căci oare ce facem atunci când abordăm omul din perspectiva ştiinţelor naturii? Noi învăţăm astăzi mai întâi într-un mod deja desăvârşit, am putea spune, legile fundamentale ale lumii neînsufleţite, anorganice. Apoi mărunţim omul, privim la felul în care se desfăşoară lucrurile în el fiziologic, chimic şi aplicăm ceea ce ştim din laborator asupra omului. Sau privim asupra altor regnuri ale naturii, asupra regnului vegetal, respectiv animal. Aici chiar ştiinţele naturii au claritate ele însele asupra faptului că încă nu are legităţi atât de mulţumitoare ca pentru regnul anorganic, dar – cel puţin în privinţa domeniului animal – ceea ce a fost învăţat aici este aplicat şi asupra omului. Prin aceasta, nici omul nu a devenit, am putea spune, pentru conştienţa populară acel om care se află drept coroană a creaţiei pământeşti, ci a devenit punctul final al şirului animal, este considerat şirul animal în gradele sale de desăvârşire până sus, la om. Sunt înţelese animalele până la un anumit grad, se reorientează apoi ceea au animalele, construcţia osoasă, construcţia musculară şi se obţine drept punct de final, ca animal aflat în poziţia cea mai înaltă – omul.
Dar o reală considerare a entităţii omeneşti nu a rezultat încă din aceasta până acuma. Acest lucru va fi nevoie să îl admitem, îndeosebi pentru detaliile care ne interesează tocmai din perspectivă pedagogică. Şi putem să spunem: în timp ce pentru concepţiile anterioare despre lume a stat îndeosebi omul în punctul central al tuturor concepţiilor, acuma a ieşit din acesta, nu se mai află în lăuntrul acestuia. Căci el este sufocat de perioadele geologice, el este sufocat de ceea ce se poate spune drept învăţătura evoluţiei pentru şirul animal. Suntem deja bucuroşi dacă, să zicem, putem să ne ducem înapoi pe şirul evolutiv al unui oscior din ureche şi să ajungem la piciorul pătrat al unei fiinţe mai jos aflate, încă animalice. Acesta este numai un exemplu; dar genul şi felul în care dinspre omenesc este organizată fiinţa fizică a omului în mod sufletesc spiritual: acest lucru a ieşit din câmpul vizual, acest lucru nu mai este prezent.
Iar acest lucru este considerat de aceea mult prea puţin, pentru că întotdeauna este considerat un asemena demers, cum e cel pe care tocmai l-am caracterizat, drept ceva de la sine înţeles. Căci acest lucru a fost produs tocmai de cultura modernă. Şi ar fi trist dacă nu l-ar fi produs; este chiar bine că l-a produs, căci omenirea nu putea să continue cu reprezentările dinainte, care existau înainte de perioada ştiinţelor naturii. Dar astăzi avem nevoie, tocmai în sensul gândirii ştiinţelor naturii, din nou de o nouă înţelegere a fiinţei omeneşti. Tocmai prin aceasta dobândim şi înţelegeri în esenţa lumii.
Adesea am încercat să clarific felul în care, tocmai dinspre perspectiva de astăzi care, după cum spuneam, nu este suficient de lăudată a ştiinţei naturii, sunt provocate cele mai puternice iluzii prin faptul că tocmai această perspectivă a ştiinţelor naturii are întotdeauna dreptate. Dacă putem undeva să dovedim că nu are dreptate, atunci lucrurile stau relativ simplu; însă dificil este să ne descurcăm acolo unde are dreptate. Vreau să vă dau un indiciu despre aceasta. Cum anume aflăm astăzi acea teorie care a devenit chiar un bun general al oamenilor educaţi – acea teorie care conduce apoi înapoi la apariţia Pământului, la felul în care a luat naştere sistemul planetar, conform renumitei teorii, astăzi chiar modificată, Kant-Laplace? [Nota 3] Se merge înapoi prin lungi perioade. Dacă cineva vorbeşte despre 20 de milioane de ani, atunci este de fapt un naiv, căci alţii vorbesc de 200 de milioane şi aşa mai departe. Sunt calculate procesele care se desfăşoară în prezent pe Pământ, pe bună dreptate – fizic nu se poate considera nimic altceva –, este considerat de exemplu cum se formează aici sau acolo o depunere, cum se formează o modificare sau o metamorfoză, iar acum ne formăm o reprezentare despre ceea ce este acum transformat în mod puternic, se calculează cât de mult trebuie să fi durat. De exemplu: dacă Niagara cade atât de mult timp peste pietrele care se află sub el şi se poate socoti cât de mult le toceşte, atunci se pot afla pentru un alt loc, unde este tocit mai mult, printr-o simplă multiplicare, care este foarte corectă, 20 de milioane de ani. Şi astfel se poate porni de la actualul punct de vedere şi se poate socoti pentru viitor când va trece Pământul în renumita moarte prin căldură şi aşa mai departe. Da, dar vedeţi dumneavoastră, acelaşi calcul aţi putea să îl organizaţi însă şi în alt fel. Dacă veţi observa numai de la an la an inima omenească, felul în care se modifică. Notaţi această modificare şi puteţi, printr-un calcul corect, să vă puneţi acum întrebarea, care corespunde întru totul unei metode corecte şi care ar putea să fie construită după modelul metodei geologice, cum a arătat inima omenească acum 300 de ani şi cum va arăta peste 300 de ani. Socoteala va fi absolut corectă, nu e nimic de spus. Dacă luăm un timp mediu al omului, cam în jurul vârstei de 35 de ani, vom obține o perioadă lungă de timp prin care ar fi putut să treacă inima omenească. Numai un mic amănunt a fost trecut cu vederea: inima omenească nu existase acum 300 de ani şi nici nu va mai exista peste 300 de ani. Aşadar socoteala este absolut corectă, dar treaba nu corespunde cu realitatea. – Căci noi suntem astăzi în perioada noastră intelectualistă prea mult orientaţi spre ce este corect şi ne-am dezvăţat cu totul de faptul că tot ceea ce trebuie să cuprindem în viaţă nu trebuie să fie numai corect logic, ci şi corespunzător cu realitatea.
Această noţiune ne va mai apărea pe alocuri pe parcursul acestei săptămâni. Dar uneori este şi aşa, că unele lucruri se pierd cu totul din vedere atunci când construim astăzi teorii corecte. Dar oare nu aţi trăit acest lucru – nu vreau să spun că dumneavoastră înşivă aţi făcut acest lucru, căci cei prezenţi sunt întotdeauna excluşi de la lucrurile pe care le spunem într-un mod nu tocmai simpatic –, oare nu aţi trăit acest lucru că rotirea planetelor în jurul corpului lor ceresc central, Soarele, este prezentată destul de ilustrativ deja în şcoală, prin faptul că este luată o foiţă de carton, este tăiată sub formă de cerc, este trecută printr-o picătură de ulei, se trece un ac cu gămălie prin ea, este lăsată să fie purtată de apă şi este pusă în rotaţie. Apoi se separă micile planete, planetuţele de ulei, şi este fabricat un minunat sistem planetar în miniatură. Chestiunea este acuma „dovedită”, bineînţeles. Ei bine, la lucrurile care fac parte din ordinea morală a lumii este foarte frumos când omul se uită pe sine însuşi, dar la experimentele ştiinţifice este tocmai primul fundament pentru crearea unei situaţii corespunzătoare realităţii, faptul de a nu uita niciuna dintre condiţii – iar cea mai importantă condiţie pentru faptul că aici a luat naştere ceva este tocmai domnul învăţător care învârte acul cu gămălie! Deci puteţi să dezvoltaţi acest lucru numai atunci până la nivel de ipoteză, când presupuneţi că un uriaş domn învăţător a învârtit istoria cu un uriaş ac cu gămălie cosmic; altfel, nici nu este permis să desfăşuraţi ipoteza.
Iar astfel stau ascunse, tocmai în cele mai corecte dintre lucrurile care reies astăzi din concepţia naturalistă asupra lumii, care nici nu pot fi combătute deloc în sine, în propria sa metodă, nespus de multe elemente ale unei dispoziţii sufleteşti necorespunzătoare realităţii, care sunt pur şi simplu duse în interiorul şcolii. Căci cum am putea altfel? Căci bineînţeles că trecem prin formarea specifică timpului! Acest lucru chiar este cu totul corect. Dar dacă ne aplecăm asupra unui asemenea calcul geologic, asupra unei astfel de comparaţii astronomice, dacă studiem lucrurile, atunci toate sunt corecte. Suntem uimiţi uneori doar de lucrurile nespus de intelectuale; este corect tot ce facem acolo – dar ne îndepărtează de realitate! Dar dacă vrem să educăm oameni, atunci nu este permis să deviem de la realitate; căci atunci realitatea chiar stă în faţa noastră, atunci trebuie să ne apropiem de omul însuşi. Dar într-un anumit sens a pătruns deja în gândirea despre practica educaţiei şi instruirii această neputinţă de apropiere de om. Aş dori să vă arăt acest lucru printr-un exemplu. Vedeţi dumneavoastră, dacă avem de educat un băiat sau o fată, atunci rezultă deja: unul este înzestrat pentru un lucru, pentru altceva mai puţin. Probabil că ştiţi deja toate aceste lucruri care sunt instruite astăzi despre această chestiune în pedagogie, eu doar le menţionez ca să ne putem înţelege. Găsim aşadar diferite înzestrări. Ei bine, cum ne apropiem astăzi de aceste înzestrări tocmai aici, unde aş spune că gândirea ştiinţifică a progresat cel mai mult? Căci cunoaşteţi cu toţii din studiul literaturii pedagogice: ne apropiem de ele prin aşa numita metodă corelativă. Formăm aici coeficientul de corelaţie, cum s-ar spune. Şi anume, atunci când două înzestrări se întâlnesc tot mereu, lucru care nu este niciodată o excepţie, punem coeficientul de corelaţie pentru aceste două înzestrări ca fiind 1. De fapt acest lucru nu există, dar este totuşi o presupunere. Dacă două înzestrări ar fi cu totul insuportabile reciproc, atunci marcăm acest fapt cu coeficientul de corelaţie 0. Iar prin această metodă verificăm acum felul în care se potrivesc înzestrările individuale ale copiilor. Aflăm, de exemplu, că desenul şi scrisul au, să zicem, coeficientul de corelaţie 0,70. Aceasta înseamnă că se întâmplă la mai mult de jumătate dintre copii că, atunci când unul dintre ei are înzestrări pentru desen, să aibă şi înzestrare pentru scris. Sunt căutate asemenea coeficienţi de corelaţie pentru alte rapoarte între înzestrări – să spunem pentru predarea scrisului şi predarea în limba maternă; aici coeficientul de corelaţie este 0,54. Apoi se caută coeficientul de corelaţie, să zicem pentru socotit şi scris, şi se află 0,20, pentru socotit şi desenat 0,19 şi aşa mai departe. Aşadar socotitul şi desenatul sunt cel mai puţin alăturate, scrisul şi desenul sunt cel mai mult alăturate. Înzestrarea pentru limba maternă, pentru desen, acestea sunt alăturate pentru aproximativ jumătate dintre elevii pe care îi avem.
Da, vedeţi dumneavoastră, aici nu dorim nicidecum să criticăm câtuşi de puţin îndreptăţirea unor asemenea cercetări pe solul ştiinţei. Am fi, bineînţeles, pe o cărare cu totul greşită dacă am spune acum eventual: aşa ceva nu ar trebui să fie cercetat. Aceste lucruri sunt bineînţeles extraordinar de interesante. Iar eu nu mă exprim nicidecum împotriva metodelor experimentale sau statistice din psihologie. Dar când acestea urmează să fie aplicate acum nemijlocit în practica educaţională şi de predare, atunci ni se pare totuşi ca şi cum am vrea să facem pe cineva pictor şi nu îi atragem atenţia asupra faptului că mânuieşte acuma culori şi să îl introducem în tratarea culorilor în funcţie de individualitatea sa, ci îi spunem: Ia uită-te, aici ai un frumos manual de estetică, citeşte aici tot capitolul despre pictură şi apoi chiar vei deveni pictor. – Mie mi-a povestit cândva un pictor foarte renumit din München un lucru pe care l-am menţionat adesea cu alte ocazii: el se afla tocmai în şcoala de pictură; acolo era renumitul estetician Carriere [Nota 4], care preda estetica în München. Studenţii la pictură au mers o dată la acest om de ştiinţă, care vorbea şi despre pictură. Dar nu mai des decât o dată au mers la el, căci ei spuneau despre acest renumit estet că ar fi „grohăitorul de încântare estetică”. – Tot astfel ni se pare când urmează să desprindem acum ceva din îndrumările menţionate mai devreme, pentru practica din educaţie şi predare. Ca rezultat ştiinţific, toate acestea sunt deosebit de interesante, dar pentru mânuirea educaţiei şi a predării este totuşi necesar ceva diferit. Aici este necesar, spre exemplu, să pătrundem atât de adânc în fiinţa omenească, încât să ştim din ce funcţiuni interioare iese la iveală priceperea pentru desen şi priceperea pentru scriere şi iarăşi din care priceperea, capacitatea pentru limba maternă. De acest lucru aparţine concepţia vie asupra fiinţei omeneşti, pentru a ne da seama cum se revarsă din copil această capacitate deosebită pentru desen, capacitatea deosebită de a-şi afla drumul înăuntrul limbii materne şi aşa mai departe. Atunci nu avem nevoie de asemenea cifre, ci atunci ne ţinem de ceea ce ne oferă copilul însuşi. Atunci, asemenea numere sunt pentru noi, cel mult, după aceea, o confirmare destul de interesantă. De aceea îşi şi au întru totul valoarea lor, dar a vrea să predai şi să educi pornind de la ele, acest fapt indică doar cât de departe ne-am îndepărtat de fiinţa omenească în cadrul cunoaşterii.
Vrem să cuprindem statistic fiinţa omenească. Acest lucru are partea sa bună în anumite domenii. Putem să cuprindem statistic, ştiinţific fiinţa omenească, dar prin aceasta nu pătrundem în fiinţă. Gândiţi-vă numai, cât de mult ajută statistica într-un anumit domeniu unde poate să fie aplicată cu totul plin de viaţă: domeniul asigurărilor. Dacă vreau să îmi fac o asigurare în ziua de astăzi, sunt întrebat în legătură cu vârsta mea, este verificată sănătatea mea. Aici putem calcula foarte frumos câtă cotă de asigurare avem de plătit dacă mai suntem încă tineri sau un babalâc. Aici este calculată chiar durata probabilă de viaţă, iar această durată de viaţă este valabilă cu totul corect pentru necesităţile instituţiilor de asigurare. Dar dacă v-aţi asigurat acuma, să zicem, pentru 20 de ani când aveţi încă vârsta de 37 de ani, vă veţi simţi oare obligaţi să muriţi la 57 de ani pentru că ceea ce este calculat este cu totul corect? Căci este chiar cu totul diferit să te apropii nemijlocit de viaţă sau să formulezi cugetări logic corecte, care pot fi o mare binecuvântare pentru un anumit domeniu.
La scris și la citit este vorba, de exemplu, despre următorul lucru: dacă desfășurăm testele tocmai la copiii care au ajuns la vârsta școlarității, atunci acești copii – atunci vom avea de vorbit așadar despre treptele de vârstă pe parcursul acestor conferințe – vor fi intrat în vârsta în care parcurg schimbarea dinților. Acuma vom auzi pe parcursul conferințelor faptul că trebuie să structurăm întreaga educație după cele mai importante trei perioade de vârstă ale omului aflat în creștere: perioada de vârstă de la naștere până la schimbarea dinților, perioada de vârstă de la schimbarea dinților până la maturizarea sexuală precum și perioada de vârstă de după maturizarea sexuală, și că trebuie să studiem în detaliu felul în care omul se comportă în aceste trei epoci de viață.
Să luăm acest caz cu scrisul și desenul. Da, pentru că am studiat atât de bine cele trei regnuri ale naturii și tot ceea ce a fost studiat acolo este aplicat asupra omului, atunci ni se pare așa: îl pricepem pe om dacă putem să aplicăm toate acestea, dacă putem gândi oarecum în același fel despre om cum am învățat să gândim despre cele trei regnuri ale naturii. Dar dacă abordăm omul direct, aflăm următoarele. – Trebuie doar să avem curajul să îl considerăm cu adevărat pe om în același fel cum considerăm natura exterioară; concepția actuală are chiar numai curajul de a observa natura exterioară, însă nu are curajul de a-l observa pe om în același fel în care consideră natura exterioară.
Să privim numai lal felul în care se dezvoltă copilul până la schimbarea dinților: el schimbă dinții. Știți că este schimbarea dentiției – o următoare schimbare a dinților individuali nici nu intră în discuție – în viața omenească normală, ultimul eveniment din existența pământeană; unul asemănător nu se mai găsește până la moarte. Acuma, dacă aveți o trăire asemănătoare precum Tagore față de piciorul amputat al omului, vă veți spune: ceea ce lucrează pentru a scoate la iveală al doilea rând de dinți, acest lucru nu își află lăcașul chiar numai în maxilar, ci se află în întregul om. În întregul om este, până aproximativ la al 7-lea an ceva, ce șade în lăuntrul lui și care se exprimă ca într-un punct de final, am putea spune, la schimbarea dinților. În forma inițială, în care este prezent în organismul omenesc, se află aici până la al 7-lea an; mai târziu nu mai există în acest fel.
Acum avem astăzi curajul, de exemplu în fizică, să spunem: există căldură latentă, există căldură liberă. Una dintre călduri este legată, aceasta nu poate fi determinată cu termometrul; printr-un proces oarecare ea devine liberă, acuma putem să o determinăm cu termometrul. – Acest curaj îl avem față de fenomenele naturii. Față de om nu avem acest curaj, căci altfel am spune: ceea ce era în om până la al 7-lea an, ceea ce a ieșit la iveală apoi în schimbarea dinților, acest lucru era legat de organismul său – căci se exprimă și în restul formării de oase –, atunci devine liber și apare într-o altă configurație, drept trăsături lăuntrice, drept trăsături sufletești ale copilului. Sunt aceleași forțe, cele cu care copilul a lucrat asupra organismului său. – Trebuie să avem curajul să considerăm în așa fel omul din perspectiva cunoașterii, precum observăm cunoscând natura. Științele naturii din ziua de astăzi nu observă omul la fel ca pe natură, ci observă natura, însă nu îndrăznește să se apropie de om cu aceleași metode. Dar dacă ne spunem acuma acest lucru, atunci suntem conduși înspre tot ceea ce este os în om, ceea ce durifică figura în sine a omului și îi dă sprijin. – Ei bine, la fel de departe ar mai putea să meargă, la nevoie, și fiziologia obișnuită și va merge atât de departe, chiar dacă astăzi încă nu vrea acest lucru. Tocmai cele mai importante științe se află astăzi într-o reconfigurare, și vor mai merge pe căi precum cele tocmai sugerate de mine. Dar acuma se adaugă ceva diferit. Vedeți dumneavoastră, noi mai facem în viața de mai târziu și unele lucruri sufletești. De exemplu facem geometrie. Astăzi există în epoca noastră abstract-intelectualistă reprezentarea – să luăm ceva cu totul simplu –: cele trei dimensiuni ale spațiului, ele plutesc așa, pe undeva, prin aer.
Tabla 1Căci sunt trei linii perpendiculare una pe cealaltă, care sunt gândite că se întind până la infinit. Desigur că acest lucru poate fi dobândit treptat prin abstractizare în acest fel, dar acest lucru nu este trăit. Trăită vrea însă să fie și tridimensionalitatea; iar ea este trăită încă în inconștient, atunci când copilul învață ca, din starea de târâș neîndemânatic, în care își pierde peste tot echilibrul, să se ridice și să ajungă în echilibru cu lumea. Aici este prezentă concret tridimensionalitatea. Aici nu putem să desenăm trei linii în încăpere, ci aici este o linie care se suprapune cu axa corporală verticală, pe care o și avem ca cea mai importantă trăsătură distinctivă față de animal, care tocmai că își are linia măduvei spinării paralelă cu Pământul, în timp ce noi avem o linie verticală a măduvei spinării. Cea de a doua dimensiune este cea pe care o câștigăm inconștient atunci când extindem brațele. Cea de a treia dimensiune este cea care merge din față spre spate. Într-adevăr, cele trei dimensiuni sunt viețuite concret: sus, jos; dreapta, stânga; față, spate. Iar ceea ce este aplicat în geometrie este abstracțiune. Omul viețuiește asupra sa însuși ceea ce reprezintă în figurile geometrice, dar numai la acea vârstă de viață care are încă mult inconștient, pe jumătate visătoare; apoi este ridicat mai târziu, și se arată abstract.
Acuma, de schimbarea dinților este fixat tocmai ceea ce îi conferă omului susținere, susținere interioară. Începând din momentul acela din viață în care copilul se ridică, până la momentul din viață în care parcurge acea durificare interioară care se află în schimbarea dinților, copilul experimentează în mod inconștient asupra propriului său corp geometria, desenul. Iar noi avem pe de o parte aspectul fiziologic, avem cumva – așa ca la o soluție, când o decantăm, se poate forma o depunere și cealaltă parte devine prin aceasta cu atât mai limpede – format în noi ceea ce este dur, propriul nostru sistem osos întărit, ca și depunerea; de cealaltă parte a rămas în urmă aspectul sufletesc și a devenit geometrie, desen și așa mai departe. Vedem revărsându-se în afară, din om, trăsăturile sufletești. Și gândiți-vă numai, ce interes față de om rezultă din aceasta. Vom vedea felul în care toate acestea se revarsă în detaliu în afară și cum sufletescul acționează din nou înapoi asupra omului. (Tabla 1)
În această relație este constituită chiar întreaga viață a omului. Ceea ce facem asupra copilului, aceasta nu facem numai pentru clipa respectivă, ci pentru întreaga viață. A dezvolta observare pentru întreaga viață, acest lucru chiar nu face majoritatea oamenilor, pentru că vrea să extragă observația numai pornind din prezent; de exemplu din experiment. La experiment avem prezentul în fața noastră. Dar observați numai, cum există de exemplu oameni care, atunci când ajung la o vârstă destul de înaintată între alți oameni, au un efect de binecuvântare. Ei nici nu trebuie să spună chiar nimic, ci numai prin felul și modul în care sunt aici acționează ca o revărsare de binecuvântare. Ei revarsă har într-un fel, ei pot să binecuvânteze. Iar dacă veți urmări parcursul vieții unor asemenea oameni, atunci veți afla că au învățat, când erau copii, să venereze, dar nu într-un mod silnic, ci într-un mod corect, aș putea spune că au învățat să se roage, unde prin rugăciune înțeleg în sens mai cuprinzător și venerația față de un alt om. Doresc să exprim acest lucru printr-o imagine, pe care am folosit-o deja adeseori: cine nu a învățat să aducă mâinile împreună la tinerețe, nu le poate întinde spre binecuvântare la bătrânețe.
Căci vârstele vieții omului sunt legate între ele, iar dacă ținem cont de acest lucru, de felul în care sunt corelate între ele diferitele trepte de vârstă ale omului, atunci va fi nespus de important să cuprindem cu privirea întregul parcurs al vieții omenești pentru practica educației și a predării. Pentru copil învățăm multe, prin faptul că învățăm despre felul în care se revarsă în afară sufletescul, după ce a lucrat înăuntrul corpului în prima epocă de viață. Psihologii se gândesc astăzi la cele mai curioase ipoteze despre felul în care este relația reciprocă între suflet și corp. O epocă de viață ne lămurește în legătură cu alta. Dacă știm care este raportul la copil între schimbarea dinților și maturizarea sexuală, atunci acest lucru ne lămurește în legătură cu ceea ce s-a petrecut în corp prin suflet, până la schimbarea dinților. Faptele trebuie să se lămurească unele pe altele. Gândiți-vă cum crește aici interesul! Iar interesul pentru ființa omenească ne este necesar pentru practica educației și a predării. Dar oamenii se gândesc astăzi totuși în mod abstract la raportul dintre suflet și trup sau suflet și corp. Și pentru că prin cugetarea lor au putut să extragă atât de puțin, chiar a apărut deja o teorie foarte glumeață, teoria așa-numitului paralelism psiho-fizic. Aici, procesele sufletești și cele corporale merg în paralel, nu e nevoie să ne batem capul cu întretăierile. Paralelilsmul psiho-fizic nu mai are nevoie să își bată capul cu raportul dintre suflet și trup, ele se întretaie la o distanță aflată la infinit. De aceea teoria este chiar distractivă. Dar dacă pătrundem în ceea ce rezultă cu adevărat din experiență, atunci găsim aceste corelații. Trebuie doar să privim de deasupra întregii vieți omenești. Să privim numai un om care, să zicem, capătă la o anumită vârstă diabet sau reumatism. Oamenii iau în considerare chiar numai prezentul, întotdeauna: se gândesc așadar la un remediu pentru aceste boli. Acest lucru este foarte corect, nu vrem să spunem nimic împotriva faptului că ne gândim cum să vindecăm acolo. Foarte frumos. Dar cel care privește acuma asupra întregului parcurs al vieții omenești, acela află faptul că uneori diabetul provine de la faptul că memoria a fost fie împovărată necorespunzător între schimbarea dentiției și maturizarea sexuală, fie a fost tratată într-un mod necorespunzător. Sănătatea oamenilor mai vârstnici de pe Pământ depinde de felul și modul în care ne comportăm față de suflet la vârsta copilăriei. În felul în care îți configurezi memoria, în același fel acționezi asupra metabolismului după o anumită perioadă. Dacă lași resturi de memorie între vârsta de 7 și 14 ani, care nu sunt prelucrate de sufletul copilului, atunci corpul acestui om lasă, aproximativ între 35 și 45 de ani, resturi de corp, care se depun și au ca efect reumatismul sau diabetul.
Chiar putem spune: profesorii ar trebui să știe și medicină. Nu este o relație justă dacă pe de o parte stă profesorul și dacă pentru tot ce solicită sănătatea copilului trebuie să se adreseze medicului școlar, care de altfel nici nu cunoaște copiii. Dacă deja multe solicită în vremea noastră o universalitate a formării – pedagogia și practica predării cer cel mai mult această universalitate.
Aceasta este ceea ce am vrut să vă ofer ca introducere, pentru a vă indica locul unde se află lucrul prin care antroposofia se consolează atunci când acuma „își bagă nasul și în pedagogie”, cum afirmă unii oameni, iar conform altora are ceva de spus. Nu suntem atinși de faptul că educația și predarea ar putea să fie și inutile sau că nu ar putea fi discutate pentru că chiar noi înșine am fi fost prost educați; pornim mai întâi în antroposofie de la ceva cu totul diferit, nu de la corectura vechilor idei, ci de la o cunoaștere a omului, care astăzi a devenit pur și simplu necesară prin progresul omenirii.
Să mergem în urmă la vechile sisteme de educație: ele au reieșit peste tot din cultura omenească generală, din domeniul universal, pe care omul îl simțea și percepea în el. Trebuie să ajungem din nou la așa ceva, ce se revarsă ca aspect universal din om. Mie mi-ar plăcea cel mai mult dacă aș putea numi în fiecare zi altfel antroposofia, pentru ca oamenii să nu se agațe de cuvânt, să îl traducă din greacă și după aceasta să își formeze judecata. Este cu totul indiferent cum este denumit ceea ce se lucrează aici. Contează numai că ceea ce se lucrează aici vrea să pornească peste tot asupra realității și ține privirea ferm ațintită asupra realității, și nu se vrea să se pună în practică o idee sectantă.
Iar astfel, am putea spune, stă pe de o parte astăzi ceea ce ne întâmpină în multiple feluri. Dar ce este acest lucru? Oamenii spun: ei, sisteme educaționale care sunt concepute curățel și frumos, din astea am avut multe! Noi suferim atât de mult de intelectualism; cel puțin din sistemul educațional trebuie să iasă! – Asta e corect. Dar apoi ajung să își spună: Așadar nu avem voie să avem o pedagogie științifică, ci trebuie să facem din nou apel la instinctele pedagogice! Da, acest lucru este destul de frumos, dar din păcate nu merge, căci omenirea chiar a făcut un progres. Instinctele care erau prezente în timpurile dinainte nu mai sunt astăzi prezente și trebuie să ne cucerim din nou naivitatea, pe cale de cunoaștere. Acest lucru poate să fie realizat numai dacă pătrundem din nou în ființa omului. Iar acest lucru dorește să îl facă antroposofia.
Și mai este ceva ce este de luat în considerare. Simțim pretutindeni intelectualismul și abstracțiunea, și ne spunem: copiii nu trebuie să fie educați doar așa că vrem iarăși să educăm doar intelectul lor; inima copiilor trebuie să o educăm! – Acest lucru este foarte corect. Dar observăm uneori în literatura pedagogică și în practica pedagogică faptul că nu ne ajunge formularea cerinței. Cerem din nou în mod teoretic-abstract ca inima să fie educată. Dar și mai puțin ținem cont de faptul că nu trebuie să adresăm solicitarea doar către copil, ca să fie educat după inimă copilul, ci ca cerința să îi fie adresată profesorului și înainte de toate către pedagogia însăși. Aceasta doresc, ca la întâlnirea noastră să vorbim despre faptul că nu doar emitem solicitarea: Tu trebuie să educi inima copilului și nu doar rațiunea sa, ci despre modul în care poate fi împlinită cerința: Ce trebuie să se întâmple pentru ca pedagogia să dobândească din nou inimă?
