Vrem să încercăm pentru început să pătrundem în ființa omului aflat în creștere, ținând cont de treptele ulterioare de vârstă pentru ca apoi să tragem din acestea concluziile pedagogic-didactice.
Acea cunoaștere a omului asupra căreia am arătat ieri, și care este posibilă prin cercetarea antroposofică, ea se distinge totuși în mod esențial de ceea ce se poate cunoaște despre om din premisele actuale științifice și de altă natură, care stau la baza educației. Am putea spune: această cunoaștere a omului, care reiese din viața civilizației de astăzi, se sprijină de fapt adesea pe ceea ce se găsește la om atunci când facem abstracție de partea spirituală și de o parte din cea sufletească. Ea se sprijină pe aspectul anatomic și pe cel fiziologic, care pot fi aflate despre om atunci când îl avem drept cadavru. Ea se mai sprijiă și pe ceea ce putem ști despre om atunci când căutăm sfatul modificărilor patologice care pot să se desfășoare asupra omului prin boală sau prin alte situații, precum și ceea ce se poate deduce din acestea pentru ființa omului sănătos. Avem atunci înăuntrul întregii noastre dispoziții sufletești ceea ce se poate dobândi în acest fel și tragem apoi concluziile și pentru omul aflat în viața deplină, în deplina mișcare a vieții.
Cercetarea antroposofică pornește de la bun început să îl cuprindă pe om în ansamblul său, după ființa sa trupească, sufletească și spirituală. Ea pornește să îl cuprindă pe om, am putea spune, nu printr-un mod de observare lăuntric abstract și mort, ci printr-un mod viu de observare, care îl poate și urma pe om, care îl poate cuprinde prin concepte vii pe om, în entitatea sa formată de spirit, suflet și trup, precum și în deplina sa vivacitate. Iar prin aceasta se ajunge în stiuația în care pot fi privite cu justețe și cu adevărat corect acele metamorfoze ale omenescului, care apar pe parcursul vieții. Omul este o persoană cu totul diferită, am putea spune, în funcție de faptul că parcurge dezvoltarea din copilărie, de la naștere până la schimbarea dentiției, sau dezvoltarea de la schimbarea dentiției până la maturizarea sexuală – aceasta este cea în fața căreia ne aflăm tocmai când avem copilul în școala generală – și apoi acea dezvoltare care urmează după maturizarea sexuală. Omul este de fapt o ființă cu totul diferită în aceste trei dezvoltări. Dar diferențele se află așezate atât de adânc, încât printr-un mod exterior de observare tocmai că nu dai de aceste diferențe. Iar înainte de toate nu reușești ca acea străbatere intimă dintre trup, suflet și spirit, așa cum este cu totul diferită în cele trei perioade de vârstă menționate, să o judeci cu adevărat corect.
Cel care predă, cel care educă chiar nu are voie să învețe mai întâi ceva teoretic și apoi să își spună: ceea ce am învățat teoretic, aceasta aplic acuma asupra copilului în modul acesta sau acela. – Prin aceasta se îndepărtează de copil, nu se apropie de copil. Profesorul trebuie să ducă în interiorul unui fel de instinct mai înalt ceea ce știe despre om, astfel încât să stea cumva instinctiv în fața fiecărei mișcări din viața individuală, particulară a copilului. Prin aceasta se distinge, așadar, cunoașterea antroposofică a omului de cea care este astăzi uzuală. Acea cunoaștere a omului care este astăzi obișnuită duce cel mult la rutina educațională, însă nu la adevărata atitudine de educator și la adevărata practică educațională. Căci o adevărată practică educațională trebuie să aibă ca fundament o asemenea cunoaștere a omului, care devine instinctivă în fiecare clipă față de copil, astfel încât să știm din întreaga plinătate a celor ce ni se înfățișează în copil, în fiecare caz în parte, ceea ce avem de făcut. Dacă îmi permiteți să folosesc o comparație, aș spune astfel: nu-i așa că avem tot felul de teorii despre mâncat și băut, dar nu ne orientăm în viață, în general, după ceea ce poate fi cugetat teoretic despre când trebuie să mâncăm, când trebuie să bem. Bem atunci când ne este sete – aceasta rezultă din întreaga constitituție a organismului –, mâncăm atunci când ne este foame. Faptul că acest lucru este încastrat într-un anumit ritm de viață își are, desigur, motivele sale întemeiate, dar omul mănâncă și bea atunci când îi este foame și îi este sete; acest lucru reiese din viața însăși. Acuma trebuie o cunoaștere a omului, care stă la baza unei adevărate practici educaționale, ca să producă în om, atunci când stă față în față cu un copil, ceva asemănător cu felul în care este produs raportul dintre foame și mâncare. Trebuie să fie la fel de natural ca felul în care dobândesc prin intermediul foamei un anumit raport față de mâncăruri. Astfel trebuie să devină cu totul natural printr-o cunoaștere a omului care pătrunde nu numai în carne și sânge, ci și în suflet și spirit, faptul că eu, atunci când copilul apare în fața mea, primesc ceva precum foamea: asta ai acum de făcut, cealaltă ai acum de făcut! Numai dacă în acest mod are cunoașterea omului o asemenea plenitudine interioară, încât să poată deveni instinctivă, atunci poate să conducă la practica educării; nu dacă dezvoltăm o teorie după experimente despre felul în care, să zicem, au loc realizările din memorie, atenție și așa mai departe. Prin aceasta se mijlocește doar cognitiv între teorii și practică. Dar acest lucru nu este permis în niciun caz să se întâmple; prin aceasta este externalizată orice metodică, orice practică educațională. Așadar ceea ce noi vrem să obândim mai întâi drept cunoaștere a omului, aceasta trebuie să fie o cuprindere a copilului în mișcarea sa vie de viață.
Să privim aici mai întâi asupra copilului care crește către lume. Să îl observăm pentru început într-un mod cu totul primitiv. Aflăm faptul că trei sunt lucrurile pe care copilul trebuie să și le însușească de îndată ce intră în lume, lucruri care sunt decisive pentru întreaga viață ulterioară. Acestea sunt activările pe care copilul trebuie să și le însușească pentru ceea ce noi numim atât de popular: mers, vorbire, gândire.
Vedeți dumneavoastră, poetul german Jean Paul [Nota 5]– așa se numea el pe sine – spunea cândva: omul învață în primii trei ani ai săi de viață mai multe pentru viață decât în cei trei ani academici ai săi. – Acest lucru este cu totul valabil. Asta așa este. Căci chiar dacă perioada de învățare academică este prelungită oricât de mult, concluzia pentru viață a celor învățate în timpul celor trei ani academici este una mai mică decât ceea ce este dobândit pentru viață în timp ce copilul este în activare, în activarea instructivă pentru mers, vorbire și gândire. Căci ce înseamnă aceasta oare: copilul învață să meargă, să vorbească și să gândească? Vedeți dumneavoastră, mersul este pentru început ceva ce noi rezumăm atât de popular în viață. Dar în el rezidă nesfârșit mai mult decât faptul că bebelușul se ridică de la târât la acel fel de mers pe care și-l însușește pentru întreaga viață. În această învățare a mersului se află calarea omului, orientarea omului în așa fel, încât întregul echilibru al propriului organism și al tuturor posibilităților sale de mișcare se ordonează înăuntrul echilibrului și în posibilitățile de mișcare ale universului, în măsura în care noi stăm în el. Noi căutăm, în timp ce învățăm să mergem, poziția de echilibru față de univers care îi corespunde omului. Căutăm în timp ce învățăm să mergem acele relații particulare, care apar doar la om, între activarea brațelor și a mâinilor și activarea acelor membre. Acea compartimentare a brațelor și mâinilor pentru viața sufletească, în timp ce picioarele rămân în urmă și îi slujesc în continuare mișcării corporale, acest lucru este ceva nespus de semnificativ pentru întreaga viață de mai târziu. Căci diferențierea în activitatea picioarelor și a mâinilor și în activitățile brațelor și mâinilor este căutarea echilibrului sufletesc pentru viață. – Mai întâi căutăm echilibrul fizic în ridicarea pe verticală – dar în faptul că devine liberă activitatea brațelor și a mâinilor noi căutăm echilibrul sufletesc. Și încă nesfârșit de mult mai mult – ceea ce acuma dumneavoastră înșivă puteți să desfășurați – se află în această învățare a mersului, unde noi, atunci când folosim această expresie de „a învăța să mergem”, ne uităm doar la ceea ce este cel mai important și, de fapt, nici măcar la acest lucru, ci la ceea ce se evidențiază la copil în exterior, pentru simțuri. Acum, în privința a ceea ce eu conchid acuma de asemenea în forma populară cu expresia „a învăța să meargă” ar trebui de fapt să spunem: a învăța statica și dinamica omului lăuntric, cu privire la univers: aceasta înseamnă să înveți să mergi. Și chiar: a învăța statica și dinamica fizică și sufletească a omului cu privire la univers, aceasta înseamnă să înveți să mergi. – Dar vedeți dumneavoastră, prin faptul că se emancipează de picioare și tălpi, în acest fel, brațele și mâinile pentru ceea ce este omenesc, apare ceva diferit: cu aceasta este realizat un fundament pentru întreaga dezvoltare omenească. Acest fundament apare în exterior prin aceasta, că odată cu învățarea mersului omul se introduce cu ritmul și tactul său interior și cu întregul lăuntric al ființei sale în lumea exterioară vizibilă.
Și astfel se include în dezoltarea ființei omenești ceva foarte straniu. Ceea ce este realizat cu picioarele, acest lucru acționează într-un anumit fel așa, că scoate la iveală în întreaga viață fizic-sufletească a omului corelația mai puternică cu elementul tactului, cu secțiunile vieții. Noi învățăm în consonanța stranie dintre mișcarea piciorului drept și a piciorului stâng să ne transpunem în raport, am putea spune, cu ceea ce se află dedesubtul nostru. Atunci desprindem ceea ce se emancipează în brațe, tocmai de la activarea mișcării prin picioare: cu aceasta pătrunde în elementul de tact și cel ritmic al vieții un element muzical-melodios. Temele vieții, am putea spune, conținutul vieții, ele apar în mișcarea brațului. Iar acest lucru, la rândul lui, formează fundamentul pentru ceea ce se formează în învățarea vorbirii; ceea ce este caracterizat la exterior deja prin faptul că la activarea mai puternică la majoritatea oamenilor a brațului drept, îi corespunde chiar formarea organului de vorbire din stânga. Din ceea ce puteți vedea aici, la omul care se mișcă viu, ca rapoarte care intervin între activarea piciorului și activarea brațului, din aceasta apare formarea raportului pe care îl dobândește omul față de lumea exterioară prin aceea că învață vorbirea.
Când priviți înăuntru în această întreagă corelație, când priviți înăuntru la felul în care procesul de formare al propoziției, acționează de jos în sus asupra picioarelor în vorbire, la felul în care înăuntrul procesului de formare a sunetului, așadar în palparea interioară a structurii propoziției se urcă conținuturile cuvintelor, atunci aveți în aceasta o amprentă a felului în care aspectul de tact și de ritm al mișcărilor picioarelor acționează asupra aspectului mai mult tematic-interior al mișcărilor brațelor și mâinilor. Așadar, dacă un copil este predominant țeapăn în mersul obișuit, dacă nu devine neglijent în mersul general, ci se poate așeza ferm înăuntrul mersului general, atunci aveți în aceasta un suport corporal care, desigur, cum vom vedea mai târziu, provine deja din spirit, dar se manifestă drept suport corporal: suportul pentru o separare corectă și în vorbire. Astfel că învățăm copilul ca, odată cu mișcarea picioarelor, să formeze propriziții corecte. Veți vedea: dacă un copil merge neglijent, el nici nu aduce intervale corecte între o proproziție și altă propoziție, ci totul se tulbură în propoziții. Iar dacă un copil nu învață cum trebuie să facă mișcări armonioase cu brațele, atunci vorbirea sa este cârâitoare și nu răsună plăcut. De asemenea, dacă nu aduceți deloc un copil să ajungă să simtă viața în degetele sale, atunci nu va căpăta niciun simț pentru modulația în vorbire.
Toate acestea se referă la timpul în care copilul învață să meargă și să vorbească. Dar mai vedeți încă ceva cu totul diferit din acestea. Vedeți felul în care în viață unele se amestecă cu altele, cum unele apar mai târziu decât ar trebui să apară de fapt conform corelației interioare. Dar vedeți din această corelație interioară faptul că raportul corect la om reiese din aceea că mai întâi privim asupra învățatului mersului și că probabil se încearcă să se evite să învețe copilul vorbirea înaintea mersului. Învățarea vorbirii trebuie să se dezvolte pe baza învățatului mersului, a învățării mișcării brațelor într-un mod ordonat, căci altfel vorbirea copilului nu devine o activitate fundamentată în întregul om, ci o activitate care doar se exprimă lălăit. La acei oameni care, spre exemplu, în loc să vorbească mehăie, lucru care apare foarte des, tocmai că nu a fost acordată atenție unor asemenea relații precum cele pe care tocmai le-am caraterizat.
Al treilea lucru, acum, pe care îl are de învățat copilul apoi pe baza mersului și a vorbirii, acesta este gândirea din ce în ce mai conștientă. Dar acest lucru trebuie să vină de fapt la sfârșit. Căci copilul nu poate, după esența sa, să învețe gândirea pe baza altui lucru decât pe baza vorbirii. Vorbirea este pentru început o imitare a sunetului auzit. Prin faptul că sunetul auzit este preluat de copil, iar copilul are ca fundament acel raport particular între mișcările brațelor și mișcările picioarelor, el găsește înțelegere pentru aceste sunete și le imită, fără mai întâi să lege de sunete vreun gând. Pentru început, copilul unește cu sunetele doar sentimente; gândirea care apare apoi, trebuie mai întâi să se dezvolte pornind din vorbire. Succesiunea corectă asupra căreia trebuie să privim așadar la copilul aflat în creștere este: învățarea mersului, învățarea vorbirii, învățarea gândirii.
Acum însă trebuie să pătrundem mai depate în aceste trei procese importante de dezvoltare a copil. Gândirea, care este învățată cel mai târziu, sau cel puțin așa ar trebui să fie, gândirea acționează la om așa că, de fapt, în gândire are mereu numai ceva precum oglindiri ale ființelor naturale exterioare și proceselor naturale exterioare. Știți deja că ceea ce omul preia apoi în viața sa, de exemplu, drept impulsuri morale, nu provine din gândire: acestea provin din acel sistem de forțe, să spunem, al omului lăuntric, pe care îl desemnăm drept conștiință. Vom mai avea de vorbit mai târziu despre conștiință. În orice caz, se urcă din adâncuri sufletești și umple gândirea de abia pornind din adâncuri sufletești, în timp ce gândirea, pe care ne-o însușim drept copil, arată foarte limpede cum este ea de fapt doar calată pe cuprinderea ființelor naturale exterioare și proceselor naturale exterioare, cum vrea doar să livreze imagini despre ființe naturale și procese naturale.
În schimb, în ceea ce apare odată cu învățarea vorbirii se mai revarsă și încă altceva. Cu învățarea vorbirii mai este încă, în fond, știința de astăzi într-o relație destul de tensionată. Știința de astăzi a învățat, de exemplu, lucruri cu totul extraordinare cu privire la dezvoltarea animalelor, iar atunci ea compară dezvoltarea animalelor cu omul și află tot felul de lucruri, fapt care este foarte mult de apreciat; dar cu privire la ceea ce apare în om drept învățare a vorbirii, știința de astăzi nu știe încă prea bine cum stau lucrurile nici cu privire la animale. Căci aici trebuie să se răspundă înainte de toate la o anumită întrebare. Omul își folosește laringele și celelalte organe ale vorbirii, pentru a vorbi. Animalele superioare au și ele aceste organe, chiar dacă într-un mod mai primitiv. Dacă nu ținem cont de acele animale care ajung acuma la anumite sunete, care însă sunt foarte primitive, care se dezvoltă numai la anumite animale până la un fel de cântare, dacă nu ținem cont de aceasta, atunci ajungem totuși la întrebarea: pentru ce sunt, de fapt, – nu întreb într-un mod prost telelologic, ci în mod cauzal – pentru ce sunt de fapt dezvoltate laringele și organele sale învecinate la animale, deoarece aceasta arată limpede că de abia omul folosește aceste organe pentru vorbire? La animal ele nici nu sunt folosite încă pentru vorbire, dar ele sunt prezente – și sunt chiar foarte limpede prezente. Dacă practicăm anatomia comparată, atunci vedem cum deja în animalul relativ mut – relativ, în raport cu omul – se găsesc organe în această direcție. Acest lucru este întru totul deja așa că conține omenescul predispus într-un anumit fel, și totuși animalul nu ajunge să vorbească. Așadar ce înseamnă la animal laringele și organele sale învecinate? Aici va ajunge cândva chiar o fiziologie mai dezvoltată să își dea seama că întreaga formă animalică depinde de formarea laringelui și a organelor sale învecinate. Așadar când un animal devine un leu, atunci cauza acestui fapt este de căutat în organele sale de piept superioare; de aici radiază forțele care fac din el forma de leu. Când un animal devine o vacă, atunci cauza pentru această formă de vacă este conținută tocmai în ceea ce la om devine organ de vorbire. De la aceste organe radiază forma animalică spre afară. Trebuie cândva să fie studiat faptul, pentru a se înțelege felul în care este de configurat în realitate morfologia, de fapt, cum trebuie cuprinsă figura animalică, cum sunt configurate tocmai aceste organe superioare de piept, chiar și prin faptul că trec înspre organele gurii. Căci de aici radiază întreaga formă a animalului.
Omul configurează aceste organe, pe baza ființei sale care merge vertical și acționează cu brațele, spre a deveni organe ale vorbirii. El preia, dacă rămânem la prezent, ceea ce acționează ca sunet și vorbire din mediul său. Ce preia omul cu aceasta? Gâdiți-vă că în aceste organe rezidă tendința de a forma după formă întregul organism. Așadar prin faptul că omul aude o vorbire care, de exemplu bombăne pătimaș și furios, aprins de mânie, el preia ceva ce animalul nu permite să intre. Animalul se lasă format numai de laringe și organele sale învecinate; omul însă preia înăuntrul său aspectul furios, pasional al mediului său, acesta se revarsă în formele, până în structurile cele mai exterioare ale țesuturilor. Dacă omul aude numai lucruri blânde în mediul său, acestea se revarstă până în structura țesuturilor sale celor mai fine, se revarsă în formele sale. Tocmai în organizarea mai rafinată se revarsă. Cea care este mai aspră, omul o rezolvă ca și animalul, dar în cea care este mai fină se revarsă tot ce preia omul odată cu limbajul. Prin acest fapt sunt și date organizările mai rafinate ale popoarelor: ele se revarsă din vorbire. Omul este o amprentă a vorbirii. Veți pricepe așadar ce înseamnă faptul că în dezvoltare au ajuns oamenii treptat să învețe diferite limbi: prin aceasta, omul devine mai universal. Aceste lucruri chiar au o semnificație uriașă pentru dezvoltarea omului.
Așadar, astfel vedem felul în care în timpul primei sale perioade de copilărie omul este organizat, orientat întru totul lăuntric, până în circulația sângelui său după ceea ce se întâmplă în mediul său înconjurător – iar din aceasta se revarsă apoi ceea ce el preia drept direcțiile de gândire în sine. Vedeți dumneavoastră, ceea ce se întâmplă aici la om prin învățarea vorbirii, doresc să vă îndemn foarte călduros să aveți în vedere. Doresc așadar să marchez acest lucru pentru dumneavoastră prin două afirmații care abordează într-un anumit fel această diferență dintre om și animal. – Dacă animalul ar putea exprima ceea ce se referă la formarea sa, la configurarea sa, cu referire la organele superioare ale pieptului, atunci ar trebui să spună: Eu mă formez după măsura organelor superioare ale pieptului și celor ale gurii ca să ajung la configurația mea și nu permit să pătrundă în ființa mea nimic din ceea ce schimbă configurația. – Așa ar trebui să spună animalul dacă ar vrea să exprime felul în care este acest raport. Omul, în schimb, ar spune: Eu adaptez organele mele superioare din piept și organele gurii mele proceselor din lume care se desfășoară în vorbire și orientez după acestea structura organizării mele celei mai lăuntrice [Nota 6] (Tabla 2). – Așadar nu cea a organizării exterioare, căci aceasta se dezvoltă ca la animale; dar omul adaptează tocmai organizarea fizică cea mai lăuntrică la ceea ce se desfășoară în vorbire în mediul său. Acest lucru este de o semnficiație nemăsurată pentru întreaga înțelegere a ființei omenești. Căci pornind din vorbire se dezvoltă, la rândul ei, direcția de gândire, iar omul devine prin aceasta tocmai o ființă care în acești primi ani ai vieții copilului este dedicată lumii exterioare, în timp ce animalul este închis în sine cu încrâncenare.
Tabla 2Acum, vedeți dumneavoastră, prin aceasta devine așadar pentru om nespus de important felul și modul în care află mai întâi statica și dinamica, apoi vorbirea, apoi gândirea în timpul primilor ani ai copilăriei. Acest lucru chiar devine nespus de important. Acestea trebuie să se dezvolte în modul corect. Dumneavoastră știți cu toții că acestea se dezvoltă în modurile cele mai diverse la om și trebie să întrebăm: Oare de ce anume depinde acest lucru, faptul că aceste lucruri se formează în modul corect? Da, depinde de câte ceva. Dar, pentru această primă vârstă a copilăriei, lucrul cel mai important de care depinde este existența raportului corect între timpul de somn și cel de trezie; așadar ca treptat să dobândim o cunoaștere instinctivă despre cât de mult timp trebuie un copil să doarmă și cât de mult trebuie să stea treaz. Căci dacă presupunem: un copil doarme prea mult pentru situația sa. Dacă un copil doarme prea mult pentru situația sa, atunci se dezoltă – doresc să dau exemple –, se dezvoltă în activarea picioarelor sale un fel de reținere de sine lăuntrică. Copilul devine nevolnic lăuntric să meargă, atunci când doarme prea mult. El devine într-o anumită măsură letargic în privința mersului, și devine prin aceasta și letargic cu privire la vorbire. Copilul nu dezvoltă succesiunea ordonată, după timp, în vorbire. El vorbește mai lent decât ar trebui să vorbească de fapt conform organizării sale. Dacă apoi întâlnim în viața de mai târziu un om la care acest lucru nu a fost echilibrat prin școală, atunci vom dispera uneori, pentru că mereu ne dă, între două cuvinte, ocazia – ei bine, de a face o mică plimbare. Asemenea oameni chiar există, care de la un cuvânt la altul află numai greu trecerea. Când întâlnim pe așa cineva, atunci putem privi înapoi în copilăria sa și vom afla: pe acela l-au lăsat educatorii sau părinții săi să doarmă prea mult în timpul în care tocmai mersul s-a format. – Dar să presupunem că doarme copilul prea puțin; așadar nu se arată grijă în mod corect pentru ca să aibă copilul somnul său relativ lung, necesar pentru copil. Atunci se formează în interior atât de straniu, încât copilul nu are cu totul picioarele sale în puterea sa. În loc să meargă, el are un pas legănat. În loc să stăpânească cuvintele cu adevărat cu sufletul în succesiunea lor, ele îi scapă; propozițiile devin în așa fel, încât cuvintele îi scapă compunerii. Aceasta este ceva diferit decât negăsirea cuvântului; aici e vorba că există prea multă forță, nu te poți apropia de următorul cuvânt. La lucrul la care fac referire acuma există prea puțină forță; următorul cuvânt nu este cumva cuprins cu curentul continuu al sufletului, ci este o așteptare și se vrea apucarea în următorul cuvânt. Și dacă aceasta duce la extrema deosebită, atunci acest lucru se exprimă într-o vorbire bâlbâită. Când găsim la oameni predispoziții la bâlbâială, și anume cam la douăzeci, treizeci de ani, atunci putem fi siguri: acești copii nu au fost puși, în timp ce învățau să vorbească, în modul corect pentru a dormi suficient.
De aici vedeți felul în care, prin cunoașterea omului, sunt date fundamentele pentru ceea ce avem de făcut.
Acum vedeți aici, înăuntrul acestui întreg organism omenesc, felul în care el se adaptează la lume în primii trei ani, cum el lasă să se reverse într-o anumită măsură statica și dinamica propriei sale capacități de mișcare, în ceea ce el produce prin configurarea aerului în vorbire – și de aceasta mai depind și multe altele, lucru care apoi rezultă ca o urmare a acestui fapt, pentru gândire. Dacă priviți la toate acestea și observați acum în privința tuturor acestora copilul în relație cu omul adult, atunci vedeți că în copil are loc o mult mai puternică conlucrare între această dinamică interioară, între mers, agitație, mișcarea brațelor, formarea reprezentărilor. Toate acestea se revarsă la copil mai mult la un loc decât la omul adult. Copilul este, în această privință, încă în principal o unitate. Iar copilul este și în altă privință în esență mai mult o unitate decât omul adult de mai târziu. Dacă, de exemplu, când suntem om adult topim în gură o bomboană, lucru pe care de fapt nu ar trebui să-l facem, atunci această reprezintă numai un confort pentru limbă, pentru cerul gurii; mai departe înăuntrul corpului, acest lucru încetează. Copilul se află într-o altă situație; aici gustul se întinde mult mai departe. Copiii doar că nu ne spun acest lucru, iar noi nu luăm în seamă acest fapt, dar aici gustul acționează mai departe. Mulți dintre dumneavoastră vor fi observat cu siguranță deja cândva copii, care sunt în mod deosebit însuflețiți, pătrunși de spirit, după întregul lor organism – așa cum se exprimă la ei această pătrundere sufletească și spirituală. Este mult mai interesant, la un copil vioi, când stă puțin mai departe de o masă pe care se află ceva dulce, să privești la brațe și picioare mai degrabă decât la gură. Ceea ce spune gura este deja mai mult sau mai puțin de la sine înțeles, dar felul în care copilul dezvoltă pofta, de exemplu, în degetele de la picioare, în brațe, dacă înoată așa înspre zahăr, acolo puteți vedea limpede: aici nu se petrece numai o modificare pe limbă, ci în întregul om. Aici se revarsă gustul înăuntrul întregului om. Dacă intrați în toate aceste lucruri cu adevărat lipsiți de prejudecăți, atunci ajungeți să cunoașteți faptul că – într-adevăr în anii de mai târziu tot mai puțin, în prima parte din viața pământeană cel mai mult, dar în general de la naștere până la schimbarea dinților – copilul este într-un anumit sens întru totul organ de simț, organizare de simț. Ceea ce s-a retras mai târziu în simțurile noastre la suprafața corpului nostru, aceasta trăiește în copil în întregul organism. Desigur că nu trebuie să luați aceste lucruri într-un mod atât de strict, dar în esență ele sunt totuși prezente. Și sunt în așa fel prezente, încât și fiziologia manifestărilor exterioare va putea să le dovedească odată la organul senzorial cel mai perceptibil, pentru început, la ochi.
Vedeți dumneavoastră, la mine vin adesea persoane care întreabă: Ce se poate, pornind de la știința de acum, să zicem la o dizertație – căci și dizertațiile aparțin de jalea școlară –, ce se poate prelucra în mod deosebit cu acest scop? Iar pe aceia care sunt eventual fiziologi îi sfătuiesc astăzi ceva, ce am putea spune că plutește de-a dreptul în aer în fiziologie: să observe odată dezvoltarea ochiului omenesc, felul cum apare la embrion și se continuă, și apoi să observe în stadiul respectiv întregul embrion, cum se dezvoltă pornind din germene. Vor găsi un paralelism straniu tomai între ochi și întregul germene omenesc, așa cum avansează el embrionar [Nota 7]. (Tabla 3) Numai că vor afla: ochiul începe într-un anumit sens mai târziu, sare peste primele stadii, iar întregul embrion nu ajunge până la capătul la care ajunge ochul, ci se încheie mai devreme. Astfel că aici ar rezulta pentru fiziologia embrionară ceva incredibil de semnificativ. Se va ajunge ca, atunci când este urmărită dezvoltarea embrionară așa cum se continuă ea mai departe, să se considere acest început drept stadii ideale, care sunt prezente doar incipient în germene și în ochi la embrion. Doar că ochiul merge mai departe, devine simț deplin; embrionul rămâne în urmă și trece mai târziu la formarea corpului.
Dar la copil mai este prezent încă faptul că întreaga sa dezoltare sufletesc-spirituală are răspândită asupra întregului corp această stare de revărsare a elementului senzorial. Copilul este într-un anumit sens în întregime organ de simț, stă ca atare în fața lumii. De acest lucru treuie mereu să se țină cont în educație, precum și la ceea ce se face în general împrejurul copilului înainte de schimbarea dinților. Elementul mai mult pedagogic-didactic îl vom mai avea încă de discutat. De abia când privim aici în modul just vom putea să ne răspundem corect la anumite întrebări care se leagă de ființa omenească. Căci, vedeți cumneavoastră, ne este prezentată o întrebare care este extraordinar de semnificativă pentru cel care acum, nu doar în exterior, după istoria cunoscută, consideră dezvoltarea omenirii. Căci cunoașteți faptul că în epoci istorice anterioare ale dezvoltării omenirii s-a vorbit mult mai mult despre păcat și despre păcatul originar decât se face în ziua de astăzi. Acuma nu doresc să vă prezint un tratat istoric, dar doresc să indic asupra faptului care – acuma, nu în conștiența populară, căci aici s-au îngroșat uneori lucrurile într-o anumită măsură –, dar acela pe care, la cei care au învățat aceste lucruri așa precum noi astăzi, când tocmai că învățăm să considerăm ceva mai mult din perspectivă științifică, ni-l însușim pentru condițiile noastre de astăzi. Pentru aceștia, păcatul originar din om era tot ceea ce provenea din trăsăturile moștenite. Așadar ceea ce omul avea de la predecesorii săi, acesta era păcatul originar. Aceasta este adevărata noțiune a păcatului originar. Această noțiune a fost modificată foarte mult ulterior, după reprezentările pe care le-au dobândit mai târziu. Dar ceea ce este moștenit direct fizic oferă predispoziții în om, care stau la baza faptului că el este păcătos – așa se spunea înainte. Ce se spune astăzi? Astăzi se spune: Trebuie să observăm cel mai mult predispozițiile moștenite și trebuie dezvoltat omul așa încât aceste predispoziții să fie luate în considerere cu precădere. Da, dacă o știință mai veche ar trebui să formuleze o judecată pentru aceasta, atunci ar spune: Ei bine, ați învățat ceva frumos prin progresul omenirii; ați învățat să urmăriți principiul de a dezvolta tocmai ceea ce este păcătos în om. – Astfel ar trebui de fapt să spunem în sensul unei științe mai vechi. Observăm doar procesele istorice după ceea ce este consemnat acuma, din păcate, destul de superficial în cărțile de istorie; de aceea nu ajungem la asemenea lucruri.
Cel care acuma privește înăuntru în ceea ce am înfățișat astăzi: felul în care omul se adaptează față de mediu în dinamica și statica ființei sale, în vorbire, în gândire, acela va dobândi și o pricepere corectă despre cât anume este moștenit pur fizic și cât depinde de ceea se desfășoară în mediul omenesc, de ceea ce mult mai mult se revarsă în om decât se crede de obicei. Despre unele lucruri se spune astăzi că omul le-ar fi moștenit de la tatăl său sau de la mama sa, în timp ce în realitate și le-a însușit prin faptul că a imitat modul deosebit al mersului din mediul său sau mișcarea mâinilor sau vorbirea, tocmai în această primă perioadă de viață. Dedicarea față de mediu este cea care este de luat în condierare în primul rând, în prima perioadă de viață, și nu ereditatea. Teoriile ereditare chiar au mare dreptate în domeniul lor, dar acest lucru trebuie să fie privit și tocmai așa precum ceea ce am spus ieri. Am spus: Noi mergem afară pe drum, el este acuma moale; noi amprentăm în el urmele picioarelor noastre în el. (Tabla 3)
Tabla 3Acum coboară cineva de pe Marte, care nu cunoaște oamenii pământeni și explică acuma: Ei bine, aceste urme de pași sunt produse prin faptul că acolo jos în pământ sunt forțe; ele apasă într-un loc solul ceva mai puternic, într-un alt loc ceva mai putin, apoi se configurează urmele astfel încât ia naștere exact așa ceva ca o amprentă de picior. – Cam așa explică oamenii, din predispoziții moștenite și pornind din creier, ființa sufletească. Tocmai așa precum urmele de picioare sunt amprentate din afară, tot astfel sunt în corp, îndeosebi în creier și în organizația de nervi, imprimate acele lucruri care sunt viețuite dinspre mediu în interior în viața de imitație, la învățarea mersului, învățarea vorbitului, învățarea gânditului. Toate sunt chiar corecte în ceea ce spune psihologia exterioară, fizică: Creierul este o amprentă clară a ceea ce este omul din perspectivă sufletească; dar trebuie să se știe că el nu este producătorul sufletescului, ci solul pe care se dezvoltă sufletescul. Pe cât de puțin pot eu să merg fără sol sub picioare, la fel de puțin pot să gândesc fără creier ca om pământean, bineînțeles. Dar creierul nu este nimic altceva decât solul înăuntrul căruia gândirea și vorbirea configurează ceea ce tocmai a primit ca venind din lume, din lumea mediului său și nu din predispozițiile moștenite.
Acum vedeți însă, din faptul că în fața omului de astăzi stau lucrurile într-o neclaritate foarte puternică, ce se întâmplă de fapt în timpul acestor trei ani de viață ne-„academici”. Aici este configurat tocmai într-o măsură mai înaltă și configurat întregul om. Acuma, eu deja am spus: gândirea care apare apoi mai târziu, ea se îndreaptă către lumea exterioară, formează cópii ale naturii, ale lucrurilor naturale și proceselor naturale. Dar ceea ce se formează mai devreme, vorbirea, aceasta preia deja temperat, nuanțat deja tot ceea ce există spiritual în limbă, care acționeaă asupra omului, care acționează din mediu sufletește asupra omului. Odată cu vorbirea, noi preluăm ceea ce ne însușim sufletește din mediu. Sufletul întregului mediu pătrunde în noi pe calea mijlocită prin limbaj. Și noi știm că este copilul întru totul organ de simț, că într-adevăr se petrec procese interioare, prin faptul că aceste lucruri se află aici ca impresii sufletești. Astfel că, spre exemplu, să zicem că dacă este copilul în mediul unui tată cu accese de furie, care își împinge mereu cuvintele în afară ca cineva cu accese de furie, atunci copilul viețuiește în interior această întreagă particularitate sufletească ce se află în formarea cuvintelor prin accesul de furie; iar acest lucru se impregnează în copil acuma, nu numai prin faptul că devine și sufletesc, ci copilul emană, prin faptul că are evenimente de furie în mediu, din glande rafinate mai multă substanță decât ar emana într-un mediu care nu prezintă accese de furie. Iar glandele sale se obișnuiesc cu o puternică emanație de substanțe. Acest lucru acționează apoi mai departe în întreaga viață, faptul că glandele au fost obișnuite să secrete mai multă sau mai puțină substanță. Prin acest fapt poate omul, dacă școala nu îndreaptă aceste lucruri mai târziu, să fie predispus ca tocmai, cum se spune astăzi, să devină nervos față de tot ceea ce se află în mediul manifestărilor de accese de furie. Vedeți, aici pătrunde în în fizic nemijloit ceva sufletesc. De obicei căutăm peste tot în lume să înțelegem relația dintre sufletesc și fizic; dar la faptul că fizicul din prima perioadă a vieții se exprimă nemijlocit în fapte sufletești, la aceasta nici nu ne uităm.
Așadar prin faptul că pătrunde copilul în statica și dinamica mediului său, el face în mod inconștient ceva extraordinar de semnificativ. Gândiți-vă numai, cât efort îi costă pe unii oameni să învețe și să aplice mai târziu în școală statica și dinamica, numai în măsura în care sunt ele aplicate asupra aspectului mașinal! Copilul face acest lucru în mod inconștient. El încadrează într-adevăr statica și dinamica în întreaga sa ființă omenească. Și tocmai din cercetarea antroposofică se poate observa faptul că chiar și ceea ce gândesc cei mai învățați staticieni și dinamicieni pentru lumea exterioară este un joc de copii, față de cel al unei statici și dinamici atât de complicate precum cea pe care și-o include copilul prin faptul că învață să meargă. El face aceasta prin imitație. Astfel veți vedea cât de ciudat acționează imitația tocmai asupra acestor relații. Exemple de acest gen puteți vedea multe în viață; un exemplu doresc să vă prezint. Erau două fetițe, cu o foarte mică diferență de vârstă între ele, care mergeau una lângă cealaltă. Întâmplarea a avut loc într-un oraș din centrul Germaniei, acum mulți ani de zile. Când le vedeai mergând una lângă cealaltă, ele se purtau amândouă așa, că șchiopătau cu unul dintre picioare și mergeau neregulat. La mișcări cu totul egale aveau o diferență configurată particular între un fel mai vioi al brațului drept și al degetelor din dreapta și o purtare mai paralizată a brațului stâng și a degetelor din stânga. Amândoi copiii erau copii exacte a celuilalt; copilul mai tânăr era chiar o copie a celui mai vârstnic. Dar numai copilul mai vârstnic avea tocmai o problemă la picior în partea stângă; cel tânăr era un copil cu totul sănătos, care își însușise numai toate acestea, prin faptul că prelua, imitând, dinamica greșită a surorii. – Asemenea cazuri puteți găsi peste tot în viață, numai că nu ne întâmpină în lucruri atât de extreme și grosiere, ca să le vezi imediat. În configurări mai fine sunt prezente peste tot în viață. Acolo unde se învață mersul, unde sunt însușite dinamica și statica, acolo preia omul spiritul din mediul său. Astfel încât putem spune: în învățarea gândirii ne însușim lucrurile din natura exterioară. În învățarea vorbirii ne însușim aspectul sufletesc al mediului Iar în ceea ce omul trebuie de fapt să facă mai întâi, prin faptul că pășește în viața pământeană, ne însușim din mediu spiritul.
Spirit, suflet, trup – spirit, suflet, natură, aceasta este succesiunea, așa cum se apropie de om lumea vieții pământene din jur. Dar când preluăm sufletescul, atunci ne însușim cu acest sufletesc în același timp, în esență, și simpatiile și antipatiile noastre din viață. Ele se revarsă înăuntru cu totul neobservate. Felul și modul în care învățăm să vorbim sunt în același timp felul și modul însușirii anumitor simpatii și antipatii. Iar lucrul curios este: cel care își formează pentru aceasta un ochi just, un ochi sufletesc, desigur, acela află în felul și în modul în care se înfățișează copilul, dacă pășește mai mult cu călcâiele sau mai mult cu vârfurile picioarelor, dacă pășește ferm șau se târăște, el află în acest exterior-fizic întregul caracter moral al omului, pregătit pentu viața ce urmează. Astfel că putem spune: odată cu acel spiritual pe care îl preluăm prin faptul că învățăm să mergem, se revarsă înăuntru din mediu și ceea ce este moral. Și este bine dacă ne însușim o vedere pentru felul în care un copil mișcă picioarele, care apoi devine un copil bun, și felul în care un copil mișcă picioarele, care apoi devine unul rău. Căci cel mai naturalist este ceea ce preluăm în copilărie prin gândire. Deja este străbătut sufletește ceea ce preluăm prin vorbire. Iar străbătut moral-spiritual este ceea ce preluăm prin statică și dinamică. Aceasta tocmai că nu este o simplă statică și dinamică precum le învățăm în școală, ci este o statică și dinamică născută din spirit.
Este atât de neînchipuit de important să privim corect asupra acestor lucruri, pentru a nu obține la aceste lucruri acele psihologii care mai întâi sunt fundamentate pe corporal – unde se tipărește din nou pe primele 30 de pagini ceea ce are fiziologul în fiziologii detaliate și apoi lipim de aceasta manifestările sufletești, așadar raportăm sufletescul la corporal. Despre spirit nici nu mai este voie să mai vorbim, de când un conciliu a abolit spiritul [Nota 8], de când a fost spus: Omul nu este alcătuit din trup, suflet și spirit, ci numai din trup și suflet, iar sufletul are doar trăsături spirituale. Trihotomia a fost interzisă chiar dogmatic în Evul mediu, dar actuala știință „lipsită de premise” aplică psihologia începând chiar de la început cu: Omul este compus din trup și suflet. Ea nu știe cât de puțin lipsită de premise este ea prin faptul că doar urmează dogmatismul medieval! Cei mai luminați profesori universitari îl urmează pe acesta fără a avea habar de acest lucru. Trebuie, pentru a privi corect înăuntrul omului, să putem să îl considerăm pe om după trup, suflet și spirit. Materialistul pricepe doar gândire – tocmai acesta este tragismul său. Materialismul pricepe cel mai puțin materia, pentru că el vede cel mai puțin spiritul din ea. El doar dogmatizează: există doar materia și acțiunile ei; dar el nu înțelege nimic din faptul că peste tot se află spiritul înăuntru. Este un lucru straniu faptul că trebuie, dacă vrem să înfățișăm materialismul, să formulăm definiția: Materialismul este acea concepție despre lume care nu înțelege nimic despre materie.
Acuma este vorba despre faptul că trebuie tocmai să cunoaștem cu precizie granițele unde se află manifestările corporale, unde sunt manifestările sufletești, unde sunt manifestările spirituale și cum conduce una înspre cealaltă. Iar acest lucru este deosebit de necesar față de dezvoltarea copilului în prima perioadă de viață.
