Pentru practica predării între al 7-lea an de viață, aproximativ, și al 14-lea an contează îndeosebi să ne putem orienta corect față de viața trăirilor copilului și înăuntrul vieții de trăiri a copilului. Aici este într-adevăr vorba despre faptul că putem să ne facem noi înșine, ca învățători, reprezentările imaginative corecte care pot să ne conducă prin trecerile gingașe care există la copil, tocmai pentru această perioadă de viață.
Atunci când îl primim pe copil în școală, mai acționează încă ceva după dispoziția anterioară trupesc-religioasă – după cum am numit-o –, atunci mai rezonează dorul de a percepe tot ceea ce se petrece în mediul înconjurător și se unește atunci această percepție, care trece în imitație, cu ascultarea asupra felului în care, din partea autorității de la sine înțelese a învățătorului și a educatorului, este acționat asupra copilului. Căci trebuie într-adevăr să fie așa pentru această vârstă a copilărei, încât să nu fie adevărat ceea ce a fost cercetat dacă este adevărat, ci ca adevărat să fie ceea ce spune că este adevărat autoritatea de la sine înțeleasă. Și tot astfel trebuie să fie neadevărat ceva, din motiv că autoritatea de la sine înțeleasă consideră că este neadevărat. În același fel este cazul și la frumos și la urât, la fel și la bun și rău. Putem să ajungem mai târziu în viață la o judecată cu adevărat autonomă, liberă, despre corect și incorect, bun și rău, frumos și urât, dacă la această vârstă am putut să ridicăm privirea cu totul intens și plin de venerație la o autoritate firească, în privința acestor lucruri. Desigur că aceasta nu este permis să fie o autoritate impusă; nu este permis să fie o autoritate stabilită din exterior. Cel puțin, dacă aceasta trebuie să fie din motive sociale exterioare, ca autoritatea să fie una impusă și stabilită din exterior, copilul nu are voie să știe nimic de acest lucru. Copilul trebuie ca, prin întreaga direcționare a simțămintelor și trăirilor sale să dobândească despre personalitatea învățătorului și a educatorului tocmai impresia că privește la ea ca spre autoritatea corespunzătoare. Și trebuie menținut totul în acest raport gingaș autoritar, îndeosebi aici între anul de viață al 7-lea și al 9-lea, în general între intrarea în școala generală și al 9-lea an de școală. Trebuie să mai fie menținut încă mult timp, dar el se modifică apoi între anul al 9-lea și al 10-lea de la sine.
Acum se mai întâlnește încă ceva cu pătrunderea firească, prin trăire, a copilului în domeniul autoritativ. Se întâlnește fatul că tocmai în prima epocă de vață, până la schimbarea dinților, copilul era o ființă senzorială, într-un anumit sens un întreg organ de simț; dar un organ de simț în care, la fiecare pas al vieții, a acționat voința. Poate că vi se va părea ciudat acest fapt, când spun: un organ de simț în care acționează voința. Dar acest lucru vi se pare ciudat doar pentru că fiziologia de astăzi și ceea ce a rezultat drept concepții populare pornind din această fiziologie, sunt tocmai ceva insuficient. Astăzi nu ne gândim de obicei la voință atunci când, de xemplu, ne gândim la ochi. Dar și la ochi este așa, că aspectul de voință alcătuiește imaginea interioară și nu alt lucru. În oricare organ de simț creează aspectul volitiv imaginea internă. Organul de simț, pasiv, are pentru început numai sarcina de a se expune pe sine sau omul în fața lumii exterioare, dar în fiecare organ de simț are loc o activitate interioară, iar aceasta este de natură volitivă. Iar aceată natură volitivă acționează la copil în mod intens prin tregul trup, până la schimbarea dinților. Atunci mai rămâne prezent încă acest aspect volitiv. Și acest aspect volitiv suportă, între intrarea în școala generală și aproximativ al 9-lea an, pentru început, doar să fie apropiat într-un mod cu totul omenesc-imaginar de toate lucrurile din natură și ale omului. De aceea lucrăm de exemplu așa, încât într-adevăr nu aducem în primele ore de predare un element estetizant, ci unul artistic; că îl punem pe copil, de exemplu, și chiar de la bun început, să manevreze culori, deși uneori acest lucru devine destul de incomod în clasă. Dar îl lăsăm pe copil să manevreze culorile pentru că prin aceasta urmează propriile sale forțe de formare în alăturarea culorilor, în satisfacerea sa de a așeza culoare lângă culoare, nu cu vreo semnificație, ci instinctiv-logic a pune culoare lângă culoare. Deoarece copilul dezvoltă un fel instinctiv minunat de a alătura culorile. Și putem apoi vedea deja cum putem să dirijăm această alăturare de culori în cadrul desenului și se poate dobândi apoi din desen scrisul.
Dar copilul rămâne întru totul fără înțelegere pentru faptul că în acești ani vrem deja să îi explicăm ceva. Pentru aceasta nu are niciun fel de înțelegere. Dacă vrem să îi explicăm ceva în acești ani, atunci devine apatic, atunci nu merge deloc. Dar merge minunat atunci când tot ce vrem să aducem în fața copilului nu-i explicăm, ci îi povestim, atunci când vrem să desenăm și cu cuvinte, cu reprezentări, când aducem ritm în întregul fel și mod în care îi predăm copilului lucrurile. Dacă nu avem muzică doar în muzică, ci avem aspectul muzical și în întreaga acțiune din predare, când în predare tactul, ritmul, ba chiar ceva muzical lăuntric poate să domnească, atunci copilul are o rafinată înțelegere pentru aceasta. Dar s-ar împotrivi, de exemplu, dacă ceea ce aducem la copil în mod emoțional și volitiv omenesc, am vrea acuma să descriem noi înșine; așadar dacă am vrea poate să îi descriem copilului omul, în perioada dintre intrarea în școala generală și al 9-lea an de viață. Împotriva acestui lucru s-ar împotrivi grozav, aceasta nici nu ar putea suporta. Cu toate acestea, faptul de a trata omenește totul, până în jos la ființele naturale anorganice, aceasta este ceea ce solicită interiorul său, în acest timp, prin lăuntrul său.
Acum rămâne această oroare, cum am putea să o numim, față de descrierea omului prezentă de fapt chiar până spre al 12-lea an de viață. Putem desfășura foarte bine cea ce am spus ieri, între al 9-lea și al 12-lea an de viață. Putem astfel, așa cum am explicat ieri, să îi predăm copilului lumea plantelor, drept perii care cresc pe pământ; dar trebuie să rămânem la caracteristica imaginativă. Putem să îi prezentăm copilului și lumea animală în acest fel, încât să cuprindem într-un fel care tocmai că îi este pe potrivă copilului, fiecare formă de animal ca pe o parte de om, care este dezvoltată unilateral. Însă nicidecum nu avem voie să trecem acum la descrierea omului însuși în această perioadă. Putem chiar foarte bine să îl influențăm, în continuare, instruindu-l pe copil prin faptul că vorbim despre membrele omului și pe aceste membre le aplicăm în dezvoltarea lor unilaterală asupra uneia sau alteia dintre formele de animale, dar aducerea laolaltă în om, pe aceasta copilul încă nu o înțelege. De abia înspre vârsta de 12 ani el dobândește apoi și dorul de a aduce la un loc acuma întregul regn animal în cadrul omului, iar acest lucru putem să îl realizăm în acele clase care urmează chiar după vârsta dintre al 11-lea și al 12-lea an de viață.
În acest fapt domnește acuma o aparentă contradicție, dar viața tocmai că este contradictorie. Aparenta contradicție este aceea, că pentru început ar trebui să descriem întregul regn animal drept omul extins. Este totuși corect să facem astfel înainte de a descrie omul însuși acuma drept o figură în spațiu, în concluzie. Copilul trebuie să primească întrucâtva un sentiment, mai întâi, despre faptul că tot ce este omenesc locuiește în mod unilateral pe întreg Pământul, despre faptul că lumea animală este întreaga omenire, unilateralizată în exemplarele sale particulare. Și apoi trebuie copilul să viețuiască marele moment în care se concluzionează pentru el felul în care tot ceea ce este extins în lumea animală este concentrat în om. Acest lucru este semnificativ la predare, ca să îl lăsăm pe copil să viețuiască realmente acele momente decisive ale vieții. Ca să îi lăsăm așadar să treacă prin suflet copilului acest lucru: extractul și concluzia sintetizatoare a întregii lumi animale este pe o treaptă mai înaltă omul, ca om fizic.
Nu contează la această vârstă să îl învățăm pe copil treaptă cu treaptă unele sau altele dintre cunoștințe, ci contează să îl lăsăm cu adevărat să viețuiască în punctul decisiv al vieții – să îl lăsăm realmente că se cațere pe anumiți munți, dacă pot spune așa, ai vieții omenești, care se află tocmai la vârsta copilăriei. Acest lucru are efect asupra întregii vieți de mai târziu. Iar lucrurile stau chiar așa, că timpul nostru, din felul în care s-a dezvoltat științific, realmente are destul de puțină înzestrare pentru a privi atât de intim asupra vieții omenești și asupra ființei omenești. Căci altfel nici nu ar lua naștere lucrurile care iau naștere tocmai în cadrul civilizației de astăzi și îndeosebi al vieții spirituale de astăzi. Gândiți-că numai la ceva ce am subliniat în prima dintre ore: până la al 7-lea an de viață lucrează în toate activitățile corporale ceea ce apoi mai târziu se exprimă în schimbarea dinților, și anume aspectul sufletesc. Și am folosit comparația: dacă aici avem o substanță dizolvată și acolo jos se formează o depunere, atunci aceasta din urmă este mai densă: atunci partea mai rafinată rămâne ca rest deasupra – și fiecare este acum separată. Până la schimbarea dinților din preajma celui de-al 7-lea an, cele două au fost chiar împreună. Noi spunem: trupul fizic și trupul eteric, trupul mai grosier și trupul mai rafinat mai erau încă unul. Acuma s-a decantat trupul fizic și ființa omenească eterică devine acuma autonom lucrătoare.
Tabla 8Da, dar atunci s-ar putea să intervină faptul că, de către ființa omenească este preluat prea mult sufletesc în trupul fizic. Căci trebuie mereu să rămână ceva sufletesc în urmă, căci omul trebuie să aibă pe parcursul întregii vieți trupul său fizic însuflețit și străbătut de spirit. Dar se poate să rămân în urmă prea mult din sufletesc-spiritual și acolo sus să fie prea puțin: atunci aveți o ființă omenească ce are în trupul său fizic prea mult sufetesc și are o ființă spiritual-sufletească prea subțire; aici, ceva ce ar trebui să fie deja în spiritual-sufletesc a rămas în urmă în trupul fizic. Și, vedeți dumneavoastră, aceasta este o stare de fapt care apare extraordinar de des! Dar aceasta oferă adevărata cunoaștere, despre cum se face că acele conținuturi sufletești, care ar trebui să fie prezente între, să zicem, al 7-lea și al 14-lea an de viață drept conținuturi sufletești, stau jos în trupul fizic. Aici aveți o cunoaștere exactă a acestui lucru. Dar pentru a dobândi această cunoaștere exactă este tocmai necesar să cunoaștem cu adevărat omul după esența sa mai grosieră și cea mai rafinată. Așadar, să avem o fiziologie care mai conține suficient psihic și o psihologie care nu este psihologie abstractă, ci conține suficient de multă fiziologie; acest lucru este întru totul necesar. Aici trebuie să vedem în ce raport stă trupesc-fizicul față de sufletesc și sufletesc-spiritualul față de trupesc-fizic; aceste lucruri trebuie să le pătrundem cu vederea.
Dacă nu le pătrundem, atunci avem totuși numai o fiziologie diletantă, nu o adevărată fiziologie și avem și o psihologie diletantă și nu o adevărată psihologie. Iar prin această nepătrundere a omului are într-adevăr viața științifică actuală o psihologie diletantă și o fiziologie diletantă. Asta înseamnă că are așa ceva, ce se poate compune din interacțiunea dintre diletantismul psihologic și diletantismul fiziologic. Din aceasta rezultă un „diletantism la pătrat” și acest lucru se numește apoi – psihoanaliză. (Tabla 8) Tocmai aceasta este taina nașterii psihanalizei, faptul că rezultă dintr-o fiziologie diletantă și o psihologie diletantă, care acționează împreună ca două numere pe care le înmulțim unul cu celălalt și care dau ca rezultat pătratul. Astfel reiese tocmai „diletantismul la pătrat”. Psihologia diletantă înmulțită cu fiziologia diletantă = psihanaliza. Aceste lucruri realmente nu le spun pentru a vorbi de rău psihanaliza, căci lucrurile nici măcar nu pot să fie altfel conform condițiilor științifice din zilele noastre, pentru că omenirea tocmai a trecut printr-o perioadă în care psihologia a devenit prea subțire, iar fiziologia prea grasă. Iar dacă omul consideră lucrurile astfel, atunci va rezulta mereu astfel, că în loc să ia naștere o știință autentică, fiziologia se decantează chimic din ceea ce ar trebui să fie o substanță unitară. Este o imagine, dar veți înțelege imaginea.
Ei bine, așa stau acuma lucrurile, că trebuie să ne fie clar felul în care se dezvoltă ființa omenească reală și cum avem de ținut cont de etapele de viață, îndeosebi la copil.
Tocmai în această perioadă de vârstă, între al 9-lea și al 12-lea an de viață, copilul este sensibil pentru tot ceea ce îi este adus acuma în întâmpinare din afară. Aproximativ până la al 9-lea an vrea să conlucreze la imagine; atunci el nu lasă să se apropie de el imaginile. Atunci trebuie să lucrăm mereu atât de viu lângă copil, încâ de fapt ceea ce face învățătorul și ce face copilul sunt deja împreună o imagine. Munca însăși trebuie să fie deja o imagine. Nu contează dacă sunt prelucrate aici imagini sau altceva, ci munca însăși, predarea trebuie să fie o imagine. Astfel, între al 9-lea și al 10-lea an apare faptul că are copilul un simț deosebit pentru imaginarul exterior. Acesta poate fi adus acuma aproape, iar acest lucru oferă tocmai posibilitatea de a apropia de copil în modul corect lumea plantelor și lumea animalelor, în măsura în care în acestea trăiește imaginativitatea. Imaginile trebuie aduse aproape tocmai în lumea plantelor și a animalelor. Și cu cât mai mult suntem în stare să prezentăm ilustrativ ceea ce este înfățișat în manualele noastre de botanică până la a treia putere de lipsă de imaginar, cu atât mai buni suntem ca învățători tocmai pentru copiii aflați între al 9-lea și al 12-lea an de viață. A aduce totul în imagine, aceasta este chiar ceea ce poate să ofere o nesfârșită mulțumire interioară. Căci atunci când aducem lumea plantelor în formele lor în imagini, atunci trebuie să conlucrăm creativ.
Această conlucrare creativă, tocmai aceasta este cea care vrea să intre în civilizația noastră cum trebuie! Viețuim în ziua de astăzi în toate clipele felul în care oamenii care sunt activi în viață vin plini de disperare la noi, pentru că nu pot cuprinde nimic ilustrativ. Acest lucru își are originea tocmai în faptul că copilăria acestor oameni nu s-a petrecut în modul corect. Lumea poate să râdă cu ușurință despre faptul că spunem: Omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu. (Tabla 9) Lumea poată să râdă cu ușurință de aceste lucruri, căci dacă adunăm la un loc tot ce putem ști astăzi din științele uzuale, și apoi judecăm asupra unui asemenea lucru, putem numai să râdem de el. Dacă nu aprofundăm acest lucru, putem numai să râdem – înțelegem prea bine faptul că oamenii râd de acest lucru. Dar tocmai din serioasele încurcături ale culturii ar trebui totuși să reiasă impulsul de a căuta ceea ce nu poate fi găsit nicăieri altundeva; iar acest lucru este cazul la multe lucruri, faptul că nu este găsit nicăieri altundeva. Și este destul de natural să râdă atunci când spunem: Trupul fizic este născut odată cu nașterea, aici se dezvoltă în această religiozitate trupească, acea imitare, până spre schimbarea dinților; trupul eteric și toate celelalte mai lucrează atunci în el. Acestea sunt forțe care lucrează în el spiritual-sufletește. Odată cu schimbarea dinților este născut trupul eteric; acesta lucrează apoi autonom în om. Trupul astral este născut de abia odată cu maturizarea genitală, atunci lucrează și trupul astral auonom în om. Iar Eu-ul – acest lucru chiar trebuie spus acuma deja cu o anumită rezervă în ziua de astăzi –, Eu-ul, el se naște cu adevărat tocmai de abia după al 20-lea an de viață. Acesta este lucrul despre care atunci este mai bine să taci cu înțelepciune când ai de vorbit cu oameni care se află în primii lor ani academici. Dar este totuși un adevăr. Nu rămâne nimic altceva de făcut, lucrurile stau așa.
Tabla 9Ei bine, dacă de altfel nu cunoști diferențele dintre cele patru componente, cu totul diferite între ele, ale entității omenești, atunci vei considera acest lucru drept o negiobie, pentru început, sau ce puțin ca ceva extrem de inutil. Dar nu este nimic inutil dacă cunoști întreaga entitate. Vedeți dumneavoastră, aspectul fizic are drept principală caracteristică a sa faptul că apasă – aș putea chiar spune că umple spațiul. Faptul că apasă. El apasă asupra celorlalte obiecte, el le împinge mai departe; apasă asupra noastră înșine. Această presiune o viețuim cu simțul tactil. Fizicul apasă. – Etericul – da, cu acest eteric este ceva cu totul straniu. Eterul a fost de fapt un lucru straniu pentru știința din ultimii 40 până la 50 de ani. Dacă am vrea să prezentăm acuma toate acele teorii despre eter care au fost alcătuite, despre esența eterului, da, atunci nu am termina prea curând – până ce în final este deja așa că o seamă întreagă de persoane afirmă: eterul, aceesta este în fond de fapt numai matematica și mecanica ce ființează în spațiu, care de fapt ar fi prezente numai cumva ca linii. Da, în fond eterul este pentru mulți, după conținutul său, constând din coeficientul diferențial care zboară împrejur; așadar în orice caz ceva calculat. Ei bine, măcar a fost gândit foarte mult despre acest eter. Acest lucru este chiar foarte lăudabil, dar pe această cale nu reiese nimic despre eter. Aici trebuie deja să știm că eterul are caracteristica opusă presiunii. Și anume, el absoarbe, eterul este cel sorbitor. El vrea mereu să distrugă prin propria sa entitate mereu materia spațială din spațiu. Acesta este esențialul eterului. Acolo unde apasă materia fizică, acolo soarbe eterul. Materia fizică umple sațiul; eterul scoate materia din spațiu. Căci el este materia negativă, dar calitativ negativă, nu cantitativ negativă.
Acest lucru este în același fel și în privința trupului eteric omenesc. Noi trăim între trupul fizic și trupul eteric în așa fel, încât încontinuu ne distrugem și din nou ne alcătuim. Eterul distruge încontinuu materia noastră, trupul fizic o alcătuiește din nou. Într-adevăr acest lucru îi contravine – doresc să menționez acest lucru numai în paranteză – legii atât de îndrăgite astăzi despre conservarea forței. Dar faptul este că această lege despre conservarea forței entității interne a omului îi corespunde adevărului. Este valabil numai pentru lumea anorganică în sensul strict al cuvântului. Pentru cea organică este valabilă numai atât de departe cât aceasta este umplută de materie anorganică; pentru părticelele de fier din serul sangvin este valabilă această lege, dar nu pentru întreaga ființă omenească. Acolo are loc o oscilare continuă între forțele eterului absorbante și cele distrugătoare și realcătuirea trupului fizic.
Acuma, la trupul astral lucrurile stau așa, că el nu absoarbe spațiul, ci că el absoarbe, în mod curios, timpul. Și anume el are ceva conducător înapoi. El este conducător înapoi, trupul astral. Pot să vă lămuresc acest lucru de îndată întru totul, folosind exemplul omului. Gândiți-vă odată, că ați fi devenit o persoană mai în vârstă, cam de 50 de ani. Da, în trupul dvs. astral chiar acționează încontinuu forțe care vă conduc înapoi în timpurile parcursului terestru, care vă conduc înapoi în timpul care se află înaintea maturizării genitale. Nu îl viețuiți deloc în trupul dvs. astral pe acesta de cincizeci de ani. Îl viețuiți pe cel de unsprezece, doisprezece, treisprezece, paisprezece ani, în realitate. Acela radiază înăuntrul dvs. prin faptul că trupul astral conduce înapoi. Aceasta este taina vieții. De fapt, noi devenim bătrâni numai în privința trupului fizic și a trupului eteric și a oscilațiilor sale. Trupul astral este ceea ce tot mereu ne conduce înapoi la stadiile anterioare din viață. Aici mai suntem copii tot mai maturi. Noi, cu toții suntem copii tot mai maturi prin trupul nostru astral. Așadar dacă ne reprezentăm simbolic parcursul vieții noastre printr-un tub și suntem aici la vârsta de 50 de ani, atunci copilăria noastră mai matură radiază, pentru că tocmai ne conduce înapoi trupul nostru astral, în ființa noastră până la vârsta noastră de cincizeci de ani. (Tabla 8)
În astral trăim întotdeauna în parcurs invers – dar autonomă devine această viață cu parcurs retrovers de abia odată cu maturizarea genitală. Dacă înțelegem acest lucru în deplina sa seriozitate, atunci le vom păstra deja în mod firesc copiilor pentru întreaga lor viață ceea ce le configurăm la vârsta școlarizării. Vrem să le menținem acest lucru. Căci ceea ce îi configurați dvs. aici copilului, aceasta trăiește cu el prin întreaga viață, pentru că trupul astral este mereu acționând în revers. Pentru tot ceea ce realizați cu copilul la vârsta școlarizării stă de fapt în fața dumneavoastră întregul parcurs al vieții omenești – chiar dacă omul va ajunge să aibă 90 de ani. Acest lucru oferă responsabilitatea corectă pentru pedagogia atitudinală. Căci această responsabilitate contează, ca să învățăm în general să știm ce facem. Și învățăm să cunoaștem acest lucru de abia când învățăm să cunoaștem cu adevărat aceste corelații ale vieții.
Ei bine, dacă știm acest ucru, atunci nu vom mai spune doar: Învață-l pe copil numai ceea ce înțelege deja. Căci aceasta este de fapt ceva îngrozitor cu privire la ființa omului, să îl înveți pe copil numai ceea ce înțelege deja. Iar acele manuale și îndrumătoare pedagogice pentru învățători, care au luat naștere sub influența acestui gen de strădanii deosebite pentru a forma concepții, acestea sunt disperat de banale. Aici se vrea mereu coborârea pe treapta copiluui și tratarea lucrurilor numai în acest fel, încât copilul să poată vedea deja prin toate detaliile. Atunci îi luăm copilului ceva grozav; acest lucru îl înțelege acela care își dă seama de corelația dintre viața copilului și întreaga ființă menească. Să presupunem că ar fi preluat copilul ceva ce nu poate încă să înțeleagă deloc în al 8-lea an, pentru că el îl iubește pe învățătorul și educatorul său, deoarece pentru el este adevărat și frumos ceea ce spune învățătorul. Iubirea față de învățător, simpatia este vehicolul pentru preluare; maturi suntem, să spunem, de abia la 35 de ani pentru a înțelege acest lucru. – Așa ceva este de greu de spus într-adevăr omului modern, pentru că el nu admite că pentru anumite lucruri devii matur de abia în al 35-lea an, dar este totuși așa: maturi devenim la vârsta de 35 de ani pentru ceva ce am preluat atunci, din iubire față de învățător. Atunci avem din nou o viețuire prin forța ce radiază în revers a trupului astral. Aici pătrunde în sus ceva ca din interiorul său, arată ca o oglindire; de fapt este un mers către copilărie. Este ca și cum ar ajunge sus în concepție. Aici avem 35 de ani, ne-am maturizat – din adâncurile sufletului își face apariția: de abia acuma înțelegi ce ai preluat în tine pe atunci, în al 8-lea an al tău. Și această putință de înțelegere a ceva ce a trăit în tine un timp îndelungat, a trăit în tine pe baza iubirii, este ceva nespus de revigorant în viață. Acest revigorant în viață putem să îl dăm copilului atunci când păstrăm în el autoritatea, încât vehicolul între el și noi este iubirea, este simpatia – și îi dăm copilului ceea ce nu poate încă să observe și să înțeleagă, ci care trebuie încă să crească pentru el pe parcursul vieții.
Aceste corelații tocmai că nu le cunoaște deloc cel care mereu vrea să aducă în apropierea copilui ceea ce acesta înțelege. Dar și contrariul este întru totul greșit și nepotrivit Cel care înțelege ființa omenească nu va purta niciodată, ca educator sau învățător, în vorbirea sa expresia: Asta nu înțelegi încă! – aceasta nu trebuie nicidecum să existe, și anume să fim vreodată în situația de a-i spune copilului la vreo vârstă: Asta nu înțelegi încă. Căci va exista mereu o formă în care putem să îmbrăcăm ceea ce vrea să știe copilul, numai să avem relația corectă față de copil. Trebuie doar să aflăm această formă. Și această formă o găsim numai dacă facem dintr-o asemenea pedagogie, ca cea despre care este vorba aici, o viață instincitvă. Aflăm chiar forma corespunzătoare, în clipa în care avem nevoie de ea. Și aflăm, înainte de toate, apoi posibilitatea de a nu-i da copilului reprezentări strict conturate. Căci este îngrozitor dacă față de copil dezvoltăm cu claritate, până la imobilitate, toate reprezentările. Dacă facem acest lucru, lucrurile stau așa, ca și cum am încastra într-o mână de fier micuța mână a copilului, încât să nu mai poată crește. Nu este permis niciodată să îi predăm copilullui reprezentări finite, ci numai din cele care pot să crească, să se transforme, reprezentări care trăiesc ele însele.
Așadar, dacă rămânem la modul ilustrativ, configurativ până către al 12-lea an, atunci nici nu vom fi tentați să îi prezentăm copilului figuri de noțiuni strict conturate, întrucâtva rigide. Căci aici este ca și cum l-am sili pe copilul mic să își înghesuie o mânuță într-o mănușă de fier, așa încât să nu mai poată crește. Iar ceea ce am schițat ca învățare, acest lucru nu oferă deloc premisele pentru a încorda lucrurile în forme ascuțite, ci de a le configura cu cuvinte, cu mâna pe tablă sau pe orice ar fi, a picta cu pensula în culoare ilustrativ, a desena și așa mai departe. Dar tot mereu este prezentă conștiența: acest lucru este mobil în sine însuși și trebuie să rămână mobil; căci trebuie să știm că se dezvoltă ceva în copil, de abia către al 12-lea an, și anume foarte aproape de al 12-lea an, iar acest lucru este simțul pentru noțiunea de cauzalitate.
Noțiunea de cauzalitate nu o are copilul deloc, până către al 12-lea an. El vede ceea ce este mobil, ce sunt reprezentări mobile. Ceea ce este prezent ca imaginativ, muzical, pe acestea le vede, le percepe, dar nu are niciun fel de simț pentru noțiunea de cauzalitate, până către al 12-lea an. De aceea trebuie să lăsăm, ceea ce îl învățăm pe copil până către al 12-lea an, să fie liber de noțiunea de cauzalitate. De abia atunci putem să ne bazăm pe faptul că poate să cuprindă copilul corelațiile obișnuite dintre cauze și efect. De abia începând de aici începe de fapt copilul să își facă gânduri; până atunci a avut reprezentări imaginative. Aici luminează înainte tocmai ceea ce apoi apare deplin odată cu maturizarea genitală: viața de gânduri, de judecată, care este legată în sens mai strâns de gândire – în timp ce viața dintre schimbarea dinților și maturizarea genitală este legată de simțire și viața dinainte de schimbarea dinților, de voința care se desfășoară lăuntric, care nu stă sub semnul gândurilor în această perioadă de vârstă, ci sub semnul imitației celor care îi ies în întâmpinare copilului în mod corporal. Dar, odată cu cele care îl întâmpină corporal pe copil, se depune în copil în corporal spiritualul, moralul. De aceea și este imposibil să îl învățăm pe copil la vârsta de 10 până la 11 ani, adesea chiar și în al 11-lea sau al 12-lea an de viață ceva la care trebuie să privești asupra cauzalității. De aceea ar trebui început cu predarea despre lumea minerală de abia către al 12-lea an. Iar noțiuni de fizică ar trebui să apară de asemenea către acest an de viață, după ce înainte au fost, în fond, doar pregătite. De abia aici devine copilul matur pentru preluarea unor asemenea noțiuni. Tot ceea ce se referă la domeniul anorganic poate să fie priceput de copil, în sensul unei noțiuni de cauzalitate, de abia către al 12-lea an. Desigur că totul trebuie să fie pregătit dinainte, dar nu prin noțiuni cauzale; ci, ceea ce mai târziu va fi cuprins prin aceste noțiuni de cauzalitate, acestea trebuie să fie pregătite în imagini, fără noțiunea de cauzalitate. Copilul trebuie să aibă, într-o anumită măsură, o materie asupra căreia să aplice aceste noțiuni de cauzalitate. Aceasta, pe de o parte.
Pe de altă parte, nici nu puteți să le faceți inteligibile copiilor înainte de această vârstă, aflată înspre al 12-lea an, corelații din istorie. Aici trebuie să așezați în fața copiilor imagini singulare, de oameni care fie trezesc plăcerea prin bunătatea lor, veridicitatea lor sau altele asemenea, sau trezesc neplăcerea prin opusul acestora. Pe baza plăcerii și neplăcerii, pe viața de simțire și de impresii trebuie să fie așezată și istoria: imagini închise în sine ale unor procese și personalități, dar imagini care sunt menținute la rândul lor mobile, în sensul în care am sugerat. În schimb, corelațiile cauzale între cele petrecute mai devreme și cele de mai târziu, pe acestea puteți să le predați copilului de abia când în el deja luminează dinainte această calitate de mers înapoi a trupului astral, care apare apoi mai puternic după al 14-lea an de viață. Așa, înspre al 12-lea an de viață, copilul intră în acest aspect de mers retrovers și putem atunci să începem să apelăm la noțiunea de cauzalitate și în istorie.
Înainte de aceasta i se pregătește de fapt copilului ceva destul de rău pentru viață dacă privim la noțiunea de cauzalitate și la judecata rațională care sunt unite cu aceasta. Căci, vedeți dumneavoastră: atunci este de abia prezent trupul eteric. Către al 12-lea an de viață începe încet să fie născut trupul astral; el este apoi pe deplin născut odată cu maturizarea genitală – dar înainte de aceasta este prezent chiar numai trupul eteric. Dacă îi imprimați atunci copilului judecăți cu da și nu sau îl puneți să își imprime noțiuni, atunci lucrurile chiar merg, în loc de trupul astral, în trupul eteric. Dar oare pentru ce mai este încă trupul astral purtătorul? Gândiți-vă că ați putea să extrageți din faptul maturizării genitale: trupul astral este purtătorul trupului omenesc. El lucrează, desigur, dinainte în copil, dar nu este născut autonom. Prin aceasta plantați atunci acest Da și Nu, judecata critică, în loc de înăuntrul trupului astral, în trupul eteric. Dacă îl plantați în trupul astral la timpul potrivit, atunci îi adăugați judecății, la fel și criticii, forța iubirii, forța bunăvoinței. Dacă comiteți față de copil atrocitatea de a-l face să critice prea devreme, să îl setați prea devreme pe Da și Nu, atunci împingeți acest Da și Nu, această critică, înăuntrul trupului eteric. Acela nu este binevoitor: acela este absorbant, acela este răuvoitor de fapt, acela acționează distrugător. Aceasta îi faceți copilului dacă îl învățați prea devreme pe copil judecata cu Da sau Nu – iar o judecată Da și Nu este și așezată întotdeauna în reprezentarea despre cauzalitate. Privim procesul încheiat; personalitatea, care este prezentată ilustrativ, pe aceasta o privim. Dacă la istorie unim pe epoci ceea ce a fost mai târziu cu ceea ce a fost mai înainte, atunci judecăm, atunci dăm deoparte, atunci acceptăm. Acolo este mereu înăuntru Da și Nu și dobândim în final tocmai ceea ce este o revoltă împotriva a ceea ce ne vine în întâmpinare ca judecată în lume. Nu preluăm cu iubire judecățile celolalți, ci cu o forță distructivă care se află înăuntrul nostru, atunci când dezvoltăm prea devreme forța de judecată. Din asemenea lucruri putem vedea cu adevărat cât de mult contează să facem la timpul just ceea ce este corect la vârsta școlarității.
Și apoi mai gândiți-vă numai la trecerea, în această privință, de la animal la om. Pe om îl vedeți după figură. În figură se află deja ceea ce face animalul; vedem ceea ce face animalul. La om trebuie să căutăm cauza. Da, vedeți dumneavoastră, pentru că de abia către al 12-lea an copilul devine matur să caute cauza, trebuie să apară și aici punctul în care el rezumă sintetic lumea animală în totalitatea omului. Aici este vorba de a-i aduce în întâmpinare copilului, ca pe o trăire, ceea ce cere natura interioară, pentru ca aceasta să devină trăire la un anumit timp.
Acum veți admite însă: aici se află o turnură grozavă și măreață în natura copilărească între schimbarea dinților și maturizarea genitală. Copilul merge, într-o anumită măsură, cu sufletul său pe calea de la interiorul său cel mai adânc spre afară. Gândiți-vă numai la faptul că, până spre al 12-lea an de viață, copilul nici nu suportă să îi fie înfățișat omul. Atunci începe să suporte acest lucru, noțional, ca reprezentare, să se vadă în oglinda lumii. Este în stare să se suporte pe sine, să se îndure pe sine, în timp ce îi înfățișăm ce anume este omul. Este într-adevăr o deplină răsfrângere a naturii omenești de la schimbarea dinților până la maturizarea genitală.
Acuma, se află în cadrul acestei perioade de timp o foarte importantă trecere în viață. Se află, pentru majoritatea copiilor, cam între al 9-lea și al 10-lea an de viață; acest lucru este individual, la câte un copil se află dincolo de al 10-lea an. Aici intervine pentru fiecare copil ceva, unde copilul stă instinctiv, inconștient, în fața unui fel de enigmă a vieții. Această transpunere dinăuntru spre afară, această conștientizare că suntem un Eu și acolo afară este lumea – lucruri pe care până atunci le împleteam la un loc – acest lucru este ceva ce copilul nu viețuiește conștient, dar pe care copilul îl viețuiește prin disperări și neliniști interioare, care apar. În trup se exprimă acest lucru astfel încât la acest punct din viață respirația se conectează de fapt de-a binelea cu circulația sangvină. Acest lucru se echilibrează aici. Este realizat raportul corespunzător omului, între puls și respirații. Acesta este corelatul trupesc pentru acest fapt; cel sufletesc-spiritual este că acuma copilul, în acest punct al vieții, are nevoie în mod cu totul deosebit de noi, ca învățători și educatori. Are loc un apel, care nu constă dintr-o întrebare, ci dintr-un fel de comportament, față de învățător sau educator tocmai la acest moment din viață.
Acuma trebuie să ne însușim îndemânarea pedagogică pentru a cântări corect în fiecare caz individual, din felul și modul de a fi ale copilului, marea întrebare de viață pe care vrea să ne-o adreseze acuma copilul. Care este de fapt această întrebare de viață? Ei bine, vedeți dumneavoastră, până la acest punct din vață s-a configurat de fapt în așa fel raportul firesc cu autoritatea, încât ca înățător și educator noi suntem lumea pentru copil. Pentru copil, se mișcă stelele pentru că el știe că educatorul său știe că se mișcă stelele. Totul este tocmai bun și rău, frumos și urât, adevărat și greșit, pentru că învățătorul și educatorul le are așa în el. Trebuie ca tot ceea ce vine dinspre lume să treacă, într-un anumit sens, prin învățător și educator; acesta este singurul raport sănătos. Între al 9-lea și al 10-la an de viață, uneori ceva mai târziu, intervine, nu în noțiuni și reprezentări, dar în simțire și trăire, în fața sufletului copilului întrebarea: Da, de unde are oare învățătorul și educatorul toate astea? Căci atunci începe dintr-o dată, dacă îmi permiteți să mă exprim în imagini, acest învățător și educator să devină transparent. Vrem să vedem în spatele lui lumea care trăiește în spatele lui. Atunci el trebuie să facă față; atunci el trebuie ca, față de ceea ce aduce copilul, să dobândească în copil convingerea că este cuplat corect în ceea ce este în spate, în lume; că el poartă cu adevărat în el adevărul, frumusețea și bunătatea. Acolo verifică natura inconștientă a copilului învățătorul într-un mod cu totul nemaiauzit, aș putea spune. Ea îl verifică, dacă el cu adevărat poartă în el lumea, dacă a fost demn să fie pentru el până atunci reprezentatul întregului cosmos.
Și totuși acest lucru nu poate să fie rostit. Dacă ar fi prezentat acest lucru în vreo formă, chiar și numai ușor teoretică prin motive sau altele asemenea, atunci natura inconștientă a copilului, deoarece nu are niciun simț pentru cauzalitate, ar percepe acest lucru drept o slăbiciune, nu ca pe o tărie a învățătorului; pur și simplu ca slăbiciune. Căci tot ceea ce trebuie mai întâi să dovedim trăiește deja subtil în suflet; cea ce trăiește puternic în suflet nici nu trebuie să dovedim mai întâi. Acest lucru se întâmplă astfel și în dezvoltarea culturală. Acuma nu vreau să decid din perspectiva conținutului asupra lucrurilor, dar doresc să vă conduc la aspectul dinamic al lucrului: până la un anumit moment dat din Evul Mediu, au știut oamenii ceea ce înseamnă Cina cea de Taină. Pe atunci nu erau cuprinși încă de necesitatea dovedirii. Apoi au început dintr-o dată oamenii să perceapă necesitatea dovedirii față de Cina cea de Taină. Pentru cel care străvede prin lucruri, aceasta este doar o dovadă pentru faptul că oamenii tocmai că nu mai știau nimic despre Cina cea de Taină. – Căci doar nu dovedești că cineva este un hoț atunci când l-ai văzut, ci numai dacă nu l-ai văzut; dacă l-ai văzut, doar îl denumești drept hoț. Dovedirea se referă întotdeauna la ceea ce nu știm, însă niciodată asupra ceea ce știm cu adevărat prin faptele vieții înseși. De aceea este atât de nostim când oamenii caută corelația între logica formală și realitate. Este aproximativ așa, ca și cum cineva ar căuta corelația interioară între calea care îl conduce la un munte și muntele însuși. Căci calea este făcută pentru a mă duce până la munte; după aceea începe muntele. Logica este numai făcută să ajungem până la realitate; atunci începe de abia realitatea, unde se termină logica.
Da, faptul că știm noi înșine aceste lucruri are chiar o semnificație fundamentală. Așadar nu trebuie să cădem pradă greșelii de a vrea să îi demonstrăm copilului, la acest punct important din viață, că suntem reprezentantul just al lumii. Ci trebuie ca acuma, printr-un nou comportament, să îl învățm pe copil convingerea de trăire nemijlocită: Da, el știe chiar mult mai mult decât s-a crezut până acuma! Atunci când copilul știe: învățătorul poate să se potențeze, el nu i-a arătat nicidecum toate laturile sale până acuma, el nu s-a epuizat până acuma, acuma poate că îi spune cu totul confidențial copilului ceva de care copilul este surprins, astfel că iarăși copilul percepe acest lucru inconștient, ciulește urechea la acest aspect nou pe care l-a învățat de la învățător – atunci a fost realizată relația corectă. Așadar trebuie să ne păstrăm ceva, înainte de toate să putem să păstrăm și pentru acest moment, prin care putem să ne potențăm față de copil în calitate de învățător. Căci aceasta este soluția față de o importantă enigmă a vieții în aceste punct din viață, faptul că putem să ne ridicăm potențial pentru copil, pentru percepția copilului, că dintr- dată creștem dincolo de noi înșine. Aceasta este consolarea și forța pe care trebuie să o dăm copilului în acest punct, pentru că deja se apropie cu această atitudine față de învățător, pentru care a dezvoltat simpatia și iubirea necesară. Ceilalți învățători, ei bine, ei vor face experiența amară că autoritatea se disipează, se evaporă atunci când copilul stă între al 9-lea și al 10-lea an de viață; că atunci nu se mai află prezentă. Atunci, acești învățători vor încerca tocmai lucrul îngrozitor, să vrea să îi demostreze totul copilului și altele asemenea.
Da, iar dacă ne-am obișnuit odată un simț pentru asemenea considerații despre viață, atunci ajungem să vedem și altele. Vedeți dumneavoastră, trebuie ca lucrurile particulare pe care le aducem în fața copilului să le corelăm întru totul între ele. Acuma, eu vă spuneam: lăsăm copilul să deseneze cumva pornind din propriile sale forțe formatoare, desigur nu cu creioane, ci cu culori adevărate. Apoi observ: copilul trăiește cu culorile. Încetul cu înceetul devine pentru copil – doar că trebuie noi înșine să avem o sensibilitate pentru faptul că așa este – albastrul, ceva ce se îndepărtează, merge către depărtări; galbenul și roșul, ceva ce se apropie. Acestea sunt lucruri care ies în evidență puternic la copil deja în al 7-lea, al 8-lea an de viață, dacă nu cumva îl chinuim la această vârstă cu oareșce lucruri de desenat sau de pictat. Desigur, dacă îl punem pe copil să picteze case și copaci așa cum sunt în realitate, asta nu merge. Dar dacă îl lăsăm pe copil să urmeze, astfel încât să aibă trăirea: încotro mișc mâna, într-acolo merge culoarea – substanța culorii este doar un aspect secundar –, atunci culoarea se învigorează sub degete, atunci vrea să se continue într-o direcție – dacă realizăm acest lucru, atunci dobândim ceva foarte plin de sens în sufletul copilului: perspectiva culorilor. Copilul dobândește simțămntul că galbenul roșiatic se apropie, că violetul albăstrui merge din ce în ce mai departe. Aici lucrăm pornind din intensitate ceea ce urmează să și prelucrăm apoi mai târziu cu copilul: perspectiva pe care o realizăm cu linii. Este ceva îngrozitor de dăunător, de a-l învăța pe copil perspectiva la o vârstă mai înaintată, dacă nu l-am învățat înainte un fel de perspectivă intensă de culoare. Căci prin aceasta omul devine în mod îngrozitor de externalizat, dacă se obișnuiește să își însușească perspectiva cantitativă fără să își fi însușit înainte perspectiva intensă calitativă care se află în perspectiva culorilor.
Iar în acest context se află apoi următoarele corelații. Dacă îl lipsiți pe copil de viețuirea intensă în perspectiva culorilor, atunci copilul nu va învăța niciodată să citească cu rapiditatea corectă. Totdeauna cu limitarea despre care am vorbit ieri: Căci nu contează faptul ca citirea să îi fie predată cât mai repede posibil copilului la început. Dar copilul primește reprezentări maleabile, trăiri maleabile și acțiuni de voință maleabile pornind de la aceste trăiri ale culorilor. Tot ceea ce aparțile de sufletesc devine mai maleabil. Poate că urmează ca prin tot ceea ce este cerut aici, de a dezvolta cititul din desenul pictural, din pictura desenatoare, să aveți nevoie de mai mult timp pentru a-l învăța pe copil cititul. Dar la acea vârstă la care îi vine rândul este totuși posibil tocmai să îi predăm copilului cu adevărat corect cititul, fără ca să stea prea fluctuant în corp, în întregul om – așa cum se poate să și fie – și fără ca să stea prea adânc înăuntrul omului și ca fiecare literă să îi facă realmente o zgârietură în entitatea omenească.
Faptul că avem înăuntru, în sfera corectă, ceea ce pricepe sufletesc-spiritualul, acesta și este lucrul care contează. Niciodată nu este permis să fie judecat după unitatea de măsură că spunem: Ce să învețe copilul să deseneze în acest fel, căci niciodată nu are nevoie de asta în viață! Asta înseamnă: să privești doar la cele exterioare. Căci are nevoie de asta nespus de mult, și chiar trebuie să înțelegem câte ceva din ființa spirituală a omului dacă vrem să înțelegem corelațiile care sunt necesare pentru copil. Tot la fel de puțin precum ar trebui folosită expresia „asta nu înțelegi”, la fel de puțin ar trebui să existe vreodată un scepticism cu privire la ceea ce are nevoie sau nu copilul. Ceea ce are nevoie copilul trebuie să decurgă din legitățile naturii omenești. Dacă se revarsă din aceasta, atunci facem în mod instinctiv ceea ce este corect. Atunci nici nu suntem deloc neconsolați când uită copilul câte ceva din ceea ce a preluat în el. Căci lucrurile trec atunci din cunoaștere în putință. Iar acest lucru este atât de important, ca să avem mai târziu lucrurile în putință. Nu le vom avea în putință dacă suntem supraîncărcați cu cunoaștere. Este necesar să știm aceste lucruri și să le introducem cu adevărat în practica pedagogică, și anume faptul că incorporăm în memorie numai atât cât este solicitat tocmai de viața socială, că nu are niciun sens să supraîncărcăm memoria.
Iar aici ajungem apoi la acele întrebări ale practicii vieții, care rezultă predominant din raportul omului individual singular cu ființa socială care există în jurul lui, cu ființa poporului, cu ființa socială a întregii omeniri și așa mai departe. Căci aici trebuie să privim și întrutotul spre faptul de a nu leza esența naturii omenești când vrem să introducem în practica educațională cerințele sociale care vin dinspre exterior.
