Privitor la educația muzicală (ca răspuns la o întrebare despre ora de muzică la o tânără de 17 ani).
Esențialul este totuși ceea ce a afirmat domnul Baumann [Nota 15]: faptul că tocmai odată cu maturizarea sexuală și apoi în următorii ani rezultă că intervine o anumită judecată muzicală în locul unei trăiri muzicale de mai devreme și a unei viețuiri muzicale. Judecata muzicală apare atunci. Acest lucru este de observat firește foarte clar în faptul că apar manifestările pe care le-a caracterizat domnul Baumann. Apare o anumită observare de sine la copii, o observare de sine a cântului lor și prin aceasta iarăși posibilitatea de a trata mai conștient vocea și altele asemenea. Acest lucru trebuie să fie cultivat acuma și metodic. Dar apoi iese foarte puternic în evidență faptul că tocmai începând din acest an se reduce întrucâtva acea memorie muzicală firească, astfel încât copiii trebuie să facă un efort mai mare începând de la acești ani, pentru a reține și la nivel de memorie ceea ce viețuiesc în muzică. Asupra acestui lucru trebuie privit cu totul aparte apoi în predare. În timp ce copiii aflați până la maturizarea sexuală au o viață firească în domeniul muzical, rețin foarte ușor lucrurile, acuma încep uneori, cei care au reținut înainte foarte bine, să aibă dificultăți să rețină, așadar nu atât de mult în însușirea lucrurilor, ci în reținerea lor. Acest lucru trebuie avut în vedere. Trebuie să încercăm să recapitulăm adesea lucrurile, nu neapărat unul după celălalt, însă deseori. Și anume, iese la această vârstă foarte puternic în evidență – psihologic, aici stă la bază o diferență foarte fină, intimă –, faptul că, în timp ce înainte ceea ce ținea de instrumental-muzical și vocal, vocal-muzicalul, se contopeau, aceste lucruri sunt distinse foarte clar unul de celălalt tocmai începând cu al 16-lea, 17-lea an. Se realizează o ascultare mult mai conștientă asupra instrumentului, se ascultă mult mai conștient începând de la această vârstă și asupra instrumental-muzicalului, decât înainte. Înainte, cumva, instrumentul cânta împreună cu noi, după aceea auzim instrumentele; ascultarea și cântarea sunt atunci două procese, chiar dacă merg împreună în paralel. În acest raport care intervine atunci între cântat și înțelegerea instrumentului, se află aspectul caracteristic. Aici trebuie atunci să fie organizate tocmai după acest fapt metodele de predare. Important este că înainte de această vârstă nu ar trebui absolut deloc să se înceapă cu aspectele teoretic-muzicale înaintea acestei vârste, ci că de fapt ar trebui să fie lucrat domeniul muzical în mod practic, iar ceea ce vrem să fie observat teoretic să fie legat de lucrarea practică nemijlocită, iar apoi treptat, tocmai la această vârstă, să dobândim de abia trecerea, pentru a judeca acuma cumva rațional asupra muzicalului. Ceea ce a sugerat domnul Baumann în final, faptul că putem să îi învățăm unele lucruri în cunoașterea lor de sine, pornind de la prezentările lor muzicale, acest fapt este cu totul corect. Și în timp ce, de exemplu, atunci când, așa cum chiar facem în școala Waldorf, copiii mai vârstnici sunt conduși către activitatea plastică atunci când îi lăsăm să formeze tot felul de lucruri, în timpul cărei activități putem să percepem aici chiar de la bun început particularitățile copiilor în ceea ce produc prin modelaj – este ceva, dacă este configurat plastic de diferiți copii, da, chiar ceva cu totul diferit –, la domeniul muzical este așa, că asupra ceea ce le este individual copiilor nu se poate interveni pentru început deloc. Acest lucru apare tocmai atunci când copilul a atins această vârstă. Atunci putem, desigur tocmai din înclinația care iese deja mai intens atunci la iveală pentru una sau alta dintre direcțiile muzicale, să acționăm înapoi asupra copilului, pentru a evita unilateralități. Când, așadar, copilul îndrăgește îndeosebi o anumită muzică, să zicem de exemplu că există tocmai în civilizația noastră de astăzi foarte mulți copii la care apare cu totul de la sine faptul că devin niște wagneriani puri. Aici trebuie să lucrăm împotriva acestui fapt, căci aici are loc de fapt un lucru, și anume că intervine o prea puternică preluare a elementului muzical cu sentimentul, în loc de configurarea interioară a muzicalului însuși – nu vreau să spun cu aceasta nimic împotriva lui Wagner –, așadar elementul muzical alunecă într-un fel prea puternic în jos în viața emoțională. Atunci va trebui să fie ridicat. Acest lucru îl observă muzicianul și după configurarea vocii. Vocea sună altfel la un copil la care aspectul muzical alunecă prea puternic în sentiment, decât la un copil care aude formarea tonurilor, care are o justă înțelegere pentru elementul plastic din muzică. Aici este de acționat în modul corect pentru o trăire și o înțelegere muzicală justă, pentru că aceasta este deosebit de importantă la această vârstă. Desigur că este de ținut cont aici de faptul că până la maturizarea sexuală chiar stăm neapărat ca autoritate lângă copii. Aici nu avem încă ocazia de a privi asupra cestor lucruri la copil. După aceea deja nu mai stăm ca autoritate lângă copil, ci prin greutatea pe care i-o putem da propriei judecăți pentru copil. Până la maturizarea sexuală este corect acel lucru pe care profesorul îl consideră corect, respectiv greșit ceea ce profesorul consideră a fi greșit, pentru că profesorul îl consideră corect sau greșit. După maturizarea sexuală treuie să motivăm, chiar și muzical să motivăm. De aceea este foarte important ca tocmai atunci când tocmai că există dispoziția respectivă să continuăm predarea muzicii în mod deosebit în acest timp, să fie insistat de-a dreptul strict în motivarea judecăților pe care le educăm. –Da, am putea vorbi întreaga noapte despre această temă dacă am vrea.
Întrebare: Oare nu se află o minciună în faptul că întrebăm un copil în legătură cu ceva ce noi știm totuși deja?
Ceva foarte interesant stă la baza acestui lucru. Când întreb pe cineva ceva, atunci premisa este că vreau să primesc răspunsul, pentru că încă nu îl știu. Acuma, întreb ceva copilul, dar știu deja acel lucru, așadar comit un neadevăr. – Acuma, în timpul instruirii este vorba tocmai foarte puternic de imponderabilii. Vedeți dvs., uneori este de-a dreptul necesar să ne clarificăm acest lucru. Eu folosesc adesea un exemplu pentru aceasta: Putem ca, atunci când predăm religios imaginativ, să apelăm în discutarea chestiunii nemuririi la o imagine în modul următor. Ne spunem: vrei să îl înveți pe copil, care încă nu poate să înțeleagă încă niciun fel de prezentare de natură noțională, câte ceva despre nemurire. Tu ești deștept ca profesor, copilul este prost; așadar configurez o imagine pornind din deșteptăciunea mea. Eu fac asta așa, încât spun: Privește la pupa fluturelui: pupa se deschide atunci când se maturizează, apoi zboară din ea frumosul fluture. La fel cum futurele zboară afară, tot astfel zboară sufletul nemuritor din corp, atunci când omul moare. Îl învățăm acest lucru pe copil. Frumos, dar vom observa faptul că dacă îl învățăm acest lucru pe copil pornind din această orientare, acest lucru nu va face o impresie foarte puternică asupra copilului. Căci profesorul, în deșteptăciunea lui, desigur că nu crede el însuși imaginea, ci el lămurește numai pentru copilul prost chestiunea nemuririi prin această imagine. Dar mai există încă o altă orientare, și anume aceea că credem noi înșine în imagine. Iar aici pot să spun: Dacă nu suntem nemaipomenit de deștepți ci înrudiți cu realitatea, credem noi înșine acest lucru. Atunci luăm imaginea așa, încât ne spunem: Nu eu compar, ci ordinea lumii însăși a postat această imagine; se află într-adevăr în ieșirea târâș a fluturelui, exprimat pe o treaptă inferioară, același lucru, simbolizat, care există în nemurire. Eu pot crede în acesta. Observați diferența: Atunci când cred eu însumi în imaginile mele, cu tot ceea ce se află în cuvintele mele, dacă le predau copilului, atunci cugetul profesorului acționează și el asupra copilului. Asemenea lucruri puteți găsi la nesfârșit. Și astfel conlucrează și imponderabiliile în întrebarea interesantă care tocmai a fost formulată. Nu este vorba de faptul că avem ca profesor acum concepția: Eu știu acest lucru, copilul nu îl știe și eu întreb acest lucru acuma ca și cum aș fi vrut să îl aflu. Nu-i așa, că este o mare diferență dacă întreb cumva copilul despre bătălia de la Zabern, iar eu știu, însă nu știe copilul, sau o știe și el; neadevărul se află în faptul că întreb în timp ce cunosc deja lucrul. Acuma pot însă să am cugetul că totuși mă înteresează ceva la răspunsul copilului, și formulez intenționat întrebările, cu intenția de afla acuma de-a dreptul ce părere anume are copilul în legătură cu chestiunea. Atunci într-adevăr nu știu ce anume va spune copilul. Copilul îmi spune lucrurile nuanțat. Și dacă îmi pun în general ca ideal, așa cum am subliniat adesea în conferințele mele: Niciun înțelept nu este atât de deștept încât să nu poată învăța ceva de la un sugar – da, oricât de departe am fi putut avansa în știință, strigătul unui sugar ne poate învăța multe –, tot astfel putem, ca profesor, din fiecare răspuns al copilului, dacă formulăm întrebarea cu această concepție, să învățăm să predăm. Din fiecare răspuns al unui copil nu putem să extragem în niciun caz acest lucru: vrem să auzim ceea ce știm, ci putem să facem cunoștință cu ceea ce ne spune copilul. Atunci vom și formula corect întrebarea noastră. Atunci vom formula foarte des de exemplu întrebarea astfel: Ce părere ai despre acest lucru? – Deja în accentul pus în întrebare se află ceva care spune că noi înșine, ca profesori, suntem curioși de ceea ce va răspunde copilul. Este cu adevărat așa, că depinde mult de imponderabiliile care se desfășoară între copil și profesor. Dacă cunoaștem viața subconștientă, așa cum este formată în copil, mai ajungem și la multe altele. În acest domeniu se află și întrebarea despre aspectul neadevărat din predare, dacă vrem să exprimăm acest lucru cu precizie, când profesorul stă în fața clasei și predă din carte sau se ajută astfel, încât și-a notat cumva lucrurile. Da, nu-i așa, acest lucru este uneori foarte comod pentru profesor. Dar pentru predare este de fapt îngrozitor; îngrozitor chiar și numai pentru că își formează copilul în subconștientul său tot mereu o judecată, atunci când profesorul stă astfel în clasă cu materia de predat. Atunci subconștientul copilului spune: De ce să știu eu ceea ce acela nu știe? De la mine se cere să știu ceea ce acela îmi citește din cartea sa. – Vedeți dvs., acest lucru este un neadevăr încă mult mai mare care vine în clasă în acest fel, decât prin formularea de întrebări. Chiar și la dictarea de propoziții de exersat trebuie să fim atenți și să nu dictăm din carte. Dacă suntem atenți la ceea ce se petrece în copil și copilul observă că profesorul poartă un interes pentru el și nu pune întrebarea din neadevăr, atunci lucrurile stau tocmai cu totul altfel. În acest fel vom ajunge cu adevărat la situația în care nu mai dezvoltăm nicio minciună în raportul dintre întrebare și răspuns dintre profesor și copil.
