Deosebit de onorați spectatori!
Euritmia, din care vrem să vă prezentăm și astăzi din nou o tentativă, vrea să introducă o mișcare artistică ce se hrănește din izvoare artistice neobișnuite până în ziua de astăzi și se
servește de un limbaj de forme artistice de asemenea neobișnuit până astăzi. De aceea este permis să îi premergem acestui fapt câteva cuvinte. Nu pentru a explica prezentarea în sine – căci
acest lucru ar fi ceva lipsit de artă – căci arta trebuie să vorbească prin ea însăși și îndeosebi o artă care de fapt este creată pentru vizibilitate nu ar trebui să vrem să o explicăm în toate
detaliile sale, ci chiar numai să o privim.
Euritmia apare tocmai astfel în fața dumneavoastră, deosebit de onorați spectatori, încât veți vedea pe scenă omul individual aflat în mișcare, care desfășoară mișcări asemănătoare cu gesturile, și anume prin intermediul brațelor și al mâinilor, cele mai expresive membre ale organismului omenesc, dar și prin alte membre ale acestui organism. Veți vedea grupe de oameni aflate în anumite poziționări unii față de alții, grupe de oameni aflate în forme de mișcare și așa mai departe. Toate acestea vor să fie altceva decât gesturi întâmplătoare, ci toate acestea vor să fie o adevărată vorbire vizibilă sau și o adevărată cântare vizibilă [Nota 41].
Datorită acestui fapt, această euritmie va fi însoțită pe de o parte prin aspectul recitativ și declamativ prin creațiile poetice, iar pe de altă parte prin aspecte muzicale. Tocmai așa precum urcă omul, începând de la treapta sa copilărească de dezvoltare pe parcursul ulterior al vieții sale, în privința vorbirii sonore de la un anumit gângurit, care exprimă numai în mod primitiv anumite sentimente, trăiri, la vorbirea sonoră articulată, tot astfel putem vorbi și despre ceea ce, aș zice, este gângurit în gesturile pe care omul le aplică în viața obișnuită pentru a-și însoți vorbirea, pentru a face mai limpede sau mai pătrunzătoare una sau alta din vorbirea sa prin intermediul gestului – putem să avansăm de la aceste gesturi la un adevărat limbaj vizibil, care este desfășurat ca mișcare a organismului omenesc.
Așadar acest lucru pe care îl veți vedea nu se sprijină nicidecum pe invenții aleatorii, ci se sprijină pe faptul că a fost studiat într-un mod grijuliu, prin vedere senzorial-suprasenzorială, ca să mă folosesc de această exprimare a lui Goethe [Nota 42], felul în care limbajul sonor sau cântul omenesc iau naștere. Aici avem de-a face de fapt și cu un fel de gesturi, dar cu un gest care nu se desfășoară în partea vizibilă de obicei a organismului omenesc, ci care se desfășoară cu curentul de respirație care se revarsă în exterior, care este dirijat, parțial desigur, întotdeauna cu ajutorul organelor corporale de către voința omenească și parțial de către gândirea omenească.
Vedem faptul că omul, în timp ce vorbește, pune aerul în mișcare. Dacă am studia în parte aceste forme de mișcare prin care își aduce omul aproape limbajul vorbit spre ceilalți oameni, atunci am vedea: Fiecărui sunet, fiecărei formațiuni de cuvinte, fiecărei formațiuni de propoziție îi corespunde o formare cu totul precisă a cuvântului care se revarsă în afară.
Ceea ce pleacă mai mult radial de la om în aceste forme, acestea provin de la voința omenească, după cum spuneam, întotdeauna mijlocit prin organele corporale. Ceea ce ce face mai mult ca niște secțiuni transversale, dacă îmi este permis să spun astfel, să apară vălurite aceste gesturi în aer, acest lucru provine de la gândul omenesc. Și atunci când noi, așa cum se poate chiar întâmpla prin vederea senzorial-suprasensibilă, dacă noi am putea să vedem, așa cum putem privi la omul aflat în mișcare, și acest gest făcut de aer, atunci am avea într-o anumită măsură o copie ca de aer a omului în fața noastră, cel puțin a unei părți a omului și am vedea în aceasta mișcări, mișcări ale unor curenți de aer.
Aceste mișcări ale unor curenți de aer sunt studiate cu grijă. Și în loc să lăsăm să execute laringele și celelalte organe de vorbire și cântare apoi într-o anumită măsură gestul de aer sub formă de vorbire și de cântare, transpunem ceea ce este în rest gest de aer în gestul brațului, al mâinii sau și al întregului om sau al formelor în care se mișcă grupe de oameni. Prin aceasta avem în mod vizibil exact același lucru pe care îl avem în vorbire și în cântare, numai că rămâne deoparte din această mișcare ceea ce ține de gânduri. Aspectul de gânduri este de fapt întotdeauna ceva lipsit de artistic, ceva prozaic.
Poetul trebuie ca, pentru a se exprima artistic prin vorbire, să combată tocmai aspectul de gânduri. El smulge ceea ce el are în vorbire, din gânduri. El caută într-o anumită măsură să desprindă gândul și să păstreze numai ceea ce este de gen volitiv în formarea vorbirii, pe care o face expresie pentru trăirea sa sufletească.
De aceea nici nu exprimăm în euritmie ceea ce este vălurit, ce provine de la gânduri în gestul de aer, ci preponderent ceea ce se revarsă spre afară la un sunet, la un cuvânt, la o formațiune de propoziție. Însă prin aceasta avem ocazia în mod cu totul deosebit ca ceea ce poetul viețuiește în întregul sufletului său să aducem la exprimare limpede și vizibil tocmai prin cuvântul care însoțește euritmia.
Căci este așa, că ar fi o prejudecată dacă am crede că omenesc-sufletesc-spiritualul ar sta în atingere cu vreuna din părțile corpului omenesc. Este așa, că sufletul umple întregul organism omenesc, până în părțile periferice extreme, că el trăiește în tot ceea ce este exprimare și revelare corporală.
Poetul viețuiește conținutul unei poezii cu omenescul său întreg și trebuie de fapt să rețină ceea ce se revarsă la el în membre. Desigur, asemenea poeți adevărați, care cu adevărat trec prin aceasta, există doar puțini; căci putem chiar spune că de fapt, cu privire la arta poetică, 99% din ceea ce este produs ar putea chiar să rămână deoparte și nu s-ar pierde prea mult din artistic. Dar ceea ce este viețuit cu adevărat poetic, acest lucru este viețuit tocmai de întregul om, iar sufletesc-spiritualul se revarsă atunci în întregul om. Ceea ce vrea să atingă poetul prin imaginativul, pictural-plasticul configurării sunetelor, sau și prin ceea ce este ritmic și de tact, muzical-tematic al configurării sunetelor, pe acestea le atinge prin faptul că lasă în fond să facă un pas înapoi conținutul de proză al cuvântului și exprimă ceea ce este propriu-zis poetic-artistic. Adevărata artă a recitării trebuie, așadar, dacă vrea să trateze just poetul, să nu pună valoarea principală asupra atât de îndrăgitei punctări a conținutului de proză, atât de îndrăgită astăzi într-un timp lipsit de caracter artistic, ci trebuie să privească asupra configurării vorbirii.
Căci aceasta a fost chiar strădania artei recitării cultivate aici, căreia i s-a dedicat doamna Dr. Steiner acuma deja de foarte mult timp. Când este punctat conținutul cuvântului în cadrul recitării, atunci acest lucru este întru totul proză. Chiar dacă ar fi oricât de interesant, pentru că am crede că personalitatea recitatorului iese atunci în evidență în mod deosebit, acest lucru este totuși neartistic. Artistic este atunci când suntem în stare, prin configurarea pictural-plastică a succesiunii sunetelor și a nuanțărilor reciproce ale sunetelor – nu prin conținutul cuvântului – să scoatem la iveală ceea ce trebuie să fie revelat ca trăiri de pasiune, ca sentiment și, dacă este vorba despre gânduri, și ca gânduri. Căci chiar dacă în mod poetic urmează să se reveleze gândul, trebuie suprimată forma gândului și trebuie căutat numai în configurarea vorbirii ceea ce este de fapt poetic.
În aceeași măsură în care este vorba despre configurarea pictural-plastică a vorbirii, este vorba și de aspectele muzicale, de tact, de ritm și așa mai departe. Am dori să spunem: În proză desigur că nu vom avea versul; în poezie avem nevoie de vers, căci în vers este configurată o corelație și este vorba și despre această configurare a contextului, despre acest aspect cumva ritmic-muzical din vorbire.
Astfel se regăsește întru totul la adevăratul poet deja o euritmie tainică în felul și modul în care el tratează vorbirea. Și de aceea nu este nimic artificial, ci ceva întru totul firesc să aducem la vedere ceea ce adevăratul poet trebuie de fapt să suprime, să aducem prin euritmie din nou la revelare, la iveală. Poetul dorește de fapt cu întregul său om să așeze în lume ceea ce el întrupează poetic. Dar el trebuie, aș putea spune, să îl rețină artistic și trebuie ca ceea ce el vroia să exprime în întregul său om să introducă numai în tratarea vorbirii. În euritmie devine din nou vizibil tot acest fapt. Astfel că atunci când, pe de o parte avem recitativ-declamatoriul și pe de altă parte avem pe scenă ceea ce acuma se revarsă acum din sufletesc-spiritual întru totul așa cum o face de obicei în curentul vorbirii, dar acuma în mișcările corporale, atunci avem nemijlocit o imagine a viețuirii poetice. Iar acesta este de fapt lucrul pe care îl dorește euritmia: să permită pictarea pe scenă a trăirii poetice în mod vizibil prin mișcările omenești.
Dacă vreți să lăsați să acționeze euritmia în mod just asupra sufletului, atunci nu trebuie să o confundați cu artele învecinate, cu cele mimetice și cu artele dansului. Euritmia nu este nici una și nici cealaltă. Desigur, despre aceste arte vom spune toate cele bune, ele nu sunt deloc de combătut în semnificația lor; dar euritmia vrea tocmai să fie cu totul altceva. Dacă formăm ceea ce exprimă euritmia pentru a fi prea puternic înspre aspectul mimic, dacă așadar mimicul ajunge să se exprime, aceasta poate să fie numai cazul când stă la bază, să spunem, oareșce din creația poetică ce înseamnă dispreț, ce înseamnă o poziționare deasupra a ceva, așadar înseamnă ceva unde omul cumva strâmbă colțurile gurii când vorbește, sau unde omul face cu ochiul când vorbește și așa mai departe. Tot ceea ce este mimă este de considerat astfel din perspectivă euritmică. Când vrem să înfățișăm ceva mimic, acest lucru este cu totul îndreptățit. Ceea ce am de spus așadar aici nu se referă la arta mimei ca atare, ci numai la situația în care euritmia degenerează în mod neîndreptățit în domeniul mimic. Aici devine atunci euritmia necastă. La fel de puțin se referă ceea ce vreau să spun aici asupra artei dansului, ci numai la degenerarea neîndreptățită a euritmiei în dans. Desigur, mișcările euritmice pot să treacă înspre mișcări de dans atunci când apare, spre exemplu, într-o poezie ceva unde unul îl bate pe altul, acționează cumva asupra altuia, unde se exprimă o pasiune grozavă, atunci poate să treacă mișcarea, care în rest este menținută cu totul în domeniul corporal, în mișcare de dans. Dar dacă euritmia degenerează nepermis în dans, când dansul apare doar de dragul său în domeniul euritmic, atunci acționează brutal. Eu nu spun că arta dansului este brutală, ci deraierea euritmiei în arta dansului. Astel că putem să tragem cu urechea la euritmie într-adevăr și putem să spunem: Euritmia nu este pantomimică, nu este nimic mimetic; prin această formă artistică sunt făcute gesturi sugestive. Euritmia nu este dans; prin mișcările de dans sunt făcute gesturi spumoase ale omului, în care se revarsă patima astfel că omul cumva nu își reține mișcările în cadrul celor pe care le poate cuprinde cu conștiența sa. Euritmia stă în miezul acestor lucruri: ea nu are nici gesturi dansante debordante, nici gesturi de pantomimă, care indică mereu asupra rațiunii. Euritmia are gesturi expresive care trebuie să acționeze în felul lor estetico-artistic, gesturi care nu sunt nici născocite și nici debordante, care nici nu trebuie interpretate și nici prin care suntem copleșiți în vreun fel, ci pe care le percepem în forma nemijlocită a liniei, în întregul fel al mișcării, față de ochi drept bine plăcute, frumoase.
Putem să dobândim o trăire despre euritmie când o vedem drept cântare mișcată. Veți asculta și piese muzicale; pe acestea se euritmizează. Această euritmizare nu este un dans. Se distinge în mod cu totul esențial, când este făcut corect, față de dans; este o cântare mișcată, nu o dansare. Și tocmai prin faptul că este cântare mișcată, prin aceasta putem distinge euritmia de artele ei învecinate. Și putem să dobândim la aceasta o trăire a celor pe care tocmai le-am rostit.
Euritmia stă de abia la începutul dezvoltării sale și va avea nevoie de un timp îndelungat pentru a-și atinge întrucâtva desăvârșirea. Drept pentru care trebuie să rog întotdeauna pentru înțelegere la o prezentare de euritmie. Căci în ultima vreme am dezvoltat anume o latură a celor euritmice. De exemplu am adăugat la ceea ce se află în omul mișcat, tabloul de lumină al scenei. Aici urmează ca ceea ce apare în efectele succesive ale iluminării să acționeze într-un fel ca o euritmie de lumină și iarăși să le servească precum o euritmie însoțirilor celor care euritmizează, astfel încât întregul tablou scenic să devină de fapt unul euritmic. Dar va mai fi încă mult desăvârșit acest tablou scenic drept unul euritmic, cu siguranță, în viitor. Putem să credem și în această desăvârșire, căci euritmia se folosește de instrumentul cel mai desăvârșit pe care îl putem avea pentru expresia artistică: de omul însuși, care este un microcosmos, o mică lume și conține în el toate tainele și legitățile lumii mari. Drept pentru care avem de fapt în euritmie, în omul mișcat, atunci când extragem din el toate posibilitățile organismului său, o adevărată copie artistică a tainelor cosmice și a legităților cosmice. Arta mimetică se servește chiar numai de o parte a entității omenești; tot astfel celelalte arte, care îl consideră pe omul însuși cumva ca pe un instrument. Astfel că putem spune: Euritmia nu este dependentă de un instrument exterior, nici de o parte a omului, ci aduce întregul om, îndeosebi ceea ce este cel mai plin de expresivitate la el, tocmai brațele și mâinile, într-o vorbire vizibilă și într-o cântare vizibilă.
Putem spera că, dacă într-adevăr sunt extrase din euritmie posibilitățile de dezvoltare, va veni apoi o vreme în care într-adevăr această cea mai tânără dintre arte va putea să fie așezată alături de artele mai vechi, drept una pe deplin îndreptățită.
