Întrebare: Poate fi introdusă practica școlii Waldorf și în alte țări; de exemplu în Cehoslovacia?
În principiu este posibil să fie introdusă pedagogia școlii Waldof peste tot, căci este pură pedagogie, simplă pedagogie. Esențialul pedagogiei școlii Waldorf, spre diferență de multe alte
curente pedagogice care există astăzi, este tocmai faptul că pedagogia de școală Walorf este pur pedagogică. Nu-i așa, astăzi chiar există oameni care spun: Dacă vrem să educăm și să instruim un
om cum trebuie, trebuie să îl ducem într-un internat; la oraș nu merge. Unul solicită aceste condiții exterioare, altul altele. Unul spune: internatul este lucrul corect pentru educație,
celălalt spune: educația familială este cea corectă. Toate aceste lucruri cad deoparte în pedagogia de școală Waldorf. Acuma nu vreau deloc să pornesc o dipută împotriva acestor lucruri, căci
s-ar putea ca să își aibă îndreptățirea dintr-un punct de vedere sau altul. Dar pedagogia de școală Waldorf este tocmai pedagogie pură și se poate adapta la toate condițiile exterioare, fie că
este școală de oraș, școală de țară sau orice altceva. Tocmai că ea nu este croită pentru condiții anumite, ci vrea numai să îl aibă în vedere pe omul în creștere, ca atare. Așadar, pedagogia
Waldorf ar putea să fie introdusă în fiecare școală. Alt subiect este însă întrebarea dacă o lăsăm înăuntru, dacă ceilalți sunt de acord, cei care supraveghează aceste școli sau care organizează
aceste școli sau le dotează cu programe școlare sau altele asemenea. Pedagogia de școală Waldorf poate să fie introdusă mâine în întreaga lume în toate școlile, dar dacă este lăsată înăuntru,
aceasta este întrebarea. La ea se poate răspunde din punctul de vedere a fiecărui teritoriu în parte. – Acesta este singurul lucru pe care îl putem spune despre acest fapt.
Despre recitare și euritmie.
Este păcat că tocmai doamna Dr. Steiner [Nota 32], care a dezvoltat aici arta recitării, este bolnavă zilele acestea și nu a putut să se ocupe ea însăși de recitare. Este vorba despre faptul că euritmia însăși silește la revenirea la acea artă a recitării și declamării care a fost cultivată în perioade de timp care erau mai sensibile artistic decât al nostru. Timpul de astăzi nu prea este unul sensibil artistic și nu ar înțelege cu ușurință de ce Goethe însuși a studiat dramele sale scrise în metrul iambic, precum un capelmaistru cu bățul de tact, împreună cu actorii săi. În timpurile noastre se ține cont mult mai mult la recitare și declamare – care amândouă trebuie distinse una de cealaltă în modul cel mai strict – de evidențierea tocmai a conținutului prozei. Cel puțin un curent puternic era prezent începând cu anii nouăzeci, care lăsa să treacă de fapt mai puternic în fundal configurarea artistică a limbii înseși și să pășească mai puternic în prim plan conținutul de proză al poeziei, în timp ce de fapt contează ca, în configurarea imaginativă a sunetelor, dar și, să spunem, al construcției strofei sau în tratarea muzical-tematică, în ritm, tact, în tema melodioasă, care totuși va sta la bază peste tot, să fie văzut esențialul și prin tratarea limbii să se ajungă pe o treaptă superioară la ceea ce se atinge în proză prin simplul conținut al cuvintelor. Căci simțul pentru partea artistică a limbii în general a decăzut în timpurile mai noi, chiar și manifestările culturale exterioare clarifică acest lucru. Eu nu cred că foarte mulți oameni știu sau au observat ce disciplină preda renumitul Curtius [Nota 33] la Universitatea din Berlin. El preda istoria artei și altele asemenea, dar aceasta nu era discplina pentru care fusese angajat la Universitatea Berlin, ci se numea „profesor de Elocvență”, era de fapt angajat pentru arta vorbirii, pentru a vorbi despre arta oratoriei. Dar nu mai exista pentru aceasta vreo înțelegere, era inutil să conferențieze despre propria sa disciplină, astfel că a alunecat în altă disciplină. Asemenea apariții sunt astăzi aici în multiple forme. Este necesar ca, dacă iarăși urmează să se ajungă la o artă a recitării, care preponderent trebuie să fie formată pentru aspectul mai mult povestitor sau pentru acea poezie pe care, spre exemplu, o aveau grecii, pentru arta recitării și arta declamării, care este acea artă care îi stă la bază poeziei germane vechi, ca aici să fie făcut iarăși necesarul pentru tratarea vorbirii. Acest lucru este cel care contează. Eu nu știu ce anume i-a atras atenția, dar acest lucru este cel care contează pentru noi: să ajungem prin tratarea vorbirii la ceea ce este atins pentru proză, prin conținutul vorbirii înseși.
Nu este prin accentuarea conținutului, nu prin semnificația prozei conținutului ci prin felul și modul succesiunii sunetelor sau al folosinței rimei și altora asemenea, este așadar prin formă
de atins ceea ce astăzi este atins cu predilecție prin punctarea prozei. Recitarea caută îndeosebi să se țină de ceea ce este plastic plin de măsură, așadar caută ceea ce contează, în
lungirea silabelor și în scurtarea silabelor, lucru care poate să devină la balade chiar deosebit de important. Declamarea caută ca, prin tonul înalt și cel jos și ceea ce se atașează de
aceasta, să ajungă la esențial. (Cel care pusese întrebarea observase că la cuvântul „grüßen” era rostită silaba „grüs” cu același ton precum silaba „sen”.) Aceasta nu este o întrebare despre
artă, ci doar o chestiune de concepție. Acest lucru depinde întru totul de faptul că vorbitorul pune valoarea principală asupra: Sag, ich lass’ sie grü’ßen, sau: Sag, ich lass’ sie grüßen.
Întrebare: Oare prin aceasta nu se mută greutatea rimei?
Acest lucru ar putea să fie mutat numai atunci când nu am adapta celelalte silabe la chestiune. Căci acest lucru rezultă din dispoziție și nu din tratarea limbii.
Întrebare: Oare nu se exprimă în concepție o legitate?
Nu, concepția trebuie să rămână liberă. Este întru totul posibil să declamați sau să recitați artistic una și aceeași poezie și puteți să introduceți cele mai diferite concepții, tocmai precum
cineva aduce în interpretarea unei piese muzicale cele mai diferite concepții. Nu există nicio tratare univocă a poeziei, ci contează lucrul esențial, așadar ca să ajungem să nu mai avem
sentimentul: Vorbim recitând sau declamând cu laringele, ci că vorbim cu aerul. Acest lucru contează, ca să dezvoltăm cu adevărat darul de a configura aerul. Acest lucru contează la recitare. La
cântare configurăm aerul. La recitare trebuie să domnească tot aceeași tendință, doar că desigur că la vorbire melodia se află deja în sunet. Așadar trebuie într-adevăr în tratarea vorbirii să
fie adus înăuntru esențialul și nu conținutul. Trebuie să fie luat în considerare în asemenea situație faptul că la Schiller [Nota 34], de exemplu, era astfel: la poeziile sale cele mai importante, el avea o melodie generală în suflet; pentru aceasta putea să scrie un text pe
care îl voia. Trebuie să ajungem să exprimăm esențialul pe de o parte prin aspectul muzical, pe de altă parte prin aspectul plastic-pictural din vorbire.
Întrebare: În arta dansului dansează diferit dansatorii. Acest lucru nu este cazul și la euritmie; aici mișcarea însăși este oare mereu aceeași?
Nu ați spune acest lucru dacă ați vedea mult în euritmie. Să spunem, când recitați o poezie și un alt om recită aceași poezie, atunci sunt touși două timbre diferite și așa mai departe. Puteți
acum să tratați artistic poezia în același fel. Tratarea artistică va fi la fel. Deja această diferență iese puternic în evidență la euritmie. Veți vedea totuși particularitățile personale la
fiecare euritmist în parte. Ei sunt chiar individuali. Euritmia nu este însă destul de avansată pentru ca felul individual deosebit să iasă în evidență. Va fi însă acest lucru atunci când
euritmia este atât de departe încât euritmistul se viețuiește cu totul împreună cu arta sa; atunci va fi deja vizibilă și concepția individuală. Desigur, stă la bază întotdeauna o mișcare
legică. Lucrurile stau ca și la vorbire: Când vreau să spun „Mund”, nu am voie să spun „Mond”, așadar nu un o în loc de u. Respectivul trebuie să aibă de aceea, euritmizând, un u la locul
respectiv, dar aici își intră în drepturi în cadrul aceste legități configurarea individuală a concepției, cea mai mare posibilitate de desfășurare. Nu este ceva pedant, stereotip. Veți vedea și
faptul că atunci când prezintă ceva un începător euritmic, sau cineva care a lucrat ani de zile, că este o diferență mare, nu doar în îndemânare, ci și în artistic. Și tot astfel iese la iveală
iarăși înzestrarea artistică inițială, dacă cineva are predispoziție artistică sau nu. Mai mult decât la veo altă artă iese la iveală acest lucru la euritmie. Euritmia este întru totul cuprinsă
în organismul omenesc. Organismul omenesc cuprinde euritmia astfel, încât euritmia, la fel precum celelalte arte, de exemplu pictura, nu este cuprinsă rațional dar în cadrul conștienței, în timp
ce dansul trece dincolo, în domeniul emoțional. Aici pot ieși la iveală alte dificultăți. Dansul nu este totuși ceva pur artistic. Euritmia este deja artă.
La participanți luase naștere dorința de a fonda o asociație școlară, cu țelul de a construi o școală Waldorf în Elveția. Se punea însă și întrebarea referitor la ce anume ar fi mai important: de a reconstrui Goetheanumul sau de a ridica o școală. A face ambele lucruri în același timp nu părea posibil. Dr. Steiner a fost rugat să se exprime cu privire la reconstruirea Goetheanumului.
Da, faptul de a construi din nou Goetheanumul, acest lucru este și pentru cercuri mai largi, nu doar pentru cele elvețiene, ci pentru cercurile mai largi ale mărturisitorilor antroposofi din lume un fel de lucru de la sine înțeles. Goetheanumul a fost văzut, pe parcursul anilor în care a existat, a fost considerat treptat drept ceva ce trebuia să fie aici chiar ca un punct central al întregii mișcări antroposofice. Și de abia dacă va exista vreo îndoială la un număr mult mai mare dintre antroposofii din lume, despre faptul că Goetheanumul trebuie să fie ridicat din nou. Piedicile pentru construcția Goetheanumului ar putea să existe de fapt numai la oficialii elvețieni. Alte piedici nici nu pot exista. Căci dacă oficialii elvețieni de diferite genuri nu fac imposibil acest lucru, ca Goetheanumul să fie ridicat, atunci cu mare siguranță va fi construit.
Pe de altă parte a reieșit deja, în timp ce exista Goetheanumul, necesitatea de a ridica aici cel puțin o mică școală de formare continuă [Nota 35]. Căci de fapt este întotdeaua necesar, pentru toate lucrurile pe care antroposofia le abordează și care rezultă din impulsurile antroposofiei, ca să fie și reprezentate, ca să fie conduse apoi dincolo, înspre domeniul practic. Dvs. știți că au rezultat și câteva strădanii diferite pornite din munca antroposofică, de exemplu cele medicale. Vreau să spun acest lucru numai pentru clarificare. Aici a trebuit să spun și acest lucru: Dacă ne gândim în general la faptul de a exercita medicina pe fundamentul cercetărilor antroposofice, atunci este necesar ca personalitățile care se dedică acestui lucru să se afle într-un context cu adevărat practic, continuu, cu oameni bolnavi. De aceea au fost organizate clinicile aici, în Arlesheim, și în Stuttgart [Nota 36]. Vreau să menționez acest lucru doar ca pe un exemplu pentru faptul că realmente putem să luăm cât se poate de serios ceea ce urmează din chestiunea antroposofică drept impulsuri într-o direcție sau alta, faptul că din acest lucru aceste instituții rezultă ca de la sine, ca o necesitate. Și astfel am făcut tocmai și cu această mică școală de formare continuă, care s-a adăugat aici nemijlocit la Goetheanum și care va funcționa și în continuare, ceea ce era singurul și unicul lucru de făcut. Am început chiar această școală cu faptul că, pornind dintr-o convingere desigur întru totul îndreptățită, o sumedenie de părinți ne-ar fi oferit cu drag pentru această școală și unii copii mai mici, care ar fi fost instruiți apoi aici după metoda Waldorf. Doar că acești copii ne-au fost luați prin autorități. Aceși copii ar fi trebuit să fie supuși intruirii conform legii pentru școala obligatorie. Astfel că în Elveția nu am fost în situația de a organiza, nici măcar într-o măsură mică, ceva asemănător cu ceea ce a mai fost posibil încă în Stuttgart printr-o legislație școlară mai liberă, atunci când școala Waldorf a fost organizată. În această privință, progresele istoriei lumii sunt chiar stranii. Cu privire la sistemul de învățământ eram de fapt liberi – să nu credeți că acuma doresc să desfășor tendințe conservatoare sau reacționare, ci vreau doar să constat fapte istorice – în acele timpuri vechi, în care nu exista încă niciun liberalism, ca să nu mai vorbim de o democrație. Lipsa de libertate a venit de abia în vremurile liberalismului și ale democrației. Nu vreau nici măcar să afirm că aceste lucruri, lipsa de libertate și liberalismul, lipsa de libertate și democrația, neapărat aparțin laolaltă; dar în cadrul dezvoltării istorice s-au dovedit a fi strâns legate între ele. Iar sistemul educațional cel mai lipsit de libertate este în acea parte al actualei – da, nu știu, dacă să spun „lumi civilizate”, în acea parte a lumii europene care este considerată și de unii oameni vesteuropeni, cu gândire democratică, precum un fel de paradis, în Rusia sovietică. Acolo, libertatea este exterminată din rădăcini prin democrația cea mai extremă, așa cum este numită, și un sistem de învățământ are aici loc, care este de fapt caricatura libertății omenești, a activității omenești.
Ei bine, doresc să subliniez totuși cu tărie faptul că reconstruirea Goetheanumului este chiar o necesitate și că s-ar ajunge la o neconstruire numai dacă ar exista o silire pentru aceasta. Așadar acest lucru ar trebui în orice caz să fie intenționat și acest lucru este și presupus drept lucru firesc de către toți cei care tratează cu seriozitate antroposofia, chiar și presupus energic, în mod cu totul serios, drept un țel. De îndată ce sunt încheiate treburile cu autoritățile, va fi încercat desigur totul în această direcție. Putem să facem întotdeauna numai un lucru după altul, dacă vrem să nu reprezentăm ceva numai pur teoretic. Căci, nu-i așa, putem să decidem tot felul de lucruri și să ne gândim la planuri, dar dacă stăm pe solul unei realități, facem acest lucru numai dacă există baza pentru aceasta. Cel mai ideal ar fi, desigur, dacă ceea ce am putea fundamenta printr-un nou Goetheanum în domeniul unei vieți generale a spiritului poporului și altor vieți ale popoarelor, dacă acest lucru ar fi putut să fie completat printr-o școală generală și aici. Dar aici contează tocmai ca toate aceste interese, care sunt tocmai în aceste locuri, tocmai să fi fost îndepărtate într-un fel oarecare.
Iar eu, din partea mea, sunt chiar de convingerea că dacă se găsește numai un număr suficient de mare de oameni – lucru prin care nu vreau să spun întotdeauna că e vorba de majorități –, care să considere că o asemenea școală este o necesitate, atunci ea va și lua naștere. Se vor găsi neapărat și mijloace și căi și ea va lua naștere. Cu Goetheanumul nu este chiar așa de ușor. Desigur, a-l configura – să zicem – pornind din voința Elveției, acest lucru nu este așa de ușor; acest lucru trebuie să fie un demers internațional.
Dar școlile generale reies, desigur, din culturile popoarelor, iar aici chiar nu este vorba despre faptul că nici profesorii Waldorf sau nici eu sau vreun alt om decât prietenii și onorații
noștri vizitatori elvețieni nu au vreun cuvânt de spus și că din acest considerent ar fi într-adevăr înainte de toate necesitatea de a asculta despre simțămintele, atitudinea, concepția tocmai a
prietenilor și vizitatorilor elvețieni [Nota
37] privitor la acest punct.
După alte exprimări din partea participărilor, Dr. Steiner este rugat să rostească cuvintele de încheiere.
Domnul președinte este de părere că ar trebui să mai spun câteva cuvinte. Acestea pot să constea de fapt numai în faptul că îmi exprim satisfacția mea destul de mare în privința faptului că din partea onoraților oaspeți care sunt reuniți aici au fost exprimate chiar voința cea mai bună și cele mai bune intenții. Și trebuie să spunem și faptul că oricare asemenea reuniune de oameni este îmbucurătoare, care iarăși ajunge odată să își dea seama că ceea ce este cultivat aici la Dornach totuși nu este ceea ce foarte mulți oameni fac din aceasta în mod neadevărat. Și dacă se găsește un număr de personalități care poate să știe pur și simplu prin propria ei concepție câte neadevăruri sunt răspândite despre Dornach, atunci va veni și timpul în care tot ceea ce este intenționat astăzi, desigur încă în mod slab, de aici, că acest lucru va ajunge la răspândire într-un mod mult, mult mai ușor. Sigur că nu fiecare este în stare să vadă modul și felul cu totul deosebit în care este desfigurat ceea ce se întâmplă aici dinspre Dornach. Uneori suntem cu totul uimiți despre cât de puțin se află astăzi de fapt etosul de bun simț printre oameni, câtă indiferență față de suceli și deformări, care totuși aparțin de domeniul imoralității – cât de mult din ceea ce este realizat din suceli și deformări este acceptat cu un anumit flegmatism. Lucrurile stau chiar așa, că aproape că dăm peste necredință, atunci când atingem lucrurile care aparțin de acest domeniu. A fost numită aici ieri o personalitate de care ascultă foarte mulți oameni în Elveția. Și dacă suntem siliți acuma să spunem că această personalitate a criticat deja desconsiderator, de exemplu, cartea mea Puncte centrale [Nota 38], înainte să fi apărut încă, așadar înainte ca acea personalitate să fi putut citi din ea vreun cuvințel, atunci nu va fi acordată prea multă atenție în situația flegmatismului etic general care tocmai că domnește astăzi în prezent, față de faptul că o personalitate, care este poate renumită într-un anumit grad, spune un neadevăr. Datorită acestui fapt se adună apoi aceste lucruri. Ele chiar se adună înfiorător de mult. Căci acum doi ani a fost mereu indicat faptul că o personalitate teologică [Nota 39] de aici din Elveția a scris o broșură, în care erau scris cuvintele grotești că aici, în Goetheanum urma să fie așezată o sculptură din lemn [Nota 40] care ar fi de văzut deja acuma în atelier și care în partea de sus ar purta trăsături luciferice și jos un aspect animal. Acuma, această figură poartă trăsăturile unui Christos format ideal, iar jos încă nu este gata. Personalitatea, când a fost întrebată, a explicat pur și simlu că ar fi copiat aceste cuvinte de la altcineva. Vedeți dvs., cu toate acestea este vorba de o personalitate foarte renumită a Elveției. A fost spus adesea în cercul nostru, și spus chiar cu o anumită decisivitate, dar acest lucru trece iarăși pe lângă flegmatismul etic-moral general, în loc să fie ascultat ca un exemplu în cercurile cele mai largi pentru cât de puternică este înclinația, chiar și la cele mai renumite personalități, de a deforma pur și simplu prin neadevăruri antroposofia și tot ceea ce ține de ea, de a o deforma prin neadevăruri cu totul grosiere. – Ei bine, am putea să continuăm tot așa. Dar mă tem că dacă v-aș enumera chiar și numai o mică parte din ceea ce a fost răspândit ca neadevăruri, adevărate neadevăruri despre antroposofie, chiar și despre tot ceea ce provine din antroposofie, dacă v-aș enumera aceste lucruri, atunci am putea să mergem de aici de abia când răsare din nou soarele. Desigur că nu vrem acest lucru. Dar lucrurile stau tocmai așa, că trebuie totuși subliniat din nou: Toate lucrurile devin la noi atât de grele pentru că pur și simplu cursează pe toate căile subterane posibile neadevăruri despre Dornach și tot ce ține de asta și pentru că față de aceste lucruri se rămâne într-o anumită indiferență. Nu vreau să cerșesc pentru asta, sigur că nu, ca să fie apărat Dornachul. Dar un lucru este totuși extraordinar de important, iar acesta este: Multe persoane spun: Da, în privința exprimării de păreri trebuie să domnească libertate în sensul cel mai larg. – Desigur, fiecare poate să își aibă propria părere; nimeni nu poate să reprezinte acest punct de vedere mai mult decât o fac eu. Este pur și simplu firesc ca fiecare să își aibă părerea sa și să o și exprime liber. Dar nimeni nu ar trebui, fără să audă și în mod autoritativ ecoul celor spuse, să i se permită să spună un neadevăr în lume. Lumea este deja tulburată cel mai mult prin neadevăruri. Iar acesta este lucrul care aici ne devine cel mai greu, de a-l evidenția. Avem foarte mulți prieteni buni, dar entuziasmul de a interveni pentru adevăr în modul în care să tratăm cu adevărat și neadevărul în modul corect, acesta nu a devenit încă prea mare tocmai pentru tot ceea ce pornește de la Dornach. Iar mai mult decât s-ar crede, depind totuși dificultățile toate de aceste lucruri.
Am fost, de exemplu, cu scurt timp înainte în situația încât mi-au fost reproșate o sumă mare de neadevăruri, așadar de judecăți care erau neadevăruri, care sunt puse pe seama mea. Deoarece conta pentru mine în acest caz să rectific judecata pe care și-o formau persoanele pe baza acestor neadevăruri răspândite, eu am spus: Ei bine, și dacă m-aș obliga ca, în cel mai scurt timp, în mod foarte clar, așadar așa încât nu ar avea de citit mult pentru asta, să infirm documentat toate aceste neadevăruri, cum ar fi atunci? – Atunci mi s-a răspuns: Asta nu ar schimba nimic din situație. – Nu-i așa, acestea sunt totuși indicii asupra unor dificultăți, la care se poate spune în ce anume constă esențialul. Așadar, rectificarea multor neadevăruri care cursează privitor la Dornach, acest lucru ar fi deja ceva ce ar fi extraordinar de mult de dorit. A face rost de bani pentru o asociație școlară elvețiană nu ar fi atât de dificil, dacă nu ar fi prezentă neîncrederea. Dar această neîncredere, cred eu, va rămâne prezentă și atâta timp cât nu suntem eficient în stare nu numai să putem pune față în față numai adevărul cu neadevărul, ci să putem să indicăm spre atât și atât de mulți oameni care știu că neadevărurile sunt neadevăruri și care vor să intervină și pentru faptul că aceste neadevăruri sunt cu adevărat neadevăruri.
Căci, vedeți dvs., s-a ajuns în multe privințe, de acuma deja prin această situație, că eu a trebuit să le spun unor oameni în ultima vreme: Da, nouă ne dăunează chiar cel mai mult când noi înșine trebuie să dovedim adevărul chestiunii noastre. Căci oamenii ne-ar îndrăgi mult mai mult, dacă neadevărurile despre noi ar fi corecte. Atunci nu ar trebui să își facă mustrări de conștiință dacă ne-ar mustra. Însă așa, tocmai cei mai importanți răspânditori ai neadevărurilor despre Dornach și antroposofie știu foarte bine că lucrurile sunt neadevărate. Și cel mai neplăcut le este când ar putea să le fie dovedit neadevărul. Acest lucru este așa cu privire la lucruri personale și așa mai departe. Acuma eu realmente nu prezint lucrurile pentru a vorbi în acest loc din nou despre așa ceva, ci doresc numai să spun: Eu le prezint ca pe un fel de umbră pe care o aruncă chiar oricare lumină; pentru a-i da luminii luminozitatea justă, trebuie să fie prezentă umbra. Luminile mai luminoase aruncă umbre mai puternice. Eu prezint aceste lucruri ca pe cealaltă latură a situației. Dar tocmai pentru că cealaltă latură este prezentă, de aceea trebuie să mă credeți că îmi oferă o satisfacție cu atât mai cordială faptul că în seara aceasta și din atât de multe laturi s-a vorbit într-un mod atât de pătrunzător în favoarea faptului că trebuie să fie făcut ceva pentru chestiunea pentru care urmează să fie intervenit aici. Și prin faptul că exprim față de dvs. această satisfacție cordială, doresc chiar să așez și lumina lângă umbră, pe care, după cum spuneam, am așezat-o în această lumină, pentru a lăsa să apară mai mult în strălucirea sa; căci îmi strălucește cu adevărat destul de frumos această lumină, care s-a poziționat astfel în fața noastră, că atât de mulți onorați și îndrăgiți vizitatori, care au ajuns aici, au vorbit în mod atât de insistent în favoarea chestiunii.
