Iubiții mei ascultători, din păcate nu îmi este posibil să găsesc răspunsul la cuvântarea introductivă care a fost ținută astăzi aici, deoarece eu nu am putut să fiu prezent la aceasta. Cu toate acestea, îmi pot exprima recunoștința cordială pentru cuvintele prietenoase de întâmpinare pe care tocmai le-a rostit domnul Dr. Zeylmans van Emmichoven [Nota 1], împreună cu profunda mea mulțumire că a putut deveni posibil să ținem o serie de conferințe despre pedagogia la care noi, ca Societate antroposofică, ținem atât de mult.
Pedagogia este deja de câțiva ani una dintre acele ramuri ale activității de cultură și civilizație pe care noi o cultivăm în cadrul Mișcării antroposofice, și probabil că putem privi în urmă cu o anumită satisfacție la ceea ce – încă nu pot spune după cei câțiva ani de când dăinuie școlile noastre, că s-a realizat, dar la ceea ce a devenit posibil să inaugurăm, să inițiem – a produs o anumită impresie în cercurile interesate de viața spirituală din cercurile lumii culturale de astăzi, situate cu mult dincolo de cercul Mișcării noastre antroposofice. Privind retrospectiv la activitatea noastră pedagogică, mă umplu cu o adevărată bucurie că pot vorbi tocmai aici, în Olanda [Nota 2] – unde mi-a fost îngăduit să conferențiez deja cu mulți ani în urmă despre subiecte ale științei spirituale antroposofice –, în legătură cu această temă.
Pedagogia antroposofică vrea să acționeze din acea cunoaștere a omului care poate fi dobândită numai pe terenul antroposofiei spiritual-științifice; ea vrea să acționeze dintr-o cunoaștere a omului care cuprinde întregul om ca trup, suflet și spirit. Pentru început, această exprimare se consideră ca fiind de la sine-înțeleasă. Se afirmă că ar fi întru totul de la sine-înțeles faptul că trebuie considerat întregul om, atunci când este vorba de activarea pedagogică, de arta pedagogică, și că, pe de o parte, nu trebuie neglijat spiritual în favoarea corporalului, și că pe de altă parte nu trebuie neglijată corporalitatea în favoarea spiritualului, ș.a.m.d. Dar vom vedea în curând cum stau lucrurile atunci când vom deveni conștienți de realizările practice ce rezultă dintr-o Ramură oarecare a activității omenești întemeiată pe știința spirituală antroposofică. Aici în Olanda [Nota 3] – la început la Haga – a fost întemeiată o mică școală pe baza cunoașterii antroposofice a omului, oarecum o școală-fiică a Școlii noastre Waldorf de la Stuttgart [Nota 4]. Și cred că aceia care se familiarizează, fie prin ceea ce poate afla din afară în privința unei astfel de școli, fie prin faptul că a avut, într-un fel, ocazia să cunoască esența lăuntrică a acestei Școli, acela va vedea că în activarea practică, în aplicarea practică a învățământului și educației, apare imediat ceva care diferențiază esențialmente aceste lucruri, care sunt întemeiate pe antroposofie, de ceea ce poate apărea din cultura și civilizația noastră actuală. Asta deja din motivul că oriunde ne uităm, la manifestarea vieții culturale în viața practică există o prăpastie între ceea ce gândesc oamenii în mod teoretic și ceea ce realizează ei realmente practic. În ziua de azi, în viața civilizației noastre, teoria și practica au devenit două domenii situate la o mare distanță unul de altul. Acest lucru poate fi observat, oricât de paradoxal ar suna – și probabil cu atât mai intens poate fi observat în cea mai practică activitate a vieții – să zicem în domeniul comercial, în viața economică. Acolo se învață teoretic tot felul de lucruri: se gândește, de exemplu, în privința corelațiilor economice, există anumite intenții. Dar aceste intenții nu sunt capabile să intervină direct în aplicarea celor care trebuie făcute practic, deoarece pe de o parte se gândește ceva, să spunem, se conturează o inițiativă, o afacere, iar pe de altă parte se acționează în conformitate cu condițiile realității. Doresc să mă exprim și mai limpede, ca să ne putem înțelege.
Gândiți-vă, de exemplu, la o oarecare tranzacție comercială pe care omul vrea să o înfăptuiască pentru a face o anumită afacere. El gândește afacerea respectivă, o orientează în funcție de intențiile sale, și apoi face desigur și ceea ce vrea să înfăptuiască din teorie, din gânduri abstracte. Dar atunci când se ajunge la realitate, se împiedică pretutindeni de această realitate. Omul pune, în orice caz, în practică ceva, își pune gândurile în practică, dar aceste gânduri nu se potrivesc cu viața reală. Astfel încât el aduce realmente ceva în viața reală, care nu se potrivește cu această viață reală. O afacere care este inițiată în felul acesta, poate dăinui un timp, iar cel care a inițiat-o se poate considera un om extrem de practic. Căci atunci când el abordează din capul locului o afacere, cel mai posibil este faptul că el nu a învățat nimic altceva decât ceea ce este uzual în ziua de azi, și de aceea se consideră pe sine un om „practic”. Acest mod de a vorbi poate fi auzit în ziua de azi, formulat de mulți „oameni practici” – comparativ cu un teoretician. Așadar el pune afacerea în viață, împlinește cu o mână dură cele la care s-a gândit, și probabil poate subzista un timp dacă are capital de bază. Dar apoi, după un timp, inițiativa se distruge sau trece în altceva, este absorbită de o altă inițiativă, sau altele asemănătoare. De obicei nu se cuprinde cu privirea câte vieți de o bună calitate au fost împiedicate să se desfășoare, câte existențe au fost probabil nimicite, câtor oameni le-au fost aduse daune, câți au fost reținuți din calea lor, ș.a.m.d. Toate acestea s-au întâmplat exclusiv prin aceea că omul a inventat această afacere – „ca om practic”. Dar într-un asemenea caz el nu este practic prin pătrunderea realității cu înțelegerea sa, ci, ca să spunem așa, prin datul din coate. El a introdus ceva în realitate fără să țină seama de condițiile realității.
Este ceea ce se dezvoltă în ziua de azi – în ascuns – în viața culturală, și pe care majoritatea oamenilor nu îl pot vedea. Singurul domeniu în care se realizează acest lucru în ziua de azi, singurul domeniu în care se vede că lucrurile nu merg, este cel al științelor naturii aplicate în mecanică și în viață. Atunci când vrem să construim un pod trebuie să cunoaștem o mecanică prin care să fim realmente capabili să construim podul, podul care împlinește cerințele ce sunt așteptate de la el; căci altfel primul tren care va trece peste pod se va prăbuși în apă. Astfel de lucruri s-au petrecut deja, și s-au văzut în perioada actuală efectele unei astfel de mecanici denaturate. Dar, în mare, acest domeniu este singurul în care se poate spune nemijlocit în viața practică dacă ceva a fost gândit în conformitate cu condițiile realității, sau nu.
Dacă luăm un alt domeniu, veți vedea imediat că nu este la fel de evident dacă cineva gândește în conformitate cu condițiile realității, sau nu. Să considerăm domeniul sănătății. Și acolo se procedează în ziua de azi în sensul că se planifică ceva în mod teoretic, și se vrea apoi să se vindece în conformitate cu cele planificate. Dar dacă vindecarea a intervenit realmente într-un anumit caz sau un om a trebuit să moară prin destinul său, sau i s-a grăbit moartea, este greu de cuprins cu privirea. Un pod se prăbușește dacă este incorect clădit, dar dacă un bolnav a devenit și mai bolnav sau s-a însănătoșit prin tratament, sau a murit datorită lui, nu se poate cuprinde la fel de ușor cu privirea.
Tot așa, nu se poate cuprinde cu privirea în domeniul pedagogic dacă educația se face din condițiile copilului care crește, sau dacă el este educat după toane, după capricii, care pot fi formate și prin aceea că se practică psihologia experimentală, prin care copilul este cercetat în mod exterior, și se urmăresc întrebări de genul: Cum este structurată memoria lui, cum este capacitatea lui de a forma concepte, judecăți ș.a.m.d.? – Se constituie, pentru început, opiniile pedagogice. Dar cum sunt ele transpuse în viață? Ele se află în cap, locuiesc acolo. Se știe că un copil trebuie condus la aritmetică într-un fel, la geografie într-altul, și că trebuie să se treacă la executarea practică a acestora. Oamenii se gândesc și-și amintesc: Acesta este principiul pedagogiei științifice, trebuie să procedez așa și așa. – Iar omul, care trebuie să transpună lucrurile în practică, își amintește acest principiu teoretic și îl aplică într-un mod complet exterior. Cel care are talent în a observa astfel de lucruri, poate face experiența că uneori unii pedagogi care sunt excelenți la stăpânirea teoriilor pedagogice și trec la aplicarea celor învățate, pot indica, într-un mod excepțional, cele pe care au trebuit să le știe la un examen sau le-au învățat în perioada de practică; dar că ei rămân pe cât de străin este posibil de viață, atunci când se raportează la educarea copilului. La un astfel de om se înfăptuiește ceea ce a trebuit să observăm cu durere în inimă, zi de zi și ceas de ceas, anume că oamenii trec unii pe lângă alții în viață și nu au niciun simț, niciun imbold de a se cunoaște unul pe altul. Oamenii nu învață să se cunoască reciproc. Acesta este un fenomen general. Acesta este și motivul fundamental al tuturor dereglărilor sociale ce se revarsă în ziua de azi asupra vieții civilizației: lipsa de atenție și lipsa de interes pe care ar trebui să o aibă un om față de altul. În civilizația actuală, acest lucru trebuie deocamdată acceptat; el face deocamdată parte din destinul actual al omenirii.
Dar culmea unei asemenea înstrăinări și situări la distanță a unui om față de altul este atinsă atunci când învățătorul sau educatorul se raportează ca un străin la copil, și folosește doar în mod exterior metode educaționale neadecvate, dobândite din știința exterioară, și când nu se poate vedea, ca în cazul podului, care se surpă atunci când se aplică o mecanică incorectă, că aici se aplică o pedagogie incorectă. Un semn limpede al faptului că în ziua de azi oamenii se descurcă doar cu modul mecanicist de gândire care-și sărbătorește triumful strălucitor in viața civilizației prezentului și care poate cerceta în toate direcțiile dacă ceva a fost gândit corect sau nu – un semn în această privință este acela că omenirea nu mai are încredere decât în gândirea mecanicistă. Mai există încredere doar în acea gândire care se dovedește imediat a fi un nonsens atunci când vrea să se apropie de realitate în alte domenii decât cel al mecanicii. Există ideea că întreaga alcătuire a lumii și a organismelor trebuie să fie înțeleasă mecanic în ziua de azi, pentru că nu mai există încredere decât în această gândire mecanicistă. Și atunci când se vrea să se introducă această gândire mecanicistă în pedagogie, când copilul este pus, de exemplu, să scrie cuvinte care nu au legătură între ele, pe care trebuie să le „prindă” apoi, dacă se procedează în felul acesta în pedagogie, se dovedește că oamenii nu mai au talent să se apropie de copilul însuși. Căci ei fac experimente în jurul copilului deoarece nu mai ajung la inima și la sufletul copilului.
Atunci când se exprimă astfel de lucruri s-ar părea că ai tendința doar de a critica și dojeni. Căci întotdeauna este mai ușor să critici decât să edifici. Dar ceea ce am exprimat eu nu revelează o tendință de a critica, ci tocmai nemijlocita observare a vieții. Această observare nemijlocită a vieții trebuie să pornească de la ceva care de obicei este întru totul exclus din educație, în ziua de azi. Căci cum trebuie să fii atunci când vrei să practici ceva în ziua de azi, care este clădit pe cunoaștere, de exemplu pe cunoașterea omului? Trebuie să fii obiectiv! Acest lucru se repetă în toate locurile și în toate colțurile. Desigur că trebuie să fii obiectiv. Dar se pune întrebarea dacă omul este obiectiv și în privința lipsei sale de interes propriu-zis și a neatenției sale relativ la esențialul unui lucru.
Acum, de obicei oamenii își reprezintă că cel mai subiectiv lucru din lume este iubirea, și că acela care iubește nu ar putea să fie obiectiv. De aceea, acolo unde se vorbește despre cunoaștere nimeni nu vorbește în ziua de azi cu seriozitate despre iubire. E drept că se gândește că dacă un tânăr trebuie să-și însușească o cunoaștere, el ar trebui avertizat să o facă în iubire. Acest lucru se petrece în majoritatea cazurilor în care modul în care se aduce oamenilor această cunoaștere nu este deloc adecvat pentru a putea dezvolta iubire față de ea. Dar iubirea însăși, dăruirea de sine față de lume și fenomenele ei nu este considerată în niciun caz drept cunoaștere. Însă pentru viață iubirea este cea dintâi forță de cunoaștere. Și fără această iubire este întru totul imposibil să se ajungă la o cunoaștere a omului, care să poată fi baza unei adevărate arte pedagogice. Să ne reprezentăm acum această iubire, așa cum poate ea acționa dintr-o cunoaștere a omului întemeiată pe știința spirituală antroposofică în acest domeniu special al pedagogiei.
Copilul ne este adus spre educare, spre învățătură. Dacă gândim pedagogic pe teren antroposofic, noi nu considerăm copilul în așa fel încât să ne reprezentăm că există un ideal uman social sau de alt tip, și că noi trebuie să dezvoltăm copilul în așa fel încât el să devină tot mai asemănător acestui ideal. Căci acest ideal uman poate fi întru totul abstract. Și un astfel de ideal uman este deja, în ziua de azi, ceva care ne poate întâmpina în la fel de multe forme pe câte partide politice, sociale și de alt fel există. În funcție de faptul că omul aderă la liberalism, la conservatorism sau la orice alt program, el are un alt ideal uman. Și atunci el ar dori să-l conducă treptat pe copil în așa fel încât acesta să devină așa cum crede el că e corect să fie omul. Punctul culminant al acestei atitudini este atins în Rusia actuală. Dar așa se gândește, în fond, pretutindeni, mai mult sau mai puțin, chiar dacă nu într-un mod atât de radical.
Dar pentru cel care vrea să educe și să predea pe teren antroposofic, acesta nu este deloc un punct de pornire. Căci el nu pornește de la ideea de idol. Căci o imagine abstractă a omului înspre care să fie condus copilul, este un idol, este ceva născocit, nu este o realitate. Singura realitate care ar exista în acest domeniu ar fi cel mult aceea ca pedagogul să se considere pe sine însuși ca ideal, și să-și spună: Fiecare copil trebuie să devină așa cum sunt eu. – În felul acesta, măcar a atins în treacăt adevărul. Căci dacă ar formula această idee, ar fi de îndată absurd.
Ceea ce se află realmente în fața noastră este ființa copilului, a cărui existență nu a început cu existența fizică, pentru că el și-a adus spiritual-sufletescul din lumile pre-pământene și l-a cufundat în ceea ce i s-a pus la dispoziție drept corporalitate fizică de la părinți și strămoși. Și privim acest copil cum ne întâmpină el în primele sale zile de viață cu o fizionomie neprecizată, și cu mișcări neorganizate, neorientate. Apoi urmărim de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, cum fizionomia devine expresia tot mai precisă a ceea ce se înalță la suprafață din sufletescul său lăuntric. Urmărim cum mișcările și întreaga viață a copilului devin tot mai orientate, cum spiritual-sufletescul său răzbate la suprafață din profunzimile sale. Și atunci ne întrebăm cu o evlavie sfântă: Ce răzbate aici la suprafață? – Și atunci inima și înțelegerea noastră sunt conduse la ceea ce a fost omul ca spiritual-sufletesc în lumea sufletesc-spirituală pre-terestră, la ceea ce a coborât din această lume în cea fizică, și atunci putem spune: Tu, copilule, acum, după ce ai pășit prin naștere în existența terestră, te afli printre oameni; mai înainte erai printre entitățile divin-spirituale. – Ceea ce a trăit printre entitățile divin-spirituale a coborât pe Pământ ca să fie printre oameni! Vedem divinitatea în devenirea copilului. Ne simțim ca în fața unui altar. Numai că pe altarele obișnuite în comunitățile religioase, oamenii aduc jertfe zeilor, pentru ca jertfele lor să urce în lumea spirituală; acum ne simțim oarecum în fața unui altar invers: zeii lasă să coboare harul lor ca entități divin-spirituale, pentru ca ele să se poată dezvolta aici, pe altarul vieții fizice, ca trimiși ai zeilor! Vedem în fiecare copil cum se desfășoară ordinea divin-spirituală a Cosmosului: vedem cum creează Dumnezeu lumea. Și acest lucru ne apare cel mai important atunci când îl contemplăm în copilul în devenire. Dar atunci fiecare copil al oamenilor în parte devine o sfântă enigmă. Căci atunci fiecare copil în parte constituie marea întrebare, anume: Cum să cultiv ceea ce au trimis zeii în lumea pământeană? – Și nu: Cum să-l educ, pentru ca el să se apropie de idolul pe care ni l-am format? – Învățăm să ne recunoaștem drept ajutoare ale lumii divin-spirituale și învățăm, înainte de toate, să ne punem întrebarea: Ce se poate întâmpla dacă ne apropiem cu o astfel de dispoziție lăuntrică de educație și învățământ?
Pedagogia adevărată pornește în primul rând de la această dispoziție lăuntrică. Și despre asta este vorba, să înfăptuim pedagogia și învățământul din această dispoziție lăuntrică! Cunoașterea omenească poate fi dobândită numai atunci când iubirea omenească – așadar în cazul acesta iubirea față de copil – devine o dispoziție lăuntrică activă. Dacă ia naștere o astfel de dispoziție lăuntrică, atunci misiunea educatorului devine misiunea unui preot; căci atunci educatorul devine administratorul a ceea ce vor să împlinească zeii cu oamenii.
Din nou s-ar putea să apară ca și cum spunem ceva de la sine-înțeles, dar cu alte cuvinte. Dar din nou nu este așa. Căci vedem apărând din ce în ce mai mult în actuala ordine nesocială a lumii – care se drapează doar ca socială – faptul că prin educație se urmărește mecanic un idol omenesc, și că cei care sunt implicați în educație nu se recunosc ca îngrijitori a ceea ce pot cunoaște doar când se raportează corect la copil.
O astfel de dispoziție lăuntrică pe care tocmai am caracterizat-o nu poate lucra în mod abstract, ea trebuie să lucreze spiritual – dar pusă în practică. O astfel de dispoziție lăuntrică nu se dobândește prin aceea că ne însușim teorii care sunt străine de viață și îndepărtate de viață; ci numai dacă avem un simț pentru fiecare manifestare a vieții și putem să abordăm cu iubire orice manifestare a vieții.
În ziua de azi se vorbește mult despre o reformă pedagogică. După război s-a vorbit chiar despre o pedagogie revoluționară. Au fost gândite toate soiurile posibile de o nouă educație, și de fapt fiecare a participat la a reforma întrucâtva educația; fie duce o propunere sau alta la un institut sau altul – eventual care urmează să fie întemeiat –, sau participă măcar cu vorba, prin aceea că spune: îmi imaginez că educația ar trebui reformată, ș.a.m.d. – Se vorbește mult despre modul în care ar trebui educat. Dar știți dumneavoastră ce impresie face atunci când te apropii cu un simț nepărtinitor de programele pe care le dezvoltă diferitele Uniuni de reformă a educației, chiar și cele mai radicale? Eu nu știu dacă și-au dat seama mulți oameni de impresia care se dobândește, atunci când ai în fața ta atâtea programe și uniuni de reformă a educației și societăți de reforma educației: atunci dobândești impresia: Măi frate, ce deștepți sunt oamenii în ziua de azi! Căci tot ceea ce apare în modul acesta este cumplit de ingenios. Eu nu abordez lucrurile ironic, ci întru totul serios. Încă nu a existat niciun secol în care oamenii să fi fost la fel de deștepți ca în acesta al nostru.
Acolo se stabilește: Paragraful 1. Cum trebuie educat, dacă e să dezvoltăm în mod firesc forțele copilului? Paragraful 2... Paragraful 3... ș.a.m.d. Oameni de diferite profesii și din diverse clase sociale se pot reuni laolaltă și elabora astfel de programe: Lucrurile care vor rezulta în acest mod ca Paragrafe de la 1 la 30 vor fi încântător de deștepte. Căci în ziua de azi se știe să se formuleze totul teoretic. Oamenii nu au fost niciodată atât de deștepți în a formula lucrurile, ca în ziua de azi. Iar apoi, un astfel de program, sau un număr de astfel de programe pot fi supuse aprobării unei comisii sau unui Parlament. Acest lucru este din nou foarte ingenios. Acolo probabil că în conformitate cu interesele unui partid unele puncte vor fi eliminate, sau altele adăugate. Și atunci iar se manifestă ceva extrem de deștept, chiar dacă uneori prezintă o nuanță de-a-dreptul partinică. Dar cu acestea nu se poate face nimic, pentru că nu despre asta este vorba.
Pedagogia Școlii Waldorf nu a pornit niciodată de la un astfel de program – nu vreau deloc să mă laud, dar atât de deștepți ca unele uniuni de reformă a educației puteam să fim și noi dacă s-ar fi pus problema întemeierii vreunui program – dar probabil că ne-ar fi împiedicat să luăm în considerare realitatea, și probabil că s-ar fi înfăptuit ceva stupid. Dar la noi nu s-a pus nicicând problema unui program. Pe noi nu ne-au interesat principiile educaționale, bazele care să poată fi transpuse apoi în legități. Ceea ce ne-a interesat a fost realitatea. Și care este această realitate? Pentru început, copiii sunt un număr de individualități cu anumite aspecte ființiale. Trebuie să fi învățat să cunoști ceea ce se află în acești copii prin aceea că ei au coborât dintr-o altă lume, și ceea ce exprimă ei prin corporalitatea lor. Așadar în primul rând au contat copiii. Și apoi, învățătorii. Puteți susține principiul conform căruia copilul trebuie educat în conformitate cu individualitatea sa – care este inclus în ziua de azi în toate programele de reformă, dar nu se înfăptuiește niciodată –, căci avem, alături de copii, un anumit număr de învățători, și noi trebuie să știm ce pot realiza aceștia în raport cu copiii. Școala trebuie organizată în așa fel încât să nu reprezinte un ideal abstract, și ea trebuie elaborată din colectivul de cadre didactice și cel de elevi, care nu există în mod abstract, ci în entități absolut concrete. Despre asta este vorba. Și apoi suntem conduși la necesitatea de a clădi o adevărată pedagogie, o pedagogie conformă realității, bazată pe cunoașterea omului; care să nu fie teoretică în toate amănuntele sale, ci practică în toate amănuntele sale.
De aceea pedagogia Școlii Waldorf, cea care a introdus pentru prima oară în viață pedagogia antroposofică, este o practică educațională legată de artă și, în fond, ea poate doar menționa unele indicii în privința a cum trebuie procedat într-un caz sau altul. Nu există un interes puternic față de teoriile generale, dar cu atât mai mult există un interes puternic pentru impulsurile care pot proveni din antroposofie pentru adevărata cunoaștere a omului, care trebuie să înceapă deja de la copil. Dar observația grosieră de astăzi estompează tocmai ceea ce este caracteristic la diferitele vârste succesive. Aș spune că trebuie să fii puțin inspirat de ceea ce poate spune știința spirituală în ziua de azi despre devenirea istorică a omenirii dacă vrei să dezvolți un simț corect cu care să-l întâmpini pe copil. În ziua de azi se știe extrem de puțin despre om și despre omenire. Oamenii își imaginează că așa cum ne desfășurăm noi viața în ziua de azi, și-au desfășurat-o și oamenii din secolele XIV, XV, XVI, și că așa a fost de fapt mereu. Ei își imaginează că și vechii greci sau vechii egipteni erau asemănători oamenilor actuali. Și dacă ne întoarcem și mai mult înapoi, dispare istoria și apar acele ființe jumătate maimuță, jumătate om – așa cum își imaginează științele naturii de azi. Dar nu există niciun interes pentru abordarea marilor deosebiri care există între perioada istorică și cea preistorică a omenirii.
Să considerăm omul așa cum stă el în ziua de azi în fața noastră: Pentru început, copilul până la schimbarea dentiției. Vedem foarte limpede că dezvoltarea fizică merge în paralel cu cea sufletesc-spirituală. Tot ceea ce apare din punct de vedere spiritual-sufletesc își are imaginea exactă în corporalitate; ambele se exprimă, ies în afară din copil. Apoi, după ce copilul a trecut prin schimbarea dentiției, vedem cum sufletescul se emancipează mai mult de corporalitate. Vom putea urmări, pe de o parte, o dezvoltare sufletesc-spirituală a copilului, și pe de altă parte una corporală. Cele două nu sunt încă suficient de puternic separate. Dar dacă urmărim evoluția în timp în continuare de la pubertate cam până pe la vârsta de 21 de ani, atunci această separare devine mai netă. Și așa ajungem în perioada în care omul are 27, 28 de ani, și atunci, în omenirea actuală, nu se mai poate vedea deloc modul în care se leagă evoluția sufletesc-spirituală de dezvoltarea sa fizic-corporală. Ceea ce îl preocupă pe om poate fi văzut, pe de o parte, în spiritual-sufletesc, și pe de altă parte în corporalitatea fizică; dar cele două nu sunt puse în legătură. La sfârșitul celui de-al doilea deceniu de viață omul s-a emancipat întru totul din punct de vedere spiritual-sufletesc de corporalitatea fizică. Și așa merg lucrurile apoi, până la sfârșitul vieții.
Dar lucrurile nu au fost mereu așa. Se crede doar că au fost. Știința spirituală practicată antroposofie ne arată cu claritate că ceea ce vedem noi în ziua de azi în stadiul actual a evoluției omenirii, anume că un copil este întru totul dependent cu partea sa spiritual-sufletească de corporalitatea fizică, respectiv cu corporalitatea sa fizică de spiritual-sufletesc, avea loc în vechile vremuri până la vârsta cea mai înaintată – numai că acest lucru nu se ia în considerare. Dar dacă mergem suficient de departe în urmă, până în acele timpuri în care au trăit Patriarhii și ne întrebăm ce fel de om era un astfel de Patriarh, atunci trebuie să ne spunem că era un om care îmbătrânise, care-și modificase corporalitatea, dar se simțea la vârsta cea mai înaintată așa cum se poate simți în ziua de azi doar un om foarte tânăr; pentru că el își simțea, chiar și la bătrânețe, spiritual-sufletescul dependent de corporalitatea fizică. – Noi nu ne mai simțim în ziua de azi dependenți cu corporalitatea noastră fizică de ceea ce gândim sau simțim. Dar o astfel de dependență a fost resimțită în vechile epoci de cultură, și oamenii care trecuseră de o anumită vârstă simțeau cum oasele lor devin mai dure și cum conțin mușchii incluziuni care nu aparțin de ei, atunci când se instalează procesele sclerotice. Oamenii simțeau cum se descompune viața. Și ei simțeau cum prin retragerea corporalității se intensifică spiritualul – tocmai datorită retragerii corporalității. Oamenii își spuneau că sufletul se eliberează de corporalitate pe măsură ce corpul începe să scadă. Iar la vârsta de Patriarh, la care corpul ajunge să se retragă complet, sufletul este complet liber; atunci spiritual-sufletescul se desprinde cel mai mult de corporalitate, atunci el nu se mai află situat înlăuntrul acesteia. De aceea priveau oamenii cu venerație și evlavie la Patriarh, și-și spuneau: O, cum vor sta lucrurile cu mine când voi ajunge la vârsta asta? Atunci pot ști ceva, recunoaște ceva, străvedea ceva pe care acum încă nu îl cunosc și nu-l pot străvedea deoarece mă aflu în perioada de clădire a corporalității. – Pe atunci oamenii mai priveau încă într-o ordine fizic-spirituală a Cosmosului. Așa au stat lucrurile în cea mai veche epocă. Apoi a venit un timp în care această dependență dintre corporalitate și spiritual-sufletesc mai era resimțită numai cam până la vârsta de 50 de ani; iar într-o epocă ulterioară, numai până la vârsta de 40 de ani. Apoi a venit epoca greacă. Ceea ce este deosebit de valoros în epoca greacă se bazează pe aceea că grecii mai simțeau încă armonia dintre spiritual-sufletesc și corporalitatea fizică. Grecul mai simțea această armonie cam până la vârsta de 30, 40 de ani. El simțea încă, în sângele său, ceea ce transpune sufletul într-o unitate cu corporalitatea fizică. Pe aceasta s-a bazat unitatea acestei minunate arte și culturi grecești, care a transformat tot ceea ce era teoretic în artă, și tot ceea ce era artă, în înțelepciune. Pe atunci sculptorul acționa în așa fel încât nu avea nevoie de un model, ci el mai simțea încă în organizația sa cum este întrețesut brațul sau piciorul de forțele care l-au format. Acest lucru era învățat, de exemplu, la reprezentațiile festive, care astăzi, când sunt imitate, nu denotă nici cel mai mic simț în această privință.
Dacă avem însă un astfel de simț față de evoluția omenirii, știm ce s-a petrecut de fapt în cadrul acesteia, și mai știm că în ziua de azi noi mai avem acest paralelism între corporalitatea fizică și spiritual-sufletesc numai până pe la vârsta de 27, 28 de ani, sau, mai exact spus: majoritatea oamenilor mai remarcă acest paralelism numai până la pubertate. Și atunci se știe cum lăstărește divin-spiritualul în omul care se dezvoltă. Și atunci dobândești evlavia necesară pentru a dezvolta ceea ce te întâmpină într-un copil; adică să dezvolți ceea ce este pentru noi un dar, și nu un ideal abstract, născocit.
Ne referim așadar la o cunoaștere a omului care este individual sufletească. Și dacă ne-am pătruns cu astfel de puncte de vedere mari, generale, istorice, atunci ne apropiem în mod corespunzător și de sarcinile aparte ale educației. Atunci ia naștere o cu totul altă viață când educatorul pătrunde în clasa sa; căci el poartă atunci în clasă un Cosmos întreg, o lume spiritual-sufletească-fizică. Atunci el este înconjurat de atmosfera unei concepții despre lume conformă cu realitatea, și nu de o concepție despre lume teoretică, inventată. Atunci el este înconjurat de faptul de a simți lumea. Și atunci vom putea trăi faptul remarcabil, dacă avem în vedere ceea ce a fost indicat aici, că noi întemeiem o pedagogie care devine treptat contra-imaginea a ceea ce se practică în majoritate în domeniul pedagogiei în ziua de azi. Umoriști buni își aleg adesea drept obiect al umorului lor un așa-numit institutor școlar care le poate oferi adesea prilejul de a-și manifesta umorul. Acum, dacă un institutor școlar este și el dotat cu umorul necesar, se poate manifesta și el față de cei care îi aduc imaginea caricaturizată în lume. Dar este vorba de cu totul altceva. Căci atunci când învățătorul este încadrat în școală așa cum procedează pedagogia teoretică actuală, adică în sensul că el nu poate cunoaște copilul dar trebuie să se preocupe totuși de copil, atunci nu poate rezulta altceva decât o înstrăinare de lume! Actualul sistem școlar nu poate deveni altfel decât străin de lume, căci el este cu totul în afara acestei lumi. Și atunci intervine situația ciudată că pedagogii străini de lume trebuie să contribuie la dezvoltarea omului în a reuși în viață.
Acum, să ne imaginăm însă că se dezvoltă acea dispoziție lăuntrică despre care am vorbit astăzi. Atunci învățătorul se raportează la copii în așa fel încât lui i se revelează o lume întreagă în fiecare copil, și anume nu numai o lume omenească, ci și una divin-spirituală în sfera Pământului. Și, aș spune că lumea i se revelează educatorului în atâtea moduri câți copii primește în îngrijire. – El privește prin fiecare copil, în macrocosmos. Educația lui devine artă. Educația lui este pătrunsă de conștiența că ceea ce se înfăptuiește este înfăptuit nemijlocit pentru evoluția lumii. Această pedagogie care este avută în vedere aici îl conduce în procesul educațional și pe cel care oferă învățătura, îl conduce la dezvoltarea omului la nivelul unei ample concepții despre lume. Atunci învățătorul devine cel care poate fi îndrumător și în marile probleme ale civilizației. Și atunci elevul nu îl depășește niciodată pe învățător, așa cum este foarte frecvent cazul în ziua de azi. – Căci noi putem avea și cazul următor în școală. Să presupunem că învățătorul ar trebui să educe într-adevăr în conformitate cu un ideal, cu o imagine despre om pe care și-o propune. Să ne imaginăm apoi că are o clasă cu 30 de copii; printre aceștia se află, prin destin, doi care sunt cu mult mai geniali prin predispozițiile lor, decât învățătorul însuși. Ce ar trebui să vrea el să facă într-un astfel de caz? El ar trebui să vrea să facă din aceștia idealul său educațional; căci altfel nu se va putea descurca. Dar reușește să o facă? Dacă realitatea nu o permite, atunci elevii îl depășesc pe profesor.
Dacă educăm însă în conformitate cu realitatea, dacă îngrijim și cultivăm ceea ce se revelează spiritual-sufletește în copil, atunci ne aflăm în aceeași situație ca un grădinar față de plantele sale. Credeți cumva că grădinarul cunoaște toate tainele plantelor pe care le cultivă? Oh, acestea conțin cu mult mai multe taine decât știe gărdinarul; dar el poate îngriji plantele, și probabil că le poate cultiva cel mai bine pe cele pe care încă nu le cunoaște. Pentru că el cunoaște practica, o are, ca să spunem așa, ca „dexteritate spirituală”. Așa devine posibil și pentru o artă a educației conformă cu realitatea să ne putem raporta ca educatori la niște genii, chiar dacă nu suntem noi înșine genii. Căci noi știm că nu trebuie să-i conducem pe copii la un ideal abstract, ci că în copil acționează Dumnezeu în om prin corporalitatea sa fizică. Dacă avem această dispoziție lăuntrică, atunci reușim să înfăptuim și celălalt aspect. Atunci ia naștere iubirea care se revarsă asupra întregii educații. Iar această dispoziție lăuntrică trebuie să existe.
Cu aceasta am vrut să indic astăzi doar – exprimându-mi salutul față de venerații ascultători – care va fi conținutul acestor conferințe ce urmează să trateze valoarea pedagogică a cunoașterii omului și valoarea în cultură și civilizație a pedagogiei.
