Aș dori să vorbesc la început, în acest Curs, despre fructificarea artei pedagogice prin cunoașterea omului, și de aceea voi structura lucrurile în așa fel – am indicat deja acest lucru ieri în conferința introductivă – încât pentru început aș dori să arăt cum poate deveni antroposofia practică în adevărata cunoaștere a omului, nu numai în cunoașterea copilului, ci în cunoașterea întregului om, și cum antroposofia poate indica tocmai prin faptul că ea cunoaște întregul om, adică întreaga viață omenească, de la naștere până la moarte, în măsura în care se desfășoară aici pe Pământ, deci cum poate indica ea în mod corect acele necesități care există în educație și în predare.
Se gândește cu multă ușurință că un copil poate fi educat și învățat dacă observăm pentru început doar acea viață care se desfășoară la vârsta copilăriei sau a tinereții. Dar nu este suficient, căci în viața omenească este la fel ca la o plantă, în al cărui germen introduceți o substanță care se manifestă în formarea florii sau a fructului. Ceea ce este implantat în viața omenească în cea mai fragedă copilărie, ceea ce este extras din viața copilului se manifestă ulterior abia mai târziu pe parcursul vieții, și adesea nu se știe, când omul cade pradă unei boli, unei infirmități, că aceasta își are cauza într-o educație incorectă sau într-un învățământ incorect de la vârsta de 7, 8 ani. În ziua de azi se procedează în sensul că se studiază copilul – chiar dacă nu într-un mod atât de exterior cum am spus ieri – pentru a descoperi ce anume îi este de ajutor. Dar asta nu este suficient. De aceea, aș dori să creez astăzi bazele pe care se poate indica modul în care poate fi observată din punct de vedere spiritual-științific întreaga viață omenească.
Am spus ieri deja că omul trebuie observat în privința trupului, sufletului și spiritului. Iar în conferința publică [Nota 5] am indicat ieri cum doar ceea ce este suprasensibil în om durează, omul superior din om, care dăinuie de la naștere până la moarte, în timp ce trupul fizic exterior se schimbă necontenit. Acum se pune problema de a cunoaște această viață omenească și în așa fel încât să se vadă că pe Pământ se desfășoară ceva ce se dezvoltă din viața pre-terestră. Noi nu avem doar sufletescul, care să-și aibă începutul la naștere sau la concepere, ci purtăm în noi sufletescul pre-terestru, ba chiar purtăm în noi rezultatele vieților noastre pământești de mult scurse. Toate acestea acționează, trăiesc și urzesc în noi și noi trebuie să pregătim în timpul vieții noastre pământești ceea ce trece apoi prin poarta morții și va trăi după moarte acolo, afară, în lumea spiritual-sufletească. Așadar noi trebuie să înțelegem cum lucrează ceea ce este supraterestru în viața pământeană. Căci acesta există și el între naștere și moarte, numai că lucrează ascuns în corporalitate, și noi nu vom înțelege corporalitatea dacă nu înțelegem spiritualul care acționează în această corporalitate.
Să studiem acum, pe niște exemple concrete, ceea ce am indicat eu: Cunoașterea omului, așa cum rezultă ea din modul de considerare redactat în literatura antroposofică, ca de exemplu în cărțile mele Teosofie [Nota 6], Știința ocultă în schiță sau Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?. Să pornim de la ceea ce se poate dobândi drept cunoaștere reală, concretă a omului atunci când se pune la bază ceea ce ne îngăduie să cunoaștem antroposofia, în general, despre om și despre lume. Aș dori să încep cu două exemple care vi se vor părea bine-cunoscute. Vreau să încep cu ele deoarece studiul acestor două personalități de la care vreau să pornesc m-a preocupat în detaliu ani de-a-rândul. Abordez acum două personalități geniale; vom trece apoi la unele mai puțin geniale. Vom vedea din aceste exemple că antroposofia nu vorbește în mod abstract, general, ci ea este în stare să abordeze ființe omenești concrete și să le cunoască, astfel încât cunoașterea omului să se dovedească a fi ceva care se încadrează realmente în viața practică. Aleg aceste două exemple: Goethe, Schiller, și doresc să arăt pe calea ocolită a lui Goethe și a lui Schiller cum rezultă cunoașterea omenească sub influența științei spirituale.
Să-i considerăm pentru început pe Goethe și pe Schiller din punct de vedere exterior, din punctul de vedere al parcursului vieții lor, dar să le abordăm întreaga personalitate. Îl vedem pe Goethe intrând într-un mod ciudat în viață: s-a născut foarte închis la culoare, adică era de un albastru vinețiu [Nota 7]. Deci pentru început, el a arătat că se poate cufunda doar extraordinar de greu cu spiritual-sufletescul său în corporalitatea fizică. Dar după ce s-a cufundat în această corporalitate, după ce a pus stăpânire pe acest material fizic-corporal, el a fost cu totul înlăuntrul acestuia. De fapt, pe de o parte, nici nu ne putem imagina o natură mai sănătoasă decât cea a băiatului Goethe. Goethe a fost incredibil de sănătos. El a fost atât de sănătos încât educatorii săi au avut chiar unele dificultăți cu el. Copiii cu care educatorii nu au dificultăți nu sunt, de regulă, foarte sănătoși la o vârstă mai înaintată. Dar copiii care sunt întrucâtva mai incomozi pentru educatori, sunt cei care sunt mai utili ulterior în viață, pentru că au naturi energice. De aceea, educatorii înțelegători se vor bucura atunci când copiii îi supraveghează întrucâtva. Și Goethe avea tendința, din cea mai fragedă copilărie, să-și supravegheze educatorii, să le urmărească orice mișcare, și asta literalmente: El se uita la pian, la degetele celui care cânta, și apoi a denumit unul dintre degete „Sepărățilă”, pe celălalt, „Arătățilă” [Nota 8], ș.a.m.d. Dar el nu-și supraveghea educatorii numai în acest sens exterior, ci era deja „luminat” și ca băiat, și educatorii o scoteau uneori greu la capăt cu el. Ulterior, el s-a îmbolnăvit la Leipzig de o boală grea. [Nota 9] Dar în această privință trebuie să spunem că a fost nevoie de o anumită încordare, sau chiar de câteva fleacuri pentru a transpune sănătatea pe care o purta Goethe în sine până la acel nivel de boală pe care a avut-o atunci la Leipzig. Vedem însă cum după aceea, Goethe a fost un om sănătos de-a-lungul întregii sale vieți, dar un om extraordinar de senzitiv, care a lăsat tot ceea ce există să acționeze intens asupra sa, dar fără să-i cuprindă prea profund organismul; el nu s-a îmbolnăvit imediat de inimă atunci când a resimțit un eveniment cutremurător, dar el a resimțit evenimentul cutremurător cu toată acuitatea sufletească imaginabilă. Și așa a fost de-a-lungul întregii sale vieți. El a suferit sufletește, fără ca suferința sufletească să-i aducă o boală exterioară, corporală. Asta înseamnă că sănătatea sa exterioară a fost extrem de puternic consolidată.
Apoi Goethe necesită un mod de considerare care nu se contopește imediat spiritual cu misticismul, în sensul că s-ar spune: Ah, nu contează cum arată statura fizică, trebuie să cuprindem cu privirea statura spirituală! – Căci în cazul unui om atât de sănătos ca Goethe, spiritualul și fizicul sunt una; spiritualul acționează prin fizic. Și o astfel de personalitate este cunoscută doar de către cineva care este capabil să vadă spiritualul prin imaginea fizicului.
Goethe era scund de statură. Atunci când stătea pe scaun, părea mare, impunător; când stătea în picioare, se vedea că are picioarele scurte. Aceasta este o particularitate deosebit de importantă pentru cel care știe să observe omul prin particularitățile acestuia. De ce avea Goethe picioarele scurte? Picioarele scurte condiționează un anumit mers; el făcea pașii mici pe care, deoarece partea de sus a corpului era grea – grea și înaltă – îi așeza cu fermitate pe Pământ. Acest lucru trebuie observat pentru ca noi, în calitate de educatori, să-i putem studia bine pe copii. – Ce înseamnă că un om are picioarele scurte și o parte superioară a corpului, impunătoare? Asta înseamnă că la un astfel de om apare în manifestarea exterioară faptul că el poate prezenta într-un mod armonios din punct de vedere karmic în actuala viață pământească, ceea ce a trăit el într-o viață pământească anterioară.
Goethe a fost extrem de armonios și în această privință, în sensul că el a putut configura tot ceea ce exista în karma sa, până la o vârstă foarte înaintată. El a ajuns atât de bătrân pentru că a putut realmente elabora ceea ce a existat în el ca predispoziție karmică. După ce Goethe și-a părăsit trupul, acesta a continuat să fie extraordinar de frumos, astfel încât toți i-l admirau după ce murise, având următoarea impresie: El a manifestat de fapt tot ceea ce exista ca predispoziție karmică în el, și realmente nu a rămas nimic nemanifestat, iar atunci când Goethe va reveni într-o nouă viață pământeană, va trebui să o ia de la capăt în cu totul alte condiții. Toate acestea se manifestau tocmai într-un corp ca acela pe care l-a avut Goethe. Căci ceea ce are omul ca predispoziție dintr-o viață pământească anterioară se manifestă la început drept cauză a formării capului. Iar Goethe a avut din tinerețe un cap extraordinar de frumos, ca al lui Apollo, care a revărsat forțe armonioase în corporalitatea sa. Dar el mai avea acest corp apăsat de povara trunchiului său impunător, cu picioare scurte, astfel încât el și-a menținut de-a-lungul vieții mersul caracteristic. Acest om a fost în întregime premiză karmică și împlinire karmică într-o minunată armonie. Toate aspectele individuale din viața lui Goethe exprimă acest lucru.
La un astfel de om care se încadrează atât de armonios în viață și devine atât de bătrân, la mijlocul vieții trebuie să aibă trăiri absolut deosebite. Goethe s-a născut în 1749 și a murit în 1832; așadar el a ajuns până la vârsta de 83 de ani. Deci jumătatea vieții sale a fost cam pe la 41 de ani, adică prin anul 1790. Dacă vom considera acum intervalul dintre 1790 și 1800, acesta este deceniul median al vieții lui Goethe. Și Goethe a înfăptuit realmente în acest deceniu de dinainte de 1800 cele mai importante evenimente din viața sa. Mai înainte el nu putuse ajunge la o încheiere în cele mai importante concepții științifice și de viață ale sale. «Metamorfoza plantelor» a fost publicată abia în 1790; tot ceea ce a urmat s-a înfăptuit tot în acest deceniu, dintre 1790 și 1800. În 1790 Goethe era atât de departe de a-și încheia «Faust»-ul, încât l-a editat ca fragment; el nu credea că o să-l termine vreodată. Dar în acest deceniu, sub influența prieteniei cu Schiller, el își asumă ideea îndrăzneață de a continua «Faust»-ul. Marile scene, «Prologul în cer» ș.a.m.d., apar în această perioadă. – Așadar la el avem de a face cu o viață extraordinar de armonioasă, o viață care nu este cu nimic tulburată dinlăuntru, ci care se poate dărui în mod liber și reflexiv lumii exterioare.
Să considerăm acum viața lui Schiller. Schiller este încadrat, din capul locului, într-un context de viață care vădește o dizarmonie continuă între spiritual-sufletescul său și corporalitatea sa fizică. Schiller nu are deloc o alcătuire armonioasă a capului, ca Goethe. El era de fapt urât, e drept că urât dar plin de spirit, dar totuși, urât. E drept că în fizionomia sa există o atitudine puternică, plină de personalitate, care se manifestă până în forma nasului. Schiller nu era scund, căci el avea picioarele lungi. Dar tot ceea ce se afla între cap și membre și care determina cauzele circulației sanguine și respirației, a fost realmente bolnav la el, a fost constituit pipernicit de la început, și el a avut dureri și crampe de-a-lungul întregii sale vieți, mai întâi cu pauze mai mari între ele, dar apoi aproape necontenit. Aceste crampe au devenit mai târziu atât de puternice încât nici nu se putea lăsa invitat la vreo masă, ci atunci când a venit, de exemplu, o dată la Berlin, a insistat să fie invitat pentru întreaga zi, ca să-și poată alege un timp în care nu are crampe. Toate acestea provin de la un sistem respirator și circulator configurat deficitar.
Aici ia naștere întrebarea: Ce anume se manifestă în mod karmic din viețile anterioare, la un om care trebuie să sufere de dureri în felul acesta? – Atunci când crampele intervin în viața omenească, ele indică neobișnuit de intens asupra karmei omenești. Atunci când ne procedăm din punct de vedere spiritual-științific, la o cercetare științifică, responsabilă a fenomenului crampelor, găsim mereu că omul respectiv are o anumită karmă alcătuită din rezultatele faptelor, gândurilor și sentimentelor din viețile pământești anterioare. Să considerăm că avem în fața noastră omul în viața lui actuală. Există două posibilități. Lucrurile merg fie la fel de armonios ca în cazul lui Goethe, încât putem să ne spunem: Aceasta este karma lui, aici se manifestă tot ceea ce este rezultat karmic. – Dar poate interveni și situația în care, datorită unor condiții aparte ce rezultă la coborârea din lumea spirituală în cea fizică, omul să ajungă în situația de a nu putea manifesta întru totul povara sa karmică. Omul vine din lumea spirituală cu anumite predispoziții karmice; el le poartă în sine. Să presupunem că în punctul A ar fi un loc pentru ca un om să-și înfăptuiască — într-un anumit moment al vieții sale – karma; dar ceva nu merge. În privința împlinirii karmei sale există, ca să spunem așa, o întrerupere; trebuie să treacă un timp în care karma sa se întrerupe, și el trebuie să amâne înfăptuirea acesteia pentru viața următoare. Apoi lucrurile se continuă. Apare din nou un loc, în B, unde el ar trebui să-și înfăptuiască iarăși karma; dar el trebuie din nou să întrerupă această înfăptuire și să amâne din nou ceva din înfăptuirea karmei sale, pentru viața pământească următoare. Și întotdeauna când e nevoie să ne întrerupem în felul acesta karma, apar manifestări în viață de tipul crampelor. Omul nu poate configura în viața lui ceea ce poartă înlăuntrul său. – Și tocmai aceasta este particularitatea științei spirituale, că ea nu plutește în aspecte fantasmagorice, și nu spune doar în general că omul are patru elemente ființiale componente: trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu, ci ea abordează viața reală și poate indica în viața fizică locul în care există adevărate cauze spirituale pentru diverse evenimente exterioare, căci ea știe cum se manifestă omul în viața exterioară. O adevărată știință spirituală trebuie să poată face asta.
Pentru mine s-a pus întrebarea: Cum acționează karma într-o viață ca a lui Schiller – în calitatea sa de configurator al întregii vieți – când există astfel de condiții ca în cazul lui, condiții prin care karma nu se poate manifesta, iar el trebuie să facă necontenit eforturi ca să obțină ceea ce vrea? În fond, lui Goethe i-a fost simplu să-și înfăptuiască marile creații; căci ele au fost rezultatul karmei sale. Lui Schiller i-a fost mereu greu să-și înfăptuiască marile creații; el a trebuit să lupte împotriva karmei, iar modul în care a luptat se va manifesta abia în următoarea viață pământească. Într-o zi m-am simțit nevoit să-mi pun întrebarea: Cum se leagă o astfel de viață ca cea a lui Schiller, de condițiile generale ale vieții? – Dacă răspundem cu ușurință, nechibzuit, la o astfel de întrebare, nu va rezulta nimic deosebit nici printr-o cercetare spiritual-științifică serioasă; nu ne este îngăduit să fabulăm, trebuie să observăm lucrurile. Dar dacă abordăm direct primul obiect al observației, vom trece ceva cu vederea. De aceea, mi-am pus întrebarea în felul următor: Cum se desfășoară o viață atunci când există piedici în calea karmei sau a altor condiții pre-pământene?
Atunci am studiat câțiva oameni în această privință, ca să văd cum se înfăptuiesc lucrurile într-un astfel de caz, și vreau să vă dau acum un exemplu. Aș putea să vă dau multe astfel de exemple, dar abordez unul pe care-l pot descrie cu toată exactitatea. Am avut o cunoștință [Nota 10], o personalitate pe care o cunoșteam foarte bine în viața ei pământească actuală. Am putut constata că în viața sa nu existau piedici în privința manifestării karmei, ci în privința a ceea ce se desfășoară în existența dintre moarte și o nouă naștere, așadar în privința a ceea ce s-a desfășurat pentru această personalitate în viața suprasensibilă, între ultima sa viață pământeană și cea în care am cunoscut-o eu. Așadar în acest caz, nu au existat, ca la Schiller, piedici pentru manifestarea karmei, ci piedici pentru aducerea corectă în corp a ceea ce trăise ea între moarte și o nouă naștere, adică în lumea suprasensibilă. Mă uitam la acest om, el a viețuit lucruri importante între moarte și o nouă naștere, dar nu le putea manifesta. El s-a încadrat în contexte karmice, s-a încadrat într-o epocă în care el nu putea să manifeste ceea ce acumulase între moarte și concepere ca sufletesc-lăuntric. Și în ce se manifestă fenomenele fizice însoțitoare ale acestei incapacități de a manifesta suprasensibilul existent în om? Ele s-au manifestat în aceea că această personalitate avea tulburări de vorbire, că era bâlbâită. Dacă mergem mai departe și cercetăm cauzele sufletesc-organice pentru tulburările de vorbire, vom găsi întotdeauna că există o piedică în a aduce prin corporalitate în lumea fizică suprasensibilul viețuit între moarte și o nouă naștere. Acum trebuie să ne întrebăm: Ce există la o astfel de personalitate, care are așadar foarte multe în sine, în orice caz și prin karma lui precedentă, dar care nu poate coborî în planul fizic cele acumulate în existența dintre moarte și o nouă naștere, și la care această incapacitate de aducere în planul fizic se manifestă în bâlbâit? Ce fel de lucruri se leagă cu o astfel de personalitate în viața de aici, de pe Pământ?
Se poate spune că acest om avea în sine multe lucruri mărețe, dobândite în viața pre-terestră, dar pe care nu le-a putut aduce la manifestare. – El a putut aduce în planul fizic ceea ce se poate aduce în configurarea trupului fizic până la schimbarea dentiției, a putut aduce în planul fizic chiar extraordinar de bine, ceea ce s-a manifestat apoi între schimbarea dentiției și pubertate; el a devenit apoi o personalitate eminentă literar-artistică prin aceea că a desfășurat, a dezvoltat ceea ce poate fi dezvoltat între pubertate și vârsta de 30 de ani. Dar apoi, pentru cel care poate dobândi o adevărată cunoaștere omenească, a apărut marea grijă: Ce va deveni această personalitate, dacă ajunge la vârsta de 30 de ani și va trebui să adauge de acum încolo sufletul conștienței la sufletul rațiunii sau al înțelegerii? Cel care are cunoștințe în această direcție devine extrem de îngrijorat într-un astfel de caz, căci el nu își poate imagina că sufletul conștienței – pentru a cărui configurare este necesar ca tot ceea ce ia naștere în cap să fie pe deplin intact – poate fi dezvoltat pe deplin. Căci faptul că la această personalitate nu era totul chiar intact în cap, se arăta în bâlbâit. Iar acest om, din punct de vedere exterior, cu excepția bâlbâitului său, era sănătos tun. Dar faptul că în afară de bâlbâit nu era totul intact în cap, se manifesta și prin aceea că în afară de bâlbâit el mai avea și un strabism – acesta este tot un semn că omul nu poate coborî în viața pământească actuală tot ceea ce a preluat în suprasensibil între moarte și o nouă naștere. Într-o zi, omul acesta a venit la mine și mi-a spus: Mi-am propus să mă operez de strabism. – Eu nu eram îndreptățit să spun altceva, decât atât: Eu nu aș face-o dacă aș fi în locul tău. Am făcut tot posibilul să-l conving să renunțe. E drept că pe atunci nu vedeam cu atâta exactitate raporturile ca acum, căci ceea ce vă povestesc eu acum s-a desfășurat cu mai mult de 20 de ani în urmă. Eu îmi făceam mari griji în vederea acestei operații. Dar el nu m-a ascultat, și s-a lăsat totuși operat. Și iată că a scurt timp după operație – care, ca în multe cazuri, a decurs extraordinar de bine – a venit plin de bucurie la mine și mi-a spus: De acum încolo am scăpat de strabism! – E drept că el era puțin vanitos, la fel ca unele persoane importante. Dar eu nutream o mare grijă în privința lui. Și după câteva zile, omul a murit, după ce împlinise vârsta de 30 de ani. Medicii i-au pus diagnosticul de tifos, dar el nu a murit deloc de tifos, ci de meningită.
Cel care este cercetător spiritual nu trebuie să devină insensibil atunci când consideră astfel de aspecte în viață; dimpotrivă, participarea omenească se aprofundează. Dar el străvede totodată viața în raport cu marile sale corelații. El vede cum cele trăite spiritual între moarte și o nouă naștere se manifestă în deficiențe corporale, dacă nu pot fi coborâte în viața actuală. Căci dacă nu intervine educația în modul corect – cum nu a putut interveni în acest caz –, un anumit moment din viață nu poate fi deloc depășit. Să nu credeți însă că eu afirm ceva de genul că orice om care are strabism trebuie să moară la vârsta de 30 de ani – eu nu am în vedere instanțe negative, căci întotdeauna poate interveni ceva din punct de vedere karmic, care să-i îngăduie celui în cauză să trăiască până la vârsta cea mai înaintată. Dar în acest caz, lucrurile au stat așa că prin solicitarea intensă a capului, această organizare particulară exprimată prin strabism și bâlbâit, mi-a stârnit următoarea grijă: Cum va trece această organizație corporală de vârsta de 35 de ani? – Și aici este momentul în care trebuie să privim la karma omului, și atunci veți vedea imediat că un om care are strabism nu trebuie deloc să moară la vârsta de 30 de ani. Căci dacă există un om care s-a pregătit în viața lui pre-terestră astfel încât a preluat foarte multe între moarte și o nouă naștere, dar nu poate coborî cele preluate în viața fizică, și considerăm în întregime karma, aflăm că respectiva personalitate ar fi putut trăi foarte bine și după vârsta de 35 de ani, dar ea ar fi trebuit să poarte în sine, pe lângă toate celelalte condiții, impulsul de a ajunge la o viață spirituală și o concepție spirituală despre lume. Căci acest om avea predispoziții pentru spiritualitate cum rar pot fi întâlnite, dar pentru că impulsurile spirituale puternice care existau la el în viețile pământești anterioare erau prea unilaterale, el nu a putut ajunge la spiritualitate.
Puteți fi siguri că îmi este îngăduit să vorbesc despre astfel de lucruri. Eu am fost prieten bun cu omul acesta, și de aceea știam ce prăpastie există între propria mea concepție despre lume și concepția lui. Din punct de vedere intelectual, te puteai înțelege foarte bine cu el; te puteai înțelege foarte bine și din punct de vedere sufletesc, dar nu îi puteai apropia ceva spiritual. Și deoarece la vârsta de 35 de ani el ar fi trebuit să treacă la o viață spirituală dacă ar fi fost posibil să înfăptuiască pe Pământ cele la care a fost predispus până la vârsta de 35 de ani, dar el nu a ajuns la o viață spirituală, și atunci a murit. Așadar cineva poate să se bâlbâie și să aibă strabism, dar să continue să trăiască atunci când trăiește ca om pământean obișnuit. Nu trebuie să ne speriem în privința unor astfel de lucruri, care trebuie redate cândva dacă e să nu folosim fraze goale, ci să descriem realități. Dar din aceste exemple puteți vedea că privirea fortificată spiritual ne îngăduie să vedem în viața omenească.
Și acum să ne întoarcem la Schiller. Dacă vom considera viața lui Schiller, vom observa în primul rând două fenomene în această viață, care sunt întru totul remarcabile. Există o dramă a lui Schiller neterminată, pur și simplu schițată, «Cavalerii de la Malta». Se vede din concept, din schița care există, că dacă Schiller ar fi vrut să desăvârșească această lucrare «Cavalerii de la Malta», el ar fi trebuit să scrie această dramă doar ca inițiat. Altfel n-ar fi mers deloc. El purta – măcar într-o anumită măsură – condițiile inițierii în sine. Dar ceea ce a purtat el în felul acesta în sine nu s-a putut manifesta în afară, din cauza karmei sale; s-a cramponat în sine, s-a cramponat și la nivel sufletesc. Căci din schița «Cavalerii de la Malta» se poate vedea deja această cramponare: ea conține fraze ample, puternice, care nu ajung să se încheie așa cum ar trebui. El nu putea exprima în afară ceea ce se afla în el. – Este interesant că și Goethe are asemenea schițe; dar pretutindeni unde Goethe lasă ceva neterminat, ai impresia că el a fost prea comod ca să-l ducă mai departe, căci o putea face foarte bine. Numai la vârsta sa cea mai înaintată, când s-a manifestat întru câtva scleroza, nu mai putea să o facă. La Schiller avem o altă imagine: Atunci când a schițat «Cavalerii de la Malta», el a avut o voință de fier de a o duce la capăt, dar nu a putut să o facă. El a ajuns doar la o schiță. Căci în realitate, «Cavalerii de la Malta» conține ceea ce a fost păstrat din cruciade ca știință inițiatică ocultă, misterială. Și de această dramă s-a apropiat Schiller, pentru a cărei definitivare el ar fi trebuit să poarte realmente în sine trăirile inițierii. Este realmente un destin care-l impresionează neobișnuit de profund pe cel care străvede lucrurile, îngăduindu-i să privească întreaga entitate a acestui om. Și de când s-a știut că Schiller are intenția de a scrie ceva în genul «Cavalerilor de la Malta», de atunci s-a înmulțit extrem, de mult adversitatea față de el în Germania. Oamenii se temeau de el, se temeau că el ar putea trăda în Dramele sale, tot felul de taine oculte.
Al doilea fenomen despre care vreau să vă vorbesc este următorul. El nu reușește să termine «Cavalerii de la Malta», nu se descurcă în această privință. El lasă timpul să treacă, scrie tot felul de poezii, care, desigur, sunt admirabile, dar care pot fi admirate și de filistini. Dacă ar fi reușit să termine «Cavalerii de la Malta», această lucrare ar fi însemnat ceva pentru oamenii care au cel mai înalt elan spiritual! El a trebuit să o întrerupă. După un timp, apare din el din nou un impuls care își va pune amprenta pe următoarele sale lucrări. La «Cavalerii de la Malta» nu se mai poate gândi. Dar începe să lucreze la «Demetrius» al său: O problemă remarcabilă de destin, cea a unui fals Demetrius, care ia locul celui adevărat. Toate conflictele de destin care intervin, ca din cauze tainice, cu toate emoțiile omenești, au trebuit să intervină în această dramă. Schiller scrie la ea într-un mod aproape febril. Acest lucru devine cunoscut și oamenii au o teamă și mai mare că pot ieși acum la iveală lucruri pe care mulți au interesul să le mai ascundă încă o vreme de omenire.
Și acum intervin în viața lui Schiller evenimente pe care cel care înțelege lucrurile nu le poate vedea ca fiind fondate doar în patologic-normal. Tabloul maladiv al lui Schiller este ciudat. Intervine fenomenul copleșitor – copleșitor nu în sensul măreției, ci în sens zguduitor: Schiller se îmbolnăvește de la «Demetrius» al său, și recită aproape întregul «Demetrius» de pe patul său de boală, având o febră înaltă. Asupra lui Schiller acționează ca un fel de forță străină, care se exprimă prin corpul său. Desigur că nu trebuie să acuzăm pe nimeni. Dar nu putem – în ciuda a tot ceea ce s-a scris în această direcție – să nu avem impresia din tabloul maladiv că a existat o contribuție, chiar dacă întru totul ocultă, la moartea grabnică a lui Schiller! Și faptul că oamenii puteau avea o presimțire că aici s-a dat un ajutor în această privință, reiese din faptul că Goethe – care nu putea face nimic, dar presimțea multe – nu a îndrăznit în ultimele zile – și nici după moartea lui Schiller – să-și arate interesul personal direct pe care l-a simțit cu adevărat pentru moartea reală a lui Schiller. El nu a îndrăznit să exprime ceea ce purta în sine.
Cu aceasta, vreau să indic doar faptul că pentru acela care poate străvedea astfel de lucruri Schiller a fost fără îndoială predestinat să scoată la iveală lucruri de o înaltă spiritualitate, dar că acestea au fost blocate ca de cauze lăuntrice și exterioare, au fost blocate din punct de vedere karmic, interior și exterior, îmi este îngăduit să spun că nu există interes mai mare pentru un cercetător spiritual decât să-și pună următoarea problemă: Să studieze ceea ce a realizat Schiller în ultimii săi 10 ani de viață, începând de la «Scrisorile estetice», și apoi să urmărească modul în care a decurs această viață după moarte. Căci dacă ne adâncim în sufletul lui Schiller după moarte, percepem acolo o plenitudine de inspirații spirituale din lumea spirituală. Și atunci realizăm motivul pentru care a trebuit să moară Schiller la mijlocul celui de-al cincilea deceniu de viață al său. Căci el nu a putut să rămână în corporalitate – ceea ce s-a manifestat prin crampele sale și prin întreaga sa statură, dar în principal prin organizația neplăcută a capului său – cu spiritual-sufletescul său, care era profund ancorat în existența spirituală.
Atunci când avem în vedere astfel de lucruri trebuie să ne spunem că dacă folosim ceea ce ne poate da antroposofia, considerarea vieții omului este aprofundată. Învățăm să privim în viața omenească. Nu am vrut să vă indic prin exemplele aduse, decât modul în care învățăm să privim prin antroposofie în viața omenească. Dar considerați acum întreaga situație. Oare nu resimțim mai profund în sufletele noastre ceea ce este omenesc prin aceea că privim în modul acesta la diverse vieți omenești. Căci dacă omul își poate spune, într-un anumit moment al vieții sale, că așa au stat lucrurile cu Schiller, cu Goethe, sau cu un om care a murit de tânăr, așa cum v-am spus eu acum – oare nu vor putea acționa acestea în sufletul nostru încât să învățăm să privim mai profund fiecare copil? În așa fel încât fiecare viață omenească să devină o enigmă sfântă? Oare nu învățăm să privim cu o atenție tot mai mare și mai cordială la fiecare viață omenească și la fiecare ființă omenească? Și oare nu se poate aprofunda iubirea omenească în noi prin aceea că în sufletele noastre se înscrie în acest mod cunoașterea omului? Și oare nu ne putem apropia tocmai de sarcina de educator cu această iubire omenească, ce se aprofundează prin considerarea profundă și cordială a omului, prin viețuirea enigmei sfinte a sufletului omenesc, dacă viața a devenit atât de sfântă pentru noi? Și oare nu se poate transforma tocmai în felul acesta profesiunea de educator – nu în ceva frazeologic imaginat în mod mistic – într-o adevărată profesiune de preot care este prezent atunci când harul divin îl trimite pe om în viața pământească?
De dezvoltarea unor astfel de sentimente este vorba! Nu este esențial în antroposofie ca ea să ne învețe teoretic: Omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu, există o karmă, există vieți pământești repetate, ș.a.m.d. Poți fi foarte deștept, le poți ști pe toate acestea, dar nu ești antroposof în adevăratul sens al cuvântului atunci când știi aceste lucruri în modul obișnuit, ca pe conținutul unei cărți de bucate. Se pune problema ca viața sufletească a omului să fie cuprinsă și aprofundată prin concepția antroposofică despre lume, și ca noi să învățăm să acționăm dintr-o astfel de viață sufletească, înțeleasă și aprofundată.
De aceea, prima sarcină ce poate fi împlinită pentru pedagogie pe baza antroposofiei, poate fi aceea de a ne strădui în mod continuu ca profesorii și educatorii să fie cunoscători ai omului în sensul cel mai profund, și că atunci când au preluat în ei această dispoziție lăuntrică de observare corectă a omului, se vor apropia de copii cu acea iubire ce rezultă din această dispoziție lăuntrică. De aceea, primul aspect care ar trebui avut în vedere pentru educatorii ce urmează să acționeze în sens antroposofic nu este acela de a spune: Procedează într-un fel sau altul, aplică o metodă pedagogică sau alta – ci primul lucru este trezirea dispoziției pedagogice lăuntrice prin cunoașterea omului. Dacă am adus această dispoziție pedagogică lăuntrică prin cunoașterea omului până la adevărata iubire pedagogică, până la trezirea iubirii pedagogului, atunci se poate spune că profesorul este matur să educe și să predea. Și primul lucru despre care este vorba la o pedagogie întemeiată pe cunoașterea umană – așa cum este, de exemplu, pedagogia Waldorf – nu este acela de a indica reguli privind modul în care trebuie educat, ci de a ține seminarii [Nota 11] în așa fel încât să atingem inimile profesorilor, să le adâncim într-atât încât din ele să crească iubirea față de copil. Desigur că fiecare crede că-și poate impune această iubire. Dar o iubire omenească impusă nu poate realiza nimic: ea poate fi de bună-voință, dar nu poate realiza nimic. Poate realiza ceva doar acea iubire omenească ce provine dintr-o observare aprofundată a cazurilor individuale.
Dacă purtăm în noi voința de a clădi educația pe cunoașterea omului – fie că o cunoaștem printr-o adevărată știință spirituală sau instinctiv, cum se mai poate cunoaște – atunci vom privi copilul în așa fel încât ne punem întrebarea: Ce se dezvoltă în principal la copil până la schimbarea dentiției? – Căci până la schimbarea dentiției copilul este o cu totul altă ființă decât ulterior, dacă e să abordăm aspectele intime ale dezvoltării omului. Ființa omenească parcurge o transformare lăuntrică uriașă la schimbarea dentiției, și iarăși o transformare lăuntrică uriașă, la pubertate. Gândiți-vă numai ce înseamnă schimbarea dentiției pentru omul aflat în creștere. Schimbarea dentiției ca atare este doar semnul exterior pentru transformările profunde ce se desfășoară în întreaga ființă a omului, transformări care se produc o singură dată, căci nouă nu ni se mai reînnoiește apoi dentiția, ea nu se reînnoiește la fiecare șapte ani. Prin schimbarea dentiției a fost încheiată formarea dinților. Trebuie să ne păstrăm apoi dinții de-a-lungul întregii noastre vieți, putem cel mult să-i plombăm sau să-i înlocuim prin unii falși, dar din organism nu îi mai primim. De ce asta? Deoarece organizația capului ajunge la o anumită încheiere tocmai prin schimbarea dentiției. Dacă vedem acest lucru, dacă ne întrebăm în fiecare caz în parte: Ce ajunge de fapt la încheiere prin schimbarea dentiției? – vom fi conduși, pornind tocmai de acolo, la a concepe întreaga organizație a omului după trup, suflet și spirit. Și dacă observăm copilul până la schimbarea dentiției cu acea privire aprofundată de iubire pe care o dobândim prin cunoașterea omului, așa cum am descris, atunci vedem că până la schimbarea dentiției copilul își configurează mersul, vorbirea și gândirea. Acestea sunt cele trei capacități care se configurează, în principal, până la schimbarea dentiției.
Mersul nu este simplul fapt de a merge, căci acesta este doar un fenomen individual, ci el este încadrarea în echilibru în lume; mersul este doar evenimentul exterior al acestui fapt. Mai înainte, copilul era în afara acestui echilibru, și acum el învață să se încadreze în echilibru în lume. De unde vine aceasta? Vine de acolo că omul este născut cu un cap care necesită o poziție aparte de echilibru. Această taină a capului omenesc se manifestă deja foarte puternic, în fizic. Gândiți-vă numai la faptul că un creier omenesc cântărește, în medie, 1200-1500 de grame. Dar dacă o astfel de greutate ar apăsa pe arterele fine care sunt la baza creierului, le-ar strivi imediat. Faptul că nu le strivește provine de acolo că, în realitate, acest creier plutește în lichidul cerebral din capul nostru. Acum, probabil că vă amintiți din ceea ce vi s-a predat la fizică în școală, că un corp cufundat într-un lichid pierde din greutatea sa o greutate egală cu cea a lichidului dezlocuit de el. Dacă aplicați aceasta la creier, veți afla că el mai apasă pe sprijinul său de bază doar cu o greutate de circa 20 de grame; restul se află în lichidul cerebral, și nu este perceput ca greutate. Așadar omul este născut în așa fel încât creierul său trebuie să fie poziționat în așa fel încât să ajungă la o greutate prin care să se stabilească tocmai acest raport față de lichidul cerebral dezlocuit. Acest raport se instalează pe măsură ce copilul trece de la mersul târâș la ridicarea pe verticală. Capul trebuie să fie poziționat în așa fel încât să se stabilească acest raport; mersul și apucarea cu mâinile sunt determinate de creier într-o anumita poziție a omului. Ajungerea în echilibru a omului pornește de la creier.
Să mergem mai departe. Atunci când omul se naște, capul său este relativ mult organizat, căci el este configurat în timpul perioadei embrionare, într-o anumită măsură; configurarea se încheie abia la schimbarea dentiției. Dar ceea ce se organizează abia în răstimpul de până la schimbarea dentiției, manifestându-se în mod deosebit în exterior, este sistemul ritmic al omului. Dacă s-ar organiza mai multe observații fizice și fiziologice, s-ar vedea cât de importanți sunt primii 7 ani de viață pentru organizarea sistemului circulator și al celui respirator, și că acestea pot fi afectate în primul rând prin aceea că viața corporală a copilului nu este dezvoltată în mod corect. De aceea, în primii ani de viață trebuie să ținem cont de faptul că în sistemul circulator și cel respirator există ceva care se încadrează abia acum în legitățile sale. Copilul simte inconștient cum lucrează forța de viață în sistemul său circulator și în cel respirator. Și așa cum trebuie să ajungă creierul, un element corporal, în poziția de echilibru, tot așa trebuie să se acordeze sufletescul la această dezvoltare a sistemului respirator și a celui circulator în primii ani de viață. Fizicul trebuie să se adapteze la dobândirea poziției de echilibru, pornind de la cap; sufletescul, în măsura în care se organizează în mod corect, trebuie să se adapteze la circulația sângelui și la respirația care se transformă. Și la fel cum se manifestă mersul vertical și orientarea cu mâinile și brațele în legătură cu ceea ce se exprimă în creier, tot așa apare limbajul la om în legătură cu organizarea sistemului circulator și al respirației. Prin faptul că omul învață să vorbească, el stabilește o relație între sistemul circulator și al respirației, la fel cum stabilește o relație între mers, apucarea cu mâna și forțele capului când învață să-și poziționeze creierul în mod corect, în așa fel încât greutatea acestuia să fie compensată. Dacă ne educăm în această privință, dacă ne însușim o privire pentru aceste corelații și avem un om în fața noastră care vorbește cu o voce clară, în așa fel încât pare deosebit de dotat pentru recitarea de imnuri sau ode, dar și pentru declamații morale, atunci știm că acest fapt este legat de condiții speciale din sistemul circulator. Sau dacă vedeți un om care vorbește deja din copilărie cu o voce aspră, o voce ca și cum alama ar fi lovită împreună cu o tablă, atunci știți că acest lucru este legat de sistemul respirator și circulator. Dar nu e numai atât. Căci dacă învățăm să ascultăm un copil, dacă are o voce armonioasă, blândă, simpatică, sau o voce puternică, și punem acest fapt în legătură cu mișcările plămânilor, mișcările inimii și ale circulației sanguine – care vibrează lăuntric în întreg omul, până în vârful degetelor de la mâini și de la picioare –, atunci vedem cum se exprimă totodată ceva sufletesc în limbajul său. Atunci, ca să spunem așa, apare omul superior care se exprimă în această imagine și care cuprinde limbajul prin procesele corporale ale circulației sanguine și respirației. Și de acolo privim până în viața pre-pământeană a omului, care este dominată de condițiile pe care ni le-am însușit între moarte și noua noastră naștere. Aici intervine ceea ce a viețuit omul în viața pre-terestră. Și aici învățăm să recunoaștem – dacă e să cuprindem într-o adevărată cunoaștere a omului, ființa acestuia – cum trebuie să ne educăm spiritual urechea pentru a asculta vocile copiilor. Și atunci putem ști ce putem face pentru a ajuta un copil – care are o voce puternică ce revelează faptul că are o karmă cu piedici –, să-și poată împlini această karmă.
De aici putem vedea ceea ce este necesar în educație: anume, cunoașterea omului. Dar nu o cunoaștere care să vorbească pur și simplu în sensul că un om este dotat, că e bun sau că e rău, ci o cunoaștere care urmărește în ființa omenească, de exemplu, ce anume se manifestă spiritual în limbaj, și care poate urmări aceste aspecte până în corporalitatea fizică, astfel încât să nu privim un spiritual abstract, ci unul care se manifestă în imaginea fizică a omului. Atunci putem interveni ca educator, din punct de vedere spiritual și corporal, și putem ajuta fizicul copilului pentru ca acesta să constituie o bază corectă pentru spiritual. Și dacă privim un copil din spate și vedem că are picioarele scurte și partea superioară a corpului îl împovărează, că are pașii apăsați – dacă ne-am însușit privirea corectă pentru astfel de lucruri –, atunci știm că în astfel de cazuri se exprimă viața pământească anterioară, se exprimă karma! – Sau dacă vom considera un om care merge, de exemplu, așa cum a mers Johann Gottlieb Fichte, filosoful german, care nu pășea altfel decât împingând călcâiele în față, iar când vorbea spunea cuvinte care apăreau oarecum „tot cu călcâiele înainte”, atunci vedem cum se exprimă karma la un astfel de om.
Învățăm astfel să cunoaștem karma copilului prin observare spiritual-științifică. Și acest lucru este cel mai important. Și numai asta ne poate ajuta, anume faptul de a putea observa corpul, sufletul și spiritul copilului. Așa trebuie să intervină în pedagogie cunoașterea omului, dar o cunoaștere a omului aprofundată spiritual și sufletește.
Cu aceasta am dorit să vă fac o prezentare a pedagogiei și a ceea ce poate rezulta realmente practic în educație, lucruri pe care unii oameni le consideră nepractice, și le văd ca pe o visătorie și o fantasmagorie.
