Iubiții mei ascultători, vă rog să-mi îngăduiți ca acum, când pot rosti cuvintele de încheiere pentru Cursul pedagogic, să-mi exprim pentru început reala, profunda mea satisfacție pentru faptul că prietenii noștri din Olanda, care și-au stabilit ca sarcină cultivarea concepției antroposofice despre lume, au vrut să organizăm acest Curs. Căci organizarea unui astfel de Curs înseamnă întotdeauna o muncă dificilă pentru organizatori. Și noi, cei care am avut multe de organizat la Dornach, știm cel mai bine ce înseamnă să lucrezi în culise cu astfel de ocazii, și de câtă osteneală este nevoie pentru aceasta. De aceea, veți găsi întru totul de înțeles faptul că doresc să mulțumesc din toată inima, înainte de plecarea mea din Olanda, celor care au colaborat pentru a înfăptui acest întreg simpozion. – Căci a luat ființă un Curs de pedagogie și cred că-mi este îngăduit să rostesc în cuvintele de încheiere câte ceva despre poziția artei pedagogice în cadrul întregii Mișcări antroposofice.
Arta pedagogică a crescut în cadrul Mișcării antroposofice, aș spune, ca rezultând dintr-o anumită necesitate a acestei Mișcări, și ea nu a ajuns în această Mișcare printr-o părere abstractă. Și, de fapt, puține au crescut în Mișcarea antroposofică până acum într-un mod atât de firesc și de la sine-înțeles ca arta pedagogică. În acest mod de la sine-înțeles au crescut până acum din Mișcarea antroposofică exclusiv euritmia, prin doamna Dr. Steiner [Nota 59], medicina antroposofică, prin doamna Dr. Wegman, și arta pedagogică însăși, despre care îmi este îngăduit să spun că a rezultat prin destin din Mișcarea antroposofică, a rezultat în mod karmic, la fel ca și celelalte două. Căci Mișcarea antroposofică este desigur expresia a ceva care corespunde unei strădanii omenești, pentru că există o omenire pe Pământ.
Este suficient să privim înapoi în evoluția omenirii, la acele vechi timpuri în care existau pe ici, pe colo, lăcașuri misteriale, în care erau cultivate religia, arta și știința, din experiențe ale spiritului, și vom deveni conștienți că oamenii au intrat într-un raport cu ființele lumii suprasensibile în acele vechi lăcașuri venerabile, pentru a aduce jertfă spirituală în viața fizică exterioară. Putem păși mai departe în evoluția omenirii, și vom găsi mereu impulsul de a adăuga ceea ce este suprasensibil la ceea ce poate percepe omul cu simțurile sale. Aceasta este oarecum perspectiva ce se deschide atunci când cuprindem cu privirea istoria evoluției omenirii, și vedem cum ceea ce trăiește în ziua de azi în antroposofie a fost dintotdeauna o strădanie omenească. Dar în antroposofie aceasta trăiește din dorurile, din strădaniile inimilor și sufletelor oamenilor prezentului. Și se poate spune deja că la răscrucea veacurilor XIX și XX a devenit posibil să se primească revelații din lumea spirituală – numai să o vrea omul – care pot aprofunda din nou întreaga concepție despre lume a omenirii.
Aceste revelații din lumea spirituală, care trebuie să fie în ziua de azi altfel decât vechile adevăruri misteriale, care trebuie să fie în acord în ziua de azi cu ceea ce cunoaște omul drept știință, aceste revelații constituie conținutul antroposofiei. Iar cel care o cunoaște știe că la antroposofie vor veni cu mult mai mulți oameni, datorită condițiilor epocii noastre actuale, dacă aceștia nu-și vor bara calea spre antroposofie prin prejudecăți și presentimente imense. Dar acestea sunt lucruri care trebuie depășite. Micul cerc al antroposofilor trebuie să devină mereu mai mare. Și dacă ne gândim la tot ceea ce trăiește și acționează în antroposofie – fără să vrem să afirmăm în vreun fel că antroposofia ar fi o Mișcare religioasă – putem avea imaginea unui proces istoric cu efecte adânc înscrise în inimi.
Deci reprezentați-vă faptul că Misteriul de pe Golgota a avut loc. La o sută de ani după Misteriul de pe Golgota, cel mai cunoscut scriitor roman, Tacitus [Nota 60], scrie despre Christos ca despre un om aproape necunoscut, care și-a găsit moartea în Asia. Acolo unde exista viața spirituală și culturală romană, se mai trăia încă în tradiția ultimelor secole; acolo nu se știa nimic despre Christos. Și ne putem reprezenta, aproape textual, un fapt important: Deasupra, se află civilizația romană, în arene, în mărețele reprezentații, în tot ceea ce se desfășoară în viața socială și de stat, a Romei antice. Dedesubt, sub pământ, sunt acele spații cunoscute sub numele de catacombe; acolo se reuneau deja mulți oameni la mormintele acelora care fuseseră atașați de Misteriul de pe Golgota la fel ca ei înșiși. Acest fapt trebuia ținut în taină. Cel mult apare la suprafață ceea ce se petrece sub pământ atunci când un creștin este uns cu smoală și ars, ca spectacol pentru cei așa-ziși educați. Avem așadar două lumi: deasupra este lumea veche, corespunzătoare celor mai strălucite tradiții ale vieții civilizației romane, iar dedesubt avem ceea ce se desfășoară în taină, sub pământ. Să presupunem că cel mai strălucit scriitor al acelui timp ar fi putut scrie ceea ce și-a notat ca scurtă notiță în însemnările sale despre nașterea creștinismului, în timp ce-și avea masa de scris la Roma, deasupra unei catacombe — el nu avea nevoie să știe nimic din ceea ce se petrecea dedesubt!
Să considerăm acum vremurile cu câteva secole mai târziu. Ceea ce se răspândise pe atunci într-un mod atât de strălucit la Roma, a dispărut între timp; pe suprafața Pământului a apărut civilizația creștină, acolo unde se afla civilizația romană. Creștinismul începe să se răspândească în Europa. Dacă menținem o astfel de imagine în fața ochilor, vedem cum se desfășoară de fapt lucrurile în evoluția omenirii. Și adesea, când cuprinzi cu privirea timpul actual, poți spune: E drept că antroposofii nu trebuie să se ascundă în ziua de azi sub pământ, așa ceva nu se obișnuiește în ziua de azi, căci altfel ar trebui să o facă; e drept că ei se găsesc în încăperi frumoase, fastuoase, cum e cazul aici, dar întrebați-vă dacă acei oameni de acolo de afară, care numesc civilizația obișnuită civilizația lor, știu mai multe despre ceea ce se petrece aici decât au știut romanii despre ceea ce se petrecea în catacombele Romei. Nu se mai poate vorbi astfel, literalmente; situația a trecut mai mult în spiritual, dar este totuși aceeași. Și dacă ne imaginăm că mai trec câteva secole, ne este îngăduit să avem speranța plină de curaj că acest tablou se va schimba. E drept că cei care știu atât de puțin despre antroposofie în ziua de azi – la fel cum au știut romanii despre creștinism – vor găsi toate acestea fantasmagorice; dar nimeni nu poate acționa în lume dacă nu poate privi plin de curaj asupra căii ce se deschide în fața sa. Și antroposofii doresc să privească plini de curaj asupra căii ce se deschide în fața lor. De aceea apar astfel de imagini.
În orice caz, uneori trebuie să privim și la ceea ce este formulat ca apreciere nefavorabilă despre antroposofie în ziua de azi. S-a ajuns treptat la situația că abia dacă trece o săptămână fără să apară o carte împotriva antroposofiei. Adversarii iau antroposofia foarte în serios. Ei o combat la fiecare opt zile, e drept că nu din puncte de vedere diferite, căci ei nu sunt prea inventivi, dar o combat. Și este interesant să vezi cum este tratată antroposofia în această privință. Se găsesc oameni foarte învățați, sau oameni care ar trebui să aibă sentimentul responsabilității, care scriu cărți în anumite domenii. Apoi, ei expun ceea ce au citit despre antroposofie: dar între cele citite adesea nu se află nicio carte scrisă de antroposofi, căci ei conspectează doar lucrările adverse.
A existat, de exemplu, cândva o gnoză din care abia mai există ceva în afară de lucrarea greu de înțeles, și păstrată fragmentar, Pistis-Sophia. Toți cei care scriu în ziua de azi despre gnoză sau o judecă, deoarece acest domeniu joacă un rol important în prezent, o cunosc prea puțin; ei cred că explică ceva despre gnosticism, dacă afirmă că acesta a provenit din elenism. Trebuie să mă gândesc adesea cum ar fi dacă lucrurile s-ar desfășura la fel și în privința antroposofiei; dacă ea ar deveni cunoscută numai prin lucrările adversarilor, și dacă toate lucrările antroposofice ar fi arse – ceea ce își doresc mulți –, atunci antroposofia ar fi cunoscută la fel cum se cunoaște gnoza în ziua de azi. Dar este interesant că mulți oameni afirmă în ziua de azi că antroposofia ar fi gnoză „reîncălzită”. Ei nu cunosc antroposofia, pentru că nu vor să o cunoască, și nu cunosc gnoza pentru că nu o pot cunoaște, deoarece nu există niciun document exterior în privința ei. Dar oamenii vorbesc așa. Aceasta este o instanță negativă, ce poate indica într-o anumită direcție. Ea poate indica numai în direcția că trebuie să existe curajul și puterea pentru ca antroposofiei să nu-i meargă cândva așa cum îi merge gnozei, ci să-i meargă în așa fel încă să-și poată dezvolta eficiența. Dacă se vede acest lucru, atunci privești cu o anumită satisfacție profundă la toate inițiativele individuale, care se înfăptuiesc așa cum s-a înfăptuit acest Curs; căci din astfel de lucruri se constituie ceea ce va determina ca antroposofia să acționeze cu putere în continuare. Aș spune că antroposofia a privit în acest Curs pedagogic doar prin niște mici ferestre. Au fost indicate niște lucruri care au putut arăta cum abordează antroposofia realitatea, cum privește ea realmente în viața practică nemijlocită. Și pentru că tot ceea ce este adevărat este și spiritualizat, realitatea poate fi recunoscută numai când omul și-a educat privirea pentru spiritual. Dar aici nu am putut vorbi despre antroposofie, în sens propriu-zis. Pe de altă parte, s-a putut vorbi tocmai despre un domeniu în care antroposofia poate deveni rodnică: domeniul pedagogic.
În domeniul euritmiei, de exemplu, destinul este cel care a vorbit, mai mult sau mai puțin [Nota 61]. În ziua de azi lucrurile ar putea fi privite în sensul că într-o zi a venit gândul că ar trebui să existe o euritmie. Dar nu a fost așa, ci a existat o familie în care murise tatăl. Existau câțiva copii, iar mama era îngrijorată în privința modului cum va avea grijă de copii. Copiii trebuiau să aibă un viitor. Pe atunci, Mișcarea antroposofică era încă mică. Mi s-a pus întrebarea ce ar putea deveni copiii. Și atunci s-au făcut în acest context primii pași de ajungere la euritmie. Acest lucru s-a făcut în sensul cel mai restrâns. Așa au apărut primele indicații euritmice. Destinul a vorbit: Euritmia a provenit din faptul că exista o antroposofie și că cineva de pe teren antroposofic a căutat o profesiune în viață. Și la scurt timp după aceea – nu a durat deloc mult timp – primele care au învățat euritmia au fost învățătoarele, și ele au răspândit-o mai departe. Și așa a devenit euritmia ceea ce este ea în ziua de azi – doamna Dr. Steiner s-a ocupat de ea. Și se poate ajunge la judecata că noi nu am căutat euritmia, ci euritmia a căutat antroposofia.
Și acum să considerăm medicina. Doamna Dr. Wegman este membru al Societății Antroposofice, practic, de când există Societatea. Ea a dobândit tendința, din începuturile ei în arta vindecării, să acționeze medical în cadrul Mișcării antroposofice. Ea s-a îndreptat spre medicină ca veritabil antroposof. Astfel, medicina antroposofică a crescut din antroposofie, și ea se încadrează în ziua de azi în aceasta tocmai pentru că această creștere a intervenit printr-o personalitate.
Și, mai departe: Când valurile Războiului Mondial s-au stins, oamenii s-au gândit la tot felul de lucruri: Acum trebuie să intervină ceva măreț, acum, pentru că au trăit atâta pustiu și suferință, oamenii trebuie să aibă curajul de a înfăptui ceva întru totul măreț, de a se schimba radical. Au fost concepute idealuri uriașe. Toți scriitorii care mai înainte scriseseră alte lucruri, au scris acum despre «Viitorul statului» sau «Viitorul ordinii sociale», ș.a.m.d. Totul s-a îndreptat înspre ideea a ceea ce poate deveni omul. Și pe teren antroposofic au apărut multe în această privință, și multe au dispărut apoi. Numai în domeniul pedagogiei au existat de fapt puține lucruri în această privință, până acum. A existat mica mea lucrare Educația copilului din punctul de vedere al științei spirituale [Nota 62] – care a luat naștere cam pe la începuturile Mișcării antroposofice –, cu tot felul de indicații, dar conținând deja un întreg sistem pedagogic. Nu i s-a dat o mare atenție în altă privință, decât că mamele au vrut să-și educe copiii în sensul acestei cărțulii. Eram mereu întrebat: Să-l îmbrac în albastru pe copilul acesta, să-l îmbrac în roșu pe celălalt; să-i dau acestui copil o pătură galbenă, iar celuilalt una roșie? – Am fost întrebat și ce anume ar trebui să mănânce un copil, ș.a.m.d. A fost o strădanie frumoasă în privință pedagogică, dar ea nu a avut un ecou deosebit.
Apoi, din toate idealurile confuze existente, i-a venit lui Emil Molt ideea de a întemeia o școală pentru copiii ce proveneau din familiile muncitorilor de la fabrica de țigarete Waldorf-Astoria din Stuttgart. Iar Emil Molt, care este și el prezent aici, a avut inspirația să-mi ofere conducerea acestei școli. Atunci lucrurile nu au putut deveni decât antroposofice. Acestea au fost datele. Destinul nu putea să procedeze altfel. Școala a fost întemeiată cu 150 de copii, care proveneau din familiile muncitorilor de la fabrica Waldorf-Astoria. Ea a fost prevăzută cu învățători preluați din cadrul Mișcării antroposofice. Prin legea școlară de la Württemberg a fost posibil să fie încadrați ca învățători cei care au fost considerați că sunt potriviți pentru aceasta; căci nu se punea nicio altă condiție decât aceea ca viitorii învățători să poată dovedi că ei sunt, în general, capabili să exercite această profesiune. Asta a fost înainte de marea eliberare a omenirii, prin Adunarea Națională de la Weimar. De atunci încoace nu s-ar mai fi putut proceda în modul acesta liber. Dar așa, s-a putut măcar începe și va fi posibil să mai avem măcar câțiva ani și clasele inferioare.
Da, atunci antroposofia a preluat școala; sau, s-ar putea spune și că școala a preluat antroposofia. Și în doar câțiva ani, această școală a crescut în așa fel încât are acum copii din toate categoriile sociale; toți oamenii posibili – antroposofi și ne-antroposofi – au vrut să-și aducă copiii la Școala Waldorf. Oamenii au dezvoltat opinii ciudate. Desigur că părinții își iubesc cel mai mult copiii, și vor să-i trimită într-o școală excelentă. Și atunci s-au putut viețui următoarele: Trăiau la Stuttgart adversari ai antroposofiei, adversari înverșunați, adversari din motivul că ei sunt oameni de știință și știu că antroposofia este o ramură prostuță, neștiințifică, și aceștia și-au trimis copiii la Școala Waldorf. Ba ei au găsit chiar că Școala Waldorf este excelentă pentru copiii lor. Recent au vizitat doi astfel de oameni Școala Waldorf, și ei au spus: Dar Școala asta Waldorf este, realmente, bună; noi remarcăm acest lucru pe copiii noștri; păcat numai că a fost întemeiată pornind de la teosofie. – Numai că întreaga Școală Waldorf nu ar exista dacă nu ar exista antroposofia. Dar, vedeți dumneavoastră, judecata unor oameni este ca și cum ar spune: Acesta este un dansator excelent, păcat numai că trebuie să stea pe două picioare. – Așa este și logica adversarilor. Ei nu pot decât să spună că Școala Waldorf este bună, căci tot ceea ce se face în această școală nu este făcut în vederea de a face din ea o școală cu o anumită concepție despre lume. Căci, de exemplu, în privința predării religiei, noi am organizat lucrurile în așa fel încât copiii catolici să primească învățătură de la un preot catolic, iar copiii evanghelici de la un preot evanghelic; numai că, datorită faptului că în Germania există un mare număr de copii proveniți din familii de dizidenți, care nu aparțin niciunei comunități religioase, a trebuit să organizăm pentru acești copii o predare liberă a religiei, pentru ca ei să nu rămână fără învățătură religioasă. Iar pentru această materie eu găsesc cu greu învățători, căci religia liberă este extrem de frecventată; noi nu obligăm niciun copil să meargă acolo, căci noi vrem să fim o școală modernă. Noi vrem să avem numai principii practice atât pentru învățământ cât și pentru educație. Noi nu vrem să aducem antroposofia în școală, pentru că noi nu suntem o sectă, ci vrem ceea ce este general-uman. Dar nici nu-i putem împiedica pe copii să plece de la predarea religiei evanghelice și a celei catolice, și să meargă la religia liberă. Nu este vina noastră că se întâmplă așa, dar așa procedează ei. De aceea trebuie să avem mereu grijă ca această predare liberă a religiei să se continue.
Și așa a crescut treptat școala noastră Waldorf – acum are circa 800 de copii, cu 40-50 cadre didactice –, e drept că nu peste puterile noastre, dar peste resursele noastre financiare. În ziua de azi ea se află realmente într-o mare nevoie din punct de vedere financiar. Și încă nu au trecut 6 săptămâni de când nu se putea încă ști dacă Școala Waldorf va avea posibilitatea să dăinuie financiar dincolo de 15 iunie. Avem în ea un exemplu de cât de greu este în ziua de azi să răzbați cu ceva care se dovedește justificat spiritual în sensul cel mai eminent, în fața cumplitelor raporturi economice care domnesc în Europa Centrală. Și noi avem în fiecare lună cea mai intensă grijă tocmai pentru existența economică a Școlii Waldorf. Destinul ne face să lucrăm în așa fel încât pe culmea financiară să atârne mereu deasupra noastră, ca o sabie a lui Damokles. Dar noi trebuie să lucrăm din principiul că Școala Waldorf ar fi întemeiată pentru veșnicie. Și este nevoie de o puternică dăruire din partea cadrelor didactice – care nu pot ști deloc dacă peste trei luni nu se vor afla în stradă –, ca să lucreze așa, cu întreaga intensitate lăuntrică.
Dar pedagogia antroposofică a crescut prin destin din Mișcarea antroposofică. Și tocmai ceea ce am căutat noi cel mai puțin în cadrul Mișcării antroposofice, prosperă cel mai bine. Aș spune că prosperă cel mai bine ceea ce ne-au dăruit zeii, și nu ceea ce a fost făcut de oameni. Și este de la sine-înțeles că ceva cum este arta pedagogică trebuie să găsească un loc deosebit în inimile antroposofilor. Căci ce este de fapt cea mai mare frumusețe lăuntrică din lume? Este omul în devenire. Faptul de a vedea acest om cum coboară din lumile spirituale în lumea fizică prin naștere, felul în care aduce el aici jos în mod imprecis ceea ce trăiește în el, și cum devine acest imprecis tot mai precis, manifestat în trăsături și în mișcări; această intervenție a forțelor divine, a revelațiilor divine prin statura omenească în lumea fizică, faptul de a le privi pe toate acestea în modul corect are ceva profund religios. De aceea nu este de mirare că acolo unde se vrea o omenie adevărată, intimă, ca pe terenul antroposofic, tocmai enigma omului în creștere trebuie considerată cu o sfântă fervoare religioasă și întâmpinată prin toată munca pe care o desfășurăm.
Este ceva care conferă din cele mai adânci impulsuri sufletești entuziasmul pentru arta pedagogică în cadrul Mișcării antroposofice. De aceea se poate spune că arta pedagogică se situează înăuntrul Mișcării antroposofice ca o formațiune ce nu poate fi deloc cultivată altfel decât cu o iubire plină de dăruire. – Și așa este ea cultivată: cu cea mai plină de dăruire iubire. De aceea, se poate spune și că Școala Waldorf se află deja la inimile tuturor celor care o cunosc, iar ceea ce încolțește acolo încolțește în sensul că se vede necesitatea sa lăuntrică. Aici aș dori să indic două fapte.
Cu câtva timp în urmă – nu de mult – a avut loc la Stuttgart un Congres al Societății Antroposofice [Nota 63]. Cu acest prilej au fost exprimate cele mai diferite dorințe din cele mai diferite părți în privința a ceea ce ar trebui făcut într-un domeniu sau altul. Și pentru că ceilalți oameni din lume sunt atât de deștepți, desigur că și antroposofii sunt deștepți; ei participă uneori la deșteptăciunea lumii. Astfel, s-au făcut diverse interpelări. Dar una dintre ele a fost chiar interesantă, și ea a venit de la cei care se aflau în ultima clasă a Școlii Waldorf: aceasta a fost o interpelare corectă a Societății Antroposofice. Aceasta a fost semnată de toți elevii clasei a XII-a, și avea oarecum următorul conținut: Noi suntem educați în Școala Waldorf în așa fel încât aceasta este o adevărată educație umană; acum ne îngrozește faptul de a merge la o universitate obișnuită. Oare nu ar putea întemeia Societatea Antroposofică și o Universitate antroposofică? Căci noi am dori să ajungem într-o universitate unde să fim educați la fel de firesc cum suntem acum în Școala Waldorf. – Această interpelare a avut un efect idealist în acea adunare, și oamenii au luat chiar hotărârea să întemeiem o universitate antroposofică. S-au strâns și niște bani, care s-au topit apoi în perioada de inflație, de la milioane de mărci la câțiva pfenigi. Dar au existat oameni care au crezut că s-ar putea face așa ceva – s-ar putea face așa ceva, înainte ca Societatea Antroposofică să fi devenit atât de puternică încât să dea verdicte. Noi putem forma foarte bine medici, teologi ș.a.m.d., dar ce vor face aceștia ulterior? Căci nimeni nu îi recunoaște. Dar aici există o mărturie foarte interesantă care indică necesitatea lăuntrică, deja resimțită de inimile tinerilor. Deci ceea ce a fost formulat în această interpelare nu a fost deloc nefiresc. – Dar să mergem mai departe. Atunci când elevii și elevele noastre au terminat pentru prima oară ultima clasă de liceu, am fost constrâns să facem următoarele. Pentru ca tinerii să se poată conecta acum la cultura moartă – noi n-am putut să le oferim decât o cultură vie, dar acum ei trebuiau să se conecteze la cultura moartă, adică să dea un examen de bacalaureat – a trebuit să structurăm ultima clasă în așa fel încât elevii și elevele să-și poată da examenul de bacalaureat. Asta însă ne-a dat cu totul peste cap planul nostru de învățământ [Nota 64], și noi am resimțit, la cadrele didactice, faptul că le este infinit de greu să se raporteze la ultima clasă de învățământ, în sensul că noi trebuia să organizăm întregul plan de învățământ în vederea examenului de bacalaureat. Și așa am procedat. Atunci când am fost eu la clasă, nu mi-a fost deloc ușor, pentru că pe de o parte elevii căscau de plictiseală, că trebuie să învețe ceva pe care vor trebui să știe la examen; iar pe de altă parte noi voiam să inserăm câte ceva pe care ei nu trebuiau să-l cunoască la examen, dar pe care ar fi vrut cu drag să-l știe. Și atunci, trebuia să li se spună mereu: Dar asta nu trebuie să spuneți la examen. – Ori aceasta prezintă o întreagă dificultate. Apoi s-a ajuns la examen. Acesta s-a desfășurat într-un mod acceptabil. Dar în colegiul profesoral și în consiliile profesorale era o jale uriașă. Ne spuneam: Noi am organizat Școala Waldorf; acum, când ar trebui să o încoronăm prin ultimul an de școală, noi nu ne putem înfăptui intențiile în privința a ceea ce trebuia să fie școala. Și atunci, în ciuda a toate, am luat hotărârea să ducem până la capăt planul de învățământ, până în ultimul an de școală, până la sfârșitul clasei a XII-a, și să facem totodată părinților și elevilor propunerea să mai adăugăm un an, pentru ca elevii să-și poată da examenul. Elevii și elevele au acceptat această propunere cu cea mai mare dăruire și cel mai mare devotament, pentru că ei voiau să realizeze realmente ceea ce a fost intenționat și vrut prin Școala Waldorf. De fapt nu am întâmpinat niciun dezacord. Singurul lucru care ni s-a solicitat a fost acela ca toți profesorii Școlii Waldorf să preia pregătirea pentru examen.
Vedem cât de dificil este să se încadreze într-adevăr în așa-numita realitate actuală ceea ce ar trebui să provină din simpla cunoaștere a omului. Și dacă nu îți faci iluzii, ci vezi că trebuie să ții cont de realitate, atunci este deosebit de greu. Și așa, avem pe de o parte, aș spune, ceva care este ca de la sine-îndrăgit, arta pedagogică în cadrul Mișcării antroposofice; dar pe de altă parte, avem Mișcarea antroposofică ce se încadrează cu dificultăți imense în ordinea socială generală actuală atunci când e să înfăptuiască ceva – tocmai în îndrăgitul domeniu al pedagogiei –, ceva căruia îi întrevede necesitatea lăuntrică. Dar acest lucru trebuie cuprins cu privirea în modul cel mai viu. Căci să nu credeți că-mi trece prin cap măcar și o singură clipă să-l ridiculizez pe acela care spune lăuntric: Lucrurile nu stau chiar așa de rău; aici nu e nimic serios, căci și celorlalte școli le merge chiar bine. – Căci nu se pune așa problema! Eu știu câtă muncă și osteneală, și chiar spirit, există în actualul sistem școlar. Eu pot întru totul vedea acest lucru. Dar, din păcate, oamenii manifestă în ziua de azi o miopie în gândire. Căci nu se văd firele de legătură între ceea ce a devenit educația în ultimele secole și ceea ce acționează distructiv, nimicitor, pustiitor, împotriva noastră în viața socială. Faptul că antroposofia știe care sunt condițiile unei dezvoltări culturale în viitor o constrânge să elaboreze metode cum sunt cele pe care le găsiți în domeniul pedagogic. E vorba să se lucreze pentru omenire, pentru posibilitatea de a progresa, de a nu regresa.
Cu aceasta, v-am caracterizat, pe de-o parte, cum se încadrează arta pedagogică în Mișcarea pedagogică, dar și, pe de altă parte, cum întâmpină Mișcarea antroposofică dificultăți în viața publică actuală tocmai datorită faptului că are această artă pedagogică înlăuntrul ei. De aceea, atunci când se găsește un cerc tot mai mare de oameni, cum e cazul aici, care vrea să audă ceea ce are de spus antroposofia în domeniul pedagogiei, atunci ești recunoscător, aș spune, geniului timpului, pentru că este posibil să vorbești despre ceva pe carte îl ai la inimă. Numai că se pot da mereu doar câteva îndrumări. Și în special în cadrul acestui Curs, eu am putut da doar câteva îndrumări. Și, în fond, prin aceste îndrumări nu s-a făcut prea mult, pentru că pedagogia noastră antroposofică este practică educațională și de predare. Ea trăiește numai când se desfășoară; căci ea nu vrea să fie altceva decât viață. În fond, ea nu vrea să fie caracterizată, ci ea vrea să fie trăită. De aceea, atunci când avem intenția de a stimula ceea ce trebuie adus în viață, încercăm să folosim întreaga artă a elocinței posibilă, pentru a arăta cum vrea să acționeze arta pedagogică antroposofică într-un mod plin de viață. Este foarte posibil ca acest lucru să-mi fi reușit prea puțin în acest Curs, dar eu am încercat să îl fac. Și în felul acesta, pedagogia a crescut prin destin, din antroposofie.
Mulți oameni trăiesc în ziua de azi în elementul antroposofie în așa fel încât vor să aibă doar o concepție despre lume pentru inimile lor, pentru sufletele lor, un fel de aprofundare religioasă pentru suflete, și ei privesc cu invidie la faptul că antroposofia se extinde în diverse domenii: artistic, medical, pedagogic ș.a.m.d. Dar nu se poate altfel, căci antroposofia vrea să fie viață. Ea vrea să acționeze din viață și în viață. Și dacă am reușit astăzi, cât de puțin, să arătăm tocmai prin aceste conferințe despre arta pedagogică faptul că antroposofia nu este o fantezie sectară, ci ceva care ar dori să apară oarecum cu o luciditate matematică – căci de îndată ce intrăm în spiritual luciditatea matematică se entuziasmează, căci entuziasmul este un cuvânt care este legat de spirit* și nu se poate proceda altfel, decât să te entuziasmezi, chiar dacă ești întru totul lucid, ca în matematică, atunci când ai de vorbit despre spirit și de acționat în această privință; așadar chiar și atunci când antroposofia mai este încă văzută în ziua de azi drept o visătorie de mulți oameni – se va vedea că ea se întemeiază pe baze întru totul reale: ea vrea să fie practică de viață în sensul cel mai larg al cuvântului. Și probabil că acest lucru poate fi arătat cel mai bine în ziua de azi într-un domeniu cum este cel pedagogic.
* În lb. germană, Geist = Spirit, iar Begeisterung = entuziasm – n.tr.
Dacă a fost posibil să dau câteva îndrumări în această direcție unor suflete care au fost aici, sunt mulțumit. Iar cea mai bună colaborare va rezulta atunci când prin cooperarea tuturor celor care au fost cât de cât stimulați, va avea loc o transpunere practică în viață a ceea ce au intenționat aceste conferințe.
