Ceea ce trebuie înfăptuit în școală se află de fapt în întreaga evoluție a culturii și civilizației. Numai că se află fie mai direct, și atunci se poate vedea cu ușurință cum se exprimă o civilizație în arta ei pedagogică, fie se află, indirect, și neobservat. Dar civilizația este întotdeauna o imagine a ceea ce este practicat în școală; numai că uneori, acest lucru nu se observă. Vom putea caracteriza imediat acest lucru pentru epoca noastră. Dar să considerăm pentru început, cultura orientală.
Vechea cultură orientală și ceea ce a rămas din ea, se cunoaște lăuntric de fapt foarte puțin. Cultura orientală nu are niciun element intelectual; ea provine din întregul om, așa cum este el ca om oriental, și încearcă să unească un om cu altul. De fapt, ea trece cu greu dincolo de principiul autorității. Tot ceea ce este format provine mai degrabă din iubire, în mod natural. De aceea, în Orient nu se poate deloc vorbi de un educator separat și de un învățăcel separat, așa cum o facem noi. Acolo nu există învățătorul și învățăcelul, ci există așa-numitul Data. Data trăiește lucrurile; el trăiește prin personalitatea sa ceea ce trebuie să preia omul în creștere. Data este cel care arată totul, care nu predă deloc învățătură. În cultura orientală faptul de a preda învățătură nu avea niciun sens. Există un pedagog foarte celebru în Europa, care a avut un rol determinant în Europa Centrală în privința problemelor pedagogice, Herbart [Nota 50] De la el provine expresia: Eu nu-mi pot imagina o educare fără învățătură. – La el este întru totul precizat cum trebuie făcută predarea. Orientalul ar fi spus: Eu nu-mi pot imagina o educare cu învățătură – pentru că ceea ce urma să ajungă la învățăcel era conținut deja în ceea ce trăia educatorul în fața acestora. Și lucrurile mergeau așa în continuare, până la inițiat, la Guru, și la Chela, la discipol, căruia nu i se preda, ci lucrurile erau trăite în fața lui.
Dacă vrem să aprofundăm aceste lucruri vom înțelege mai ușor ce înseamnă că noi vrem să îndreptăm din nou întreaga educație – prin pedagogia școlii Waldorf – asupra întregului om. Noi nu vrem să avem o educație spirituală separată de cea corporală, ci noi vrem ca atunci când educăm corpul – pentru că noi o facem din principii spirituale, dar întru totul practice – să-l abordăm până în raporturile sale de boală. Noi vrem să lăsăm spiritul să acționeze în corp; astfel încât în Școala Waldorf educația corporală să nu fie neglijată, dar să fie în așa fel configurată încât să se știe că omul este suflet și spirit. Iar pedagogia noastră conține întru totul tot ceea ce este necesar pentru educația corporală.
Apoi trebuie să învățăm din nou să înțelegem ceea ce a înțeles grecul. Educația grecească era o educație gimnastică, învățătorul era gimnast, ceea ce înseamnă că el știa ce semnifică în om o anumită mișcare. Pentru grecul din timpurile vechi, ar fi fost destul de neinteligibil faptul de a i se spune: Copiilor trebuie să li se aducă gândirea logică. Căci grecul știa ce se determină atunci când copilul este învățat gimnastica – într-un mod mai blând la atenieni, și mai dur la spartani. Lui îi era limpede: Când știu cum trebuie să-mi mișc degetele când cuprind ceva cu mâna, pentru ca eu să nu fiu neîndemânatic, ci îndemânatic, asta trece în întreaga organizație a trupului meu, și prin folosirea îndemânatică a membrelor mele, eu învăț să gândesc în mod ordonat; și eu învăț să vorbesc în mod ordonat atunci când mă mișc corect din punct de vedere gimnastic. – Tot ceea ce este în om așa-numita formare spirituală și sufletească, care se îndreaptă spre abstractism, provine într-un mod nefiresc dintr-un învățământ direct. Formarea omului ar trebui să provină din modul în care el se poate mișca cu corpul său. De aceea a devenit civilizația noastră atât de abstractă. În ziua de azi există bărbați care nu pot tricota un ciorap, și nici măcar nu-și pot coase un nasture de la pantaloni, când acesta a căzut. În Școala Waldorf băieții și fetele participă împreună la lucrul manual, și băieții dobândesc un adevărat entuziasm în a tricota și croșeta; ei le fac cu plăcere – și învață totodată să-și mânuiască gândurile. Nicio mirare că un om, oricât de logic ar fi el școlit, nu poate gândi ordonat dacă nu știe să tricoteze. Remarcăm în timpul nostru cât de mobilă este lumea gândurilor unei femei. Putem urmări numărul femeilor admise în universități și cât de mobil este spiritual-sufletescul lor în comparație cu cel al bărbaților, care a devenit rigidizat și abstract, datorită activității la locul de muncă ocupat. Și cel mai rău stau lucrurile în activitatea comercială. Dacă privești un comerciant și modul în care își face el aranjamentele, îți vine să te urci pe pereți.
Acestea sunt lucruri care încă mai pot fi înțelese. Trebuie să știți că oricâte unghiuri ascuțite și obtuze vom desena pe tablă, și vom încerca să le explicăm copiilor, ei vor înțelege cu mult mai bine lumea dacă se obișnuiesc să țină un creion între degetul mare de la picior și degetul alăturat, și să scrie și în felul acesta litere rezonabil de bine formate – așadar dacă spiritualul omului se revarsă din întregul său corp. În cultura greacă s-a urmărit modul în care învață un copil să se miște, cum învață el să suporte frigul și arșița, cum învață el să se adapteze la lumea corporală, deoarece exista sentimentul că dintr-o corporalitate corect dezvoltată poate crește în mod corect și spiritual-sufletescul. Grecul, educat ca gimnast, și-a cuprins întreaga ființă omenească, determinând prin aceasta și dezvoltarea celorlalte capacități ale sale. În ziua de azi noi știm, cu știința noastră abstractă, un adevăr foarte important, dar îl știm în mod abstract: Atunci când avem copii care învață cu ușurință să scrie cu mâna dreaptă, în ziua de azi se știe că aceasta este legat de faptul că centrul vorbirii la om se află în emisfera cerebrală stângă; și că vorbirea și învățarea scrisului sunt dependente una de cealaltă în acest mod. Noi observăm legătura dintre gesturile mâinilor și vorbire; tot așa, dacă mergem mai departe, putem cunoaște prin fiziologie legătura dintre mișcare și gândire. Așadar în ziua de azi se știe deja, într-un mod întrucâtva abstract, cum provin vorbirea și gândirea din capacitatea umană de mișcare, dar grecul știa acest lucru în sensul cel mai cuprinzător. De aceea, gimnastul spunea: Omul va învăța să gândească corect numai dacă învață să meargă și să sară în mod corect; dacă învață să arunce discul în mod corect. Iar dacă învață să arunce discul dincolo de țintă, atunci va înțelege și logica ce stă la baza istorisirii despre Ahile și broasca țestoasă, și va înțelege și toate formele remarcabile de logică enumerate în Grecia. Și în felul acesta el învață să se încadreze în realitate. În ziua de azi, în mod obișnuit se gândește că dacă la un avocat vine un client, avocatul știe lucruri pe care clientul nu le știe. – Dar pentru că în Grecia antică se obișnuia să se arunce discul dincolo de țintă, se punea problema: Cum este atunci când un jurist are un discipol în științele juridice [Nota 51], și acesta a fost atât de bine învățat de către el încât trebuia cu necesitate să câștige orice proces; dar dacă intervine un proces între discipolul și profesorul său, atunci rezultă pentru discipol situația că el va câștiga procesul în orice circumstanță, și îl va pierde în orice circumstanță. După cum știți, cazul rămâne în aer. Așa s-a dezvoltat întreaga gândire și vorbire din educația gimnastică; ea aborda întregul om.
Să trecem acum la romanism. Acolo, importanța omului întreg ca atare, se retrage, el mai rămâne doar în postură. Ceea ce trăia la grec în mișcare, era elementar-natural. Un roman în togă arăta cu totul altfel decât un grec; el se și mișca altfel, pentru că importantă devenise postura. În schimb, educația s-a îndreptat asupra unei părți a entității omenești: asupra vorbirii, a vorbirii frumoase. Asta era încă mult, căci la vorbire participă întreaga parte de sus a corpului, până la diafragmă și intestine. Multe participă în om, atunci când învață să vorbească frumos. Și totul era îndreptat în direcția de a aduce omului o educație, de a face ceva din el. Această atitudine s-a menținut când cultura și civilizația au trecut în Evul Mediu. În Grecia, cel mai important educator era gimnastul, care aborda întregul om; în romanism, cel mai important educator era retorul. Întreaga perspectivă despre lume a culturii era orientata în Grecia în direcția unui om frumos. Nu se înțelege poezia greacă, sculptura greacă, dacă nu se știe că întreaga perspectivă a lumii este adaptată la omul aflat în mișcare. Dacă privești o statuie grecească, ai imediat tendința să vezi din mișcarea gurii acesteia care este poziția piciorului, ș.a.m.d. Lucrurile se schimbă în romanism. Acolo, retorul ia locul gimnastului. Acolo, întreaga educație este organizată în sensul ca oamenii să învețe să vorbească frumos, să dezvolte elocvența. Aceasta situație s-a continuat până în Evul Mediu, unde se mai lucra încă asupra întregului om. Puteți vedea acest lucru dacă vă întrebați cum era educația în Evul Mediu, care avea ca scop să formeze oameni educați până la un anumit punct. Acolo existau, de exemplu, cele șapte așa-numitele arte libere: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia sau astrologia și muzica. Omul urma să progreseze acolo în calitate de om educat. Acolo, de exemplu, aritmetica nu era practicată așa cum se practică în ziua de azi, ci se urmărea capacitatea de a se ajunge la tratarea formelor și a numerelor. Iar elementul muzical, de exemplu, mai era încă inclus în întreaga viață. Iar în astronomie omul era învățat să gândească în mod cosmic. Toate erau în legătură cu omul. Așa-numitele realități din ziua de azi abia dacă jucau vreun rol în învățământ. Se acorda o valoare infimă faptului ca omul să-și însușească ceva drept știință; se acorda o valoare mult mai mare faptului ca el să se poată mișca așa cum trebuie, să poată vorbi, gândi și socoti așa cum trebuie. Dar faptul ca el să poată prelua un adevăr descoperit de altcineva, era de o importanță infimă. De aceea s-a dezvoltat întreaga perspectivă a culturii și civilizației, în ținuta, atitudinea, acțiunea și dăruirea oamenilor. Era o mândrie când existau oameni care se puteau impune din punct de vedere retoric, care-i puteau reprezenta pe oameni în general.
Curentul de cultură care s-a menținut o vreme îndelungată, ba chiar s-a menținut până în ziua de azi, într-un anumit sens, este cel reprezentat de educația iezuită care, atunci când a fost inaugurată, și încă în secolul XVIII și chiar și în prima jumătate a secolului XIX avea ca scop – s-ar putea chiar spune – să dreseze oameni pentru a deveni caractere de voință și să-i plaseze ca atare în viață. Asta a urmărit de fapt curentul iezuit. Și abia în decursul secolului al XIX-lea au introdus iezuiții în învățătura lor așa-numitele realități, ca să nu rămână prea mult în urma celorlalte curente. Astfel, iezuiții au dezvoltat caractere puternice, energice, astfel încât, tocmai atunci când ești adversar al iezuitismului, ești în măsură să trebuiască să spui: Ce bine ar fi dacă s-ar putea forma în direcția Binelui oameni cu o asemenea conștiență de țel cum au format iezuiții spre decadența omenirii!
Această evoluție a omului, când gimnastul devine retor, se mai desfășura încă în civilizația romană. Vedem de aici ce valoare imensă se pune într-o civilizație clădită pe baza educației retorice asupra a tot ceea ce dobândește o semnificație în lume în privința retoricii, chiar și în viață. Încercați o dată să priviți sub acest aspect întreaga viață din Evul Mediu: totul revelează faptul că oamenii priveau la viață așa cum priveau vorbirea, dacă era ca aceasta să fie retorică: priveau la modul cum trebuie să se comporte un om, cum trebuie să salute el, ș.a.m.d. Căci toate acestea nu erau modalități de la sine-înțelese, ci totul era alcătuit în conformitate cu un concept al frumuseții – la fel cum era savurat limbajul în retorică în conformitate cu conceptul frumuseții. Vedeți așadar cum dobândește o ascensiune a pedagogicii retorice în semnificația ei în lume; în timp ce semnificația în lume a pedagogiei grecești constă în ceea ce se exprimă în mod vizibil în mișcarea omului.
Apoi urmează perioada mai recentă, începând din secolul al XVI-lea; aceasta se pregătește de fapt deja din secolul XV. De data aceasta, multe aspecte retorice conținute încă în om sunt reprimate. Dacă retorica a reprimat gimnastica, de data aceasta este reprimată retorica, și acum se manifestă ceea ce tinde tot mai mult spre intelectualitate. Și dacă educatorul roman era retorul, educatorul timpului nostru este omul care a obținut un doctorat: Doctorul. Dacă gimnastul cuprindea încă omul întreg, retorul era cineva care mai voia încă să reprezinte omul; dar Doctorul a încetat să fie un om. El neagă omul, și se manifestă în tot felul de abstracțiuni; el mai este doar un schelet al civilizației. De aceea, în ultima vreme Doctorul preia forma ciudată de a se îmbrăca modern în exterior; el nu mai poartă cu plăcere bereta în fața băncii de judecată, ci se îmbracă în așa fel încât nu se vede imediat din exterior ce fel de schelet al civilizației este. Dar întreaga noastră educație este reglată începând din secolul XVI pe ideea de Doctor. Iar cei care educă în sensul acestei importanțe prioritare nu mai aduc în școală o formare a omului, o configurare a lui, ci ei îi aduc copilului știința. Copilul trebuie să preia ceva; el nu trebuie modelat, el nu trebuie să evolueze; el trebuie să știe ceva, trebuie să învețe ceva. Desigur că reforma pedagogică ironizează acest principiu de Doctor, dar ea nu trece totuși dincolo de el. Cel care străvede aceste lucruri și are o reprezentare exactă a modului cum era educat un copil grec, și privește acum într-o școală modernă, unde evoluția, modelarea omului este întru totul trecută cu vederea chiar și atunci când se face gimnastică, și copiilor celor mai mici nu li se aduce decât versiuni prescurtate, extrase din știință, acela trebuie să-și spună: Nu numai că învățătorii devin astfel de schelete ale civilizației, sunt deja sau, dacă nu sunt încă, le consideră drept ideal, și vor deveni așa într-un fel sau altul, sau măcar simt nevoia să devină, deci nu numai că învățătorii sunt așa, ci și copiii mici arată ca niște mici Doctori. – Și dacă am vrea să exprimăm prin ce se deosebește un copil din Grecia antică de un copil modern, s-ar putea spune: Un copil grec este un om, un copil modern devine cu ușurință un „Doctoraș”.
Aceasta este transformarea lumii în privința configurării culturii. Actualmente nu se mai are în vedere omul, ci ceea ce trebuie să-i fie adus omului, ceea ce trebuie să știe el, ceea ce trebuie să poarte în sine. Așa s-a dezvoltat civilizația occidentală, că ea a decăzut de la gimnast prin rector la Doctor. Ea trebuie să se înalțe din nou. Iar cuvântul semnificativ pentru pedagogia modernă contemporană este: Depășirea principiului de Doctor. Noi trebuie să avem mereu în vedere întregul om.
Imaginați-vă cum se exprimă aceasta în importanța mondială a pedagogiei. În Europa Centrală a existat o universitate care mai avea încă, nu demult, o catedră pentru elocvență. Dacă ne întoarcem în prima jumătate a secolului al XIX-lea, vom găsi pretutindeni la universități astfel de catedre pentru elocvență, pentru vorbirea frumoasă – un rest al retoricii. Iar la acea universitate se afla un om de-a-dreptul important, care era profesor de elocvență [Nota 52]. Dar el nu ar fi avut niciodată auditoriu dacă ar fi fost numai atât; căci nimeni nu mai simțea nevoia să audieze cursuri de elocvență, și de aceea el preda doar arheologie greacă. În cataloagele universității, el era înregistrat drept «Profesor de elocvență», dar el nu a putut preda decât arheologie greacă; el a trebuit să predea ceva care duce la cunoaștere, și nu la o capacitate. Iar acesta a devenit idealul învățământului modern. Iar asta duce la o viață în care oamenii știu extraordinar de mult. Și, realmente, nu există o altă lume pământeană în care oamenii să știe atât de infinit de multe, ca aceea în care trăim noi astăzi. Oamenii știu foarte multe, dar nu pot face nimic; căci nu există o funcție care să ducă de la cunoaștere la capacitate. Dacă cineva parcurge, de exemplu, studiile pentru a fi medic, el trebuie să dea un examen final, dar i se atestă de-a-dreptul oficial că el nu poate face încă nimic, el trebuie să-și parcurgă mai întâi anii de practică. Dar nu este permis să nu se aducă deja din primii ani ai învățământului ceea ce îngăduie celui ce studiază să și poată face imediat ceva. La ce folosește ca un copil să știe ce este adunarea – dacă el știe doar să adune? Ce contează dacă un copil știe ce este un oraș – dacă el are doar o idee despre oraș? Pretutindeni se pune problema de a intra în viață. Iar atitudinea de Doctor duce afară din viață, nu înăuntrul ei.
Și așa, putem vedea importanța pedagogiei în lume: În Grecia antică, aceasta era încă foarte clară, când se ajungea la Jocurile Olimpice. Acolo se vedea pe ce anume pun grecii accentul, ce este de valoare pentru ei; acolo se știa că în școală poate să se afle doar un gimnast. În epoca retorică, situația era încă asemănătoare. Iar la noi? Anumiți oameni vor să reînvie Jocurile Olimpice. Dar acestea sunt capricii, căci nu mai există nicio nevoie în acest sens în omenirea actuală. Ceea ce se face sunt imitații exterioare, prin care nu se obține nimic. Dar ceea ce îl pătrunde pe om în ziua de azi este ceva care nu se află nici în limbaj și nici în formele prin care se manifestă el, ci ceva care se află în gândurile sale. Și așa s-a ajuns ca în cele din urmă știința să dobândească o importanță aproape demonică. Ea a dobândit această importanță aproape demonică prin aceea că s-a crezut că o cultură poate fi dezvoltată din lucruri născocite, și că viața trebuie configurată în conformitate cu conceptele. Acest lucru este valabil, de exemplu, în privința socialismului recent; el vrea să configureze viața întru totul după concepte. Așa a apărut marxismul [Nota 53] în lume: câteva concepte fabricate, separate, despre „plusvaloare” ș.a.m.d.; în ideea că viața trebuie judecată și modelată în funcție de acestea. Dar atunci nu se mai văd corelațiile, și corelațiile trebuie văzute! – Să mergem acum într-un loc în partea vestică a Europei Centrale. Acolo a trăit, cu decenii în urmă, un filosof [Nota 54], care nu mai avea nimic din viață, care transformase totul în concepte. El credea că poate modela viața în concepte. El a expus acest lucru și a avut mulți discipoli – în majoritate ruși – iar filosofia lui a devenit practică în bolșevism. El însuși mai era încă un om întru totul cumsecade; el nu avea nicio idee despre modul în care a fost folosit germenul din filosofia sa. Și din acesta a crescut această plantă ciudată, care s-a constituit în bolșevism. În universitățile occidentale a fost depus bolșevismul în germen, pentru oamenii adulți, mai întâi în gânduri, în educația abstractă intelectualistă. Dar la fel cum un om care nu înțelege nimic din plante nu știe nici ce crește dintr-un germen, tot așa nu știau acești oameni ce a crescut din acel germen. Ei au văzut abia după ce recolta era gata, deoarece oamenii din ziua de azi nu mai înțeleg nimic din marile corelații ale vieții.
Aceasta este importanța din lume a noii educații intelectualiste, anume că ea ne îndepărtează total de viață. Și noi vedem acest lucru dacă vom considera lucrurile exterioare pur și simplu așa cum sunt. De fapt, noi nu mai suntem pătrunși de ceea ce este viață, în niciun domeniu. Înainte de Războiul Mondial, aveam cărți. Ceea ce stă scris în cărți este cunoscut și stăpânit doar atâta timp cât omul scrie la carte sau citește din ea. Altfel, cartea stă în bibliotecă. Acolo este îngropată viața spirituală. Și abia atunci când cineva are de scris o disertație, apelează la ea. Iar lucrurile se desfășoară într-un mod cu totul exterior, și respectivul este fericit când conținutul cărților nu trebuie să pătrundă mai departe decât în capul său.
Dar să privim acum la viață. Avem în ea viața economică vie, viața juridică, viața spirituală. Acestea se desfășoară, dar noi nu mai reflectăm asupra lor. Noi nu mai gândim asupra realităților lăuntrice; noi gândim în registre bancare. Dar ce mai este conținut în sistemul bancar din viața noastră economică, și adesea chiar și din viața noastră spirituală, atunci când se creează conturile școlilor? Acestea conțin cifre abstracte în valorile lor de bilanț reciproc. Și ce a determinat asta în viață? A determinat ca omul să nu se mai afle în legătură cu ceea ce face. Și se ajunge treptat ca unui om să-i fie indiferent dacă devine un comerciant de cereale sau de haine, căci lui îi plac la fel de mult pantalonii, ca orice altceva. El calculează doar beneficiul pe care i-l aduce afacerea; el nu mai vede decât din cifre abstracte care domeniu este mai rentabil. Banca a luat locul vieții economice vii. Se iau bani de la bancă, dar în rest aceasta este lăsată să lucreze în abstract. Totul s-a transformat în ceva exterior, abstract. Nici omul nu rămâne înlăuntrul unor astfel de lucruri. Atunci când a fost întemeiată banca, ea mai era încă legată de oameni, pentru că exista obiceiul anterior al situării înlăuntrul muncii vii. Acest lucru se mai întâmpla încă în prima jumătate a secolului XIX. Pe atunci, cel care era șeful băncii mai imprima încă băncii caracterul său personal; el mai era încă implicat cu voința sa, mai trăia încă în ea cu întreaga sa personalitate. – Eu povestesc cu plăcere aici o mică istorie relativ la cum s-a comportat bancherul Rothschild [Nota 55], atunci când un reprezentant al regelui Franței a vrut să ia un împrumut de la el. Atunci când a venit reprezentantul regelui Franței, Rothschild tocmai ducea tratative cu un comerciant de piele. Trimisul francez, care venise pentru un împrumut de stat, se lăsă anunțat. Rothschild, care mai avea de dus tratative cu comerciantul de piele, îi transmise că trebuie să aștepte. Ministrul nu putu să înțeleagă cum să aștepte el, trimisul regelui Franței, și mai puse încă o dată să-i fie anunțată prezența. Rothschild spuse: Acum am de dus tratative în probleme de piele, nu în probleme de stat. – Atunci ministrul s-a înfuriat atât de tare încât a deschis ușa de la camera lui Rothschild, pentru că nu mai voia să aștepte, s-a repezit înăuntru și a spus: Eu sunt ministrul regelui Franței! – Rothschild a răspuns la asta: Vă rog să luați un loc (scaun)! – Ministrul a crezut că nu a auzit bine, și a repetat: Eu sunt trimisul regelui Franței! – căci el nu putea să înțeleagă că în această situație i se poate oferi un scaun. La care Rothschild a replicat: Luați-vă două scaune!
Așa mai acționa încă pe atunci personalitatea omului, căci ea exista. Mai există ea și în ziua de azi? În cazuri de excepție, ca de exemplu atunci când cineva încalcă ordinea publică. Altfel, în locul personalității a pășit societatea pe acțiuni, societatea impersonală pe acțiuni. În ziua de azi, omul nu se mai încadrează ca personalitate în lucruri. Dacă se pune întrebarea: Ce este o societate pe acțiuni? – se poate da răspunsul: Este o societate în care se află oameni care astăzi sunt bogați, și mâine sunt săraci. – Căci lucrurile abordează în ziua de azi un cu totul alt curs decât înainte; ele se acumulează în ziua de azi, se dizolvă iarăși mâine, iar oamenii sunt azvârliți încoace și încolo prin acest mers al lucrurilor, și banii se administrează singuri. Căci în ziua de azi așa se petrec lucrurile: omul este bucuros dacă este încadrat pe un post unde poate pune deoparte o sumă oarecare de bani. Își cumpără o mașină, după un timp își cumpără o a doua mașină. Apoi mersul lucrurilor se desfășoară în continuare, și omul ajunge la un loc unde stratul de bani se subțiază; atunci vinde o mașină și ai târziu o vinde pe cealaltă. Dar ceea ce este important este că omul nu mai domină viața economică și pe cea comercială; el este eliminat din mersul obiectiv al acestor vieți. Eu am expus acest lucru pentru prima oară în anul 1908 la Nürnberg [Nota 56], dar oamenii nu au înțeles prea multe din cele spuse. La fel cum am spus în primăvara anului 1914 la Viena [Nota 57]: Totul se îndreaptă înspre o mare catastrofă mondială, pentru că oamenii se desprind tot mai mult de ceea ce este concret, și se implică tot mai mult în ceea ce este abstract, și se poate vedea că ceea ce este abstract trebuie să ducă în cele din urmă la haos. – Dar oamenii nu au vrut să înțeleagă.
Dacă vrem să ne implicăm cu toată inima în educație, trebuie să reflectăm în primul rând la faptul că trebuie să ajungem din nou de la abstract la concret, că în primul rând contează omul; și de aceea, pentru învățător nu se pune atât problema ca el să știe geografie și istorie, limba engleză sau limba franceză ș.a.m.d., ci ca el să cunoască omul și să-și clădească educația și predarea pe o adevărată cunoaștere a omului. Atunci, dinspre partea mea, nu are decât să-și caute materialul de predare din documente de specialitate; căci un om care procedează în felul acesta dar se bazează în educație pe adevărata cunoaștere a omului, va fi un învățător mai bun în școală decât cel care și-a luat cu calificative bune examenele, dar se află foarte departe de o adevărată cunoaștere a omului.
Atunci ajungem la importanța pentru lume a artei pedagogice; atunci știm cum se reflectă în cultura exterioară ceea ce se petrece în școală. Acest lucru putea fi văzut cu ușurință în vechea Grecie. Gimnastul apărea pretutindeni în viața publică. Atunci când grecul – indiferent cum era el – stătea în Agora [Nota 58], se vedea că el a fost educat în mod gimnastic. La romani se mai exprima, cel puțin în formele exterioare, ceea ce trăia în procesul educațional. La noi însă se exprimă în viață ceea ce trăiește în școală doar în sensul că noi ne îndepărtăm tot mai mult de viață; că nu mai creștem în viață; că registrele noastre contabile au propria lor viață în contexte pe care abia le presimțim, care ne scapă pentru că nu mai avem putere asupra lor. Totul se scrie singur; duce o viață abstractă, pur numerică.
Și dacă privim oamenii care au beneficiat de o formare educațională, îi recunoaștem cel mult din aceea că poartă sau nu ochelari, deci printr-un indiciu mic, limitat. Pedagogia actuală are semnificația mondială că subminează treptat importanța ei mondială.
Noi trebuie să aducem lumea reală din nou în școală. De aceea, învățătorul trebuie să se încadreze în lume, să aibă un interes viu pentru tot ceea ce este în lume. Numai atunci când învățătorul sau învățătoarea devin, într-un mod de la sine-înțeles, oameni care trăiesc realmente în lume, poate trăi lumea și în școală. Și lumea trebuie să trăiască în școală; chiar dacă ea se exprimă mai întâi în mod ludic, apoi în mod estetic, apoi în mod pregătitor, lumea trebuie să trăiască în școală. De aceea, este cu mult mai necesar în ziua de azi să indicăm acest element de atitudine în gândire și simțire din noua pedagogie, decât să născocim mereu noi metode. Multe metode păstrate de demult, sunt încă bune. Iar ceea ce am vrut să vă spun eu dumneavoastră nu a fost spus cu siguranță în sensul de a pune oarecum în umbră excelenții pedagogi ai secolului XIX, al căror merit eu îl recunosc pe deplin. Eu văd chiar, în pedagogii secolului XIX, oameni geniali și de o mare capacitate, dar ei au fost copii ai epocii intelectualiste; și ei au lucrat cu capacitatea lor la intelectualizarea epocii noastre. Iar oamenii din ziua de azi nu știu deloc cum au fost intelectualizați. De aceea, importanța din lume a unei noi pedagogii trebuie să constea în ieșirea din intelectualizare. Atunci diversele ramuri ale vieții omenești vor concrește din nou. Atunci se va înțelege ce însemna cândva că educarea era privită ca o vindecare și că aceasta era legată de importanța în lume a entității umane. Exista ideea că omul, așa cum este el născut în existența terestră, se află de fapt la un nivel mai jos decât omul propriu-zis, și că el trebuie mai întâi educat, vindecat, pentru a deveni om. Educarea era o vindecare, era de la sine o parte a activității medicale, igienice. În ziua de azi, totul este separat. Se dorește ca alături de învățător să se pună medicul școlar, separat, în exterior. Dar lucrurile nu merg așa. Faptul de a-l pune pe învățător alături de medicul școlar înseamnă aproximativ a căuta croitori care să croiască și să coasă partea din stânga a hainei, și alții care să croiască și să coasă partea din dreapta a hainei; nu se știe cine va coase apoi laolaltă părțile separate. Tot așa, dacă se consideră măsurile învățătorului întru totul lipsit de o formație medicală – partea dreaptă a hainei – și măsurile medicului întru totul lipsit de o formație pedagogică – partea stângă a hainei – nu se știe cine la va coase laolaltă. De aceea trebuie să se pună problema de a depăși „croitorul de partea stângă” și „croitorul de partea dreaptă” și de a avea din nou un croitor unitar. Dar astfel de imposibilități se observă de obicei doar la marginile exterioare ale vieții, și nu acolo de unde viața ar trebui realmente să se reverse. De aceea se ajunge atât de greu în ziua de azi chiar și numai la înțelegerea celor avute în vedere cu școala Waldorf. Căci nu se urmărește o delimitare sectară de viață, ci tocmai încadrarea cea mai intensă în viață.
Într-un ciclu atât de scurt de conferințe pot fi date, desigur, doar scurte indicații în toate aceste privințe. Este ceea ce am încercat eu să fac, și sper că v-am dat câteva sugestii în această privință, iar în conferința finală voi încheia întregul ciclu de conferințe.
