Dragi prieteni,
Aș vrea să-mi spuneți ce vă stă la inimă, pentru ca discuția să răspundă dorințelor dvs.
Un participant: O întrebare care ne stă tuturor la inimă este modul în care trebuie să o scoatem la capăt cu toate meditațiile care ne sunt date. Când să le facem? În ce ritm? Cele prezentate de Crăciun trebuie să fie făcute de toți în același timp? Majoritatea dintre noi se simt oarecum copleșiți de întreaga substanță a meditațiilor și nu știu prea bine cum s-o trăiască.
În toate acestea nu poate fi vorba de niște indicații rigide, ceea ce ar fi un amestec în libertatea umană. De altfel, dacă privim corect lucrurile, ele nu trebuie să devină ceva copleșitor. Când v-au fost date meditațiile prezentate de Crăciun, vi s-a indicat totodată în ce direcție orientează ele sufletul. Sunt niște meditații de genul acelora care sunt date acum pentru treapta întâi. Ele conțin toate ceva diferit față de cele date anumitor persoane, în mod personal, la cererea lor. Când cineva dorește o meditație cu acțiune personală, trebuie, evident, să-i indicăm dacă trebuie făcută dimineața sau seara, precum și comportamentul care trebuie respectat în sensul acestei meditații, și alte lucruri de acest fel. Acestea sunt meditații care trebuie să acționeze asupra vieții esoterice a unui anumit om, în funcție de capacitățile sale. Ele conduc de la sine un om ca să nu rămână izolat și îl ajută să-i recunoască pe cei care lucrează în aceeași direcție cu el. Trebuie să considerăm aceste meditații ca personale. Toate celelalte meditații, cum sunt cele ale învățământului esoteric de la Crăciun, au fost date în așa fel încât să avem în mod exact în fața ochilor efectul pe care trebuie să îl producă ele. Nu am dat nici un sfat, până acum, în sensul ca aceste meditații să se facă într-un moment anume. Trebuie să ținem seama, de asemenea, și de împrejurările existenței, pentru a face asemenea meditații când avem timpul necesar la dispoziție. Cu cât vor fi mai frecvente, cu atât va fi mai bine. Ele vor avea întotdeauna efectul corespunzător. În cazul unor asemenea meditații, trebuie să fii însuflețit întotdeauna de un elan spre un progres personal. Pornind de la ceea ce rezultă de aici pentru spirit, va trebui să încercați să vă asociați; oamenii se găsesc unii pe alții. Astfel, ar fi o constrângere penibilă dacă am decreta niște reguli precise referitoare la momentul în care niște persoane individuale sau în grup ar trebui să facă meditațiile respective. Toate acestea ar conduce la faptul că meditația și-ar pierde valoarea, căci orice meditație este compromisă când este făcută din obligație. Astfel, meditațiile personale trebuie să stârnească, treptat, o „sete a sufletului”, o sete de a medita. Cei care efectuează cel mai bine această meditație sunt cei care simt această sete de a medita dimineața și seara, așa cum simțim foamea. Când meditația devine o nevoie vitală, care face parte din viața sufletului, atunci este trăită așa cum trebuie.
Pentru alte meditații, voința reală, voința de a deveni medic este ceea ce contează; este faptul de a-ți spune: Aceasta este calea, eu voi medita de fiecare dată când voi putea. Făcând o meditație sau alta, sunt conștient că ea urmărește un scop sau altul. Astfel, meditația, practicarea meditației, trebuie să rezulte întotdeauna dintr-un elan interior, ca expresie a unei voințe umane libere. Nici nu ne putem imagina cât putem fi de opresați. Și de ce lucrul spre care aspirăm să fie, în același timp, un izvor de opresiune? Pentru că meditația ar lua un caracter de obligație, ceea ce nu trebuie să se întâmple niciodată. A deveni medic este ceva care nu trebuie să fie privit niciodată așa cum se face astăzi, ca o cale de acces spre o profesie, reflectați profund la aceasta. A deveni medic ar trebui să fie o vocație, o nevoie interioară de a te dărui vindecării, cu tot ceea ce implică acest lucru. Iar dacă simțim în mod obișnuit această nevoie de a vindeca, vom găsi calea meditației, vom fi conduși spre țel. Rare sunt, fără îndoială, profesiile în care faptul de a le considera o obligație este atât de dăunător ca în cazul profesiei de medic. Aceasta implică dragoste pentru omenire, să o simți, în profesia de medic, ca pe ceva de la sine înțeles. Ei bine, dacă nu este de dorit ca cineva să aleagă studiile medicale doar pentru că trebuie să facă ceva sau pentru că pare indicat, dintr-un motiv oarecare, este și mai puțin de dorit ca cineva să caute în mod artificial să devină medic cu ajutorul meditației, dacă nu simte această sete de a medita despre care am vorbit. Căci metodele străvechi, metodele esoterice pentru a progresa, cer mult mai mult decât o decizie exterioară, ele cer infinit mai mult, și dacă ele nu izvorăsc dintr-o stare sufletească adecvată, dăunează mai mult decât circumstanțele exterioare. Dar trebuie să înțelegeți, de asemenea, ce vreau să spun eu prin stare sufletească adecvată. De obicei, nu se prea ia în serios noțiunea de karmă. O vocație este, în mod evident, o manifestare a karmei, care v-a plasat într-o situație dată, și trebuie neapărat să distingeți acest lucru: A acționa din obligație este dăunător, dar a te conforma karmei tale înseamnă a progresa în direcția evoluției umane. Karma dvs. v-a condus pe toți să practicați medicina, priviți acum în străfundul sufletelor voastre, și veți descoperi că simțiți în mod real această sete. Veți găsi și momentele, orele propice acestei meditații.
Vedeți dvs., când te angajezi în mod temeinic într-o profesie atât de serioasă, nu trebuie să se întâmple ce s-a întâmplat de mai multe ori după Congresul de Crăciun. Acest lucru nu are legătură directă cu medicina, dar se leagă de o problemă umană de ordin general, în măsura în care ea interesează mișcarea antroposofică și este, deci, importantă pentru ea. Voi mai vorbi despre acest lucru, dar faptul vă privește în mod deosebit și vreau să-l evoc aici. S-a spus la Congresul de Crăciun [Nota 31] că un impuls nou trebuie să străbată antroposofia, că ar trebui să acționăm într-un mod mai interior. Unii au tras de aici niște concluzii stranii. Unele persoane, cu situații, cu funcții precise în Societatea Antroposofică. Unele dintre aceste persoane scriu: „Acum apare un impuls nou în mișcarea antroposofică, o înțeleg perfect, eu mă pun în întregime la dispoziția acestui nou impuls, nu aș vrea să-mi păstrez vechea funcție și mă pun la dispoziție.” Acest lucru nu poate conduce la nimic. Ceea ce poate conduce la ceva este ca persoana respectivă să fie conștientă că trebuie să-și realizeze dezvoltarea la locul pe care îl ocupă, în special în ceea ce privește forțele pe care le pune în lucrare. Este mai ales cazul dvs., care ați ales calea medicinei. Trebuie să fiți conștienți de faptul că în viitor veți exercita o influență considerabilă. Amintiți-vă și de această sete despre care v-am vorbit, setea de a vă pregăti pe calea meditativă pentru arta de a vindeca o veți găsi în inimile dvs.
Este ceea ce am vrut să vă spun despre practicarea meditațiilor. Efectul lor trebuie să se completeze, să se susțină și să se lumineze reciproc. Se poate ca o meditație să aibă un efect clar; faceți atunci o alta, pentru ca aceasta să o pună și mai mult în lumină pe prima. O veți face pe una o dată sau de două ori, pe o alta, de douăsprezece ori. Acest lucru se va întâmpla dacă veți pune la inimă meditațiile dvs. și ceea ce s-a spus despre scopul lor. Trebuie să folosim această ocazie pentru a dezvolta ceea ce la Crăciun a fost doar schițat.
Același participant: Nu mă gândeam la niște exerciții la ore fixe, ci simțeam o anumită opresiune la ideea de a considera aceste meditații ca pe o datorie, nu simțeam întotdeauna vioiciunea necesară. Poate nu aveam atitudinea interioară necesară medicului, vreau să spun voința de a vindeca. Nu cred să fiu singurul în această situație. Mai mult decât unul dintre noi a devenit medic nu din nevoia de a vindeca, ci din cauza unei dorințe profunde de a cunoaște omul, sănătos sau bolnav. Până la Crăciun, noțiunea de voință de a vindeca mi-a fost total străină și, din cauza muncii mele actuale, am fost profund mâhnit, căci aveam multe de făcut, și eram, la început, prea obosit pentru a medita. Ei bine, această muncă m-a apropiat de bolnavi și mi-a dat o idee despre ce poate să fie voința de a vindeca. Cred că sunt acum mai în măsură să practic meditația, pentru că voi simți mai bine nevoie de a o practica, și pentru că ea va constitui un drum spre țelul spre care tind. Acest devotament față de omenire, această compasiune și această voință de a vindeca au stârnit la mulți dintre noi multe greutăți, pentru că studiile noastre, orientate doar spre cunoaștere, nu ne-au pregătit pentru așa ceva.
Reflectați la cele ce urmează: Atunci când, pe plan medical, separați cunoștințele și voința de a vindeca, vă exprimați într-un mod care contrazice realitatea. Este de o foarte mare importanță să sesizați despre ce este vorba aici. Cunoașterea omului este o necesitate care se referă la multe din domeniile activității umane. Astfel, în pedagogie, trebuie să se insiste asupra temeliei care este cunoașterea omului. Aceasta este, în fond, necesară oricărei activități care depășește simplul meșteșug. Faptul că nu se face apel la cunoașterea omului în domeniile cele mai variate este consecința unor erori în care a căzut civilizația noastră modernă. Într-un anumit sens, această cunoaștere este căutată, deși nu poate fi elaborată, căci nu este realizabilă decât pe cale antroposofică. Teologii caută – eu vorbesc despre teologii „exteriori” –, pedagogii „exteriori” caută și ei. Singurii care nu o caută sunt juriștii, căci jurisprudența actuală nu poate fi deloc considerată ca exercitând o influență reală asupra lumii.
Ei bine, cunoașterea omului trebuie să se specializeze în diversele domenii ale vieții. Medicul are nevoie de cunoștințe puțin diferite de cele ale pedagogului. Ar fi necesar ca pedagogia să fie cât mai impregnată de medicină și medicina de pedagogie. Ar trebui neapărat să se creeze legături, schimburi, între cele două discipline. Să abordăm acum aspectul concret al cunoștințelor umane. Vorbim de: „a recunoaște stările patologice ale omului”. Aceasta este o prejudecată materialistă. Căci, ce vrea să spună, concret: „să recunoaștem starea patologică a unui om”? Cum aș recunoaște o boală localizată în ficat, în splină, în plămân sau în inimă? Eu aș recunoaște-o dacă aș ști care este procesul de vindecare capabil să o biruie. Procesul patologic este, de fapt, întrebarea și, dacă vrem să recunoaștem acest proces, rămânem la întrebare. Procesul de vindecare este răspunsul. Nu știm nimic despre un proces patologic dacă nu știm cum să-l vindecăm. Cunoașterea constă în a vedea cum putem să-l eliminăm. Astfel, nu există niște adevărate studii medicale fără voința de a vindeca. A recunoaște o stare patologică nu înseamnă nimic. Se face patologie fără să se creeze puntea de legătură spre terapie, și chiar se urmărește să se facă descrierea unui organ bolnav. O asemenea descriere nu are nici cea mai mică valoare, căci, din punctul de vedere al descrierii pure, al cunoașterii abstracte, pentru ceea ce se consideră astăzi a fi știință a naturii este indiferent că vorbim de un ficat sănătos sau de unul bolnav. Din punctul de vedere al științei, nu este posibil să știi ce este un ficat sănătos, ce este un ficat bolnav, poate, cel mult, poți remarca faptul că se întâlnește mai des un ficat sănătos decât unul bolnav. Aceasta nu este altceva decât o împrejurare exterioară. Dacă vrem să recunoaștem un ficat bolnav, trebuie să luăm în considerare ce anume îl poate vindeca.
Pe ce se bazează vindecarea? Pe cunoașterea substanțelor și a forțelor care trebuie puse în lucrare pentru a trece de la procesul patologic la procesul sănătos. O asemenea cunoaștere constă, de exemplu, în a ști că Equisetum ia asupra sa activitatea renală. Astfel, atunci când corpul astral nu asigură în mod suficient această activitate renală, eu îi voi cere plantei Equisetum să o ia asupra sa. Cu Equisetum arvense, eu sprijin corpul astral. Acest fapt ne aduce răspunsul, ne arată ce se întâmplă. Același proces care, în exterior, conduce la Equisetum, se desfășoară și în rinichiul uman și trebuie să fie considerat paralel cu acest organ. Astfel, eu mă aflu deja pe planul vindecării. Așadar, nu poate fi vorba de a face patologie în mod pur abstract, de a face descrierea unor stări patologice care nu conduce la nimic. Omul nu trebuie să considere starea de boală decât în corelație cu acțiunea remediului. Sentimentul pe care îl avem față de cunoaștere trebuie să tindă, în toate domeniile, nu spre niște concepții pur formale, ci spre realitate. Așa stăteau lucrurile pe vremea când știința mai avea încă un caracter inițiatic. Atunci, cunoașterea era refuzată celor care doar vor să cunoască, și era oferită celor care aveau voința de a o transpune în realitate. Acesta este răspunsul la întrebarea dvs.?
Același participant: Poate m-am exprimat oarecum excesiv vorbind doar de sănătate și boală. De fapt, eu consider modul de a vindeca drept un element de cunoaștere. Mă gândeam la altceva. Eu credeam că putem ști cum să vindecăm omul fără a avea voința de a-l vindeca. Nu simțeam în interiorul meu acest impuls. Nu l-am simțit, în toată munca mea, în toate studiile mele, acest impuls spre nevoia de a vindeca.
Acesta este semnul unei hipertrofii a cunoașterii.
Același participant: Acesta este cazul meu. E un fapt pe care voiam să-l menționez, pentru că e real și poate părea ciudat.
Pentru a face o comparație care poate părea banală, aș spune că e bine că dvs. nu știți să fabricați ceasuri, pentru că ați produce unele care, deși montate după toate regulile artei, ar refuza să funcționeze. O hipertrofie a voinței într-o direcție sau alta va permite cucerirea unor facultăți corespunzătoare, dar aceasta nu duce la o dezvoltare sănătoasă a naturii umane. A ști să vindeci nu ar trebui să existe fără voința de a vindeca și dvs. ar trebui să vorbiți altfel. Ar trebui să spuneți: „Eu nu am studiat medicina decât de puțină vreme și simt o nedomolită voință de a vindeca. Trebuie să mă abțin, pentru ca această voință născută din cunoaștere să nu izbucnească și să nu mă facă să-i vindec pe cei sănătoși.” Nu spun asta ca să fac o glumă: Vocea abținerii ar trebui să-și spună aici cuvântul. Nu ar trebui să fie posibil să se spună: „Am năzuit spre cunoașterea vindecării, dar nu am voința de a vindeca.” Căci o cunoaștere atât de reală nu poate fi despărțită de voință, acest lucru e absolut imposibil.
Un alt participant: Cred că ceea ce a spus Domnișoara X este mai ales consecința studiilor medicale actuale, rezultatul final a zece sau douăsprezece semestre de studii. Întreaga știință medicală este axată pe o cunoaștere care nu duce la terapeutică. De-a lungul cursurilor nu auzi vorbindu-se decât despre diagnostic, iar în învățământul clinic, când bolnavul a fost recondus în salon și când profesorul nu știe ce să facă în așteptarea celuilalt, el azvârle niște cuvinte despre terapeutică din care nu poți să scoți nimic practic. ... Aceasta mă face să pun o întrebare în legătură cu atitudinea fundamentală a științelor actuale, sursă de conflicte pentru tineri, pentru tinerii medici mai ales, care așteaptă altceva de la științele medicale... M-am întrebat dacă e bine și, mai ales, necesar să ne raliem acestor metode care iau un caracter monstruos, de exemplu, în investigația ginecologică, și sunt fără legătură cu ceea ce rezultă din ele pe plan terapeutic. Este oare necesar să ne supunem la toate acestea? Am sentimentul că acestea înăbușă în noi instinctul de vindecare. Un confrate îmi spunea că el cunoscuse un tămăduitor din munții bavarezi, devenit atât de celebru prin darurile sale, încât un profesor l-a invitat în clinica sa din München și i-a propus să-i arate modul său de a proceda. Din ziua în care tămăduitorul a văzut instalația din clinică, el și-a pierdut darul și nu a mai putut vindeca. Astfel, întrebarea mea este aceasta: Trebuie să ne asociem metodelor medicinei științifice sau, dimpotrivă, să evităm să participăm la ele?
Pusă în acest fel, întrebarea este de o extremă importanță. Aveți deplină dreptate, și nu vreau să vorbesc despre particularitățile Domnișoarei X, ci să caracterizez o consecință ineluctabilă a formei pe care o au studiile actuale. Niște studii medicale conforme cu natura nu ar duce la studiul stărilor patologice sau al metodei terapeutice fără ca să existe voința de a vindeca. Cea mai mare parte din ceea ce învață astăzi un student în medicină – trebuie să o spunem – nu are absolut nimic de-a face cu vindecarea și nu este altceva decât o supraîncărcare a memoriei cu noțiunile cele mai imposibile. Este ca și cum am cere unui sculptor să înceapă prin a învăța proprietățile fizice și chimice ale marmurei sau ale lemnului. Acestea nu îl privesc. Câte lucruri nu sunt profesate în tratate și practicate în clinică și care nu au nimic de-a face cu medicina! De îndată ce treceți de la descrierea simptomelor fizice la corpul eteric, aproape tot ceea ce se află în tratate își pierde importanța. Căci abordarea corpului eteric vă dă o cu totul altă orientare în legătură cu organele. De îndată ce treceți de la corpul fizic la corpul eteric, nu mai puteți să o scoateți la capăt doar cu intelectul. Când învățați să sculptați, mai mult îndemânarea mâinii, simțul spațiului, sunt lucrurile de care aveți nevoie. Veți învăța mult mai mult despre corpul astral dacă îi veți aplica noțiunile muzicale. Modul în care este structurat organismul pe baza corpului astral o să vă aducă o bogăție de cunoștințe. Omul care trece la acțiune este construit, în realitate, ca o gamă muzicală. Aici, în spate, în această direcție, debutează prima, se trece apoi la secundă, pe urmă, cu antebrațul, la terță. Și veți găsi două terțe, așa cum sunt și două oase. În acest fel vi se revelează niște orizonturi absolut noi, care se deschid asupra unei adevărate cunoașteri umane, iar învățământul medical ar trebui să fie foarte diferit de ceea ce este el astăzi. Acest învățământ, așa cum reiese din ceea ce a spus Domnișoara X, este consecința nihilismului terapeutic, nu doar cel al Școlii medicale de la Viena, căci nihilismul s-a infiltrat peste tot. Și trebuie să mărturisesc că printre medicii, profesorii și cei care predau discipline științifice, existau cel puțin niște oameni serioși; ei erau oameni de știință în „miopia” lor, dar exista, totuși, o anumită seriozitate. Dar cu aceia care predau terapeutica, seriozitatea ia sfârșit, nu mai cred nici ei înșiși în ceea ce predau. Acolo unde lucrurile ar trebui să devină cu adevărat serioase, atunci când este abordată terapeutica, seriozitatea încetează. De unde poate atunci să ia naștere voința de a vindeca? Din ciclul de studii medicale, dacă el s-ar desfășura așa cum l-am schițat în continuarea Cursului de Crăciun, în ordinea indicată. Dar acesta este absolut diferit de modul în care se procedează astăzi, incapabil să se deschidă asupra unei științe a remediului. Medicul practician care a părăsit universitatea este constrâns să dobândească foarte greu o asemenea experiență. Acest lucru nu este atât de ușor, căci tot ceea ce ne încarcă mintea nu e doar inutil, ci e chiar dăunător. El este incapabil să sesizeze adevăratul proces patologic, căci are în cap tot felul de lucruri. Acesta este unul din aspectele problemei.
Iată un altul: Dvs. formați un grup de tineri medici. Dvs. nu vreți să fiți doar niște medici adevărați pe plan spiritual, v-ar fi mult mai ușor dacă vi s-ar spune: „Abandonați-vă studiile medicale, nu veți găsi nicăieri o facultate capabilă să vă predea medicina, veniți aici și învățați ce este necesar.” Acesta ar fi un mod radical de a ne exprima. Dar ce ar face atunci tânărul medic? Lumea l-ar respinge, nu l-ar recunoaște ca medic. Nu vă rămâne altceva de făcut: trebuie să suportați întreaga încercare și veți vindeca prin ceea ce vi se va preda la Goetheanum. Dar trebuie, înainte de toate, să urmați, în ciuda faptului că vă repugnă, studiile oficiale; nu e posibil să faceți altfel. Acesta este celălalt aspect al problemei. Dar atunci, dacă sunteți numeroși cei care ați urmat aceste studii, și care știți cum nu trebuie să stea lucrurile, veți deveni, datorită acestei încercări, veritabilii pionieri ai unei noi forme obiective de studii medicale în lume, nu niște magnetizatori sau vraci, care, și ei, denigrează universitatea. Trebuie să năzuiți să treziți o opinie generală și oficială asupra stării de lucruri actuale.
Dvs. știți prea bine, nu sunteți singurul care să vorbiți așa cum ați vorbit. Mulți medici gândesc ca dvs., dar le lipsește tocmai ceea ce se oferă aici. Dacă judeci puțin, poți, ca medic, să critici studiile medicale oficiale; le-ai urmat și știi ce le lipsește. Dar acest fapt nu devine eficace decât atunci când ești capabil să propui o soluție de înlocuire. Aceasta este cealaltă față a problemei. Astfel, nu luați tot ce v-am spus ca pe o incitare să vă abandonați studiile. Oricât de dureroasă ar fi ea, încercarea trebuie să fie suportată. O ameliorare treptată a condițiilor nu e posibilă decât printr-o cunoaștere a ceea ce nu trebuie să fie.
Sunt multe de făcut în acest sens. Cred că v-am povestit deja: Un grup de medici din Zürich mi-a cerut o conferință. La aceasta participa un profesor de ginecologie. Mi-am dat seama că venise cu ideea să asculte aceste „tâmpenii”, ca să le poată denigra în cunoștință de cauză. El era foarte bucuros la ideea de a-și bate joc de aceste tâmpenii. Dar atitudinea lui a devenit din ce în ce mai ciudată. Îi era extrem de neplăcut să constate că nu era vorba de tâmpenii, că nu putea spune: „E o absurditate.” Acest lucru m-a amuzat mult. M-am adresat lui: „Domnule Profesor, ați avut o impresie ciudată.” Atunci, el a spus: „Da, sunt lucruri despre care nu se poate vorbi, punctul de vedere diferă.” Este un pas înainte acela de a fi adus oamenii să spună că punctul de vedere diferă. Ce a obținut, așadar, medicina neoficială, dominată de la înălțimea ei de medicina științifică? Știu că profanii au realizat progrese importante; dar asta nu înseamnă nimic. Comanda automată a mașinii cu abur a fost inventată de un băiat pentru că se plictisea. Nu putem spune despre el că era un constructor de mașini pentru că a făcut această descoperire. Cei care, în prezent, critică cel mai mult medicina oficială, nu sunt autorizați să o facă, deoarece ei vorbesc despre ceea ce nu cunosc. Trebuie mai întâi să dobândiți aceste cunoștințe pentru a nu confunda ceea ce aduce medicinei antroposofia cu ceea ce există deja. Când vor fi dobândite aceste cunoștințe, când acest lucru va fi luat în serios, prin faptul că susținătorii lui vor dovedi seriozitate, atunci va fi făcut un mare pas.
Dragi prieteni, aș vrea ca aceasta să vă stea la inimă. Aș dori ca învățământul esoteric care v-a fost oferit să vă înflăcăreze și să vă facă capabili să acționați în lume, să dezvoltați o adevărată voință de a vindeca. Nu ar trebui să fie vorba de a vă izola în turnul de fildeș; trebuie să vă angajați pentru progresul medicinei, tot așa cum dascălii trebuie să se angajeze pentru progresul pedagogiei.
Nu pot să caracterizez în detaliu majoritatea elementelor care fac obiectul studiilor medicale actuale, perfect inutile pentru înțelegerea raporturilor dintre omul sănătos și cel bolnav. Veți ajunge la aceasta studiind ce vi se oferă în diferitele mele cursuri și cicluri de conferințe. Este întru câtva ca și cum, la nașterea unui copil, s-ar pune întrebarea: „E posibil să-l hrănim înainte de a-i fi dat vreo idee despre substanțele alimentare?” Așa se întâmplă în multe domenii – nu vorbesc de cel fizic, ci de cel spiritual –, ai intuiția necesară pentru înțelegerea procesului. Adesea este mai util pentru un bun diagnostic decât metoda clasică de diagnostic și permite adesea, la un bolnav, să se ajungă până la cauza primară, care poate fi foarte îndepărtată. Astăzi sunteți învățați să recunoașteți starea de sănătate sau de boală a pacientului în momentul în care îl consultați; există niște metode pentru aceasta. Dar modul de a gândi care să vă conducă să spuneți bolnavului: „Ați fost victima cutărui sau cutărui lucru acum cincizeci de ani, aici se află originea bolii dvs.”, acest mod de a gândi lipsește și sunteți reduși la afirmațiile bolnavului, care pot fi puse la îndoială. Tocmai această cauză primară este cauza exterioară, cea care vine din afară. Un medic din Kristania (Oslo) mi-a prezentat un bolnav de 50 de ani, atins de tot felul de erupții ușor de diagnosticat, dar nici o terapie nu avea efect. Este un exemplu dintre sute altele; dacă vrem să acționăm, trebuie să știm, înainte de toate, de unde provine afecțiunea. Acest lucru nu era greu de aflat. Am descoperit că în urmă cu vreo treizeci – treizeci și cinci de ani, acest om fusese victima unei otrăviri. El mi-a răspuns: „Iată ceva ce nu m-a întrebat nimeni niciodată! Eram la școală; alături de clasa noastră se afla laboratorul de chimie, unde am văzut un pahar plin cu lichid; mi-era sete și l-am băut. Am fost teribil de otrăvit, căci era acid clorhidric.” Este foarte important să o știm. Acest fapt ne îndepărtează de momentul prezent. Astfel, într-un caz de isterie, trebuie să știm dacă persoana nu a suferit un șoc, riscând să se înece. Sunt fapte de care trebuie să ținem seama și o facem, evident, atunci când participăm la ceea ce simt cei pe care vrem să-i vindecăm. Orice medicină trebuie să se întemeieze pe această compasiune. Dacă această compasiune lipsește, faptele cele mai importante vă scapă. Este lucrul de care trebuie să țineți seama în această direcție.
Aveți intenția de a fi prezentă și mâine? În acest caz, ne vom continua cercetările. Aș vrea să vă dau, în vederea unor considerații ulterioare, câteva rânduri care pot deveni obiectul unei meditații centrale în direcția pe care am inaugurat-o ieri. Pentru moment, nu le voi explica, explicația va veni mâine. Fiind neîncetat atenți la aceste rânduri, veți ajunge să descoperiți ce au încorporat omului, pe de-o parte, forțele pământești, pe de altă parte, cele provenind din Cosmos, cele de la periferia Pământului. Dacă, observând structura unui ochi, vă întrebați: „Cum a fost el format din Cosmos?” sau, în cazul plămânului: „Cum a fost el modelat pe baza forțelor periferice, pe baza a ceea ce se mișcă în felul planetelor, chiar în elementul aerian și apos? În ce constă ceea ce structurează organele metabolice în relație cu Pământul?” – dacă vă puneți aceste întrebări fără a fi descumpăniți și dacă meditați rândurile ce urmează, veți învăța să citiți clar în om.
Tabla 12
