Dragii mei prieteni! Ați văzut ce necesar este să apropiem starea maladivă de viața și trăirea spirituală a omului, iar înțelegerea care trebuie adusă în întâmpinarea stării de boală, tocmai din cele două direcții care întră în primul rând în discuție pentru o medicină pastorală, poate veni, propriu-zis, numai de la un asemenea mod de a privi lucrurile. De aceea, astăzi ne propunem să studiem încă o dată starea de boală în legătură cu viața spirituală, din acel punct de vedere care poate aduce cea mai multă lumină asupra esenței stării de boală.
Noi, ca oameni, trăim alternativ în cele două stări, starea de veghe și starea de somn. Știți deja cu toții ce trebuie să spunem, în general, despre aceste lucruri, drept conținut al concepției noastre despre lume.
Astăzi vom examina mai precis ce se petrece, de fapt, în om în timpul somnului. Avem propriul corp fizic, propriul corp eteric. Avem propriul corp astral și propriul Eu. Să ne îndreptăm privirea mai întâi asupra corpurilor fizic și eteric: știm că acolo, în interior, în virtutea a ceea ce sunt ele, acest corp fizic și acest corp eteric, au loc anumite procese, procese care de la adormire până la trezire sunt independente de influențele corpului astral și ale Eului. Într-o organizare cum este aceea a omului, noi avem de-a face cu niște procese care, în primă instanță, nu sunt, de fapt, deloc adaptate, așa cum trebuie să se desfășoare ele, organizării umane. În corpul fizic avem de-a face cu niște procese fizice. Procese fizice au loc afară, în regnul mineral. Ele sunt adaptate acestui regn. Ele nu sunt adaptate totalității formei umane în calitate de corp fizic. Și totuși, corpul fizic al omului este dăruit, ca să spunem așa, de la adormire până la trezire, proceselor fizice, așa cum regnul mineral este dăruit proceselor fizice. Trebuie să fim atenți la această contradicție care se manifestă în om tocmai în timpul somnului. Corpul fizic trebuie să fie o lume de forțe și substanțe acționând fizic, dar, de fapt, el nu poate fi așa ceva. Tocmai aceasta este cauza pentru care în timpul somnului în corpul fizic uman au loc niște procese care, dacă nu sunt din nou compensate, conduc la boală.
Dacă rostim afirmații generale cum este aceasta: că somnul ne face sănătoși, atunci, bineînțeles, într-un anumit sens, aceste afirmații sunt juste, dar ele sunt juste numai sub anumite premise și nu e voie să ne împiedice să privim lucrurile, fără prejudecată, așa cum sunt ele. Procesele fizice din corpul fizic al omului pot fi benefice pentru om numai dacă în acest corp fizic sunt cufundate Eul și organizarea astrală, ceea ce se întâmplă din nou o dată cu trezirea, și acest lucru trebuie să se petreacă în așa fel încât această stare de veghe să fie întreruptă în permanență de starea de somn, pentru că prin această stare de somn începe deconstrucția din omul fizic, care este mereu prezentă în om și care trebuie să existe, pentru ca să se poată desfășura în om viața sufletească, viața spirituală. Căci de procesele constructive nu se leagă nici o viață spirituală, ci numai de procesele de deconstrucție. Așadar, prin somn trebuie să se execute atât de multe procese de degradare, încât starea de veghe să se poată desfășura conform cu această cantitate de procese de degradare, de la trezire până la adormire. Dacă, printr-un somn nesănătos, se dezvoltă o cantitate mai mare de procese de degradare, în organismul uman rămâne un rest de procese de degradare. Atunci în aceste procese de degradare avem cauza internă a bolii.
Dacă ne extindem observația și asupra corpului eteric, rezultă pentru corpul eteric că el nu poate desfășura în timpul somnului decât procese asemănătoare proceselor care au loc de obicei în regnul vegetal. Când corpul astral și Eul sunt cufundate în acest corp eteric, aceste procese sunt aduse la un nivel mai înalt. Dar când au loc de la adormire până la trezire, ele se desfășoară ca în regnul vegetal, așadar, iarăși, ele nu sunt adaptate organismului uman, ci pretind o compensare din partea corpului astral și a Eului. Dacă rămâne un rest nefolosit, avem, din nou, cauze aducătoare de boală. Astfel că putem spune: Somnul ne poate învăța cum iau naștere în organismul uman cauzele bolii, căci aceste cauze sunt, de fapt, procesele normale ale somnului, care constituie, totodată, baza vieții spiritual-sufletești a omului. Și aceasta este taina lumii, că pretutindeni unde pătrundem în realitate lucrurile merg în două direcții. Pe de o parte, în starea de somn a corpurilor fizic și eteric avem baza evoluției spirituale a omului, pe de altă parte, exact aceleași procese constituie cauza îmbolnăvirii. Prin aceasta, îmbolnăvirea a fost adusă iarăși în mod nemijlocit în sânul evoluției spirituale, și noi putem spune: Dacă studiem ceea ce acționează în corpurile fizic și eteric ale omului, noi avem în somn, propriu-zis, baza patologiei.
Ei bine, să studiem din acest punct de vedere un om care în timpul stării de veghe nu se cufundă suficient de mult în corpurile sale fizic și eteric, ceea ce am constatat la debilii mintal, la psihopați. Atunci sufletesc-spiritualul unui asemenea om se cufundă în niște procese de boală, trăiește în niște procese de boală, și pe acest adevăr trebuie să punem un accent deosebit, pe faptul că psihopații și așa-numiții bolnavi mintal își petrec, de fapt, existența lor interioară în compania unor cauze aducătoare de boală. Vedeți dvs., asemenea lucruri trebuie să fie privite cu exactitate.
Dar să trecem la studierea lumii exterioare. Să examinăm în mod absolut schematic corpul fizic al omului (tabla 10, stânga) și să cercetăm lumea minerală exterioară care ține de acesta, tot în mod schematic; vom avea în timpul somnului acolo, în interior, niște procese în corpul fizic uman din care Eul a ieșit afară. Ele se desfășoară de la sine, fără un motor interior activ. Dar acest Eu se află peste tot acolo unde se desfășoară procesele minerale. Căci aici, în aceste procese, se află ceea ce putem numi Eul cosmic. Pe de o parte, avem, așadar, în procesele corpului fizic-uman, ceva lipsit de egoitate, o sumă de procese lipsite de Eu, cărora le lipsește Eul. Avem afară, în ambianța omului, suma proceselor minerale și a substanțelor minerale impregnate cu Eu, adică impregnate cu toate acele ierarhii care sunt identice cu Eul. Substanța minerală are Eul.
Tabla 10Să presupunem, de aceea, că observăm în corpul fizic al omului un proces care nu trebuie să fie acolo, care e proces de boală. Îi lipsește Eul. Cum putem proceda, dacă vrem să-l vindecăm? Putem face acest lucru dacă vom căuta afară, în ambianța minerală, ceea ce-i lipsește din direcția Eului, ceea ce e un surplus de somn în el, ceea ce și în timpul stării de veghe continuă să fie somn în el. Avem atunci remediul. Dacă îi administrați omului acest remediu, există aici afinitatea cu organul respectiv; ceea ce îi lipsește organului bolnav, forța Eului, îi revine astfel organului bolnav. Vedeți dvs., acesta este procesul care stă la baza întregii noastre căutări a remediilor în ambianța naturii anorganice pentru corpul fizic al bolnavului. Trebuie să găsim lucrul corespunzător, care are forța Eului, și atunci el va acționa vindecător. Trecerea de la patologie la terapie se bazează, așadar, pe o sesizare a legăturilor dintre procesele corpului fizic uman și procesele lumii exterioare minerale, pe de o parte, dar și dintre corpul eteric uman și lumea exterioară care acționează în vegetale, în plante. Exact așa stau lucrurile. Dacă observăm că în corpul eteric proliferează ceva din cauza corpului eteric însuși, dacă observăm: aici corpului eteric îi lipsește influența respectivă a corpului astral; atunci trebuie să căutăm afară undeva în regnul vegetal și vom găsi remediul corespunzător. Acesta este factorul după care ne putem orienta.
De aici vedeți că trebuie să cunoaștem spiritul naturii, spiritul din regnurile mineral și vegetal în cel mai larg cuprins al Universului. Trebuie să cunoaștem spiritul, nu substanța, pentru că, în realitate, omul trebuie vindecat cu ajutorul spiritului naturii minerale și vegetale. Numai că dvs. aveți substanța în acea stare în care nu e stăpânită în mod just din punct de vedere spiritual, dar ea are spiritul. Și cel care vrea să vindece fără a cunoaște spiritul pietrelor și al plantelor nu poate decât să bâjbâie în întuneric conform indicațiilor tradiționale, poate doar încerca dacă un remediu sau altul dă rezultate, pentru că nu va ști niciodată unde își are sediul spiritul, într-un mineral sau altul, sau cum este spiritul situat în acesta, astfel că a fi vindecător presupune de la bun început o concepție spirituală despre lume, și cea mai mare anomalie a epocii noastre constă, cu siguranță, în faptul că tocmai în medicină domnește această groaznică boală a materialismului. Căci în medicină materialismul este o adevărată boală. Această stare de orbire înseamnă a adormi și a crea substanțe sufletești dăunătoare în știință și ea ar trebui, de fapt, să fie vindecată. Putem spune, desigur: cel mai bolnav [Nota 10] om al epocii noastre nu este acela care a fost considerat așa de populația europeană a secolului 19-lea, turcul, ci ființa cea mai bolnavă a epocii noastre este medicul. Este un adevăr pe care medicii trebuie să-l cunoască și cel mult teologii, dar aspectul esoteric constă în faptul că problema rămâne în sânul cercului căruia i-a fost destăinuită.
Ei bine, să privim lucrurile și mai exact. Există oameni care nu sunt psihopați sau nebuni în sensul în care am fi îndreptățiți să vorbim de psihopatie sau nebunie, dar care, totuși, potrivit cu expunerile din ultimele zile, se cufundă atât de mult în corpurile lor fizic și eteric, încât ei intră într-o anumită unire, într-o unire vizbilă cu stările maladive, cu procesele maladive. Ajungem la acei somnambuli, a căror existență nu e deloc superstiție, fenomen care a fost adeseori descris în lume, pe care orice inițiat îl cunoștea bine, ajungem la acei somnambuli care, în starea lor somnambulică, fac niște descrieri ale bolilor lor. Ei se cufundă în corpurile lor fizic și eteric. În timp ce omul normal obișnuit se unește cu corpurile fizic și eteric în așa fel încât, dacă vrem să ne exprimăm în mod pedant-științific, putem spune: în timpul stării de veghe, Eul și corpul astral intră într-o legătură cu corpurile fizic și eteric, care, în calitatea ei de legătură, este corespunzător saturată –, la un asemenea om bolnav putem spune: Eul și corpul astral nu intră în corpurile eteric și fizic, în sens figurat, potrivit cu numărul greutății atomice, din corpul astral și din Eu rămâne un rest care nu se cufundă în întregime, dar care atunci percepe. Numai acea parte din Eu și din corpul astral care nu se cufundă în corpul eteric și în corpul fizic poate percepe. Dacă în interiorul omului există un rest superfluu din corpul astral și din Eu, atunci omul percepe în mod interior. Somnambulii își descriu boala. Dar oare cum se poate așa ceva? Există o altă stare, pe care v-am descris-o, de asemenea, în anumite cazuri, când starea normală e întreruptă în direcția somnului. Dacă, în timp ce Eul și corpul astral sunt afară din corpurile fizic și eteric, dacă atunci în acest Eu și în acest corp astral se petrec niște lucruri care nu își au locul în spiritual-sufletesc, așa cum celelalte lucruri descrise nu își au locul în fizic-eteric, dacă Eul și corpul astral trăiesc prea mult spiritual în timpul somnului, așa cum, de altfel, corpul fizic și eteric pot trăi prea mult din natură, atunci ia naștere acea clarvedere învecinată cu patologicul. Omul introduce atunci în somn o anumită forță de a percepe spiritualul. El duce apoi și în starea de veghe niște imagini-amintiri ale acestei percepții spirituale, dar această percepție spirituală, care se manifestă aici în mod anormal între adormire și trezire, se revarsă mai ales în vise. Apare în vise vii, și atunci observăm iarăși ceea ce orice inițiat știe bine: aceste vise, dacă sunt privite în mod just, conțin următorul lucru.
Presupuneți că bolnavul, bolnavul fizic, are predispoziția pe care v-am descris-o. El se cufundă cu spiritual-sufletescul său în corpurile fizic și eteric. Atunci el trăiește boala în așa fel încât o descrie în starea somnambulică. El trăiește procesul prea puternic de degradare care are loc în corpurile fizic și eteric, el trăiește un fel de proces regresiv al naturii în corpul său fizic și în corpul său eteric. Să presupunem acum că el se află afară cu corpul său astral și cu Eul. Atunci el are trăiri în elementul spiritual al naturii exterioare. Să presupunem că percepem aici, înăuntru, un organ bolnav (tabla 10, mijloc), care e bolnav prin faptul că dă expresie în mod maladiv unui anumit proces exterior. Acest lucru e trăit în starea somnambulică. Atunci este descris procesul interior. Dacă omul se află în starea opusă polar, dacă somnambulismul acționează în sânul Eului și al corpului său astral când acestea se află mai mult în afara corpului fizic și a corpului eteric, dacă ceea ce trăiește omul sub influența proceselor elementar-spirituale ale naturii trece în vise, atunci omul trăiește spiritualul mineralelor, trăiește spiritul respectiv al mineralului; și ce visează el? El visează remediul care îl poate vindeca. Vedeți dvs., aici aveți contextul pentru multe vieți de somnambul. Somnambulul alternează între două stări, pe care le-am caracterizat. Într-una din stări el își visează boala, în cealaltă stare își visează remediul, și în fața noastră stă felul cum erau căutate, în general, în cadrul vechilor Misterii, patologia și terapia.
Pe atunci nu se experimenta ca în zilele noastre. Pe atunci, oamenii erau aduși în templu și transpuși, de acei preoți ai templului care aveau pregătirea corespunzătoare, într-un fel de stare somnambulică, și această stare era dusă până la momentul în care bolnavul își descria procesul maladiv. Apoi era provocat somnambulismul polar opus, preotul din templu avea visul care conținea terapia. Acesta era modul de consultație din cadrul vechilor Misterii, care duce de la patologie la terapie. În acest fel era dezvoltată în vremurile vechi arta vindecării, ea era dezvoltată prin faptul că se ajungea la antropologie prin studierea directă a omului, prin vechile forme ale metodelor de cercetare.
Noi nu trebuie să ajungem la aceste metode, ci la acele metode în cadrul cărora, prin trăire imaginativă, ajungem imediat în situația de a urmări procesul bolii, în cadrul cărora, prin metoda intuitivă, care ne scoate din om, nu ne duce în interiorul omului, trăim procesul însănătoșirii. Ceea ce în vremuri vechi era un fel de experiment, va trebui să devină tocmai în acest domeniu o observație pătrunzătoare. Vedeți unde se află, propriu-zis, elementul orientativ. Știința fizică exterioară, care în vremurile vechi era o știință a purei observații, a trecut la experiment, a înlocuit tot mai mult și mai mult observația pură prin experiment. Aici ea are dreptate. Dar știința vindecării a imitat-o, și aici nu avea dreptate. Știința vindecării executa mai demult asupra omului, prin cercetările de la templu, experimentul. Noi trebuie să găsim trecerea de la acest experiment la o observație atentă a vieții pătrunsă de spirit, fecundată prin știință. Căci cel care studiază viața poate sesiza boala pretutindeni. În cea mai simplă manifestare a vieții cotidiene, care deviază numai puțin de la așa-numitul aspect normal, se ascunde adeseori un fenomen care, dacă îl studiem în mod just, poate duce la cunoașterea unor complicate procese de boală, numai să vedem lucrurile în contextul just.
Dar acest lucru conduce la faptul că medicul trebuie să devină, propriu-zis, din ce în ce mai mult adevăratul practician, să parcurgă din nou drumul invers față de cel pe care l-a parcurs evoluția epocii moderne sub influența materialismului. Medicul a devenit treptat un savant, și acest lucru nu are nici un sens. Medicul are sens numai dacă poate folosi mereu legile naturii într-o mobilitate vie, nu dacă le cunoaște numai în sens abstract. Prin cunoașterea lor în sensul abstract al cuvântului nu se ajunge încă la folosirea legilor naturii. Aveți aici problema privită dintr-o direcție. Ei bine, priviți-o acum din cealaltă direcție.
Priviți-o din cealaltă direcție, din direcția din care trebuie să o privească preotul, spunându-vă că misunea preotului constă în a-l conduce pe om spre tot ceea ce îi poate ajuta Eul și corpul astral să se cufunde, într-un fel, în lumea spirituală, spre tot ceea ce, așadar, îl face pe om om să fie părtaș la lumea spirituală. Dacă medicul trebuie să privească în mod spiritual în ființa umană, să caute pe cale spirituală procesele patologice – ce ar trebui să caute preotul? Preotul ar trebui să caute în ceea ce îl conduce pe om în lumea spirituală, în iubirea pentru lumea spirituală, în pătrunderea lui cu lumea spirituală, așa cum se prezintă toate acestea în viața normală, el va trebui să caute să perceapă tot ceea ce manifestă sufletul uman, în cadrul fenomenelor normale și anormale, în acest domeniu. Să urmărim acum pentru el procesul invers pe care a trebuit să-l urmărim în cazul medicului. În cazul medicului, noi am spus: Ei bine, dacă el îl face pe somnambul să descrie organul bolnav, atunci acesta descrie, pe baza visului, remediul.
Să luăm din nou în considerare preotul, așa cum era el în cadrul vechilor Misterii. Pe acesta nu-l interesa, în realitate, numai găsirea remediului, deși îl interesa, în primul rând, pentru că era în primul rând un prieten al oamenilor, vindecarea. Dar el nu se oprea la vindecare, pe el îl mai interesa și cu totul altceva. Pe el îl interesa următorul lucru. El vedea că somnambulul observa în vis remediul prin faptul că Eul și corpul său astral se aflau în lumea spirituală. Ei bine, prin contemplare, el percepea această pătrundere în lumea spirituală, această pătrundere a sufletului în lumea spirituală, și urmărea revenirea în trup. Ce găsea el aici? El se găsea iarăși pe drumul spre organele bolnave, bineînțeles, dar acum el știa, din ceea ce percepuse afară, cum acționează în acest organ corpul astral și Eul în stare de sănătate. Prin faptul că se întorcea la organul bolnav, el știa cum funcționa acesta în stare de sănătate. Consecința acestui fapt era: acum el percepea cum se integrează în mod normal, pe baza puterilor divin-spirituale, corpul astral și Eul în organism, cum sunt situate ele acolo, în interior. El învăța să le cunoască, prin intermediul viselor, în starea lor de sănătate, în ființa spirituală a lumii, și avea viziunea felului în care se comportă ele, pe de altă parte, atunci când se cufundă în organism. El obținea relația interioară a omului cu lumea spirituală.
Acesta este modul de a gândi și de a simți cu care preotul poate însoți sacramentul, în care el reintroduce lumea spirituală, căci lumea spirituală e unită cu sacramentul, prin instituția cultului. Cultul unește spiritualul cu substanța fizică tocmai în virtutea înțelegerii interioare a felului în care spiritualul se află în legătură cu materia. Ființialitate fizică spiritualizată este recondusă în om și în om e stabilită legătura care, în cadrul corpului fizic și al corpului eteric, îi unește corpul astral și Eul cu existența divin-spirituală a lumii. Totul depinde, în această privință, de faptul că preoțimea privește sacramentalismul cu o asemenea atitudine interioară sau nu. Totul e ca noi să ne pătrundem de astfel de lucruri cum sunt legătura dintre trăirea în corp și trăirea în afara corpului, misterele patologiei prin observarea corpului părăsit, misterul terapiei prin observarea vieții anormale, a vieții în lumea spirituală, respectiv și a perceperii normale în lumea spirituală. Ceea ce a fost cunoscut în vremurile vechi, prin intermediul unor ființe somnambulice eminente, în cadrul misterelor templelor, trebuie să fie redescoperit prin faptul că omul dezvoltă în sine însuși cunoștințe spirituale și observă din nou conexiunile. În acest domeniu, experimentul trebuie să se reverse în observație.
Ei bine, este important, desigur, ca acei medici și preoți care sunt situați pe solul mișcării antroposofice să fie uniți în cunoașterea unor asemenea fapte. Acesta este lucrul care ne unește cu adevărat, care ne pătrunde cu o cunoaștere diferită față de cunoașterea pe care o au ceilalți. În schimb, toate deciziile de a forma o uniune sau o asociație sau un grup, sunt abstracțiuni. Adevăratul element care unește este o anumită cunoaștere. Cei care posedă această cunoaștere, sunt uniți între ei și ar trebui să se simtă uniți. Legătura exterioară e menită să fie expresia acestei legături interioare, create prin această cunoaștere. În această privință, epoca noastră suferă de multe deficiențe.
Reflectați numai la faptul că, atunci când, în zilele noastre, se vorbește adeseori, cu cele mai bune intenții din lume, în cadrul unei întruniri de tineret, de exemplu, deși recunosc întru totul străduințele acesteia – e extraordinar de greu, când, gândind-te la lucrurile concrete care ar trebui să umple sufletul, ești întâmpinat imediat cu replica: Primul lucru, cel mai important lucru, e să ne unim! – De unit ne-am tot unit în ultimele decenii, la infinit. Ne-am unit, dar niciodată nu am observat că, dacă înșiruim astfel: 0 0 0 0 0 0 0 0 și așa mai departe, iese ceva. O conștiență neîmplinită, asociată cu o altă conștiență care și ea e neîmplinită, asociată cu o a treia conștiență care, la rândul ei, e tot neîmplinită, nu dă nimic. În schimb, nu trebuie decât să presupunem, pur și simplu, împlinirea, punând în fața tuturor zero-urilor un unu (1), și atunci avem ceva. Trebuie să fie nu un om, ci împlinirea, atunci avem ceva. Numai că, lucru curios, aceasta presupune că deja împlinirea constituie ceva, ceva care nici nu e om, că, de fapt, cunoașterea în sine este ființială. La aceste lucruri ar trebui să reflecteze oamenii în epoca noastră, când mulți sunt mult prea comozi pentru a căuta concretul, și de aceea vor mereu să unească niște abstracțiuni. Unirea este bună, dar vine de la sine dacă avem elementul concret.
Ei bine, și acesta este un aspect pe care poate că ar trebui să-l înțeleagă, ca fiind de cea mai mare importanță, cei care acționează ca medici și ca preoți în cadrul omenirii actuale. Căci putem spune, fără îndoială, că cele două lucruri pot fi observate astăzi pretutindeni. Eul și corpul astral al oamenilor nu găsesc, de fapt, cu toată starea de veghe, în modul adecvat, corpul fizic și corpul eteric. Celui care pătrunde lumea în devenirea ei, concepțiile din domeniul materialismului nu îi provoacă prea multă durere. Lăsați-i pe moniști și pe tot soiul de oameni să se certe între ei. Desigur, este un lucru imposibil, dar, de fapt, nu e cel mai dăunător în procesul evolutiv al omenirii. De aceea, dacă înțelegem acest proces evolutiv, nu ne vom amesteca de bună voie în disputele dintre concepțiile despre lume. Căci, la urma urmei, indiferent că unul spune una, altul alta: părerile sunt lucruri extrem de anemice în sufletul uman, nu acționează prea puternic asupra realităților. Părerile sunt ca niște baloane de săpun în cadrul realităților. Și dacă un asemenea balon de săpun plesnește lovindu-se de altul, dacă unul împrăștie stropi, dacă celălalt devine puțin mai mare sub influența ciocnirii, acest lucru nu are nici o importanță. Dar trebuie să ne gândim că, în realitate, nu devine materialist nici un om care stă în mod just cu Eul și corpul său astral în corpul său fizic și în cel eteric. A fi materialist înseamnă, așadar, într-un sens mai subtil, a fi bolnav. Și cu acest adevăr trebuie să ne pătrundem: a fi materialist înseamnă a fi bolnav. De aceea, nu e de mirare că ceilalți, ei bine, care stau așa cum trebuie în corpul lor fizic și în corpul eteric, când se întâlnesc cu acești materialiști bolnavi, dezvoltă polul opus, toate neclaritățile posibile ale spiritualismului.
Și aici ajungem pe un tărâm unde, pentru că lucrurile nu au loc în acele zone ale lumii care mai au legătură între ele, ci în acele zone ale lumii unde lumea e deja aruncată în haos și bucățile ei zac una lângă alta, ajungem pe tărâmul unde una nu mai e revelația de vindecare a celeilalte, ci amândouă merg în direcții diferite. Căci, atâta timp cât bolnavul vorbește despre procesele din organismul său intern, atâta vreme visele lui sunt în legătură cu forțele vindecătoare ale lumii exterioare, care corespund diferitelor organe bolnave. Dar cum omul, din cauza bolii materialismului, nu își mai descrie din interior organele bolnave, ci străpunge organismul în cealaltă direcție și vrea să descrie lumea exterioară, așa cum se întâmplă în cadrul materialismului, atunci acționează contrariul viselor, falsul spiritism, dar nu ca mijloc de vindecare, ci dimpotrivă, ca factor și mai puternic de boală.
Și astfel, noi vedem în zilele noastre, dacă privim întreaga medicină, care se raportează la om, și o comparăm cu ceea ce pe bună dreptate poate fi comparat cu ea: patologia culturii, terapia culturii, dacă privim aceste aspecte, constatăm că spiritismul, de exemplu, nu constituie deloc un remediu, ci corespunde, față de materialism, descrierii somnambulice a organelor interne. Dacă un proces – lucrurile stau exact așa – care ar trebui să cuprindă, propriu-zis, interiorul omului, își schimbă, la om, sensul și o ia spre lumea exterioară – putem observa asemenea procese patologice în cazul erupțiilor, când situația corespunde în mod exact celor spuse de mine –, atunci, pentru contemplare, însuși procesul observat în interior apare spre exterior nu ca un proces sănătos, ci ca deviere maladivă. De aceea, medicul ar trebui să știe, de fapt, că materialismul e erupția stării de boală, și așa ar trebui să fie privit materialismul din punct de vedere medical.
Atunci, pe baza unei asemenea viziuni medicale, se ivește, fără îndoială, puntea de legătură spre viziunea sacerdotală, care privește din cealaltă direcție, spre viziunea sacerdotală care privește în intimitatea fenomenelor sufletești maladive ale omului, pe care el și le formează pe baza nevoilor sale, pe baza vieții sale afective. Acesta e și cazul spiritismului. Și ajungem atunci să ne dăm seama că viața maladivă vrea să se insereze, în cel mai larg sens al cuvântului, în Univers, că tot ceea ce e bolnav în concepția despre lume prin însăși natura acestei concepții, în măsura în care se întemeiază pe voință, așadar, în măsura în care se manifestă, propriu-zis, prin faptă, că aceasta își transmite influențele în mod necesar asupra interiorului omului, îmbolnăvindu-l cu adevărat.
Ei bine, în epoca actuală de evoluție a omenirii lumea nu va putea vedea ceea ce în vremurile vechi se vedea clar datorită unor predispoziții diferite ale naturii umane, și anume faptul că ceea ce există ca direcție greșită a voinței, ca falsă concepție despre lume, ca falsă concepție despre viață, care, în sens vechi, erau desemnate drept „păcat”, lumea nu va vedea în mod nemijlocit cum acestea trec în procesul de îmbolnăvire a organismului, pentru că acest lucru nici nu se întâmplă în mod nemijlocit. Noi acordăm atenție acestui aspect numai în cazuri rarisime, numai în cazurile care se manifestă ca trepte intermediare între bolile care trebuie înțelese propriu-zis ca boli și păcat. Acestea, la rândul lor, trec în niște stări care doar se învecinează cu boala. Dar păcatul și boala propriu-zisă sunt atât de distanțate una de alta în actuala epocă de evoluție, încât sunt despărțite între ele de două încarnări. În epocile mai vechi de evoluție a omenirii, păcatul și boala puteau sta în legătură, drept cauză și efect, uneori în aceeași încarnare, ceea ce de-acuma, în procesul evoluției mai avansat al omenirii, e despărțit prin încarnări: păcatul și boala. Păcat într-una din încarnări, boală în cealaltă.
Aici începe domeniul preotului. Așadar, preotul nu mai are voie să spună, dacă păstrează numai tradițiile vremurilor vechi, că păcatul e cauza bolii. Dar dacă el ajunge la concepția despre viețile pământești repetate, atunci poate vorbi despre acest lucru, căci atunci el vorbește iarăși din adevăr. De aceea, multe din lucrurile pe care preoțimea le spune astăzi afară, în lume, în legătură cu aceste probleme nu mai e adevărat, pentru că nu mai corespunde faptelor. Aceste învățături își au originea în vremuri vechi, și astăzi nu mai există voința de a remodela aceste învățături potrivit cu cerințele epocii noastre. Noi trebuie să ne transpunem în toate acestea, și atunci va fi posibil să facem rodnice aceste expuneri de medicină pastorală în amândouă direcțiile.
Mă gândesc acum, pentru că, într-adevăr, pare de dorit ca prietenii să se poată organiza, mă gândesc acum să mai prezint mâine și poimâine două conferințe de medicină pastorală.
