Dragii mei prieteni! Ceea ce se uită mereu, în epoca noastră actuală, când e vorba de acțiunea și voința de a acționa pe baza lumii spirituale, este faptul că în orice activitate spirituală gândurile pe care omul le are și sentimentele sale pot fi active și creatoare. Ceea ce stă la baza acestui lucru a fost complet dat uitării în epoca gândirii materialiste și, în fond, omenirea actuală nu este deloc conștientă de acest fapt. De aceea, tocmai în acest domeniu se face un fel de abuz, un abuz care astăzi, în cadrul civilizației actuale a omenirii, domnește chiar într-o măsură destul de mare. Veți fi știind că de la tot felul de autorități sau altele de acest fel, cum se vor fi numind, emană tot felul de indicații despre felul cum poate fi dezvoltată forța gândirii, cum pot fi fortificate gândurile. Am spus: prin aceasta sunt răspândiți peste tot germenii a ceea ce mai demult era numit în cadrul vieții spirituale, și se mai numește și astăzi, „magie neagră”. Tocmai unor asemenea lucruri, care sunt cauze de boală sufletească și trupească, totodată, trebuie să le acorde atenție atât medicul, cât și preotul, el trebuie să fie atent la influența lor care pătrunde în cultură, în evoluția civilizației. Căci, dacă ești atent tocmai la asemenea lucruri, realizezi ceea ce este important atât pentru profilaxie, cât și pentru o mai bună cunoaștere a bolii și a fenomenelor de boală ale vieții sufletești umane. Prin asemenea indicații, se caută să i se imprime omului o forță care, de altfel, nu există în el, și se recurge adeseori la lucrurile cele mai impure. Există astăzi deja tot felul de indicații în această direcție, despre felul cum agenții comerciali pot ajunge să facă afaceri, și altele asemenea. În acest domeniu, astăzi se elaborează extraordinar de multe lucruri abuzive.
Dar oare ce se află la baza acestui fenomen? Aceste lucruri se vor înrăutăți în mod necesar, dacă nu va câștiga teren în această direcție o cunoaștere reală tocmai în domeniul medicinei și în domeniul teologiei. Căci gândirea oamenilor din epoca modernă, și anume gândirea științifică, s-a dezvoltat imens sub influența materialismului. Chiar dacă astăzi mulți își exprimă satisfacția în legătură cu faptul că materialismul se află deja în declin în știință, în legătură cu faptul că pretutindeni se încearcă lucruri care depășesc materialismul, ei bine, dragii mei prieteni, tocmai asupra celui care vede lucrurile în adâncul lor, acest lucru face o impresie mult mai neplăcută. Acești savanți care vor să depășească în manieră actuală materialismul, precum și acei teologi care vor să biruie materialismul în manieră actuală, aceștia sunt, de fapt, în ochii celui care vede în adâncul lucrurilor, mult mai periculoși decât materialiștii rigizi, care, treptat, prin absurditatea propriei cauze, fac cauza imposibilă. Dar acești propovăduitori flecari ai spiritualismului, ai idealismului, și ai altor lucruri de acest fel, nu fac decât să arunce praf în ochii oamenilor și în propriii lor ochi.
Căci ce se face, să spunem, în maniera lui Driesch [Nota 11] sau în alt fel, pentru a se putea susține ceva în legătură cu viața materiei? Sunt folosite exact aceleași gânduri pe care oamenii le-au folosit secole de-a rândul pentru a gândi numai aspectele materiale, care nici nu au vreo altă posibilitate de a gândi altceva decât aspectele materiale, exact aceleași gânduri sunt folosite pentru a se gândi ceva pretins spiritual. Aceste gânduri nu pot face absolut deloc așa ceva! Acest lucru e posibil numai dacă pătrunzi în domeniul adevăratei științe spirituale. De aceea ies la iveală asemenea lucruri bizare, care astăzi nici nu sunt observate. Un oarecare Driesch, care este foarte apreciat în mod oficial în lumea exterioară, dar în realitate îngrozitor de diletant, spune, de exemplu, că ar trebui să presupunem existența unor așa-numiți „psihoizi”. Ei da, dragii mei prieteni, dacă vreți să atribuiți unui lucru oarecare o asemănare, lucrul trebuie să existe undeva. Dar nu puteți vorbi de niște ființe asemănătoare maimuțelor, dacă nu există maimuțe. Nu puteți vorbi niciodată de psihoizi, dacă nu recunoașteți existența unui suflet în om! Palavre de acest fel trec astăzi drept știință veritabilă, care chiar tinde spre mai bine. Noi trebuie să vedem dincolo de aparența unor asemenea lucruri. Sunt apoi cei care se situează în sânul mișcării antroposofice cu o anumită cultură științifică, având ceva valoare pentru evoluția civilizației dacă nu se lasă orbiți de lumina rătăcitoare care licărește, ci dacă privesc în mod exact la ceea ce este cu adevărat necesar și util față cu materialismul.
De aceea trebuie, desigur, să întrebăm: Cum e posibil că din actuala pasivitate a gândirii să răsară din nou ceva activ, ceva creator? Cum trebuie să acționeze preoțimea și medicii, în așa fel încât în lucrările călăuzite din spirit, care vor să fie călăuzite din spirit, ale oamenilor, să se reverse ceva creator? Căci gândurile, mai ales cele care se dezvoltă în contact cu procesele materiale, lasă elementul creator afară, în materie, ele înseși rămân absolut pasive. Acesta este specificul lumii actuale de gândire, așa cum este ea aplicată pretutindeni în știință, faptul că este absolut pasivă, inertă, inactivă. Faptul că în gânduri nu există absolut nimic creator are legătură cu educația noastră cu totul cufundată în știința pasivă de astăzi. Omul este format, educat, în așa fel încât să nu ajungă cumva la vreun gând creator, căci există imediat teama că dacă ar ajunge la un gând creator, el n-ar constata realitatea obiectivă, ci ar adăuga ceva de la el. Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le sesizăm. Ei bine, dar cum se poate ajunge la gânduri creatoare? La gânduri creatoare se poate ajunge numai dacă dezvoltăm cu adevărat o cunoaștere a omului; căci omul nu poate fi cunoscut fără o activitate creatoare, fiindcă el, potrivit cu esența lui, e ceva creator. Dacă vrem să cunoaștem, trebuie să creăm din nou lucrul respectiv. Cu gândirea pozitivă putem cunoaște astăzi numai periferia omului, ființa lui interioară trebuie să o lăsăm în pace. Trebuie să sesizăm în mod real poziția omului în sânul întregii lumi. De aceea, astăzi noi vrem să aducem în fața sufletelor noastre, aș spune, un fel de țel care se află la capătul unei vaste perspective, dar care poate face ca gândurile să devină creatoare și care cuprinde cu adevărat în sine taina de a face ca gândurile să devină creatoare, acest lucru vrem să-l aducem în fața sufletelor noastre și să reluăm în considerațiile noastre unele lucruri pe care le știți deja din conferințele antroposofice generale.
Să ne imaginăm, dragii mei prieteni, în mod absolut schematic Universul, care, în devenirea lui, se mișcă, ei bine, sub forma unei circumferințe (tabla 11). Ne este îngăduit să ni-l imaginăm astfel în mod schematic, pentru că Universul în devenire reprezintă în timp un fel de repetare ritmică, firește, în linie ascendentă, în linie descendentă, în privința unor fenomene, dar pretutindeni găsim în Univers un fel de ritm zi-noapte, alte ritmuri, ritmuri mai mari, care se desfășoară între o eră glaciară și alta, și așa mai departe. Dacă ne oprim, în primă instanță, la acel ritm care pentru percepția umană este cel cu intervalele cele mai mari, ajungem la așa-numitul an platonic, care a jucat întotdeauna, în vremurile când felul de a considera lumea era mai bun decât astăzi, un rol deosebit de important în cadrul acestor concepții și în felul cum privea omul lumea.
Tabla 11Acest an platonic, ajungem la el prin faptul că observăm punctul răsăritului Soarelui în dimineața zilei când începe primăvara, la 21 martie. Atunci Soarele răsare într-un anumit punct al cerului. Putem vedea acest punct pe Cercul zodiacal, căci acest punct se notează de-a lungul tuturor epocilor, fiindcă el se schimbă cu câte puțin în fiecare an. Dacă anul trecut am observat punctul vernal în mod exact pe locul său de pe cer, potrivit cu poziția celorlalte stele, așadar, în anul 1923, și l-am observat iarăși în anul 1924, punctul unde răsare Soarele anul acesta nu e în același loc, ci mutat în direcția pe care o putem trasa unind printr-o linie constelația Taurului cu constelația Peștilor. Punctul vernal se deplasează în această direcție a Cercului zodiacal. Astfel că în fiecare an el se deplasează cu încă puțin. Acest lucru atrage atenția asupra faptului că în întreaga configurație a lumii stelare are loc cu fiecare an o deplasare, care poate fi înregistrată în acest fel. Dacă examinăm acum cum se prezintă suma acestor deplasări – puteți vedea când are loc o deplasare –, punctul e într-un an aici, în anul următor acolo și așa mai departe. O dată deplasarea ajunge până aici, o dată până aici, până când revine în același punct. Adică, după o anumită perioadă de timp, punctul vernal trebuie să se afle pe cer în același loc. A avut loc, așadar, o parcurgere a întregii traiectorii a Soarelui în raport cu punctul răsăritului. Dacă facem calculul, aflăm că aceasta se întâmplă în medie mereu la câte 25.920 de ani o dată. Am sesizat astfel un ritm care conține cel mai mare interval pe care omul îl poate percepe, în primă instanță: anul cosmic platonic, care durează aproximativ 25.920 ani de-ai noștri.
Așadar, privim afară, în depărtările cosmice, și ne izbim, aș spune, cu gândurile noastre, de ceva, un lucru de care cifrele pe care le dezvoltăm ricoșează. Ne izbim cu gândirea noastră de un fel de zid. Gândirea noastră nu poate trece, în primă instanță, de acest zid. Atunci trebuie să vină clarvederea, care poate trece dincolo. Dar, în primă instanță, gândirea nu trece dincolo. Orice evoluție se desfășoară în cadrul a ceea ce cuprind acești 25.920 de ani, și noi putem reprezenta foarte bine, dacă vrem, această întindere, care, firește, nu e delimitată de spațiu, ci de spațiu-timp, o putem reprezenta ca pe un fel de perete al unui uter cosmic. Ni-l reprezentăm, așadar, ca pe ceva care ne înconjoară drept cel mai vast spațiu cosmic (tabla 11, roșu-galben). Să trecem acum de la acest ritm care ne înconjoară în cel mai vast spațiu cosmic, drept ritmul care posedă în sine cele mai mari intervale pe care le avem, spre ceea ce ne apare la om, în primă instanță, ca un interval mai mic, respirația.
Vedeți dvs., noi trebuie să luăm din nou niște cifre aproximative, dacă luăm o respirație: optsprezece respirații pe minut, și socotim câte respirații sunt într-o zi, obținem la om 25.920 respirații pe zi.
Același ritm pe care l-am văzut afară, cu intervalele mari, îl avem în om, în microcosmos, cu intervalele cele mai mici. Așadar, omul trăiește într-un Univers pe care îl copiază în privința ritmului, care este însuși ritmul universal. Numai pentru om, nu pentru animal, căci tocmai în aceste cunoștințe mai subtile vedem cu adevărat deosebirea dintre om și animal. În ceea ce-l privește pe om, densitatea, natura corpului să fizic poate fi cunoscută numai dacă o punem în relație cu anul cosmic platonic. 25.920 de ani, în aceasta își are rădăcinile natura corpului nostru fizic. Citiți în cartea mea Știinţa ocultă în rezumat ce perioade mari de timp, determinate la început de altceva decât de timp-spațiu, a fost nevoie să fie acumulate de-a lungul metamorfozei Soare, Lună, Pământ, ce lucruri a fost nevoie să fie acumulate, nu în mod numeric-cantitativ, pentru a înțelege corpul fizic uman, așa cum este el astăzi, pe baza elementelor lui componente.
Dacă trecem apoi în mijloc, acolo unde avem cele 25.920 respirații (tabla 11), care îl situează pe om, ca să spunem așa, în centrul uterului cosmic, ajungem la Eu. Căci în aceste respirații, împreună cu ceea ce am spus despre respirația care merge spre omul de sus și devine mai subtilă transformându-se în așa-numita viață spirituală, în respirație avem expresia vieții umane individuale pe Pământ. Aici avem, așadar, Eul. Așa cum trebuie să sesizăm legătura corpului nostru fizic cu marile perioade de timp, cu anul cosmic platonic, tot astfel trebuie să sesizăm legătura dintre Eul nostru, pe care îl putem simți în fiecare neregularitate a respirației, cu ritmul nostru respirator.
Vedeți dvs., între aceste două lucruri se manifestă viața omului pe Pământ, viața omului se manifestă între respirație și anul cosmic. Prin respirație se reglementează tot ceea ce este important pentru Eu. Viața corpului nostru fizic se manifestă în acele procese colosale care sunt reglementate prin ritmul de 25.920 de ani. Legitățile din corpul fizic au legătură cu marele ritm al anului platonic, așa cum activitatea Eului are legătură cu ritmul respirației. Între acestea e situată viața umană, care, iarăși, e închisă pentru noi între corpul fizic, corpul eteric – corpul astral și Eu. Putem spune, dintr-un anumit punct de vedere, că viața omului pe Pământ este situată între corpul fizic, corpul eteric – corpul astral și Eu și, dintr-un alt punct de vedere, putem spune, privind viața umană din perspectiva divin-spirituală, că ea este situată între respirația unei zile și anul cosmic platonic. Prin aceasta, respirația unei zile constituie un întreg. Prin aceasta, respirația unei zile se află în strânsă legătură cu ceea ce e viața umană.
Ei bine, să studiem din această perspectivă cosmică ce se află între respirația umană, așadar, între urzirea și ființarea Eului, și procesul unui an cosmic platonic, adică viața și procesele de afară, din Macrocosmos. Vedeți dvs., cu ceea ce vrea să acționeze în organismul nostru respirator lucrurile stau în așa fel încât cu respirația de douăzeci și patru de ore a zilei, cu ceea ce se află aici, între această respirație și ritmul global al respirației, noi întâlnim de fiecare dată acel ritm care există ca ritm zi-noapte și care are legătură ființa Soarelui, cu felul în care se află el în relație cu Pământul. În răsăritul și apusul zilnic al Soarelui, în trecerea Soarelui peste bolta cerească, în întunecarea Soarelui din cauza Pământului, în acest circuit zilnic al Soarelui avem aspectul căruia îi ieșim în întâmpinare cu ritmul nostru respirator.
Dar prin aceasta ajungem la zi, la ziua de douăzeci și patru de ore, ajungem la ziua umană de douăzeci și patru de ore. Și acum să calculăm mai departe, cum ne transpunem noi, pornind de la respirație, în lume. Să calculăm cum ne transpunem în ceea ce întâlnim în ciclul zilnic al Macrocosmosului, așa cum suntem noi situați, în primă instanță, în sânul lui. Vedeți dvs., aici putem calcula: Avem o zi, luăm anul de 360 de zile, dacă vreți – lucrurile pot fi luate aproximativ –, atunci avem 360 de zile. Acum calculăm durata aproximativă a vieții umane de 72 de ani, vârsta patriarhală presupusă, și obținem 25.920 de zile. Avem o viață umană care și ea constituie un întreg în 72 de ani, care reprezintă un ritm, prin care se transpune în lume, care e același ritm cu ritmul anului solar platonic.
Noi ne transpunem cu ritmul nostru respirator în întreaga noastră viață umană, în așa fel încât o reglăm după ritmul de 25.920. Ajungem la ceea ce e situat în această viață umană așa cum e situată respirația în cadrul zilei. Ei bine, ce e situat în sânul celor 72 de ani, al celor 25.920 de zile, la fel cum e situată respirația, inspirația și expirația unui suflu respirator? Ce e situat astfel? Avem, în primul rând, inspirație și expirație. Prima fază a ritmului. Avem, în al doilea rând: în timpul zilei noi ne transpunem în viață, trăim în viață, de asemenea, ceva de 25.920 de ori. Ce anume? Somnul și veghea. Ajungem la al doilea aspect: somnul și veghea. Aceasta, starea alternativă dintre somn și veghe se repetă în cursul vieții umane de 25.920 de ori, la fel ca și inspirația și expirația de 25.920 de ori în cursul unei zile, în cursul unui circuit solar de o zi. Dar ia gândiți-vă, ce sunt atunci adormirea și trezirea, adormire – trezire, adormire – trezire? De fiecare dată când adormim, noi nu expirăm numai acid carbonic, ci expirăm, de asemenea, ca oameni fizici, corpul astral și Eul. La trezire le inspirăm din nou. Aceasta este o respirație mai lungă, care durează douăzeci și patru de ore, o zi. Este un al doilea fel de respirație, care se mișcă în același ritm. Avem, așadar, respirația cea mai mică, constând în inspirația și expirația obișnuită. Avem respirația mai mare, prin care omul se integrează deja în lume, care se manifestă în ritmul dintre somn și veghe.
Să mergem mai departe. Să încercăm să vedem cum se situează o asemenea viață umană în medie de 72 de ani în sânul anului cosmic platonic. Să calculăm acești 72 de ani ca și cum ar aparține și ei unui an, unui an întreg, care constă din zile care sunt o viață umană. Să calculăm, așadar, un mare an cosmic, ale cărui zile individuale sunt o viață umană și să calculăm și acest an cosmic având 360 de zile, adică 360 de vieți umane; obținem: 72 x 360 vieți umane = 25.920 de ani, exact anul platonic.
Dar ce facem noi când încheim acest an platonic? Intrăm în existență și murim. Ce facem murind? Murind, noi expirăm mai mult decât corpul nostru astral și Eul, în ceea ce privește organizarea noastră pământească. Expirăm și corpul eteric, expulzându-l afară, în Univers. Am descris adeseori cum corpul eteric este expirat afară, în Cosmos, cum se răspândește în Cosmos. Când revenim, inspirăm din nou un corp eteric. Aceasta este o respirație uriașă. O inspirație-expirație eterică. Dimineața, noi inspirăm astralul. Cu fiecare respirație, noi inspirăm oxigen, dar cu fiecare moarte pământească expirăm eterul, și cu fiecare viață pământească inspirăm eterul.
Avem, așadar, al treilea lucru: viața și moartea. Dacă înțelegem viața în sensul că numim viață, viața pe Pământ, iar moarte, viața dintre moarte și o nouă naștere, ajungem la anul cosmic platonic, adăugând celei mai mici respirații la început respirația mai mare, iar apoi respirației mai mari, respirația cea mai mare.
Tabla 12Și așa stăm, în primă instanță, aș spune, în lumea stelelor. Pe de o parte, ne sprijinim spre interior pe respirația noastră, pe de altă parte, ne sprijinim spre exterior pe anul cosmic platonic. Între acestea se desfășoară viața noastră umană, dar în această viață umană însăși se revelează din nou același ritm.
Ei bine, dar ce avem în acest spațiu dintre anul cosmic platonic și respirația noastră? Să încercăm, asemeni un pictor care a făcut fondul tabloului ca să picteze pe el, să încercăm, după ce am făcut și noi fondul prin ceea ce am aflat astfel, pe baza ritmului, din punct de vedere numeric, să pictăm pe acest fond. Aflăm că atât cu anul platonic, cât și cu ritmurile de timp mai mici, dar în mod absolut clar cu ritmul anual, în lumea exterioară are loc o permanentă alternanță pe care noi o percepem, și pe care o percepem cel mai ușor dacă o studiem, în primă instanță, în calitățile de cald și rece. Nu e nevoie decât să ne gândim la faptul că iarna e rece, vara e cald, și ceea ce în fundal se prezintă sub formă de cifre se prezintă din punct de vedere calitativ drept căldură și frig, iar omul stă cu viața lui în sânul acestei alternanțe dintre căldură și frig. Da, vedeți dvs., afară poate exista alternanța în timp dintre căldură și frig, ea chiar există și, pentru așa-numita natură, dacă alternează între căldură și frig, această alternanță în timp este cât se poate de benefică. Omul nu are voie să facă acest lucru. El trebuie să-și păstreze în sine o căldură normală, un frig normal – în funcție de felul în care privim lucrurile. Așadar, el trebuie să dezvolte niște forțe interioare prin care își face rezerve din căldura verii pentru iarnă și din frigul iernii pentru vară. El trebuie să echilibreze în interior, să echilibreze, efectiv, în interior, să fie în permanență atât de activ în organizarea umană, încât ea să creeze echilibrul între căldură și frig, în raport cu ceea ce se desfășoară afară, în natură.
Există în organismul uman niște acțiuni pe care nici nu le observăm. Din punct de vedere interior, el duce vara în iarnă, iarna în vară. Când e vară, noi purtăm în interior ceea ce a trăit organismul nostru în timpul iernii. De la punctul vernal și până la Sânziene, noi ducem cu noi iarna, apoi se stabilește echilibrul. Când trecem spre toamnă, începem să purtăm în noi mai departe vara, o ducem până la Crăciun, până la 21 decembrie, apoi iarăși se stabilește echilibrul. Astfel că purtăm în noi, creând în permanență echilibrul, această alternanță dintre căldură și frig. Dar ce facem noi prin aceasta?
Vedeți dvs., dacă cercetăm ce facem cu aceasta, ajungem la un rezultat extraordinar de interesant. Dacă îl concepem pe om în acest fel (vezi desenul), ajungem să cunoaștem, chiar și la o privire superficială, că tot ceea ce se manifestă drept frig în interiorul omului prezintă tendința de a merge spre omul neuro-senzorial. Astfel că astăzi putem dovedi: tot ceea ce acționează drept frig, tot ceea ce ține de iarnă, ia parte la formațiunea capului uman, la organizarea neuro-senzorială. Tot ceea ce ține de vară, tot ceea ce conține căldură, ia parte la sistemul metabolismului și al membrelor din om. Dacă ne îndreptăm privirea spre omul metabolismului și al membrelor, observăm că noi purtăm, propriu-zis, în organizarea noastră tot ceea ce ține de vară. Dacă ne îndreptăm privirea spre funcțiunile neuro-senzoriale, observăm că noi purtăm, propriu-zis, în acestea tot ceea ce primim din Univers drept elemente hibernale. Astfel, cu capul nostru noi trăim cu toții iarna, cu organismul metabolismului și al membrelor trăim cu toții vara, și prin organismul ritmic creăm în interior echilibrul; creăm încoace și încolo căldură și frig, căldură și frig între sistemul metabolic și sistemul capului și ajungem la ceea ce reglementează restul. Căldura materiei este o consecință a proceselor calorice, iar răceala substanțelor e o consecință a proceselor de frig. Găsim un joc al ritmului cosmic în organizarea umană. Ajungem să ne spunem: Iarna din Macrocosmos e factorul creator din organizarea capului uman, respectiv din organizarea neuro-senzorială. Vara din Macrocosmos e factorul creator din sistemul metabolismului și al membrelor.
(Tabla 12)Dacă privim astfel în intimitatea organizării umane, avem iarăși un punct de reper pentru acea medicină inițiatică despre care am spus că își face intrarea în lume prin cartea [Nota 12] pe care doamna doctor Wegman a elaborat-o împreună cu mine. Avem un început a ceea ce trebuie să câștige tot mai mult teren în știință.
Dacă ne cățărăm acum sus pe stânci, acolo unde cresc plantele de iarnă, unde solul e astfel alcătuit încât pe el cresc plantele de iarnă, ajungem la ceea ce în lumea exterioară are legătură cu organizarea capului uman. Să presupunem că suntem acum un culegător de plante medicinale în lume și vrem să avem grijă ca acele forțe spirituale care apar în cazul unei boli cu originea în organizarea neuro-senzorială să fie vindecate cu ajutorul spiritului din lumea exterioară, atunci ne cățărăm sus, pe munții înalți, adunăm acolo minerale și plante, pe care le vom aduce ca remedii pentru bolile care afectează capul. Noi procedăm pe baza gândirii noastre creatoare. Acest fapt dă avânt picioarelor noastre să mergem spre acele lucruri de pe Pământ în care trebuie să găsim cele corespunzătoare. Gândurile juste, care își au originea în Cosmos, trebuie să înaripeze activitatea umană până la nivelul cel mai concret. Acest lucru se și întâmplă în mod inconștient, prin faptul că un om care lucrează într-un birou, are și el gânduri, cel puțin uneori, mânat de instinct, să facă tot felul de călătorii. Numai că nu știm în ce context se manifestă acest lucru. Nici nu e chiar atât de important. El devine important abia când îl privim în cadrul observației de medic sau de preot. Dar o studiere exactă a lumii ne dă și ea aripi pentru ceea ce avem de făcut în particular.
Și iarăși, dacă observăm niște boli în sistemul metabolismului și al membrelor, mergem mai mult spre elementul pământesc-vegetal și spre elementul pământesc-mineral, privim spre ceea ce sedimentează, nu spre ceea ce crește în felul cristalelor în sus, și obținem remediul mineral și vegetal. Și studierea proceselor din Macrocosmos în corelație cu ceea ce se petrece în om ne duce cu adevărat de la patologie la terapie.
Vedeți dvs., aceste lucruri trebuie văzute din nou în mod clar. Vremurile vechi au cunoscut bine asemenea corelații. Hippocrate este, propriu-zis, deja un întârziat în raport cu vechea medicină. Dar dacă citiți ceva din presupusele sale scrieri, care sunt redactate, totuși, cel puțin în spiritul său, veți simți peste tot această concepție. Peste tot avem acolo ceva care are legătură, în particular, în concret, cu această vastă perspectivă de ansamblu pe care o putem avea pe baza unei asemenea concepții. Vin apoi vremurile mai recente, când asemenea lucruri n-au mai existat pentru percepția umană, când oamenii au alunecat tot mai mult și mai mult în simpla gândire intelectuală abstractă și în observația exterioară a naturii, care a dus apoi la simplul experiment. Trebuie să fie regăsit drumul spre ceea ce a fost cândva contemplarea legăturii dintre om și lume.
Astfel ne ducem noi existența ca oameni pe Pământ, trăind între Eul nostru și corpul nostru fizic, între respirație și anul cosmic, anul cosmic platonic – între acestea trăim noi și prin respirația noastră ne învecinăm cu ziua. Cu ce ne învecinăm prin corpul nostru fizic? Cu anul platonic? – Aici ne învecinăm, la limita extremă, cu înlănțuirile și conexiunile referitoare la schimbările climatice din cadrul marilor procese ale naturii, ne transformăm în cadrul acestor mari procese ale naturii forma, forma umană, astfel că iau naștere rase succesive, și așa mai departe. Dar ne învecinăm și cu ceea ce se întâmplă într-o alternanță calitativă mai scurtă, ne învecinăm cu ceea ce ne aduc anii care se succed unul după altul, cu ceea ce ne aduc zilele, într-un cuvânt, ne dezvoltăm ca oameni între aceste două limite extreme, dar ne emancipăm la mijloc, pentru că și în Macrocosmos la mijloc intervine un element ciudat.
Te poți cufunda, într-adevăr, în uimire, dacă lași să acționeze asupra ta acest ritm ordonat aproximativ conform intervalui de 25.920 de ani. Ne cufundăm în uimire observând ceea ce are loc între Univers și om. Și dacă ne cufundăm cu totul în uimire, atunci întreaga lume, inclusiv omul, ne apare absolut după măsură, număr și greutate. Totul este, aș spune, minunat ordonat, numai că acesta este, totuși, calcul uman. Dar de aceea trebuie să adăugăm, în locurile decisive, dacă le distanțăm întru câtva – deși e valabil, deși ne situăm în cadrul menționat –, trebuie să adăugăm mereu, în locurile decisive, ciudatul cuvânt „aproximativ”. Nu se potrivește întotdeauna la modul absolut. Aici există raționalitate, ea este prezentă, există, trăiește, acționează: tot ceea ce v-am descris există. Ei bine, în Univers intervine ceva, ceva absolut irațional, care face ca, oricât ne-am cufunda, oricât ne-am contopi în el plini de admirație – chiar ca inițiați, dacă vreți –, dacă facem un drum de câteva ore, ne luăm, totuși, o umbrelă, chiar dacă suntem inițiați. Luăm o umbrelă, pentru că acum se întâmplă ceva care are un caracter irațional, prin care în realitate se manifestă ceea ce nu se revelează, totuși, întotdeauna în cifre, astfel încât e nevoie de ani bisecți, luni bisecte, e nevoie de tot felul de lucruri. Pentru determinarea timpului a fost nevoie întotdeauna de asemenea lucruri. Ceea ce oferă astronomia perfecționată, astronomia aprofundată și devenită astrologie și astrosofie – căci ne-o putem imagina perfecționată astfel –, ceea ce ne oferă aceasta este distrus din nou pentru viața imediată de meteorologie, care nu reușește să-și cucerească rangul de știință rațională, care este pătrunsă întru câtva de clarvedere, care va fi tot mai mult pătrunsă de o clarvedere mai vastă, dar care o ia pe o cu totul altă cale, care trăiește în ceea ce rămâne de la celelalte. Și, chiar dacă luăm astronomia actuală, aceasta trăiește, în realitate, în nume, ea este, în realitate, o știință care dă nume stelelor, altceva nimic. De aceea și înțelegerea „Serenissimului” s-a oprit când a fost vorba de botezarea stelelor. El a vizitat observatorul astronomic al țării sale, i s-au arătat diferite lucruri, stele îndepărtate prin telescop, și apoi el a spus, după ce a văzut toate acestea: Toate acestea le înțeleg. Dar cum știți dvs. numele acestei stele care se află așa departe în spațiu, asta nu o înțeleg. Vedeți dvs., există, bineînțeles, punctul de vedere pe care îl adoptați dvs. acum, că râdeți de Serinissim. Dar există și un alt punct de vedere, să râdem și de astronom. Eu aș râde mai mult de astronom, fiindcă în mersul lumii există ceva foarte curios.
Dacă faceți cercetări în legătură cu vechile denumiri de Saturn și așa mai departe, trebuie să vă aduceți puțin aminte, ca să înțelegeți ceva, de cursul nostru de limbă [Nota 13], la care participă majoritatea dintre dvs., trebuie să vă aduceți aminte că vechile nume au fost date potrivit cu senzația pe care o aveau astrologii și astrosofii cu privire la anumite stele și care se asocia cu anumite sunete ale vorbirii. La toate vechile denumiri de stele putem spune: ele sunt date de către Dumnezeu, sunt date din spirit. Stelele erau întrebate cum se numesc, pentru că oamenii percepeau sunetul stelei respective și îi dădeau întotdeauna numele potrivit cu acesta. Ei, și acum mergeți până la o anumită limită în evoluția astrosofiei, astrologiei. Ei trebuiau să ia numele de sus, din cer. Dacă ajungeți în timpurile moderne, când au fost făcute marile descoperiri cu micii spiriduși ai stelelor, de exemplu, ei bine, aici toate se rostogolesc de-a valma. Una se numește Andromeda, cealaltă are un alt nume grecesc, aici toate se rostogolesc de-a valma într-un mod arbitrar. Nu ne putem imagina că Neptun sau Uranus și-au primit numele lor la fel ca Saturn. Toate acestea sunt element arbitrar uman, și Serenissimul a făcut o singură greșeală, aceea de a crede că astronomii au procedat în continuare la fel ca vechii astrosofi. Dar ei nu au procedat așa. Aici avem doar mărginirea umană, în timp ce cunoașterea astrosofilor din vremurile vechi, a astrologilor din vremurile vechi, a luat naștere din relațiile oamenilor cu zeii. Dar, tocmai dacă ne înălțăm astăzi din nou de la astronomie la astrologie, trăind prin aceasta ca într-un Macrocosmos, care are pretutindeni Ratio, ajungem până la Sophia. Atunci aflăm, pe de altă parte, că în sânul acestor Ratio și Sophia, în lucrurile care nu se epuizează prin calcul, că în aceasta trăiește meteoronomia, meteorologia și meteorosofia, pe care nu le putem întreba, propriu-zis, decât de propria lor voință liberă. Aceasta este o altă doamnă. În mod exterior, în viața fizică obișnuită, o numim capricioasă. Dar elementul meteorologic este destul de capricios, de la ploaia zilei până sus, la comete. Dar, înălțându-ne tot mai mult de la meteorologie la meteorosofie și alimatizându-ne tot mai mult în sfera acesteia, ajungem și la însușiri mai bune ale acestei regine a lumii, la acele însușiri care nu își au originea doar în capriciu, în afectul cosmic, aș spune, care vin din cordialitatea interioară a acestei doamne. Dar nu merge altfel, dragii mei prieteni, decât să opunem calculului, gândirii, tuturor aspectelor care pot fi urmărite pe cale rațională, să le opunem și cunoștința directă cu ființele lumii, să le cunoaștem așa cum sunt ele. Atunci ele se arată, ele sunt prezente, la început sunt cam inaccesibile, nu sunt prea expansive. Cu calculul mergem tot mai departe și mai departe, firește, dar de ființa propriu-zisă a lumii ne îndepărtăm mereu. Ajungem numai în sânul unor fapte rămase în urmă.
Dacă ajungem de la calculul grosier obișnuit la calculul ritmic, așa cum era astrologia pentru armonia sferelor, ajungem de la calculul ritmic la contemplarea organizării cosmice în niște figuri, numere, care se găsesc în astrosofie. Dar ajungem în direcția cealaltă, aș spune, astfel încât ființele care guvernează lumea se dovedesc a fi cam rezervate. Ele nu sunt imediat prezente. La început ne arată numai un fel de fotografie-akasha, despre care nu știm însă de unde ne este trimisă. Avem atunci lumea, dar avem peste tot numai fotografii imprimate în eterul cosmic. Dar nu știm de unde vin.
Atunci apare inspirația. Atunci ființa începe să se vestească pe sine însăși prin imagine. Mergem, pentru început, de la Nomia numai până la Logia. Abia când răzbatem cu totul până la intuiție, inspirației îi urmează ființa însăși, ajungem la Sophia. Dar aceasta e o cale de evoluție personală, care îl solicită pe omul întreg, care trebuie să facă mai întâi cunoștință cu o asemenea doamnă care se ascunde în dosul meteorologiei, în vânt și vreme, în Lună și Soare, în măsura în care acestea acționează asupra elementelor. Aici trebuie să se angajeze nu numai capul, ca în cazul Logiei, ci omul întreg.
Ei bine, de aici puteți vedea că se poate, în această privință, să ajungem și pe un drum greșit, căci și în antroposofie, dacă ajungeți de la antroponomie, care astăzi este, de fapt, singura știință dominantă, la antropologie, puteți ajunge la antroposofie cu capul. În acest caz, o aveți în mod exclusiv pe Ratio, dar Ratio nu trăiește. Ea doar înregistrează urmele vieții, unde nu e esențial să iei seama la amănunte. Dar viața se manifestă tocmai în amănunte, în irațional. Atunci trebuie să conduceți în jos ceea ce sesizat capul în omul întreg, și să vă înălțați apoi cu omul întreg de la Nomia la Logia, la Sophia.
Aceasta e ceea ce trebuie să simțim dacă vrem ca teologia, pe de o parte, medicina, pe de altă parte, să devină vii prin ceea ce le poate face cu adevărat vii pe amândouă, medicina pastorală. Aceasta e ceea ce ne propunem să încheiem mâine, prin câteva considerații speciale. Dar principalul este acesta, ca la prima încercare de pătrundere în medicina pastorală să facem în primul rând cunoștință cu acele căi pe care trebuie să le urmeze în cunoașterea lumii medicina pastorală.
