Întrebare: Dumneavoastră vă reprezentați că există diferențe de vibrație? Cu privire la plumb…
Desigur, eu nu am nimic împotriva interpretării, într-un fel sau în altul, a proceselor respective. Cât despre practică, mi se pare că e vorba mai mult de o teorie, decât de a ști în ce constă acest proces. Astfel de teorii pot avea aceeași soartă ca și teoriile despre emisia și natura ondulatorie a luminii. Ceea ce mă interesează cel mai mult este aspectul calitativ al problemei, care se referă la faptul că toate funcțiile localizate în plumb, așa cum se prezintă în el spațiul fizic, toate aceste funcții reprezintă, atât din punct de vedere exterior, cât și din punct de vedere interior, procesele care fac ca la om creierul să fie organul adecvat pentru gândirea autonomă, față de percepție, care nu este autonomă. În acest domeniu, dificultatea actuală constă în obișnuința noastră de a considera în mod prea schematic că procesele interne ale organismului nu sunt decât prelungirea proceselor naturale exterioare. Spunem, de exemplu, că în organismul uman acidul carbonic provine din carbon, ca urmare a absorbției oxigenului. Numim aceasta o combustie (un auditor: … în status nascendi). ‒ Dvs. spuneți acum cuvântul pe care urma să-l spun puțin mai târziu! ‒ Într-adevăr, noi vorbim adesea de combustie în fiziologie și în medicină. Dar nu este vorba de procese de combustie cum sunt cele care se desfășoară în exterior, deoarece la om orice proces este impregnat de suflet și spirit. Combinația de oxigen și carbon este și ea pătrunsă de suflet și spirit. Astfel că procesul se manifestă în status nascendi și se fixează, dar el este, de asemenea, pătruns de suflet și spirit. Astfel, eu am reținut procesul în status nascendi și acesta devine atunci proces natural care se prelungește în exterior, dar, pornind de la status nascendi și continuându-se în organismul uman, el devine un alt proces.
Luați în considerare, de exemplu, procesele pe care tocmai le-am desemnat drept un fel de procese plumb, care se desfășoară în creierul uman. Ce sunt ele oare în organismul uman? Noi abordăm aici un capitol delicat. Putem studia aceste procese, de exemplu, în abdomenul omului. Găsim că, într-un anumit fel, substanțele absorbite se metamorfozează aici și rezultă o excreție. Să examinăm atunci aceste produse de excreție. Să le comparăm, altfel decât numai prin analiza chimică, pentru că valoarea acestui procedeu este discutabilă. Este ca și cum, pentru a cunoaște ce este un ceas, aș vizita o mină de aur, o sticlărie și alte locuri de fabricație și aș ști atunci că pentru a face un ceas este nevoie de sticlă, aur ș.a.m.d. Desigur, toate acestea sunt foarte importante, dar, la fel cum, procedând în acest fel, eu nu mă pot lămuri cu privire la ceas, tot așa eu nu mă pot lămuri cu privire la rolul cartofilor pentru organismul uman atunci când cunosc conținutul lor în hidrați de carbon ș.a.m.d. Eu aflu mai mult în această privință dacă știu care este rolul cartofului în raport cu planta însăși, dacă înțeleg că el este, de fapt, o tulpină, un tubercul. Cunoscând nivelul său de organizare, încep să înțeleg cum pot compara aceste procese cu ceea ce se petrece în om. Acest proces diferă de acela pe care îl suscită leguminoasele. Procesul suscitat de cartof se extinde mai departe decât cel al leguminoaselor. El merge până în funcțiunile cefalice. Studiind toate acestea, ajung să recunosc în cele din urmă că în sistemul digestiv se produc niște metamorfoze și că produsele de excreție nu sunt decât produse rămase la jumătatea drumului. Și, unde sunt procesele care merg până la capăt? Sunt cele care se petrec în sistemul nervos. Procesul neuro-senzorial, procesul de percepție, este un proces dus până la capăt. Ceea ce are loc în produsele de excreție ale omului reprezintă un proces care nu a mers până la capăt, care s-a oprit. Conținutul intestinal este un creier neterminat, oricât de paradoxal ar părea aceasta. Este vorba, pur și simplu, într-un alt loc din organism, de un proces care se află la jumătatea celui care se manifestă în cap.
Descriind toate acestea, eu am evidențiat acțiunea acestor procese în interiorul omului. Apoi mă gândesc cum să stabilesc comparația între procesul plumb din exterior și procesul care are loc în creier. Apoi, pot începe să studiez, pentru o eventuală verificare, ce se petrece în plumb. Eu observ cum se oxidează, cum se topește, și tot ce se întâmplă atunci. Aprofundez geologia, geografia plumbului. Observ combinațiile lui cu alte substanțe. Obțin astfel niște imagini care confirmă ceea ce poate observa cel care vede un fel de aură a plumbului, asemănătoare cu cea pe care o formează substanța nervoasă din creier.
Iată cum putem vorbi despre aceste raporturi și aceasta este ceea ce mă interesează în mod deosebit. Pe de altă parte, fiecare este liber să emită niște ipoteze, despre eventualele diferențe vibratorii. Acesta nu este decât aspectul fizic al problemei și nu ceea ce este important din punct de vedere fiziologic.
Aș vrea să întreb: Cunoașterea dumneavoastră privind procesele interne despre care ne-ați vorbit este diferită de a noastră?
În realitate, procesele interne nu pot fi observate pe baza empirismului senzorial exterior. Ele pot fi observate, cel mult, examinând urmările asupra cadavrului, sau în alt fel, prin deducție, pornind de la niște procese care vin din exterior. Dar nu aici trebuie observate. Pentru a ajunge la ele, trebuie să recurgem la metodele la care am făcut aluzie ieri și pe care le găsiți descrise în cărțile pe care le-am menționat. Veți vedea că omul devine transparent pentru această cunoaștere. Puteți spune atunci, într-adevăr, că aveți o privire, de exemplu, asupra procesului hepatic. Deducția rezultă, totuși, din necesitatea de a degaja ficatul la nivel spiritual. Când văd omul întreg, eu văd amestecate tot felul de lucruri. Trebuie să eliminăm din câmpul de observație tot ce nu este ficat. Eu trebuie, așadar, să încep prin a izola ficatul la nivel spiritual. Pentru anumite organe, acest lucru este mai dificil decât pentru altele. Este tocmai cazul ficatului, și acest lucru este cu atât mai de folos, cu cât eu sunt convins că aceasta este singura metodă pentru a discerne anumite boli ale acestui organ. Acest discernământ este realizabil pentru fiecare organ.
Un auditor: Ieri am auzit vorbindu-se despre un sistem bine construit. Dar eu nu-i pot sesiza încă fundamentele. Dumneavoastră împărțiți omul în corp fizic, corp eteric, corp astral și încă o a patra parte. Dacă este așa, se poate înțelege că noi avem un rinichi eteric, unul astral, precum și un al patrulea rinichi. Și dacă, de fapt, nu ar fi așa? Va trebui să dovediți mai întâi împărțirea respectivă.
La fel și cu terapia. Nu ați spus, de exemplu, de ce ați ales Equisetum, în timp ce multe alte plante conțin siliciu. După câte știu eu, Equisetum nu are forțe terapeutice.
Astăzi ați spus: Noi producem niște medicamente preparate rațional. Dar acest lucru trebui să-l dovediți! Noi nu știm nimic despre funcțiile pe care le descrieți.
În ansamblu, eu nu am sesizat ceea ce este esențial. Totul este construit logic, dar lipsesc precizările.
În orice caz, este important să știm să discernem două fapte. În primul rând, atunci când se produce un asemenea fapt și vorbim despre el, în două ore nu putem să realizăm decât o sensibilizare cu privire la unele aspecte și să indicăm niște linii orientative ș.a.m.d. În al doilea rând, modul de expunere trebuie să scoată în evidență că noi nu suntem încă decât la început, dar hotărâți să continuăm.
Ei bine, când se vorbește de dovezi, se face referire la o noțiune, la o reprezentare, care nu este neapărat științifică. Acest lucru rezultă din obișnuința actuală de a nu considera dovezi decât ceea ce provine din domeniile accesibile observației sensibile, în sensul propriu al cuvântului. Dintr-un alt punct de vedere, în medicină nu există decât dovezi senzoriale și fizice, sesizabile prin simțuri.
Am spus că observația senzorială trebuie să fie extinsă la un nivel superior și modificată în acest fel. Ieri am menționat că există metode și scrieri pentru a realiza această extindere. În acest sens, pentru așa-zisul sistem trebuie să presupunem un fapt pe care nu îl pot prezenta decât printr-o comparație. Aici, pe Pământ, noi spunem că dacă eu situez ceva în aer, acel ceva, fiind greu, cade pe sol și are astfel o bază. Așa trebuie să vorbim despre un anumit mod de gândire care se sprijină pe dovezi senzorial-empirice. Mergând mai departe, ajungem la ceea ce am trăit eu din întâmplare, când eram băiat. Cineva mi-a spus că, dacă Pământul ar pluti în aer, el ar trebui, în principiu, să cadă! La baza unei științe cum este aceea despre care am vorbit astăzi se află o viziune conformă cu viziunea asupra corpurilor cerești și a spațiilor din Univers care se coordonează și se susțin reciproc. Aici totul se coordonează și se susține reciproc. Ne aflăm într-un domeniu absolut diferit. Veți avea, desigur, mai puține baze, dacă nu consacrați pentru a vă orienta într-un domeniu atât de complex cum este medicina decât două ore și câteva exemple. Ne putem imagina că rezultatul nu ar fi satisfăcător decât după patru ani de studiu, în facultate, a acestui mod de gândire. Ar trebui să se pornească de la niște studii pregătitoare în domeniul științelor naturii, cu adevărat pătrunse de spirit, să se elaboreze o fiziologie de același fel, trecând de la histologie până la patologia clinică. Atunci cunoașterea dobândită astfel, în detaliu, va părea la fel de plauzibilă cum sunt și faptele sistemului medical actual.
Astăzi nu pot vorbi despre aceste lucruri decât ca perspective și ca sugestii.
Pentru început, sigur că suntem obișnuiți să nu reținem drept dovadă decât dovezile care țin de simțuri și nu se ține seama deloc de raportul dintre lucruri. Pe de altă parte, cum vreți dvs. să practicați o știință care pretinde niște metode raționale, matematica, de exemplu, fără a admite că o poziție o susține pe cealaltă? În matematică, totul se leagă. Dacă am vorbi două ore despre matematică, rezultatul ar fi, desigur, chiar inferior față de cel al discuției de astăzi, cu toate că acest domeniu nu este lipsit de perspective interesante. De îndată ce eu construiesc un pod cu ajutorul matematicii, eu vorbesc de verificări. Este ceea ce am menționat în mod implicit astăzi, când am spus că nu confer nici o valoare unor medicamente fără a recurge la clinici în care se poate observa acțiunea lor. Când este pus diagnosticul așa cum am explicat, când se începe terapia și după două-trei zile vedem cum decurg lucrurile, aici avem o verificare. Cealaltă medicină nu cunoaște nici ea altă verificare a bilanțurilor ei. Se întocmesc statistici, dar verificarea clinică este ceea ce contează.
Am vrut să arăt că din punctul de vedere al medicinei empirice nu se pornește astăzi decât de la statistici. Este o problemă de șansă să aduci atunci niște contribuții noi. Putem schimba această situație prin cunoașterea aprofundată a omului, în folosul unei terapii raționale.
Când spunem astăzi că o funcție cum este aceea a fosforului acționează într-un fel sau altul asupra organismului uman, trebuie să ne străduim să verificăm această acțiune. Ei bine, eu am indicat care poate fi acțiunea plumbului sau a fosforului în organismul uman. Când se declară că nu poate fi vorba despre o funcție fosfor sau o funcție Equisetum, eu trebuie să subliniez că ceea ce este substanță nu este decât un stadiu fixat pe moment. Căci, ce este plumbul? Putem găsi, din întâmplare, un nume pe care să i-l dăm, pentru că noi trăim la o anumită temperatură în care plumbul există în stare solidă. Lucrurile se prezintă altfel în alte situații din Univers, în care plumbul suferă niște metamorfoze. Căci nicăieri noi nu avem de-a face cu ceva fixat la un anumit nivel, ci avem de-a face cu niște procese care nu sunt fixate decât în aparență. Totuși, putem arăta cum se produce fixarea.
Ați vorbit de Equisetum. Este de la sine înțeles că și alte plante conțin aceiași compuși ca și Equisetum. Mă pronunț cu multă prudență. Am spus, în privința plantei Equisetum că, bineînțeles, și alte plante au acești compuși. Eu iau ca exemplu planta Equisetum pentru că ea conține 90% siliciu, ceea ce nu se întâlnește la alte plante. De unde, predominanța acțiunii silicice.
Când se spune despre Equisetum că nu este, în nici un caz, o plantă medicinală înseamnă, pur și simplu, că nu i s-a observat încă acțiunea terapeutică. Noi am observat-o adesea. Totul depinde de întinderea experienței.
Eu înțeleg orice obiecție și pot să mi-o prezint eu însumi. Gândiți-vă, totuși, la toate obiecțiile aduse sistemului lui Copernic. Catolicismul i s-a opus până în 1827, și numai după această dată s-a predat în școlile catolice. În materie de civilizație, nu s-ar merge prea departe dacă s-ar ține seama numai de obiecții. Aceasta nu înseamnă că am vrut să vă înfățișez fără modestie tot ceea ce v-am prezentat. Dar totul presupune muncă! Nu vorbim în mod ușuratic despre acțiunea entităților infinitezimale. Vedeți scrierile expuse aici: noi ne-am străduit timp de ani să verificăm lucrurile în laborator. Obiecțiile dvs. au valoare, dar este evident că putem obiecta față de orice.
Un auditor: De îndată ce admitem o relativitate generală, nu ne referim la niște stări.
Desigur, dar relativitatea este și ea relativă. Într-o zi, cineva a vrut să explice auditorilor săi teoria relativității a lui Einstein, luând o cutie de chibrituri și un băț de chibrit. El a spus: acum, eu pot freca bățul de chibrit de cutia pe care o țin nemișcată, dar pot să procedez și invers, ținând bățul de chibrit nemișcat și făcând să se miște cutia; efectul este același. Problema este relativă. Eu tare aș fi vrut să îi spun oratorului că dacă ar fixa cutia cu ajutorul unui cui, problema ar fi mai dificilă. Intrăm atunci într-o relativitate a relativității. Iar atunci când privim trupul uman în mișcare, descoperim că mișcarea nu este constatată pe baza unui sistem de coordonate, a unui sistem de referință, ci prin oboseala și prin modificările organice. Cu aceasta facem deja un pas de la relativitate spre absolut. Aș spune că relativitatea este din nou relativă și se apropie în mod asimptotic de absolut.
Altundeva văd eu importanța conceptului de relativitate. De fapt, noi suntem obișnuiți ca, plecând de la niște premise fizice, să reducem totul la teoriile uzuale, la un loc în spațiu și la fluxul timpului. În acest fel scriem noi astăzi formulele din fizică. Dar acest mod de a privi lucrurile din domeniul fizicii nu ne face deloc să înaintăm. Căci nu trebuie decât să considerăm raportul spațial al unui obiect sau fenomen a) cu un altul b) ca două proprietăți și ajungem la niște idei fertile. Ajungem să considerăm că relativitatea este mai mult sau mai puțin justificată, chiar în privința calităților, dar justificată într-un mod relativ.
