Conducerea Societății Antroposofice, care m-a invitat să țin aici un ciclu de conferințe pe teme pedagogice [Nota 14], a considerat că ar fi potrivit să adăugăm la acestea câteva conferințe publice privind raportul dintre știința spirituală și arta vindecării. Va trebui să încep în această seară printr-un fel de conferință introductivă, și să tratez abia în următoarele două conferințe subiectul propriu-zis, și anume considerarea roadelor pe care le aduce antroposofia în domeniul medicinei, deoarece, spre marea satisfacție a organizatorilor, au venit mulți auditori care sunt mai puțin familiarizați cu antroposofia, și niște conferințe care ar trata un subiect special nu ar fi înțelese dacă nu mi-aș începe considerațiile, înainte de a intra în problemele de medicină, printr-un fel de introducere generală în antroposofie.
Antroposofia nu vrea să fie ceea ce unii o califică destul de des, și anume un gen de exaltare fantezistă sau un fel de sectă. Dimpotrivă, ea caută să practice o viziune despre lume foarte serioasă și orientată tot atât de serios spre domeniul spiritual, pe cât sunt de serioase, de obicei, metodele științifice aplicate domeniului material. Ei bine, aceasta ar putea da multor contemporani impresia că orientarea spre domeniul spiritului ar avea un caracter neștiințific, pentru că, într-adevăr, în mod general se admite că nu se pot studia în mod științific decât datele furnizate de experiența senzorială și, implicit, ceea ce poate deduce rațiunea umană, intelectul uman, pe baza acestei experiențe. Mulți oameni cred că, din clipa în care se trece la planul spiritual, trebuie să ne resemnăm din punct de vedere științific. De asemenea, se spune că în domeniul problemelor spirituale nu pot să existe decât niște păreri subiective, sentimente mistice, și acestea constituie o problemă personală a fiecăruia. Credința ar urma să înlocuiască atunci cunoașterea științifică. A demonstra că nu așa stau lucrurile, iată, tocmai acesta este scopul acestei conferințe introductive.
Antroposofia nu vrea, desigur, să fie o „știință” în sensul obișnuit al cuvântului, o cercetare individuală care să fie cultivată fără nici o legătură cu viața, practicată în vederea unei anumite profesii științifice. Ea năzuiește spre un fel de observare a lumii care îl poate interesa pe orice om care simte în el dorul de a găsi răspuns la întrebările referitoare la sensul și misiunea vieții, la felul cum acționează forțele spirituale și materiale în existență și la aplicarea acestor cunoștințe în viață. Am reușit, în mod efectiv, până acum pe tărâmul antroposofiei să ajungem în diferite domenii la niște realizări concrete ale punctelor de vedere ale antroposofiei. Am reușit, înainte de toate, în domeniul pedagogiei, unde am creat școli [Nota 15], care se întemeiază pe concepția despre care va fi vorba aici în această seară. De asemenea, oricât de paradoxal li s-ar părea acest lucru în ziua de azi multor oameni, am reușit în multe direcții și în medicină. Căci antroposofia nu vrea să intre în dispută cu faptele admise astăzi de știința oficială. Ea nu vrea să cultive un diletantism banal. Antroposofia vrea ca aceia care aspiră în mod serios spre cunoaștere să respecte și să ia în considerare ceea ce, în epoca modernă, a dus la marile cuceriri științifice, în cele mai variate domenii. Așadar, nu poate fi vorba ca prin antroposofie să cultivăm în terapie amatorismul, ceva ce ar fi în contradicție cu știința actuală, ci vrem să arătăm cum, prin anumite metode spirituale, suntem în stare să mai adăugăm ceva la ceea ce este deja recunoscut, însă acest lucru nu este posibil decât dacă extindem până în domeniul spiritual o cercetare serioasă.
Antroposofia vrea să atingă acest scop tinzând spre niște modalități de cunoaștere care nu există în viața obișnuită și nici în știința curentă. În viața obișnuită, ca și în știința curentă, ne slujim de niște cunoștințe pe care, în dezvoltarea sa, ființa umană le dobândește pe baza dispozițiilor și facultăților sale ereditare. Este vorba de ceea ce dobândim prin educația școlară de astăzi, indiferent la ce nivel, datorită căreia devenim oameni maturi în sensul obișnuit al cuvântului. Antroposofia vrea să meargă mai departe, pornind de la ceea ce eu aș numi modestie spirituală. Căci trebuie să existe, înainte de toate, această modestie spirituală, atunci când cineva vrea să dezvolte un simț și un interes pentru antroposofie. Iată despre ce este vorba.
Să studiem, de exemplu, dezvoltarea omului începând din prima copilărie. Vedem cum copilul intră în viață în așa fel încât, în manifestările sale, și mai ales în ceea ce poartă el în sufletul său, nu are încă nimic din ceea ce îi permite omului matur să-și orienteze în lume gândirea și acțiunea. Abia mai târziu, prin educație și instruire, trebuie să fie scoase din sufletul copilului și din organismul său însușirile pe care omul nu le aduce mature la nașterea sa. Admitem cu toții că nu putem fi, în sensul real al cuvântului, oameni care să acționeze pentru lume, dacă la ceea ce aducem cu noi prin ereditate n-am adăuga și ceea ce nu se poate dezvolta în om decât prin educație. Apoi intrăm în viață, unul mai curând, altul mai târziu, în funcție de școala pe care am absolvit-o; stabilim un anumit raport cu existența, putem dezvolta o anumită conștiență în raport cu lumea care ne înconjoară. Cel care încearcă să înțeleagă intențiile antroposofiei s-ar putea întreba: oare ceea ce este cu putință la copil, și anume ca el să se transforme după ce își dezvoltă facultățile sufletești, oare acest lucru nu ar fi cu putință și la omul ajuns la maturitate în sensul obișnuit al cuvântului? Oare astăzi, când, ieșind din școli, fie ele oricât de înalte, ne apropiem de lumea senzorială, de ce nu am avea în suflet și niște facultăți ascunse, care să poată fi dezvoltate mai departe, în așa fel încât, prin evoluție, să ajungem la o cunoaștere și la o conduită practică a vieții care să continue, într-o oarecare măsură, ceea ce am dobândit în evoluția care duce la conștiența obișnuită?
Astfel că în antroposofie se întreprinde un fel de „autoevoluție”, o autoeducație, pentru a se depăși stadiul obișnuit al conștienței. Ei bine, există trei facultăți ale sufletului uman pe care în viața obișnuită le dezvoltăm într-o anumită măsură, dar care pot fi dezvoltate mai departe. Iar în cadrul culturii și civilizației actuale nu există decât antroposofia care vrea să dea acestor facultăți impulsul necesar pentru ca ele să ajungă la o dezvoltare mai intensă. Este vorba de facultățile gândirii, simțirii și voinței. Acestea sunt niște facultăți care pot fi transformate în așa fel încât să devină facultăți de cunoaștere de natură superioară.
Să luăm în considerare mai întâi gândirea. În cultura pe care o dobândim astăzi, noi ne slujim de gândire în așa fel încât ne dăruim lumii în mod absolut pasiv. Mai mult chiar, știința cere ca în gândire să nu existe, pe cât posibil, nici o activitate interioară. Limbajul a ceea ce se află în lumea exterioară din jurul nostru trebuie să se reducă la datele senzoriale. Gândirea trebuie să se consacre, pur și simplu, faptelor ce rezultă din observația senzorială. Se declară că orice depășire a acestei pasivități ar duce la fantasmagorie, la reverie. Dar ceea ce intră în sfera antroposofiei nu duce la fantasmagorie, la reverie. Dimpotrivă, aici e vorba de o activitate interioară tot atât de clară cum poate fi orice operație de matematică sau de geometrie. Antroposofia ia ca model tocmai felul în care se studiază pe tărâmul matematicii și al geometriei, cu deosebirea că antroposofia nu dezvoltă niște aptitudini specializate, ca în cazul geometriei, ci niște facultăți umane generale, care se adresează fiecărei minți și inimi umane. În fond, ceea ce trebuie făcut în primul rând este ceva ce poate fi înțeles de orice om lipsit de prejudecăți. La început, pentru un timp, este suficient să nu ne folosim facultatea, forța de gândire, pentru a sesiza ceva exterior, ci să ne străduim ca în suflet să rămână prezent un gând, un gând pe care putem să-l stăpânim pe cât posibil, dăruindu-ne cu totul lui. Lucrul acesta îl voi descrie mai amănunțit.
Dacă procedeul vă inspiră încredere, vă veți adresa unui om cu experiență în acest domeniu și-l veți întreba: Care este pentru mine cel mai bun gând căruia să mă pot dărui? Atunci, persoana aceea vă va da un gând ușor de stăpânit, care trebuie să fie însă, pe cât posibil, cât mai nou pentru dvs., care căutați asemenea exerciții. Dacă ne slujim de un gând vechi, atunci se ridică în suflet fel de fel de amintiri și sentimente, prin urmare lucruri subiective, și foarte ușor cădem pradă reveriei. Dacă însă ne slujim de un gând nou, care nu ne amintește de nimic, atunci ne putem dărui lui în așa fel încât să facem ca forțele sufletești de gândire să devină din ce în ce mai puternice. În scrierile mele, mai ales în „Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?” și în „Știința ocultă”, eu numesc meditație această cultivare interioară a gândirii. Cuvântul este vechi, dar astăzi îl vom reține numai cu accepțiunea pe care i-o voi da aici.
Meditația constă în a ne întoarce atenția de la orice trăire exterioară și chiar interioară, în a nu ne gândi la nimic altceva decât la gândul pus cu totul în centrul vieții sufletești. Îndreptându-ne în felul acesta toate forțele sufletului asupra unui singur gând, se petrece cu forțele sufletești ceva ce poate fi comparat cu exercițiul repetat al mișcării unei mâini. Ce se întâmplă atunci? Mușchii se fortifică. Acest exercițiu trebuie să fie practicat în mod repetat, deși nu ar trebui să fie nevoie de mult timp, căci e vorba mai curând de a intra într-o anumită stare sufletească, de a ne concentra asupra unui gând, rezultatul se va face simțit, în funcție de dispozițiile individuale, după opt zile sau trei ani. Prin asemenea exerciții repetate în mod neobosit, fie chiar numai timp de cinci minute sau un sfert de oră pe zi, ajungem să simțim ceva în interiorul nostru, ca și cum ființa umană s-ar umple cu un conținut de forțe noi. Mai înainte, simțeam forța nervilor noștri, când gândeam, și forța mușchilor noștri, când apucam un obiect sau desfășuram diverse activități. Am simțit aceste lucruri treptat, pe măsură ce creșteam. Tot așa, practicând aceste exerciții de gândire, pe care aici nu le pot menționa decât în principiu, începem să ne simțim treptat pătrunși de o forță nouă când facem aceste exerciții. Descrierea mai în amănunt a fenomenului se găsește în cărțile menționate adineaori. Simțim, așadar, într-o bună zi, că nu mai putem gândi ca mai înainte asupra lucrurilor exterioare, simțim că avem în noi o forță sufletească absolut nouă, ceva care este ca un fel de gândire mai concentrată, mult mai puternică. Simțim acum că ceea ce percepe această gândire nu cunoscusem înainte decât ca pe un fel de umbră.
Ceea ce percepem astfel este, în fond, realitatea propriei noastre vieți. Cum cunoaștem noi oare această viață pământească proprie, așa cum am trăit-o de la naștere? O cunoaștem datorită amintirii care merge în urmă până la un anumit moment al copilăriei. În amintire, reminiscența experiențelor trăite apare din niște profunzimi imprecise ale sufletului. Ele sunt doar niște umbre. Comparați umbrele care sunt aceste amintiri cu trăirile intense pe care le avem în viața cotidiană. Dar dacă ajungem la gândirea fortificată, așa cum am descris-o, atunci încetează acest caracter de umbră al amintirilor. Ne întoarcem înapoi, în cadrul propriei noastre vieți sufletești, trăind ceea ce am trăit cu zece sau cu douăzeci de ani în urmă cu aceeași forță și putere interioară cu care am trăit-o atunci. Totuși, nu în același fel, ca și cum am intra în contact direct cu obiectele exterioare, cu ființele exterioare. Din această întâlnire trăim doar un extract spiritual. Și, oricât de paradoxal ar părea și acest lucru, această experiență poate fi descrisă în mod absolut clar. Dintr-o dată, ne aflăm în fața unui imens tablou, panorama completă a vieții noastre, începând de la naștere. Evenimentele nu apar doar în succesiunea lor cronologică, ci ele stau în fața noastră într-un tablou unitar al vieții. Timpul devine spațiu. Suntem confruntați cu ceea ce am trăit, dar nu în sensul amintirii obișnuite, ci ne știm mai curând în prezența entității umane mai profunde, a unui al doilea om, care se află în interiorul omului pe care îl percepem în fața noastră în conștiența obișnuită. Ceea ce ne face să descoperim că ființa umană, percepută în mod obișnuit, se construiește din materialele pe care le ia din lumea înconjurătoare. Aceste materiale sunt eliminate în permanență și sunt asimilate altele. Se poate spune cu precizie că într-un interval de șapte, opt ani, ceea ce a format în mod material corpul nostru este eliminat și înlocuit prin ceva nou. Materia din noi este ca un curent care trece. Datorită concentrării gândirii, reușim să cunoaștem ceea ce este durabil de-a lungul întregii noastre vieți pământești, dar care, de fapt, este constituit, totuși, din substanțe exterioare pe care organismul nostru le construiește și le deconstruiește. Iată ce apare în mod simultan sub forma tabloului vieții.
Dar mai există încă o deosebire între ceea ce vedem astfel și amintirea obișnuită. În amintirea obișnuită, evenimentele din viață apar în fața sufletului nostru așa cum vin ele din exterior. Ne aducem aminte de ceea ce ne-a făcut cineva, ce ni s-a întâmplat cu ocazia unui anumit eveniment, pe când în tabloul care apare în fața noastră prin gândirea mai densă ajungem să ne cunoaștem așa cum suntem noi, ce am făcut noi unei anumite persoane. Iată ce este important. Căci, învățând să ne cunoaștem pe noi înșine, învățăm să ne cunoaștem în mod intens așa cum suntem implicați în forțele noastre de creștere, ba chiar în forțele noastre de nutriție, învățăm că noi înșine suntem aceia care ne construim trupul, pentru a-l deconstrui apoi. Învățăm, astfel, să ne cunoaștem natura interioară.
Esențialul este atunci că, ajungând la această cunoaștere de sine, aflăm imediat ceva ce nu se poate afla prin nici o știință obișnuită și prin nici o stare de conștiență obișnuită. Trebuie să mărturisesc că este încă greu să spunem în zilele noastre ce obținem în acest fel, căci aceasta sună atât de straniu față de ideile recunoscute în prezent în mod obișnuit. Totuși, așa stau lucrurile. Aceasta este experiența spre care ne conduce gândirea fortificată. Astfel, noi putem spune că deja din școala primară noi învățăm, în parte cel puțin, legile naturii pe care le studiază cu râvnă științele. Suntem mândri de acest lucru și omenirea, în prozaismul ei, este, pe drept cuvânt, mândră de legile pe care le-a descoperit în fizică, în chimie ș.a.m.d. Vreau să subliniez în mod expres că antroposofia nu vrea să se situeze pe poziția unui diletantism care se opune științei. Dimpotrivă, ea a recunoscut această știință mai mult decât se recunoaște ea însăși. Adevărul este că antroposofia ia foarte în serios știința, dar, practicând gândirea fortificată, ea ajunge să declare că legile naturii, așa cum le cunoaștem din fizică și chimie, nu există decât pentru lumea substanțelor Pământului nostru, dar că ele nu mai au nici o valabilitate când ieșim în Univers.
Trebuie să exprim acum o noțiune pe care, chiar la prima vedere, dacă o privim fără prejudecată, o găsim, totuși, plauzibilă, pentru că nu e paradoxală decât în aparență. Să considerăm o sursă de lumină. Noi știm că această lumină, răspândindu-se, scade treptat în intensitate. Dacă o urmărim afară, în spațiu, ea devine tot mai slabă, astfel încât, în cele din urmă, nici nu-i mai spunem lumină, ci crepuscul, până când, în sfârșit, urmărind-o și mai departe, nici nu mai poate fi vorba de o lumină. Așa stau lucrurile și cu legile naturii. Ele sunt valabile pentru Pământ, dar, cu cât ne îndepărtăm mai mult de el, cu atât mai mult își pierd ele valabilitatea, până când, în final, o pierd cu totul. Dar legile pe care învățăm să le cunoaștem prin gândirea fortificată trăiesc în propria noastră viață și ele ne arată că noi, ca oameni, nu ne-am născut datorită legilor fizice ale Pământului, ci datorită unor legi mai înalte de origine cosmică. Le avem în noi când intrăm în existența pământească. De îndată ce ne-am cucerit gândirea fortificată, învățăm, așadar, să recunoaștem că legile naturii nu se pot aplica decât regnului mineral. Nu putem comite eroarea pe care o comite fizica modernă, lucru lesne de înțeles, și să spunem că legile fizice se pot întinde până la Soare și stele. Este imposibil. Căci a voi să aplici întregului Univers legile fizice ar fi tot atât de stupid ca și a încerca să luminezi spațiul cosmic prin flacăra unei lumânări. Înălțându-ne de la mineral, care, așa cum îl vedem noi ca mineral, nu există decât pe Pământ, până la ființele vii, nu mai putem vorbi de legile fizice valabile în domeniul Pământului, ci de niște legi care acționează asupra existenței pământești venind din Univers. Acesta este cazul deja la plante. Numai pentru explicarea mineralului ne putem folosi de legile Pământului, și anume de legea gravitației ș.a.m.d., legi care acționează din centru spre periferie. Dacă trecem la plantă, noi avem drept centru sfera și legile vieții acționează din toate părțile Universului. Acestea sunt legile pe care le descoperim mai întâi în interiorul nostru și despre care aflăm că, prin ele, noi suntem cei care ne construim pe noi înșine între naștere și moarte. În afară de forțele care acționează din centrul Pământului spre periferie, învățăm să cunoaștem și forțele care acționează, din toate părțile, în sens invers, și care sunt active în regnul vegetal. Contemplăm atunci planta care răsare din pământ și ne spunem că această plantă conține niște substanțe minerale. În prezent, chimia a ajuns foarte departe în cunoașterea interacțiunii acestor substanțe. Toate acestea sunt juste, bune și frumoase, se va merge încă și mai departe și acestea vor fi tot bune și frumoase. Dar, dacă vrem să explicăm planta, trebuie să explicăm creșterea ei și ceea ce nu se mai poate produce datorită forțelor care urcă din Pământ, ci numai datorită acelor forțe care acționează din Univers. Ceea ce ne conduce la necesitatea de a ne înălța în cunoaștere de la concepția despre Pământ la concepția despre Univers. Prin perspectiva cosmică, omul se poate cunoaște pe sine însuși.
Putem ajunge și mai departe, dacă transformăm și simțirea. În viața obișnuită, simțirea este ceva personal, ea nu este un izvor real de cunoaștere. Dar ceea ce nu e trăit decât în mod subiectiv prin simțire, poate fi transformat într-un izvor obiectiv de cunoaștere. Și iată cum:
În meditație, noi ne concentrăm asupra unui gând foarte precis. Ajungem la gândirea fortificată și prin ea percepem ceva din ceea ce acționează de la perferia Universului spre centrul Pământului, așadar, în sens invers față de legile obișnuite ale naturii, care acționează din centrul Pământului în toate direcțiile. Dacă am ajuns la nivelul gândirii fortificate și dacă am ajuns ca viața proprie și viața plantelor să stea în fața noastră ca într-un tablou grandios, atunci putem merge mai departe. Vom putea găsi mijlocul de a stinge din nou gândirea fortificată, datorită căreia am perceput ceva. Cel care știe cât de greu este în viața obișnuită să stingem anumite gânduri care ne stăpânesc, va înțelege că pentru a realiza acest lucru este nevoie de anumite exerciții speciale. Putem ajunge nu numai la stingerea unui gând, ci la stingerea întregului tablou al amintirii și totodată al propriei vieți, dacă ne întoarcem atenția de la el. Atunci rezultă ceva care ne face să observăm clar coborârea mai adâncă în suflet, până în acele zone care de obicei nu sunt accesibile decât simțirii. În viața obișnuită, după ce impresiile auditive, vizuale etc., dispar, de cele mai multe ori omul adoarme. Dacă am dezvoltat gândirea fortificată, atunci nu adormim când stingem orice gând, chiar și pe cele fortificate. Atunci intrăm într-o stare pe care nu o putem descrie altfel decât ca pe o stare de veghe fără conținut al conștienței. Suntem în stare de veghe, având conștiența golită. Știința spirituală a descoperit că această stare poate exista, poate fi dezvoltată în om în mod sistematic, metodic. E o stare prin care omul are conștiența goală, fiind, totuși, treaz și lucid. În mod obișnuit, când ajungem la conștiența golită, noi adormim. Desigur, conștiența este goală între adormire și trezire, dar atunci noi dormim. Aceasta este a doua stare de conștiență pe care trebuie să o atingem, aceea a conștienței golite în stare de veghe.
Dar conștiența nu rămâne mult timp goală. Ea se umple. Și, așa cum, prin percepția vizuală, conștiența obișnuită se umple de culori, iar prin ceea ce percep urechile, de sunete, tot astfel în această conștiență golită își face intrarea o lume spirituală care se află de jur împrejurul nostru, la fel ca lumea fizică obișnuită. Numai conștiența golită descoperă această lume spirituală, acea lume spirituală care nu se află nici aici, pe Pământ, nici în spațiul cosmic, în Univers, ci în afara spațiului și a timpului, și care, totuși, constituie entitatea noastră umană cea mai profundă. Înainte, prin gândirea fortificată, am putut privi întreaga noastră viață pământească ca pe o unitate. Acum, datorită conștienței al cărei vid se umple, percepem lumea pe care am traversat-o într-o viață sufletesc-spirituală înainte de a coborî într-o existență pământească. Acum învățăm să ne cunoaștem ca ființă care a existat în mod spiritual înainte de concepție și naștere, care a trăit într-o viață prepământească, așadar, anterioară existenței pământești. Ajungem să ne cunoaștem în calitate de ființă spiritual-sufletească, primind ca moștenire de la părinți corpul pe care îl purtăm și care se schimbă din șapte în șapte ani, în timp ce, în ceea ce privește esențialul, ființa noastră provine dintr-o existență prepământească. Lucrul acesta nu poate fi cunoscut pe baza unor teorii sau fantasmagorii. Pentru aceasta trebuie să ne dezvoltăm, cu modestie intelectuală, facultățile corespunzătoare.
Iată cum învățăm să cunoaștem natura interioară a omului, natura sa spiritual-sufletească specifică. O întâlnim când coborâm în regiunea sentimentelor, însă nu doar pe cale afectivă, ci și prin cunoaștere. Dar trebuie să observăm mai întâi că efortul de a dobândi cunoașterea este legat de profunde experiențe intime, pe care le pot descrie în felul următor. Dacă unul din membrele organismului dvs. este legat, sau dacă cineva vă leagă unul de altul fie și numai două degete, acest lucru vă este neplăcut, poate chiar dureros. Atunci vă aflați în stare să faceți o experiență spiritual-sufletească din care trupul este exclus. Acum nu mai dispuneți de întreaga ființă fizică, pentru că trăiți într-o stare de conștiență golită. Trecerea prin această stare este însoțită de durere. Pentru a pătrunde în ceea ce este ființa noastră sufletesc-spirituală cea mai profundă, trebuie să trecem prin experiența durerii și a frustrării. Mulți se înspăimântă de acest lucru. Dar altfel nu este deloc posibil să înțelegem adevărata natură a ființei umane. Dacă, în felul acesta, învățăm să cunoaștem natura intimă a ființei umane, putem merge și mai departe. Pentru aceasta, trebuie să dezvoltăm o forță de cunoaștere, care în viața obișnuită nu este considerată ca atare; trebuie să știm că iubirea devine forță de cunoaștere, atunci când ne dăruim fără patimă fenomenelor din lume. Dacă dezvoltăm tot mai mult această iubire și ajungem să ne transpunem cu adevărat în situația descrisă, în care putem privi lumea în starea de independență față de trup, atunci învățăm să ne percepem complet ca ființă spirituală într-o lume spirituală. Atunci știm ce este ființa umană ca spirit. Știm atunci și ce înseamnă moartea, căci murind omul își depune corpul fizic. Această formă de cunoaștere, pe care am descris-o acum ca fiind a treia și pe care o atingem prin aprofundarea iubirii, ne învață să ne cunoaștem în afara trupului. Această cunoaștere ne face să simțim că ne separăm de trupul nostru. Din această clipă, știm ce înseamnă în viața pământească lepădarea corpului fizic și trecerea prin poarta morții. Învățăm să cunoaștem moartea, dar și viața din lumea spiritual-sufletească de dincolo de moarte. Acum cunoaștem entitatea spiritual-sufletească a omului, așa cum va fi ea după moarte. După cum mai înainte am cunoscut-o așa cum este ea în lumea spirituală înainte de a coborî în existența pământească, începem acum să cunoaștem continuarea vieții după moarte a entității spiritual-sufletești a omului.
Ceea ce se petrece atunci arată foarte clar cât de incompletă este conștiența modernă. Speranța și credința îi fac pe oameni să vorbească de nemurire. Dar nemurirea nu e decât jumătate de veșnicie, pornind de la clipa prezentă și pentru întreaga veșnicie. Pe niște trepte mai vechi de cunoaștere, oamenii adăugau la nemurire cealaltă jumătate de veșnicie, și anume nenașterea. Căci, tot așa cum ființa umană este nemuritoare, la fel, ea există înainte de a se naște. Ea intră prin naștere în lumea fizică, venind din lumea spirituală, tot așa cum, prin moarte, se întoarce în lumea spirituală. În felul acesta învățăm să cunoaștem natura veritabilă, spirituală, a omului care trece prin naștere și moarte. Și numai atunci putem spune că am ajuns să cunoaștem omul întreg.
Ceea ce am descris astăzi pe scurt, doar în principiu, formează conținutul unei literaturi deja destul de bogate, care și-a luat cu adevărat ca model responsabilitatea în materie de cunoaștere a științelor exacte din zilele nostre. Ne însușim astfel o știință spirituală care vrea, într-adevăr, să fie la înălțimea științei obișnuite.
Ceea ce ne mai învață și altceva, și anume că viața este formată din doi curenți. Astăzi, toată lumea vorbește de evoluție la modul general, se spune că un copil este mic, apoi se dezvoltă, devine mai mare. Viața nu încetează să prolifereze, ca forțe și creștere. Se spune, astfel, că ființe vii inferioare au evoluat spre ființe superioare. Peste tot se răspândește o viață de creștere și încolțire, care devine tot mai complexă. Toate acestea sunt juste. Dar ‒ și acest lucru ajungem să-l cunoaștem ‒ acest curent se confruntă cu un altul, care există și el în orice ființă sensibilă. Este curentul care deconstruiește. Noi avem în interiorul nostru viața care construiește și, în același timp, viața care deconstruiește. Prin felul de cunoaștere descris mai sus, învățăm să înțelegem că nu se poate spune numai că viața noastră se ridică până la creier și până la sistemul nostru nervos, în care realitatea materială devine purtătorul vieții sufletești. Nu așa stau lucrurile. Viața înmugurește și încolțește, dar în această viață se inserează în permanență un proces de descompunere. În noi, viața se descompune în permanență. Viața de creștere face în permanență loc deconstrucției. De fapt, noi murim câte puțin în fiecare clipă, în fiecare clipă se descompune ceva în noi. Dar, în același timp, noi reconstruim fără încetare. Când în noi are loc o deconstrucție materială, realitatea sufletesc-spirituală își găsește locul pe unde să intre și să fie activă în noi. Iată-ne acum în fața gravei erori a materialismului. Acesta crede că viața înmugurește, încolțește, se dezvoltă în om până la crearea nervilor și că, așa cum din sânge se construiesc mușchii, tot așa se construiesc și nervii. Este exact, dar nu suficient, pentru a putea lua naștere gândirea și simțirea. Realitatea sufletesc-spirituală nu se poate insera în nervi, dacă ei nu se descompun. Ea intră ca într-un fel de orificii, ca să spunem așa, care se formează aici. Pentru ca realitatea sufletesc-spirituală să se poată manifesta în noi, pentru a o putea trăi noi înșine, trebuie să deconstruim mai întâi suportul material.
Marele moment din evoluția științelor oficiale ale naturii va fi acela când ele vor descoperi că la evoluție trebuie să adăugăm și fenomenul opus evoluției, care vine, totuși, în prelungirea acestei evoluții, când ele nu vor cunoaște doar forța constructivă, ci și forța deconstructivă, și când alături de evoluție vor vedea și involuția. Atunci se va înțelege cum realitatea spirituală ia în stăpânire suportul material, în animal și om, la acesta din urmă în vederea dezvoltării conștienței individuale. Pentru a lua în stăpânire suportul material, realitatea spirituală nu poate doar să i se alăture, pur și simplu. Ea nu-l poate lua în stăpânire decât prin faptul că acest suport material se deconstruiește, căci datorită acestui proces antagonist spiritul se poate manifesta. Astfel, spiritul ne pătrunde peste tot acolo unde involuția predomină asupra evoluției.
Atunci învățăm să privim ființa umană așa cum se prezintă ea în fața noastră, ca purtătoare a unui antagonism polar. Peste tot, în fiecare organ, procesele constructive trebuie să fie însoțite de procese deconstructive. Fiecare organ pe care îl examinăm, inima sau plămânul, de exemplu, îl vedem într-un flux permanent, care se compune, în același timp, din procese constructive și procese deconstruire. Nu exprimăm oare ceva ciudat când spunem: Aici curge Rhinul! Ce este oare Rhinul? Când spunem că Rhinul curge, noi nu vorbim de albia Rhinului, ci de apa curgătoare pe care o privim. Dar în fiecare clipă această apă curgătoare este alta. Rhinul există de secole, de milenii, dar ce avem în fața noastră în fiecare clipă? Avem în fața noastră ceea ce, în fiecare clipă, este valul schimbător al curentului. Tot astfel, tot ceea ce există în noi se află în valul schimbător al curentului și suportul spiritului se află în construcție și deconstrucție. Astfel, fiecare viață umană normală se desfășoară printr-o stare de echilibru între un curent constructiv și unul deconstructiv. Omul realizează prin aceasta echilibrul capacității sale sufletești-spirituale. Dar această stare de echilibru poate fi perturbată atunci când, de exemplu, un anumit organ care dezvoltă în mod normal forțele constructive, dezvoltă prea puțin forțele deconstructive, astfel încât creșterea lui să devină prea exuberantă. Sau, invers, când un anumit organ dezvoltă în mod normal forțele deconstructive și prea puțin pe cele constructive, atunci organul degenerează, se usucă și de la fiziologie ajungem la patologie.
Numai sesizând în mod clar natura acestei stări de echilibru putem vedea, de asemenea, cum poate fi tulburată această stare de echilibru printr-o hipertrofie a construcției sau a deconstrucției. Cunoscând aceste lucruri, ne putem îndrepta privirea și asupra lumii din jur, pentru a găsi aici, eventual, mijloacele prin care putem echilibra procesele de construcție sau pe cele de deconstrucție. Dacă, de exemplu, avem un organ al omului în care se află o activitate deconstructivă prea intensă, ochiul ager al cunoscătorului științei spirituale, privind plantele din natură, vede, de exemplu, cum într-o anumită plantă domină deconstrucția. Dar există și anumite specii vegetale la care predomină niște forțe de construcție care corespund exact cu cele din organele umane. Și iată ce putem găsi, dacă ne însușim punctul de vedere general pe care l-am expus. În organul rinichiului se află forțe constructive. Să presupunem că ele ar fi prea slabe și sunt înăbușite de forțele deconstructive. Îndreptându-ne privirea, afară, în natură, asupra plantelor, vom găsi în planta numită coada-calului, Equisetum arvense, niște forțe constructive care corespund în mod exact forțelor constructive pe care le găsim în rinichi. Dacă pregătim din Equisetum arvense un remediu pe care îl introducem apoi în mod corect în circulație, în procesul nutritiv, în așa fel încât să ajungă la locul unde trebuie să acționeze, atunci prin acest remediu consolidăm forțele constructive ale rinichiului, devenite prea slabe. La fel stau lucrurile cu fiecare organ. O dată ce am înțeles acest lucru, avem mijlocul, datorită forțelor pe care le găsim în natură, de a restabili echilibrul dintre forțele constructive și cele deconstructive. Dacă, dimpotrivă, într-un anumit organ, să zicem, tot în rinichi, există forțe constructive prea intense și forțe deconstructive prea slabe, atunci trebuie să consolidăm forțele deconstructive. În acest caz, trebuie să recurgem la niște plante inferioare, cum ar fi ferigile, care fortifică forțele deconstructive.
Astfel, depășim simpla tatonare și experimentare, prin care încercăm să vedem care substanță sau care preparat poate să ajute. Înțelegem organismul uman în profunzime și cunoaștem condițiile de echilibru din organele sale. Discernem în natură forțele de construcție și forțele de deconstrucție. De aici rezultă o artă a vindecării în cadrul căreia toate faptele sunt bine cunoscute, în cadrul căreia aplicăm un remediu nu numai pentru că statistica a stabilit că în atâtea și atâtea cazuri a avut un efect salutar. Este vorba, mai curând, de cunoașterea omului și a naturii, care ne arată cu exactitate, în fiecare caz în parte, cum să transformăm procesul natural dintr-un produs al naturii într-un factor terapeutic. Și aceasta în legătură cu forțele constructive și cele deconstructive ale organului uman.
Nu am spus că medicina modernă nu a făcut niște progrese imense. Antroposofia recunoaște pe deplin aceste progrese din domeniul medicinei, ca și din alte domenii. Noi nu lucrăm excluzând medicina modernă, ci dimpotrivă, respectând-o pe deplin. Dar dacă examinăm ceea ce a rezultat din ea în ultimul timp ca remedii eficace, constatăm că s-a ajuns la acestea printr-o lentă experimentare. Antroposofia oferă o cunoaștere transparentă a viziunii despre om la care medicina a reușit deja să ajungă. Dar antroposofia oferă, totodată, o serie de remedii noi, care au devenit posibile datorită cunoașterii intime a naturii și a omului pe care ea o cultivă.
Voi arăta mai departe ce pot dobândi diversele domenii ale artei vindecării datorită unei cunoașteri spirituale adevărate. Căci, dacă învățăm să privim omul ca ființă spirituală, cuprinzând în înțelegerea noastră viața spirituală alături de viața materială, depășim modalitatea veche de cunoaștere, asemănătoare visului, care este reflectată în mituri, și ajungem să stabilim o legătură exactă și foarte rațională între cunoaștere și arta vindecării. Învățăm să vindecăm pornind de la o artă care își are izvorul într-o viziune reală și artistică despre lume. După strălucitele cuceriri ale științei din zilele noastre, revenim la ceea ce exista în vechime, însă cu totul altfel decât cei vechi, la care cunoașterea era un fel de vis. Este vorba de a ști cum să aplicăm forțele naturii și forțele spiritului la omul bolnav și la cel sănătos, la omul sănătos, în școală și pedagogia socială, la omul bolnav, în terapie. În vechime, în apropierea lăcașurilor de Misterii existau lăcașuri de vindecare. În zilele noastre se consideră, pe bună dreptate, că era naiv ceea ce se făcea atunci. Totuși, există un sâmbure sănătos în aceste lucruri, și anume ideea că ceea ce constituie cunoașterea lumii așa-numite naturale trebuie să se prelungească în cunoașterea lumii anormale. Oare nu este ciudat să spunem, pe de o parte, că omul se naște, pornind de la natură, sănătos, iar, pe de altă parte, să ne explicăm tot prin legile naturii ce este omul bolnav? Căci fiecare boală se poate explica prin legile naturii. Oare este vorba aici de o contradicție cu natura? Vom vedea că nu există nici o contradicție când omul se îmbolnăvește. Dar cunoașterea trebuie să se extindă de la ceea ce e fizic și normal la ceea ce e patologic. Astfel, cunoașterea nu are valoare pentru viață decât dacă alături de lăcașul în care se cultivă viața normală se găsește și lăcașul în care se învață despre boală.
Firește, în acest domeniu, antroposofia este abia la începuturi, dar ea se îndreaptă spre niște țeluri pe care bunul simț lipsit de prejudecăți le poate admite ca fiind juste. Goetheanum-ul, care din nefericire a fost distrus de flăcări, dar pe care sperăm să-l reconstruim în curând, trebuia să fie un centru consacrat cunoașterii care să poată răspunde dorinței oamenilor de a înțelege înseși sursele vieții lor. Aș spune că am ajuns în mod absolut firesc să adăugăm acestui Goetheanum și un centru de vindecare, desigur, încă modest, totuși, conform cu o adevărată cunoaștere a omului. Este vorba de Institutul Clinic și Terapeutic din Arlesheim, care a luat ființă prin strădania Doamnei Doctor Ita Wegman, precum și de Institutul Domnului Doctor Zeylmans von Emmichoven din La Haye. În felul acesta, la Dornach a putut fi situat din nou alături de un centru consacrat cunoașterii lumii spirituale și un centru terapeutic. Dacă în tot ceea ce ține de cunoașterea lumii spirituale este nevoie, înainte de toate, de curaj, tot de curaj este nevoie și în arta de a vindeca. Acest curaj trăiește în Institutul Clinic și Terapeutic din Arlesheim, care este legat de Goetheanum, curajul de a vindeca, de a folosi pentru binele omenirii ceea ce rezultă din cunoașterea și stăpânirea forțelor de vindecare din omul întreg. De aceea a fost posibil, deși la scară modestă, ca un loc de acest fel, consacrat Misteriilor, în sensul modern al cuvântului, în care micile detalii ale vieții sunt privite cu tot atâta atenție ca și marile probleme ale existenței, să poată avea alături un centru consacrat terapiei, în care căutăm să aprofundăm în mod spiritual și arta vindecării, mai ales după cele ce s-au întâmplat într-un mod atât de profund anul trecut de Crăciun la Dornach. Acest impuls vrem să-l cultivăm în continuare [Nota 16].
Acesta este raportul real dintre antroposofie și medicină, care există deja. Este ceea ce se practică în domeniul medicinei prin munca plină de abnegație depusă de iubita mea colaboratoare, Doamna Doctor Ita Wegman, care, de la început și de zeci de ani deja, s-a angajat atât de firesc în antroposofie, încât o anumită orientare a artei vindecării devenea evidentă.
În această situare a centrului de cunoaștere alături de centrul terapeutic găsim o imagine exterioară a legăturii interioare care trebuie să existe între cunoașterea antroposofică și arta vindecării. Și aceasta, pe baza unei stări de spirit în care viziunea asupra artei vindecării trebuie să ia naștere prin contemplarea stării de boală a omului, astfel încât acestea să nu fie despărțite, ci procesul diagnostic să se continue în procesul terapeutic. Astfel, antroposofia năzuiește ca atunci când se pune un diagnostic, discernând ce se petrece în omul bolnav, să se țină seama de procesul deconstructiv și de cel constructiv. Recunoaștem, de exemplu, în procesele deconstructive un fenomen din natură. Știm atunci unde găsim forțele de deconstrucție. Și, utilizând anumite remedii, putem face ca forțele de deconstrucție să se opună unui proces de construcție din om. Discernem, astfel, ceea ce se petrece în omul bolnav, dar, examinând starea patologică, vedem, totodată, și cum acționează remediul.
Scopul următoarelor două conferințe va fi acela de a expune câștigul pe care poate să-l obțină arta modernă a vindecării prin aprofundarea științei spirituale, în contextul situării exterioare a Clinicii alături de Goetheanum. Astăzi am vrut numai să descriu natura cunoașterii spirituale. Am vrut să arăt cum din această cunoaștere spirituală rezultă o impregnare interioară a omului, pentru ca el să nu se apropie de forțele naturii și ale spiritului doar în mod teoretic, ci în așa fel încât să ajungă să cunoască modalitățile de a interveni asupra vieții sănătoase și patologice pe baza cunoașterii spirituale aprofundate. O dată cu progresul civilizației, viața devine din ce în ce mai complicată. Deja în prezent, oamenii simt dorința ascunsă de a ști cum să facă față acestei complexități crescânde. Antroposofia vrea să țină seama, înainte de toate, de această dorință. Vom vedea că, în fața atâtor distrugeri din viața actuală, ea dorește să colaboreze în mod sincer pentru progres, pentru trezire și prosperitate în sânul civilizației, dar nu prin fraze goale, ci prin acțiune în domeniul practic al vieții. Ea vrea ca pretutindeni unde trebuie să fie făcut un efort de cunoaștere, acesta să fie realizat în așa fel încât cunoașterea să se reverse în viață și în fiecare ocazie ea vrea să ajungă la niște cunoștințe care să fie de ajutor.
