V-am arătat ieri că unul dintre aspectele modului de studiere a naturii este cel pur cinematic, la care putem ajunge prin simplele reprezentări ce voim să ni le formăm despre tot ce se desfășoară în procesele fizice prin intermediul numărabilului, spațialului și mișcării, și pe care le scoatem din viața noastră de reprezentare. Această cinematică o putem oarecum genera în propria viață de reprezentare. Dar pe cât de important este să putem formula matematic tot ce se corelează prin număr, spațiu și mișcare, în așa fel încât să corespundă cu procesele reale din natură, tot atât de important este, pe de altă parte, ca în clipa în care trebuie să trecem la experiența exterioară, de la numărabil, spațial și mișcare, să avansăm – de exemplu –, la masă. Acest lucru l-am clarificat ieri și poate a reieșit că saltul de la construirea interioară a fenomenului natural prin cinematică la empirismul fizic exterior, este făcut de către fizica actuală, fără ca acest salt să fie de fapt înțeles. Vedeți Dvs., fără a urca până la înțelegerea acestui salt, va fi imposibil să se facă vreodată reprezentări asupra a ceea ce trebuie să fie numit, în fizică, drept eter*. V-am explicat deja ieri că – de pildă – pentru fenomenele de lumină și culoare, fizica actuală spune (deși părerile în acest domeniu deja au început să se modifice): Asupra noastră, ca ființe dotate cu organe senzoriale, cu sistem nervos și ca ființe dotate cu suflet, se exercită o acțiune a luminii și culorilor. Dar această acțiune ar fi subiectivă. Iar ceea ce se petrece afară, în spațiu și în timp, în fața noastră, aceasta ar fi o mișcare obiectivă în eter. Dar dacă reflectați la cele din literatura actuală despre fizică sau chiar la activitatea pe acest tărâm, veți constata că reprezentările privitoare la acest eter — despre care se afirmă că este activ în fenomenele de lumină – sunt încâlcite și se contrazic reciproc și că, de fapt, din cele puse astăzi la dispoziție de către fizică, nu se poate obține o reprezentare asupra a ceea ce trebuie să se numească eter, conformă cu realitatea.
* A se vedea Nota 4.
Vom încerca mai întâi să urmăm o cale care poate crea realmente o punte între cinematică și mecanică, aceasta din urmă având de-a face cu forțe și mase. Deoarece o anumită formulă ne va preocupa și în viitor, o voi reda astăzi numai ca principiu, pentru a ține cont de acei dintre Dvs. care nu și-o mai amintesc din timpul școlii și care între timp pot să-și reîmprospăteze cunoștințele necesare pentru înțelegerea ei. Voi sintetiza elementele ce pot aduce această formulă mai aproape de sufletul Dvs.
Vedeți Dvs., dacă admitem, în sensul cinematicii, că un punct se deplasează – și de fapt totdeauna în acest caz trebuie să ne referim la un punct – deci dacă un punct se deplasează în această direcție, atunci el o face fie mai repede, fie mai încet, dar noi privim doar mișcarea, nu și cauzele ei. De aici noi spunem: punctul se mișcă cu o viteză mai mare sau mai mică. Voi nota cu v viteza. Și această viteză este mai mare sau mai mică. Atâta timp cât ne referim doar la faptul că un punct se deplasează cu o anumită viteză, rămânem în domeniul cinematicii. Dar în acest fel nu vom putea ajunge la natură, nici măcar la natura pur mecanică. Dacă vrem să ne apropiem de natură, trebuie să vedem că acolo unde se deplasează un punct, nu are loc simpla mișcare a unui punct creat în gând, ci că în afara punctului mai trebuie să existe ceva în spațiul exterior, pentru ca el să se miște. Pe scurt, trebuie să admitem că asupra acestui punct acționează o forță. Dacă v era viteza, voi numi cu F forța ce acționează asupra punctului. Trebuie să admitem că această forță nu impulsionează dintr-odată punctul punându-l doar în mișcare, astfel ca el să continue să se deplaseze cu o anumită viteză ca și când nu ar întâlni rezistențe, ci vom pleca de la ipoteza că această forță acționează în mod continuu, că această forță acționează asupra punctului de-a lungul întregului parcurs. Și voi nota cu s lungimea cursei pe parcursul căreia forța acționează asupra punctului. Va mai trebui să considerăm că punctul trebuie să reprezinte ceva în spațiu, că acest „ceva” poate să fie mai mic sau mai mare. După cât de mare sau de mic este acest „ceva” putem spune: punctul are o masă mai mare sau mai mică. Masa o voi exprima prin greutate. Acel ceva pus în mișcare de către forță, poate fi cântărit și exprimat prin greutate; voi numi cu m masa. Dar dacă forța F acționează asupra masei, firește că se va naște un anumit efect. El se va exterioriza prin aceea că masa nu va continua să se miște cu viteză uniformă, ci tot mai repede, astfel că viteza va fi tot mai mare. Va trebui prin urmare să considerăm că avem de-a face cu o viteză crescătoare. Va exista o anumită măsură după care crește viteza. Dacă asupra acestei mase acționează o forță mai mică, mișcarea devine mai puțin rapidă, iar dacă acționează o forță mai mare, mișcarea poate fi făcută tot mai rapidă. Măsura după care crește viteza o voi denumi accelerație, notând-o cu a. Dar ceea ce ne interesează mai înainte de toate acum este următorul lucru. Vă voi pomeni o formulă pe care probabil că o cunoașteți, urmează doar să v-o reamintiți. Dacă se formează produsul dintre forța ce acționează asupra masei și lungimea cursei, acest produs este egal cu – adică mai poate fi exprimat prin – masa multiplicată cu pătratul vitezei împărțit la doi, adică F · s = m · v2 /2. Dacă luați în considerare partea dreaptă a formulei, găsiți cuprinsă și masa. Din formulă puteți deduce că, cu cât este mai mare masa, cu atât trebuie să fie mai mare forța. Dar ceea ce ne interesează acum este că în partea dreaptă avem masa, adică ceva la care nu avem în nici un caz accesul pe baza cinematicii. Problema ce se pune aici este: trebuie oare să admitem pur și simplu că tot ce se află în afara cinematicii trebuie să rămână mereu inaccesibil, urmând să poată fi cunoscut numai ce-i accesibil cu ajutorul privirii, al percepției, sau există totuși o punte între cinematică și mecanică, pe care fizica actuală nu-i în stare să o găsească. Vedeți Dvs., fizica actuală nu poate găsi această trecere – și urmările acestui fapt sunt imense – deoarece ea nu are o adevărată antropologie, nu are o adevărată fiziologie, pentru că ea de fapt nu cunoaște cu adevărat omul. Dacă scriu v2, am ceva numărabil, care exprimă mișcare și formula este una cinematică. Când scriu m trebuie să mă întreb: există ceva în mine însumi care să corespundă reprezentării mele privind numărabilul, spațialul, ca atunci când scriu de exemplu v? Ce corespunde lui m? Ce fac eu de fapt? Fizicianul nu este de obicei conștient de ceea ce face atunci când scrie m. Întrebarea ne duce înapoi la o alta: pot eu să-mi imaginez ceea ce se petrece în m, așa cum îmi pot imagina cinematic ceea ce se află în a? Este posibil, dacă se conștientizează următorul lucru: dacă apăsați cu degetul pe ceva, luați cunoștință de cea mai simplă formă a unei presiuni. Așa își trădează mai întâi existența masa; ne-o putem imagina tocmai prin aceea că are greutate, că poate exercita o apăsare. Putem lua cunoștință de o asemenea apăsare dacă presăm cu degetul pe ceva. Dar trebuie să ne întrebăm: când apăsăm cu degetul pe ceva având trăirea unei presiuni, în noi se petrece ceva similar trăirii pe care o avem când privim – de exemplu – un corp în mișcare? Da, se petrece ceva. Și puteți înțelege ce se petrece dacă apăsați din ce în ce mai tare. Încercați o dată – sau mai bine să nu încercați – să exercitați o apăsare asupra părții unui corp, accentuând progresiv presiunea! Ce se va întâmpla? Dacă o faceți suficient de energic, vă pierdeți cunoștința, adică conștiența vă părăsește. De aici puteți trage concluzia că acest fenomen al pierderii cunoștinței se produce oarecum la scară redusă, atunci când exercitați o apăsare încă acceptabilă. Se pierde așa de puțin din forța conștienței încât ea mai poate fi menținută. Dar ceea ce v-am caracterizat ca o pierdere a conștienței la o apăsare foarte puternică, ce devine insuportabilă, același lucru se petrece și în mic atunci când suportăm o acțiune de apăsare ce provine de la o masă. Și dacă acum puteți continua firul acestor gânduri nu veți fi departe de a înțelege ce reprezintă m din formula scrisă. În timp ce tot ce este cinematic se unește într-un mod oarecum neutru cu conștiența noastră, în cazul a ceea ce denumim prin m, nu mai suntem în această situație, ci imediat are loc o întunecare a conștienței. O pondere mică a întunecării conștienței o putem suporta, mai mult însă nu putem. Dar fenomenul de bază este același. Când scriem m exprimăm ceva din natură, care, atunci când se unește cu conștiența noastră, o atenuează, adică ne adoarme parțial. Astfel, față de natură ne aflăm într-o relație care ne adoarme în mod parțial conștiența. Înțelegeți de ce nu putem proceda ca la cinematică. Cinematica pătrunde în mod neutru în conștiența noastră. Când însă trecem dincolo de cinematică, intrăm în domeniile ce se opun conștienței noastre și o anihilează. Deci, când scriem formula F · s = m · v2 /2 trebuie să spunem: experiența noastră umană conține pe m ca și pe v, dar conștiența noastră obișnuită nu-i capabilă să-l cuprindă pe m. Acest m ne absoarbe imediat forța conștienței. Acum aveți o relație justă față de om. O raportare cu totul reală la om. Vedeți deci că trebuie să chemăm în ajutor stările de conștiență, dacă vrem să înțelegem natura. Fără acest ajutor nu putem să avansăm nici măcar de la cinematică la mecanică.
Numai că, dacă nu putem trăi cu conștiența noastră în lăuntrul a tot ceea ce poate fi desemnat de exemplu prin m, trăim totuși acolo cu întreaga noastră ființă omenească. Și anume pătrundem acolo cu voința noastră și viețuim foarte intens cu ea. Cum viețuim noi în intimitatea naturii prin voința noastră, am să vă lămuresc printr-un exemplu.
Va trebui să pornesc însă din nou de la ceva ce trebuie să vă reamintiți din școală. Vă reamintesc ceva ce ați cunoscut bine pe când erați școlari. Știți că dacă avem aici o balanță și atârnăm un obiect, iar pe celălalt taler punem o greutate egală, care echilibrează balanța, atunci putem cântări obiectul; îi aflăm greutatea (Fig. 2.1).
În clipa în care plasăm aici un vas cu apă umplut până la nivelul din desen și cufundăm obiectul în el, în acea clipă cufundăm obiectul în el, în acea clipă balanța se înclină. Prin faptul că obiectul a fost cufundat în apă, a devenit mai ușor, a pierdut din greutate. Dacă verificăm cu cât a devenit mai ușor, dacă notăm cât trebuie să reducem din greutate pentru a readuce echilibrul balanței, vom găsi că obiectul a devenit mai ușor cu greutatea apei pe care a înlocuit-o el. Iar dacă noi cântărim volumul acestei ape, obținem pierderea de greutate. Știți că aceasta este numită legea portanței (a forței ascensionale) care spune: Un corp aflat într-un lichid devine mai ușor cu o greutate egală cu greutatea lichidului pe care-l înlocuiește. Vedeți, deci, că un corp aflat într-un lichid tinde în sus, se sustrage într-un fel presiunii spre în jos, adică greutății. Acest fapt care poate fi observat în mod fizic obiectiv, are o deosebită importanță pentru constituția omului.
Vedeți Dvs., creierul nostru cântărește în medie 1250 g. Dacă acest creier, pe care-l purtăm în noi, ar cântări într-adevăr 1250 g, el ar apăsa așa de puternic pe vasele de sânge ce se află sub el, încât creierul nu ar mai putea fi alimentat în mod normal cu sânge. S-ar exercita o presiune puternică ce ar încețoșa imediat conștiența. În realitate creierul nu apasă pe suprafața inferioară a cavității craniene cu toate cele 1250 g, ci numai cu cca 20 grame. Asta din cauză că el plutește în lichidul cranian. Așa cum corpul de aici plutește în apă, și creierul plutește în lichidul cranian. Și greutatea lichidului cranian înlocuit de către creier revine la cca 1230 grame. Și astfel creierul devine mai ușor având doar 20 g. Aceasta înseamnă că dacă considerăm creierul ca instrument al inteligenței și vieții noastre sufletești, cel puțin al unei părți a vieții noastre sufletești (și suntem îndreptățiți să-l considerăm așa), atunci nu trebuie să socotim doar creierul ce poate fi cântărit – căci el nu este singur aici – ci, prin faptul că există o forță ascensională, creierul tinde de fapt în sus, încearcă să se opună propriei greutăți. Cu alte cuvinte, noi nu trăim cu inteligența noastră în forțele care trag în jos, ci în cele care trag în sus. Cu inteligența noastră viețuim într-un impuls ascensional.
Cele ce v-am spus sunt firește valabile doar pentru creier. Celelalte părți ale organismului nostru, de la baza craniului în jos, sunt doar într-o mică măsură în aceeași situație, cu excepția măduvei spinării. În mare, celelalte părți ale organismului tind în jos. Acolo viețuim tracțiunea către jos. În creier viețuim în forța ascensională, către în sus, iar în rest viețuim în tracțiunea către jos. Voința noastră trăiește exclusiv în forțele care trag în jos. Ea trebuie să se unească cu forțele ce apasă în jos. Dar prin aceasta i se ia conștiența. Prin aceasta ea doarme în mod continuu. Chiar aceasta constituie esența fenomenului voinței: ea este stinsă pentru conștiență ca urmare a faptului că ea se unește cu forța orientată în jos a gravitației. Iar inteligența noastră devine luminoasă dat fiind că ne putem uni cu forța ascensională, creierul nostru opunându-se forței gravitaționale.
Vedeți că prin unirea, în diferite moduri, a vieții omenești cu materia ce-i stă la bază, are loc pe de o parte coborârea voinței în materie, iar pe de altă parte are loc iluminarea voinței către inteligență. Niciodată nu ar putea lua naștere inteligența dacă ființa noastră sufletească ar fi unită doar cu materia ce tinde în jos.
Și acum gândiți-vă că noi de fapt viețuim lucrurile în mod corect dacă nu tratăm omul conform cu abstracțiile uzuale, ci așa cum este el în realitate, adică în așa fel că spiritualul se întâlnește cu fizicul (trebuie însă ca spiritualul să fie gândit cu atâta intensitate încât el să poată cuprinde și cunoașterea fizică) așa că, pe de o parte are loc iluminarea către inteligență, printr-o unire specială cu viața materială, adică cu forța ascensională a vieții din materie, iar că pe de altă parte are loc adormirea, când lăsăm ca voința să fie absorbită de către presiunea orientată în jos, voința acționând astfel în sensul acestei presiuni orientate în jos. Și ea acționează așa. Numai o mică parte a ei se infiltrează prin presiunea de până la 20 grame și trece înlăuntrul inteligenței. Ca urmare, inteligența este întrucâtva pătrunsă de către voință. Dar în esență inteligența are de a face cu ceea ce se opune materiei ponderabile. Întotdeauna când gândim, noi voim „înspre deasupra capului”.
Aici puteți vedea cum trebuie să asociem cunoașterea privitoare la lumea fizică cu ceea ce viețuiește în om. Dacă rămânem în domeniul cinematicii, avem de a face cu abstracțiunile așa de preferate astăzi și nu putem realiza nici o punte între aceste abstracțiuni îndrăgite și ceea ce reprezintă realitatea naturii exterioare. Avem nevoie de o cunoaștere cu un conținut spiritual așa de puternic, încât acest conținut spiritual să se poată într-adevăr cufunda în fenomenele naturale și să poată înțelege de pildă cum acționează tocmai în om greutatea fizică și forța ascensională. V-am arătat deci cum se confruntă lăuntric omul, pe de o parte cu presiunea în jos, iar pe de alta cu forța ascensională, el trăind în cadrul acestui raport dintre cinematică și materialitate. Dar, vedeți că aici este necesar un nou mod științific de abordare. Nu o putem face folosind vechiul mod științific de a judeca; el concepe mișcări ondulatorii sau radiații, care sunt doar ceva abstract. Acest mod caută calea spre în afară, către materie, tocmai prin speculații și firește că așa nu o poate găsi. O știință cu adevărat spirituală caută realmente calea către materie prin aceea că încearcă să se cufunde cu adevărat în materie, prin aceea că viața de voință și inteligență a sufletului este urmărită până-n intimitatea fenomenelor de presiune și portanță (forță ascensională). Aici aveți un monism adevărat. El poate lua naștere doar din știința spirituală. Nu acel cuvânt „monism” rostit sus și tare din necunoaștere. Dar este necesar ca tocmai fizica să primească puțină minte la cap – dacă mă pot folosi de această expresie – atunci când ea corelează fenomenele ce există în el, cu fenomenul fiziologic al plutirii creierului. Având această corelație, știm: trebuie să fie așa, fiindcă principiul arhimedic nu are de ce să-și înceteze valabilitatea pentru creierul ce plutește în lichidul cranian. Dar ce se întâmplă acum prin faptul că, cu excepția celor 20 grame în care se manifestă voința inconștientă, noi trăim de fapt prin creierul nostru în sfera inteligenței? Atâta timp cât ne servim de creier, ca instrument, suntem eliberați – pentru inteligența noastră – de materialitatea ce trage în jos. O asemenea eliberare este posibilă deoarece se evită acțiunea unei greutăți de 1230 g. Într-un grad așa de înalt se elimină efectul materiei! Prin aceasta suntem în situația de a lăsa să acționeze într-o mare măsură, în creierul nostru, corpul nostru eteric [Nota 11]. Acesta poate face ce vrea, nefiind împiedicat de greutatea materiei. În restul organismului eterul este dominat de către greutatea materiei. Aveți deci o astfel de structurare a omului: pentru tot ceea ce servește inteligenței primiți eterul oarecum în mod liber, iar pentru restul organismului aveți eterul legat de materia fizică. Astfel că organismul eteric acționează dominând asupra creierului nostru, iar pentru restul corpului alcătuirea și forțele organismului fizic predomină asupra organismului eteric.
V-am făcut atenți mai înainte asupra acelei relații ce o constatați în lumea exterioară atunci când aveți de-a face cu o presiune. Apare o adormire. Dar mai există și alte relații, vă voi mai aminti una, și anume aceea care survine când deschidem ochii și ne aflăm într-un spațiu umplut de lumină. Are loc atunci o cu totul altă relație cu lumea fizică, decât în cazul în care ne lovim de materie și facem cunoștință cu presiunea. Când ne expunem luminii, nu se produce o pierdere a conștienței, ci, atâta timp cât lumina acționează doar ca lumină, cel care vrea poate simți cum, expunându-se luminii, conștiența lui se trezește tot mai mult prin participarea la lumea exterioară. Despre felul cum se unesc forțele conștienței cu ceea ce ne întâmpină dinspre lumină, vom vorbi mai în amănunt. Dar la lumină și în lumină ne întâmpină culorile. Despre lumină, de fapt, nu se poate spune că o putem vedea. Vedem culorile cu ajutorul luminii, dar în nici un caz nu putem afirma că vedem lumina. Vom mai vorbi și despre motivul pentru care vedem așa numita lumină albă.
Mai este vorba și de faptul că tot ceea ce ne întâmpină ca o culoare, ne apare de fapt ca o polaritate, așa cum întâlnim ca polaritate – să zicem – magnetismul: magnetism pozitiv și magnetism negativ. Tot așa ne apare în mod polar și culoarea. De o parte a polului se află ceea ce poate fi desemnat ca galben sau înrudit cu galbenul, ca oranj și roșiatic. La cealaltă parte a polului se află albastrul și tot ce poate fi desemnat ca înrudit cu el: indigo, violet și chiar unele slabe nuanțe de verde. De ce spun eu: culoarea cuprinde o polaritate? Vedeți Dvs., polaritatea culorii trebuie să fie studiată în mod temeinic, ca unul dintre cele mai semnificative fenomene din întreaga natură. Dacă vreți într-adevăr să accedeți la ceea ce ieri, în sensul lui Goethe, am numit fenomenul originar, puteți ajunge la acest fenomen originar când căutați culoarea acolo unde este prezentă lumina.
Astăzi, ca un prim experiment, vrem să căutăm culoarea acolo unde este lumina. Vă explic mai întâi experimentul. Printr-o fantă îngustă (de formă circulară la început) făcută într-un perete netransparent, lăsăm să treacă lumina (Fig. 2.2). Lumina pătrunde deci prin această fantă. Dacă lăsăm să se reverse această lumină, și-n fața peretelui plasăm un ecran, apare o suprafață circulară iluminată de către lumina ce a pătruns prin fantă. Experiența se face cel mai bine tăind un orificiu în rama ferestrei, lăsând să pătrundă lumina [Nota 12]. Acolo se poate plasa un ecran și se poate capta imaginea ce ia naștere.
Aici nu putem face aceasta decât cu ajutorul acestui aparat de proiecție, dând la o parte capacul. Obținem, după cum vedeți, o suprafață circulară luminoasă. Această suprafață luminoasă circulară nu este altceva decât imaginea ce ia naștere prin faptul că cilindrul de lumină ce pătrunde pe aici este captat de un perete plasat în calea lui. Acum putem aduce în calea acestui cilindru de lumină o prismă (Fig. 2.3). Lumina nu mai cade atunci pe peretele din calea ei, formând un cerc, ci este obligată să se abată din drumul ei. Realizăm asta cu o prismă goală, formată din plăci de sticlă dispuse în formă de pană. Această prismă goală este umplută cu apă. Lăsăm să treacă cilindrul luminos prin prisma cu apă. Dacă priviți acum peretele, discul luminos nu mai este jos, ca mai înainte, ci el apare în alt loc, mai sus. Dar mai vedeți ceva remarcabil: vedeți marginea de sus într-o o lumină albăstrui-verzuie, o bandă albăstruie. Cea de jos vedeți că este galben-roșiatică. Aici avem ceea ce se numește un fenomen. Să ne mai ocupăm de acest fenomen. Dacă e să desenăm starea de fapt, trebuie să o facem astfel: lumina este deviată din calea ei trecând prin prismă. Acolo sus se formează un cerc. Dacă l-am măsura, am constata că nu este chiar un cerc, ci că este alungit puțin în sus și în jos și că marginea de sus este albăstruie, iar cea de jos gălbuie. Vedeți deci că dacă lăsăm să treacă un asemenea cilindru de lumină prin apa dispusă în formă de prismă (putem face abstracție de abaterile produse de lamele de sticlă), atunci apar fenomene de culoare pe margini. Vreau să repet experimentul, dar cu un cilindru de lumină mult mai îngust. Acolo jos vedeți acum un disc mult mai mic. Dacă abatem acum discul prin intermediul prismei, vedeți că pata de lumină, cercul luminat, s-a deplasat în sus; dar acum cercul luminat este umplut cu totul de culori. Dacă desenez ceea ce vedeți acum, ceea ce a fost deviat în sus apare violet, albastru, verde, galben, roșu*. Dacă am putea urmări cu precizie, totul ar fi ordonat după culorile curcubeului complet. Să luăm doar faptele în sine și de aceea îi rog acum pe cei care au învățat în școală toate desenele frumoase cu raze de lumină, cu linii normale și altele, să le uite și să se mențină la faptele constatate. Vedem apărând culori și ne putem întreba: Care este cauza că în zona luminată iau naștere astfel de culori? – Dacă fac acum să apară din nou cercul mare, avem un cilindru de lumină ce trece prin spațiul care cade pe ecran și formează o imagine luminoasă. Dacă interpunem din nou prisma în calea cilindrului de lumină, obținem devierea imaginii luminoase – apărând în plus fenomenele cromatice de margine.
* A se vedea și Anexa de la sfârșitul cărții (n. trad.)
Și acum vă rog să remarcați următoarele. Vom rămâne strict în cadrul faptelor. Vă rog să observați că dacă mutați privirea puțin aici, atunci când lumina străbate prisma de sticlă vedeți un cilindru de apă iluminat. Cilindrul de lumină trece prin prisma de apă și are loc o contopire a luminii cu apa. Vă rog să rețineți bine. Trecând prin apă un cilindru de lumină, are loc o fuzionare a luminii cu apa. Faptul că are loc o interacțiune a luminii cu apa nu este fără urmări pentru ambianță, ci trebuie să spunem (menținându-ne, după cum am spus, în cadrul faptelor): Cilindrul de lumină are forța de a pătrunde dintr-o parte a prismei în cealaltă. Dar el este deviat de către prismă. El ar fi trecut drept, dar este ridicat, deviat, astfel că trebuie să constatăm că există ceva care ne deviază cilindrul luminos. Dacă vreau să indic printr-o săgeată ceea ce ne deviază cilindrul de lumină, ar trebui să o fac prin această săgeată. Rămânând – fără să speculăm – strict în limita faptelor, putem spune: printr-o asemenea prismă cilindrul de lumină este deviat spre în sus și putem indica direcția abaterii.
La tot ce s-a spus, aș vrea să gândiți și la un alt aspect, care de asemeni corespunde numai faptelor. Dacă lăsați să treacă lumina printr-o sticlă semitransparentă lăptoasă sau printr-un lichid făcut să devină tulbure, deci printr-o materie difuză, bineînțeles că această lumină va fi diminuată. Dacă priviți lumina trecând prin apă limpede, ea își păstrează luminozitatea. Prin apa tulbure o vedeți diminuată. Puteți observa în nenumărate cazuri că trecând prin medii difuze, prin substanțe aduse în stare de semitransparență, lumina devine slabă. Asta trebuie mai întâi constatat ca un fapt. Într-un fel, orice mediu material (cum este și cazul prismei) constituie într-o măsură mai mică sau mai mare un mediu difuz, întunecat. El diminuează întotdeauna lumina producând o întunecare, deci în cazul luminii din interiorul prismei avem de-a face cu o lumină obscurizată. Acolo (la stânga) avem de-a face cu lumina strălucitoare. La dreapta (Fig. 2.3.) avem de-a face cu lumina ce și-a croit drum prin mediul respectiv. Dar aici, în interiorul prismei, avem de-a face cu o interacțiune a materiei cu lumina, ia naștere un efect de întunecare [Nota 13]. Faptul că această întunecare este totuși ceva activ, îl puteți deduce în mod simplu prin aceea că, atunci când priviți lumina printr-un mediu întunecat, mai vedeți ceva. Este deci perceptibil faptul că întunecarea acționează. Ce ia naștere datorită întunecării? Nu avem de-a face pur și simplu cu conul de lumină ce înaintează și este deviat, ci mai avem de-a face cu ceea ce se produce ca o obscurizare a luminii, cu ceea ce acționează prin intermediul materiei. Ne putem deci reprezenta: în acest spațiu de după prismă nu apare doar lumina, ci mai apare acolo și ceva din ceea ce trăiește ca obscur în prismă și radiază în lumină. Acest ceva radiază acolo. Și cum are loc această radiație? Ea se răspândește în mod natural după ce lumina a trecut prin prismă. Întunecatul, obscurul radiază în lăuntrul luminosului, a limpedelui, clarului. Și dacă veți gândi lucrurile în mod corect, vă veți putea spune: aici își face apariția întunecosul, iar atunci când luminosul este deviat, este deviat în sus și întunecosul. Adică întunecosul, obscurul este deviat în aceeași direcție în care este deviat și luminosul. Astfel că întunecosul este trimis în sus, spre luminosul ce a fost deviat. Prin urmare luminosul nu se poate extinde în sus nestânjenit. În lăuntrul său este trimis obscurul. Și avem de a face cu două elemente ce interacționează: cu luminosul deviat și cu obscurul trimis în el, în așa fel că devierea obscurului se face în aceeași direcție cu cea a luminosului. Și rezultatul îl vedeți: prin faptul că elementul obscurului radiază în sus în lăuntrul luminosului, iau naștere culorile întunecate, culorile albăstrui. Și ce se petrece mai în jos? Firește că și acolo apare întunecarea. Dar vedeți că dacă aici (sus) avem o parte a luminii ce strălucește, iar întunecarea merge după aceeași direcție cu lumina ce răzbate în mod energic, aici (mai jos) avem o extindere a ceea ce ia naștere ca element obscur; deci lumina apare și există un spațiu pentru care în general cilindrul de lumină este deviat în sus. Dar în acest corp de lumină deviat în sus, radiază penumbra, întunecosul. Și avem aici o porțiune unde întunecarea merge în jos prin partea superioară a prismei. Prin aceasta avem aici (jos) o porțiune unde întunecosul este deviat în sens opus devierii luminosului. Putem spune: Aici avem întunecosul care vrea să se insereze în luminos; dar la partea inferioară luminosul deviat acționează în sens contrar devierii întunecosului. Ca urmare dacă în sus devierea obscurului are loc în același sens cu a luminosului, încât ele sunt oarecum în interacțiune, obscurul amestecându-se ca un parazit, aici jos întunecarea radiază în lăuntrul luminosului, dar este dominată, oarecum comprimată de către luminozitate. Aici stăpânește deci luminozitatea, ea predomină în lupta dintre clar și obscur, iar urmările acestei lupte, urmările acestei confruntări și a transluminării întunecosului de către luminozitate, sunt culorile roșii sau galbene plasate la partea inferioară. Deci putem spune: Sus se desfășoară întunecosul în luminozitate și iau naștere nuanțele albastre; în jos predomină luminozitatea asupra mediului difuz sau a întunecimii, și iau naștere nuanțele galbene.
Mai puteți constata că deoarece prisma pe de o parte deviază conul de lumină complet luminos, iar pe de alta deviază obscurul, avem de a face, pe două căi diferite, cu inserarea întunecatului, a obscurului, în luminos. Avem o interacțiune a întunecosului cu luminosul, care nu se amestecă pentru a da cenușiul, ci rămân activi în mod independent. Numai că la unul din poli ei rămân activi în așa fel încât întunecosul poate sa se impună ca atare în lăuntrul luminosului. Pe de altă parte, întunecosul se „opintește” împotriva luminozității, rămâne la o existență independentă, dar luminozitatea predomină. Și așa iau naștere culorile luminoase, galbenul. În acest fel, dacă vă mențineți strict în domeniul faptelor, luând lucrurile așa cum sunt, aveți posibilitatea să înțelegeți de ce iau naștere pe de o parte culorile galbene, iar pe de alta cele albastre; puteți în același timp să observați că prisma cea materială are un aport însemnat în această naștere a culorilor. La trecerea prin prismă lucrurile se petrec în așa fel încât, pe de o parte întunecosul și conul de lumină sunt deviate în același sens, dar pe de altă parte ceea ce înaintează se încrucișează cu ceea ce este deviat, deoarece prisma își radiază întunecimea chiar și acolo unde are loc devierea. Prin aceasta ia naștere devierea în jos iar interacțiunea luminosului cu întunecosul se desfășoară altfel către în jos, decât către în sus. Culorile iau naștere deci acolo unde interacționează întunecosul cu luminosul.
Acestea țineam în mod deosebit să vi le clarific astăzi. Dacă vreți să aflați — ca să spun așa – din ce unghi se poate înțelege cel mai bine acest lucru, este suficient să gândiți de exemplu cum corpul Dvs. eteric este inserat în mușchi altfel decât în ochi, și anume: în mușchi el se unește cu funcțiile mușchiului, iar în ochi – deoarece ochiul este foarte izolat – corpul eteric nu este inserat în aparatul fizic, ci este relativ independent. Prin asta, în ochi, corpul astral [Nota 14] poate intra într-o intimă legătură cu corpul eteric. În interiorul ochiului, corpul nostru astral are o cu totul altă independență decât în restul organizării fizice. Să admitem că acolo, într-un mușchi, ar fi o parte a organizării fizice, iar aici ar fi organizarea fizică a ochiului (se desenează). Dacă le descriem, trebuie să spunem: corpul nostru astral le pătrunde pe amândouă; dar există o diferență considerabilă. Acolo el se inserează în așa fel încât se află în interiorul unui spațiu comun cu corpul fizic, dar nu este independent. El pătrunde și în ochi, dar aici acționează independent. În ambele cazuri spațiul este umplut de amândouă componentele; dar într-un caz ingredienții acționează independent, în celălalt caz ei nu acționează independent. De aceea este numai o jumătate de adevăr când spunem: corpul nostru astral este în interiorul corpului fizic. Mai trebuie să ne întrebăm și cum este el acolo, în interior. Căci în interiorul mușchiului el este într-un anume fel, și – spre deosebire de acesta – în interiorul ochiului este relativ independent. Reiese de aici că părțile componente se pot interpenetra, rămânând totuși independente. Și astfel puteți uni în cenușiu luminosul și întunecosul, așa cum se întrepătrund corpul astral și mușchiul. Dar ei se mai pot întrepătrunde și în așa fel încât să rămână independenți; atunci o fac precum corpul nostru astral și organizarea fizică din ochi. Într-un caz ia naștere cenușiul, în celălalt caz, culoarea. Dacă ei se întrepătrund precum corpul astral și mușchii, ia naștere cenușiul; iar dacă se întrepătrund precum corpul astral și ochiul nostru, atunci ia naștere culoarea, deoarece ei rămân relativ independenți, deși se află în același spațiu.
