Mi s-a spus că ceea ce a constituit culminația considerațiilor noastre de ieri – fenomenul ce se produce prin prismă – a creat multora dintre Dvs. dificultăți de înțelegere; vă rog să nu vă faceți griji din pricina asta. Această înțelegere va veni cu încetul. Pentru a putea pune la temelie tocmai această „pièce de resistance” (de care nu este scutită nici fizica obișnuită), ne vom ocupa ceva mai în detaliu cu fenomenele de lumină și culoare. Puteți constata că unele lucruri din cele expuse, nu pot fi găsite în cărți, nu fac obiectul considerațiilor științelor naturii; ele sunt tratate numai de către noi. Dar din ultimele conferințe va reieși cum și aceste lucruri pe care le abordăm aici pot fi valorificate în cadrul demersului pedagogic.
Ieri am încercat sa pun în evidență modul particular în care are loc intima interacțiune a luminosului cu obscurul, cu mediul difuz. Și voiam să arăt cum prin această deosebită acțiune reciprocă dintre luminos și obscur (care se produce mai ales la trecerea unui cilindru de lumină printr-o prismă), iau naștere fenomene cromatice polare. Vă rog să înghițiți pastila amară, adică să admiteți că dificultatea de a înțelege aceste lucruri ia naștere la aceia dintre Dvs. care-și reprezintă în mod cinematic învățătura despre lumină și culoare. Datorită modului nostru de educație, ne-am obișnuit să ne formăm numai asemenea reprezentări care – în raport cu natura exterioară – sunt mai mult sau mai puțin cinematice, adică se ocupă numai cu numărabilul, cu ceea ce are formă în spațiu sau cu ceea ce este în mișcare. Acum trebuie să vă străduiți să gândiți în calități și, într-un anumit sens, puteți ajunge la a vă spune: aici deja mă împotmolesc [Nota 15]. Dar acest fapt îl veți atribui modului nenatural de a gândi adus de dezvoltarea științifică din ultimul timp, mod care deja — într-un anumit sens – Dvs. și elevii Dvs. l-ați depășit (mă refer acum la profesorii școlii Waldorf [Nota 16] și la unii alți dascăli). Căci firește, în învățământul de azi nu va fi posibil să se ajungă imediat la reprezentări sănătoase, ci va trebui să creăm elemente de tranziție.
Iar acum să abordăm fenomenele de lumină și culoare, pornind de la celălalt capăt al problemei. Doresc să vă prezint o foarte viu disputată remarcă a lui Goethe. În scrierile lui Goethe puteți citi cum a devenit el cunoscut în al optulea deceniu din secolul al XVIII-lea prin diferite afirmații privitoare la formarea culorilor în lumină, privitoare deci la acele fenomene despre care am început să vorbim ieri. I s-a spus lui Goethe că părerea generală a fizicienilor ar fi aceea că, dacă se lasă să treacă lumina incoloră printr-o prismă, această lumină incoloră s-ar despica, ar fi descompusă. Fenomenele erau în așa fel interpretate, încât se spunea: Dacă noi captăm un cilindru de lumină incolor, el ne arată mai întâi o imagine incoloră. Dacă plasăm în calea lui o prismă, obținem o înșiruire a culorilor roșu, portocaliu, galben, verde, albastru – albastru deschis, albastru închis –, violet. Goethe a gândit: Acestui fapt i se dă explicația după care lumina incoloră conține de fapt în ea aceste șapte culori; cum are loc acest lucru, firește, este greu de conceput, dar așa s-a afirmat. Când lumina este lăsată să treacă prin prismă, prisma nu face decât să descompună lumina și să dispună în evantai cele șapte culori ce deja se află în ea. Dar Goethe voia să abordeze temeinic problema, așa că s-a dotat cu tot felul de instrumente pentru a constata el însuși cum stau lucrurile. Și-a procurat aceste instrumente de la Consilierul Curții Büttner, din Jena, și le-a îngrămădit la el, voind să verifice, la timpul potrivit, cum stau lucrurile. Dar cu timpul, consilierul Büttner a devenit nerăbdător, pretinzând înapoierea instrumentelor, întrucât Goethe nu făcuse încă nimic. Tocmai trebuia să împacheteze instrumentele; uneori se întâmplă să nu ajungem să ne ocupăm la timp de unele lucruri. Și atunci el a luat repede prisma, spunându-și: deci lumina este descompusă la trecerea prin prismă. Să mă uit pe perete; și a așteptat ca lumina să apară frumos în cele șapte culori. Dar a apărut ceva colorat numai la marginea unei suprafețe murdare, acolo unde avea loc o suprapunere a murdarului, a mediului tulbure, cu luminosul. Acolo se vedeau culori, dacă se privea prin prismă. Dar unde era un alb uniform, nu se vedea nimic. Goethe a rămas perplex, dezorientat de întreaga teorie, și nu a găsit nici o justificare înapoierii instrumentelor. Le-a păstrat și a continuat să urmărească faptele. Și a rezultat că de fapt lucrurile nu-s de loc așa cum sunt prezentate în mod obișnuit: Dacă lăsăm lumina să străbată spațiul unei camere, obținem pe un ecran un cerc alb. Iar dacă în calea acestui corp de lumină se pune o prismă pe care o străbate, atunci cilindrul de lumină este deviat (compară cu Fig. 2.2 și 2.3). Dar nu apare înșiruirea celor șapte culori, ci doar la marginea inferioară apare roșiaticul ce trece în gălbui, iar la marginea superioară apare albăstruiul ce trece în verzui. La mijloc rămâne alb.
Ce a gândit atunci Goethe? El își spuse: În nici un caz nu este vorba de ceva ce se fragmentează din lumină, ci de fapt eu formez doar imaginea a ceva. Această imagine este doar proiecția unei decupări. Deoarece în exteriorul acestui cerc de lumină, în ambianța lui, este întuneric, iar în interior este lumină, decuparea are margini și culorile nu iau naștere din cauză că ele ar fi scoase din lumină sau că lumina ar fi oarecum descompusă în ele, ci pentru că eu proiectez imaginea cu astfel de margini, așa încât și aici am de-a face tot cu ceea ce aveam acolo unde luminosul și întunecosul se întâlneau, la margini luând naștere culori. Culorile iau naștere în principal ca fenomene de margine, iar prin faptul că prezentăm culorile ca fenomene de margine, ne aflăm în fața fenomenului originar. Atunci când micșorăm cercul și obținem o imagine continuu colorată, nu ne mai aflăm de loc în fața fenomenului originar. Imaginea continuu colorată ia naștere numai prin aceea că la cercul mare culorile de margine rămân ca atare, pe când la cercul mic culorile avansează de la margine până-n centru. Ele se suprapun în centru și formează ceea ce se numește un spectru continuu. Deci, fenomenul originar constă în faptul că aceste culori iau naștere la margini, acolo unde are loc confluența dintre lumină și întuneric.
Vedeți deci că nu este vorba să cârpăcim faptele cu teorii, ci să rămânem strict la stadiul faptelor pure, al realităților. Aici nu numai că apare ceea ce vedem în culori, ci ați văzut că mai are loc și o deplasare a întregului con de lumină, o deviere laterală a acestuia. Dacă vreți să urmăriți în mod schematic această deviere laterală, ați putea să o faceți în modul următor:
Să presupunem că așezați împreună două prisme, în așa fel încât prisma inferioară, care formează un întreg cu prisma superioară, stă așa cum v-am desenat ieri. Prisma superioară este dispusă în sens opus celei inferioare (Fig. 3.1). Dacă aș lăsa să treacă prin această prismă dublă un cilindru de lumină, firește că ar trebui să obțin ceva asemănător cu ce am obținut noi ieri. Aș obține o deviere, o dată în jos, o dată în sus. Dacă aș avea o asemenea prismă dublă, aș obține o figură de lumină alungită și mai mult, dar ar rezulta că această figură este foarte neclară, întunecată. O explicație pentru aceasta ar putea fi faptul că, dacă receptez figura cu ajutorul unui ecran, aș obține o imagine comprimată a cercului de lumină. Dacă aș putea să mut mai aproape ecranul, aș obține din nou o imagine. Prin urmare, rămânând în interiorul faptelor, constat că ar exista un traseu pe care pot obține întotdeauna o imagine.
Vedem de aici că lumina poate fi manevrată cu ajutorul prismei. Găsesc peste tot, la exterior, o margine roșie și anume, de data aceasta, și sus și jos, iar la centru violet. Pe când mai înainte obțineam imaginea simplă ce începea cu roșu și se termina cu violet, acum obțin peste tot în exterior roșul, în interior violetul, iar celelalte culori în spațiul intermediar. îmi este deci posibil să creez o asemenea imagine cu ajutorul unei prisme duble, dar aș mai putea obține același lucru prin deplasarea ecranului. Prin urmare, am un anumit traseu, de-a lungul căruia există posibilitatea formării unei imagini care este colorată la margini, fiind însă colorată și la centru, având și toate culorile intermediare.
Dacă mă deplasez cu ecranul înainte și înapoi, există o zonă destul de întinsă în care este posibil să se împiedice formarea unor asemenea imagini. Dar bănuiți desigur că această posibilitate poate fi creată numai dacă aș modifica mereu prisma, deoarece, la o prismă al cărei unghi este mai mare, imaginea va fi proiectată în alt loc decât atunci când aș face ca unghiul să fie mai mic, iar traseul ar deveni mai scurt, întreaga situație se schimbă dacă nu mai am suprafețe plane la prismă, ci iau de la început suprafețe curbate. Prin aceasta s-ar simplifica în mod considerabil ceea ce este deosebit de greu de studiat cu ajutorul prismei, și avem următoarea posibilitate: lăsăm să treacă cilindrul de lumină prin spațiu și apoi plasăm în calea lui lentila, care nu este altceva decât o prismă dublă cu suprafețe curbate (vezi partea de jos a Figurii 3.1). Acum obțin imaginea sensibil micșorată. Ce s-a întâmplat de fapt? Întregul cilindru de lumină este comprimat, îngustat. Aici avem din nou o interacțiune între materie, materia din lentilă – corpul de sticlă – și lumina ce străbate spațiul. Această lentilă acționează în așa fel asupra luminii, încât duce la comprimarea cilindrului de lumină.
Să desenăm în mod schematic această situație. Aici am un cilindru de lumină desenat din lateral, și las ca lumina lui să treacă prin lentilă. Dacă aș plasa aici doar o placă de sticlă sau o „placă” de apă, cilindrul de lumină ar trece pur și simplu prin ea și ar rezulta pe ecran o imagine-copie, proiecție a cilindrului de lumină. Nu tot așa se întâmplă dacă folosesc, în locul plăcii de sticlă sau de apă, o lentilă. Dacă urmăresc prin linii ceea ce se petrece, trebuie să spun: S-a produs o reducere a imaginii, prin aceasta cilindrul de lumină este comprimat.
Mai există o posibilitate, și anume: dacă formez o prismă dublă, dar nu ca cea desenată mai înainte, ci o prismă dublă a cărei configurație în secțiune transversală face ca vârfurile prismelor să se atingă (Fig. 3.2).Atunci lucrurile s-ar petrece tot așa cum le-am descris mai înainte, dar s-ar obține un cerc mărit. De asemeni, aș avea posibilitatea ca, deplasând ecranul înainte și înapoi pe un anumit traseu, să obținem imaginea mai mult sau mai puțin neclară. În acest caz aș avea sus violet-albăstrui, jos tot violet, albastru, iar în mijloc apare roșu. Mai înainte totul era inversat. Iar în spațiul dintre ele, sunt culorile intermediare.
Și pot să pun și de astă dată, în locul prismei duble, o lentilă cu următoarea secțiune: pe când cealaltă lentilă este în secțiune, groasă la mijloc și subțire la margini, această lentilă este subțire la mijloc și groasă la margini, (vezi fig. 3.1 și 3.2). În acest caz obțin și prin această lentilă o imagine, care este sensibil mai mare decât cea care ar lua naștere din cilindrul de lumină. Obțin o imagine mărită care, și în acest caz, prezintă nuanțarea culorilor de la margini către centru. Dacă urmăresc și aici fenomenele, trebuie să spun: cilindrul de lumină este lărgit, a fost în mod serios dilatat. Lucrurile se prezintă pur și simplu în acest fel.
Ce deducem acum din aceste fenomene? Constatăm că domnește o corelație între materialul pe care îl întâlnim mai întâi ca materie transparentă a prismelor sau lentilelor, deci între aceste configurații materiale și ceea ce apare ca fenomen prin intermediul luminii. Și într-un anumit sens mai constatăm un fel de interacțiune. Pornind astfel de la ceea ce căpătăm cu ajutorul unei asemenea lentile, groasă la margini și subțire la mijloc, ce ar trebui să ne spunem atunci când avem în față o asemenea lentilă? Trebuie să ne spunem: întregul cilindru de lumină a fost dilatat, lărgit. Și mai vedem și modul cum este posibilă această lărgire. Ea se produce prin faptul că materialul prin care trece lumina prezintă aici o îngroșare, iar aici o subțiere. Lumina trebuie să străbată acolo mai multă materie decât aici, la mijloc, unde ea străbate mai puțină materie. Ce se petrece acum cu lumina? După cum v-am spus, ea se extinde, este dilatată. Dilatarea se face după direcția acestor două săgeți. Prin ce se produce dilatarea? Prin faptul că ea trebuie să treacă în centru prin mai puțină materie decât la margini. Puteți reflecta la faptul că, în mijloc, lumina trebuie să străbată mai puțină materie, trece mai ușor iar la ieșire are mai multă forță. Deci ea are aici mai multă forță decât către margini, unde trece prin mai multă materie. Această forță care apare mai puternică la mijloc pentru că trece prin mai puțină materie, ea este cea care presează spre înafară cilindrul de lumină. Este un lucru pe care-l puteți deduce în mod nemijlocit din faptele produse. Vreau să vă fie limpede faptul că aici este vorba de o corectă aplicare a metodei, de un demers consecvent al gândirii. Trebuie să fie clar că atunci când trag linii pentru a urmări fenomenul luminos, se desenează ceva ce, de fapt, nu are nimic de-a face cu lumina. Când eu desenez aici liniile, de fapt trasez doar limitele cilindrului luminos. Acest cilindru de lumină ia naștere datorită fantei. Astfel că eu nu desenez de loc ceea ce are de-a face cu lumina, ci numai ceva ce se produce datorită trecerii printr-o fantă, și dacă spun că lumina se deplasează în această direcție, nici asta nu are de a face cu lumina; fiindcă dacă eu aș înălța sursa de lumină, atunci s-ar deplasa și lumina ce trece prin fantă și ar trebui să desenez această direcție prin săgeata respectivă. Dar toate acestea nu ar avea nimic de-a face cu lumina ca atare. Modul de a desena prin linii lumina a devenit un obicei și, treptat, s-a ajuns să se vorbească despre raze de lumină. Nicăieri nu avem de-a face cu raze de lumină; avem de-a face cu un con de lumină ce rezultă când lăsăm lumina să treacă printr-o fantă, avem de a face cu o lățire a conului de lumină și trebuie să spunem: oriunde apare extinderea conului de lumină, trebuie să o corelăm cu drumul mai scurt pe care-l face lumina la mijloc față de margini. Drumul mai scurt, aici la mijloc, o face să aibă mai multă forță; prin drumul mai lung, de la margini, i se ia mai multă forță [Nota 17]. Lumina mai slabă de la margini este presată de lumina mai puternică de la centru și astfel conul de lumina este lățit. Aceasta este starea reală a lucrurilor.
Și iată că, având de-a face de fapt numai cu imagini, ajungem să vorbim în fizică despre fel de fel de lucruri, despre raze de lumină și altele asemenea. Aceste raze de lumină au devenit o bază pentru gândirea materialistă în domeniul fizicii. Pentru a face ca lucrurile spuse să fie și mai inteligibile, vom lua încă ceva în considerare. Să presupunem că avem un mic recipient. În el avem un lichid, de exemplu apă, iar pe fund, într-un anumit loc, stă o monedă sau altceva asemănător (Fig. 3.3). Dacă ochiul meu este aici, pot face următorul experiment: pot mai întâi să îndepărtez apa și să privesc acest obiect. Voi vedea obiectul în această direcție. Care este situația? Pe fundul unui vas am așezat un obiect. Privesc într-acolo și, într-o anumită direcție, văd obiectul. Este de fapt situația simplă. Dacă acum încep să desenez cum din acest obiect pornește o rază de lumină ce este trimisă spre ochi și îl impresionează, eu spun deja fantasmagorii.
Acum umplu vasul până aici cu apă sau cu un alt lichid. Se produce ceva deosebit. Trasez direcția pe care au avut-o mai înainte obiectul și ochiul, privesc pe această direcție. M-aș putea aștepta să văd același lucru, dar nu se întâmplă așa, ci ceva remarcabil: văd obiectul puțin ridicat (Fig. 3.4). îl văd ca ridicat în sus împreună cu fundul vasului. Despre cum putem determina acest lucru – mă refer la modul de măsurare — vom mai putea vorbi. Acum vă spun doar principiul.
Pe ce mă pot bizui când îmi răspund la întrebarea privitoare la faptul concret, real? Mă aștept, dacă am văzut mai înainte obiectul, să-l găsesc din nou pe aceea și direcție. Îndrept ochii înspre acolo, dar nu-l văd în direcția aceea, ci într-o alta. La început, când nu era apa în vas, puteam privi în mod direct până-n fundul vasului și între ochiul meu și corpul vasului era doar aerul. Acum linia vederii mele străpunge apa. Prin aceasta se pierde din forța privirii, față de cazul când ea trecea numai prin aer; acum privirii i se opune o rezistență mai puternică și sunt nevoit să cedez în fața rezistenței sporite. De aici în jos trebuie să cedez în fața rezistenței. Această „dare înapoi” se exprimă prin faptul că nu privesc până-n fund, ci totul apare ca înălțat. Eu văd oarecum mai greu prin apă decât prin aer, înving mai greu rezistența apei față de cea a aerului. Ca urmare, trebuie sa reduc forța și de aceea trag obiectul în sus. Reduc forța prin faptul că găsesc o rezistență sporită. Dacă aș fi în situația de a umple vasul cu un gaz mai puțin dens decât aerul, obiectul s-ar scufunda, deoarece aș întâmpina o mai mică rezistență. Atunci aș deplasa în jos obiectul. Fizicianul nu constată această stare de fapt, ci spune: o rază de lumină este trimisă până la suprafața apei, unde, deoarece are loc o trecere de la un mediu mai dens la unul mai puțin dens, ea este deviată prin refracție de la linia normală, și vine de aici în ochi. Și acum, el afirmă ceva foarte ciudat:
Ochiul, după ce a primit informația prin raza de lumină, prelungește către în afară drumul și proiectează acolo obiectul. Adică, se folosesc toate noțiunile posibile, dar nu se ia în seamă rezistența pe care însăși forța de vizare a ochiului o găsește în mediul mai dens în care trebuie să pătrundă. Se caută oarecum să se elimine celelalte aspecte, punându-se totul pe seama luminii, așa cum se face în cazul prismei, unde se spune: O, dar prisma nu face de fapt nimic; culorile se află deja în lăuntrul luminii. Prisma oferă doar ocazia ca ele, culorile, să se alinieze cuminți ca soldații, una lângă alta; dar acești șapte copii neastâmpărați, care sunt constrânși să apară unul lângă altul, se află deja acolo în interiorul luminii. Prisma nu face nimic mai mult. Noi am văzut însă că tocmai ceea ce ia naștere în prismă, în acest mediu obscur în formă de pană, este ceea ce dă naștere culorilor. Culorile ca atare nu au nimic de-a face cu lumina luată separat, și mai vedeți cum, trebuie să ne fie clar că efectuăm o activitate intensă atunci când vizăm ceva cu ochiul și găsim o rezistență mai mare în apă – fiind constrânși să scurtăm linia de vizare datorită rezistenței sporite –, pe când fizicianul vine și spune: razele de lumină sunt aruncate acolo și se refractă, ș.a.m.d. Și, exact când ajungem aici, urmează pasajul cel mai interesant! Iată ce spune fizicianul contemporan: mai întâi lumina ajunge în ochi pe un traseu refractat și apoi ochiul proiectează înspre afară imaginea. – Ce înseamnă asta? Totuși el conchide spunând: ochiul proiectează. În locul a ceea ce se oferă în mod nemijlocit – rezistența apei, care este mai densă și care se opune forței de vizare a ochiului – el așază doar o reprezentare cinematică, o reprezentare străină de realitate, ceva ce ține de propria fantezie. Tocmai în asemenea puncte puteți remarca în modul cel mai clar cum totul este abstractizat în fizica noastră, cum totul a devenit cinematică, cum nu se vrea să se pătrundă în domeniul calităților. Pe de o parte ochiul este deposedat de capacitatea de a desfășura vreo activitate, dar pe de altă parte el proiectează din nou înspre afară ceea ce primește ca stimul. Dar, privitor la activitatea ochiului, trebuie să ne fie clar din capul locului că acesta este un organism activ.
Și acum, aici aveți un model al ochiului; vom începe astăzi să ne ocupăm puțin de natura ochiului uman. Ochiul, ochiul uman este un fel de sferă ceva mai turtită din față înspre spate, sferă ce stă în interiorul cavităților orbitale în așa fel că o serie de straturi de epidermă înconjoară interiorul acestui ochi. Dacă voi face o secțiune, ar trebui să îl desenez în acest mod; am desenat aici ochiul drept (Fig. 3.6). Lucrul cel mai exterior pe care-l găsim, dacă abordăm ochiul ca pe ceva separat de craniu, ar fi un țesut de legătură, de grăsime. Apoi se ajunge la primul înveliș propriu-zis al ochiului, așa numita sclerotică, corneea, învelișul cel mai exterior este ligamentos, aproape osos, cartilaginos. L-am desenat aici.
El este transparent în partea din față, astfel că lumina poate pătrunde din afară în ochi. Un al doilea strat, care învelește spațiul interior, este așa numita membrană vasculară (coroida). Ea conține vase sanguine și se află cam pe aici. Iar un al treilea strat, care este cel mai interior, este așa-numita retină, care se continuă în craniu cu nervul optic. Deci, dacă aș merge de aici spre interior, nervul optic ar deveni retină. În acest fel am prezentat cele trei învelișuri ale ochiului. În spatele corneei însă, inclusă în mușchiul ciliar, se află un fel de lentilă: cristalinul. Ea este acționată de mușchiul ciliar. Corneea este transparentă în față, iar între lentilă și ea se află ceea ce se numește umoarea apoasă, astfel că, pătrunzând în ochi, lumina trece mai întâi prin corneea transparentă, prin umoarea apoasă și apoi prin lentilă, care este mobilă datorită mușchilor. În continuare lumina ajunge în ceea ce de obicei este numit umoarea sticloasă (vitroasă). Astfel că lumina trece prin corneea transparentă, umoarea apoasă, prin cristalin, prin umoarea sticloasă și de acolo ajunge pe retină, care constituie o ramificare a nervului optic ce merge în creier. Am adus astfel în fața noastră o imagine schematică – de principiu – a acelor lucruri ce ne pot face inteligibile componentele ochiului, care se află înglobat într-un locaș din osatura craniului. Dar acest ochi prezintă particularități remarcabile. Studiind mai întâi lichidul dintre lentilă și cornee, prin care trebuie să treacă lumina, vedem că, după conținut el este aproape un lichid veritabil, un lichid ca cel din mediul exterior. Omul are, în zona dintre cornee și lentilă, un lichid al ochiului în care el, omul, din punct de vedere corporal se prezintă ca o parte a lumii exterioare. Acest lichid de la periferia ochiului este aproape la fel ca un lichid ce mi l-aș vărsa pe mâini. Iar ceea ce constituie lentila este ceva similar unui obiect, ceva lipsit de viață. Dacă însă trec la umoarea sticloasă care umple interiorul ochiului și limitează nervul, pe ea nu o pot nicidecum caracteriza spunând: este ceva asemănător unui lichid sau corp exterior. Aici, în interior, este deja vitalitate, este viață, și cu cât pătrundem mai în ochi, cu atât mai mult ne aflăm într-o zonă mai vivifiată. Avem un lichid care este similar obiectelor exterioare cât și lentila care este ceva încă exterior; dar deja în umoarea sticloasă ne aflăm într-o formațiune ce are în sine vitalitate. Această diferențiere între tot ce se află în afară și ceea ce se află în lăuntru se mai revelează însă și prin altceva, și acest altceva poate fi astăzi cercetat în maniera științelor naturale. Și anume, dacă se urmărește această formă a ochiului în comparație cu cea a animalelor inferioare, se constată că ceea ce constituie corpul lichid și lentila nu crește din interior spre exterior, ci se inserează acolo în măsura în care se inserează celulele înconjurătoare. Astfel că ar trebui să-mi reprezint formarea cristalinului în așa fel că țesutul lentilei și umoarea apoasă iau naștere din organele vecine și nu din lăuntru spre afară, pe când în interior are loc creșterea, în sens invers, a umoarei sticloase. Aici avem faptul remarcabil că natura luminii exterioare provoacă acea transformare din care rezultă lichidul și cristalinul. Iar ființa reacționează din interior și trimite în întâmpinare ceva viu, vitalizat, umoarea sticloasă (corpul vitros). Tocmai în ochi se întâlnesc, într-un mod remarcabil, formațiunile stimulate din afară și cele stimulate dinspre interior. Aceasta este prima particularitate a ochiului.
Și mai există una. O particularitate a ochiului ce constă în faptul că această retină desfășurată este în fond nervul optic ce s-a extins. Particularitatea rezidă în aceea că – și mâine vom încerca un experiment ce va confirma acest lucru – aici, la intrarea nervului optic, ochiul este insensibil. El este orb aici. În continuare, nervul optic se extinde și, într-o zonă ce pentru ochiul drept se află în dreapta locului de intrare, retina are sensibilitatea maximă. S-ar putea spune: nervul este acela care simte lumina. Dar acolo unde el pătrunde în ochi, el nu o simte. Ar fi de crezut că nervul este cel sensibil la lumină, că el are cea mai mare sensibilitate la locul de intrare în ochi. Dar nu așa se petrec lucrurile. Vă rog să rețineți acest lucru.
Faptul că această constituție a ochiului este deosebit de impregnată de înțelepciunea naturii îl puteți deduce din următoarele: Când priviți în timpul zilei obiectele înconjurătoare, în măsura în care ochii vă sunt sănătoși, ele vă apar mai mult sau mai puțin bine conturate, în așa fel încât claritatea lor este suficientă pentru a vă putea orienta. Însă dimineața, la trezire, vedeți aceste obiecte cu contururile mai neclare, de parcă ar fi înconjurate de o ușoară ceață. Dacă de pildă este vorba de o formă circulară, imediat după trezire zăriți în jurul ei ceva neclar. Pe ce se bazează acest lucru? Pe faptul că în ochi avem o structură întreită, sau, o putem considera și numai o dualitate: umoarea sticloasă și lentila. Ele au, după cum am văzut, origini total diferite. Lentila este formată mai mult dinspre afară, iar umoarea sticloasă mai mult dinspre înăuntru; lentila este mai mult neînsuflețită, umoarea sticloasă este mai mult străbătută de vitalitate. În clipa trezirii, ele nu sunt încă adaptate una la alta. Umoarea sticloasă vrea să ne formeze imaginile obiectelor după cum poate, iar lentila, la rândul ei, după cum poate ea. și trebuie să așteptăm un timp ca ele să se adapteze una la cealaltă. De aici puteți vedea cât de mobil lăuntric este organicul și cum acțiunea organicului se bazează pe faptul că mai întâi are loc o activitate diferențiată în lentilă și în umoarea sticloasă, pentru ca mai apoi cele diferențiate să fie aduse împreună. Una trebuie să se adapteze în timp la cealaltă.
Prin toate aceste lucruri încercăm să ne apropiem treptat de modul în care ia naștere lumea multicoloră prin interacțiunea dintre ochi și lumea exterioară. În acest scop, pentru a iniția deja discuția de mâine privitoare la această relație a ochiului cu lumea exterioară, să ne ocupăm de următorul experiment:
Vedeți Dvs., am vopsit pe acest disc culorile pe care le întâlnim în curcubeu: violet, indigo, albastru, verde, galben, oranj, roșu. Privind acest disc, veți vedea cele șapte culori; le-am desenat în așa fel ca să rezulte ceea ce intenționăm sa obținem cu ajutorul lui. Să rotim discul. Vedeți cele șapte culori în mișcare. Acum pun discul în mișcare rapidă. Dacă viteza de rotire este destul de mare, nu mai vedeți culorile, ci cred că vedeți un cenușiu monocrom. Nu-i așa? Sau ați văzut altceva? („Violet”, „Roșiatic”).Da, dar numai din cauză că roșul este ceva mai puternic decât celelalte culori. Am încercat să echilibrez prin mărimea suprafețelor intensitățile, și dacă repartizarea ar fi corespunzătoare ați vedea de fapt un cenușiu monocrom. Trebuie să ne întrebăm: de ce ne apar aceste șapte culori un cenușiu monocrom? Intenționăm să răspundem mâine acestei întrebări. Azi vom arăta doar ce spune fizica. Ea spune, și o făcea și pe timpul lui Goethe: avem culorile curcubeului – roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet. Pun discul în rotație. Prin aceasta impresia luminoasă nu ajunge să se producă în ochi, ci, atunci când am văzut roșul, prin rapida rotație a discului apare oranj și imediat ce am văzut oranj apare galbenul ș,a.m.d. Iar după celelalte culori reapare roșul. În acest fel am simultan toate cele 7 culori. Nici n-a trecut impresia roșului, și vine violetul. În acest fel apar împreună în fața ochiului cele șapte culori și asta trebuie să dea din nou albul. Aceasta era teoria pe vremea lui Goethe. El a primit-o ca pe o teorie: dacă se confecționează un titirez colorat care este învârtit rapid, atunci culorile ce s-au separat cuminți din cilindrul de lumină se vor reuni în ochi. Dar Goethe nu a văzut niciodată culoarea alb și a spus: niciodată nu apare altceva decât un cenușiu. De fapt, cele mai noi cărți de fizică constată de asemenea că apare doar un cenușiu. Dar pentru ca istoria să devină totuși albă, ești sfătuit în aceste cărți, să faci în centru un cerc negru de contrast, datorită căruia cenușiul va apare alb, prin contrast. Vedeți că în acest fel lucrurile sunt aranjate într-un mod drăguț. Unii oameni fac asta „ca din întâmplare”, fizicienii o fac în mod „natural”. În acest fel este corijată natura. Se ajunge ca, într-o serie de aspecte de importanță fundamentală, natura să fie corijată.
Vedeți deci că încerc să procedez în așa fel încât să creăm un fundament. Dacă-l vom crea, vom obține prin aceasta posibilitatea de a merge mai departe în toate celelalte domenii.
