Din păcate nu am avansat suficient de repede cu pregătirea materialului pentru experiment. De aceea voi face mâine unele lucruri intenționate pentru azi și voi orienta expunerea de astăzi spre lucruri ce vor folosi în zilele următoare, fiind nevoit să modific puțin intenția inițială.
Doresc mai întâi să vă prezint ceea ce poate fi numit fenomenul originar în teoria culorilor. Trebuie să găsiți acest fenomen originar din teoria culorilor tot mai mult adeverit, confirmat în fenomenele ce pot fi observate peste tot în așa numita optică sau teorie a culorilor. Natural că procesele fizice sunt complexe iar fenomenul, în forma sa simplă, nu se găsește nicăieri cu ușurință în realitatea exterioară. Dar cine-și dă silința îl găsește pretutindeni. Acest fenomen în formă simplă, exprimat în mod goetheanist, este următorul (v. Fig. 4.1): Privind luminosul prin întunecat, partea luminoasă va apare, prin întuneric, în registrul culorilor luminoase, în Zona galbenului sau roșcatului; cu alte cuvinte, dacă privesc de exemplu ceva luminos, așa numita lumină alb-strălucitoare, prin intermediul unei plăci suficient de groase, destul de opacă (obscură), atunci ceea ce altminteri s-ar fi arătat privirii directe ca alburiu îmi apare gălbui sau gălbui-roșcat. Acesta-i unul din poli.
Și viceversa, dacă aveți o suprafață neagră și o priviți în mod direct, o vedeți tot ca suprafață neagră. Să admitem însă că am un vas de apă și trimit către acesta o luminozitate care îl străbate în așa fel că îl luminează; atunci am un lichid transluminat, iar obscurul îl văd ca întunecat, îl privesc prin intermediul luminosului. Atunci îmi apare albastrul sau violetul, indigo, adică celălalt pol al culorii (v. Fig. 4.2). Acesta este fenomenul originar – luminos prin întunecos: galben; întunecat prin luminos: albastru.
Acest fenomen simplu poate fi văzut pretutindeni, este suficient să ne obișnuim să gândim real și nu abstract, așa cum gândește știința actuală. Având în vedere cele de mai sus, amintiți-vă de experimentul făcut deja când am lăsat să treacă un cilindru de lumina printr-o prismă, când am obținut o adevărată scală de culori, de la violet la roșu. Acest fenomen vi l-am prezentat deja. Putem spune: dacă avem aici o prismă și aici un cilindru de lumină, lumina trece prin prismă într-un anumit fel, este deviată în sus. Și am spus: aici nu are loc doar o deviere [Nota 18]. S-ar produce o deviere, dacă pe traseul luminii s-ar pune un obiect transparent, cu fețele paralele. Dar noi am pus în calea luminii o prismă ale cărei fețe converg. Prin aceasta obținem o întunecare diferențiată a luminii la trecerea ei prin prismă [Nota 19]. În clipa în care silim lumina să străbată prisma, avem de-a face cu o dualitate, mai întâi cu lumina simplă ce trece mai departe și apoi cu mediul absorbant pus în calea ei. Dar am spus că acest mediu absorbant, acest „obscur” se așază în așa fel în calea luminii încât – dacă ea este deviată în sus – ceea ce ia naștere ca întunecare, prin aceea că radiază în sus, va fi cu razele sale în direcția deviației. Adică, întunericul radiază în interiorul luminii deviate, întunericul trăiește oarecum în lumina deviată. Astfel ia naștere aici albastrul, violetul. Dar întunericul radiază și în jos. El radiază în jos (pe când cilindrul de lumină este deviat în sus) și acționează opunându-se luminii deviate, dar nu o domină, încât putem spune: aici în întuneric predomină lumina strălucitoare și am obținut astfel culorile galben sau galben-roșcat. Dacă luăm un cilindru de lumină suficient de subțire, și privim în direcția acestuia (cu ochii noștri putem să o facem chiar privind printr-o prismă), în loc să privim din afară imaginea acestui cilindru proiectată pe un ecran, ne putem plasa ochiul în locul imaginii (v. Fig. 4.3).
Privind prin prismă secțiunea în care ne apare cilindrul de lumină, acesta apare deviat. Dacă ne menținem în interiorul faptelor, fenomenul este în fața noastră: ceea ce altminteri ar fi fost văzut direct, când este privit prin prismă apare înclinat în jos. Și în afară de aceasta apare colorat. Peste tot vă apare colorat. Dar ce vedeți de fapt? Dacă vă actualizați ceea ce vedeți aici și le corelați cu cele stabilite mai sus, atunci vă rezultă în mod nemijlocit ceea ce vedeți în realitate, chiar până în detaliu. Trebuie doar să vă mențineți strict la ceea ce vedeți. Dacă priviți în acest fel la cilindrul de lumină (deoarece acest cilindru strălucitor vă vine în întâmpinare), atunci vedeți ceva strălucitor, dar priviți luminosul prin întunecos, prin culoarea albastră, ceva luminos prin ceva întunecos. Astfel că trebuie să vedeți galben sau galben-roșcat, galben și roșu. O dovadă clară că aici sus aveți de-a face cu un proces de întunecare este faptul că ia naștere culoarea albastră. Și tot așa culoarea roșie acolo jos, este o dovadă că aveți un proces de iluminare. V-am spus că aici luminosul se impune întunericului. Vedeți deci, că atunci când priviți cilindrul de lumină – oricât este el de luminos – o faceți printr-un spațiu iluminat. El este mai întunecat în comparație cu spațiul iluminat. Vedeți ceva întunecat prin ceva ce a fost iluminat, și jos trebuie să vă apară albastru sau roș-albastru. Trebuie doar să exprimați fenomenul, și veți avea ceea ce puteți vedea. Ochiului i se oferă ceea ce de altfel și vedeți: albastrul prin care priviți. Astfel, luminosul apare roșcat. La marginea inferioară aveți partea iluminată. Cilindrul de lumină, atât cât poate fi el de luminos, poate fi văzut printr-un spațiu luminat, în acest fel vedeți ceva mai întunecat prin ceva luminos și vă apare albastru. Acesta este lucrul important: polaritatea, în primul rând avem ceea ce apare pe ecran și care poate fi numit – într-o exprimare savantă –: culorile obiective. Iar pe de altă parte avem ceea ce se vede când privim prin prismă, și ce poate fi numit: spectrul subiectiv. Spectrul subiectiv apare ca o inversare a spectrului obiectiv. Vorbind în acest fel, folosim un limbaj foarte savant.
Privitor la aceste fenomene s-au făcut multe speculații în ultimul timp. Nu numai că fenomenele au fost observate și comentate așa cum am făcut-o și noi acum, ci s-au făcut și o serie de speculații asupra lor; cea mai superficială dintre ele a apărut atunci când renumitul Newton a făcut reflecții asupra luminii, el fiind cel căruia i-a apărut pentru prima dată acest spectru al culorilor. Newton și-a găsit în mod simplist o așa numită explicație (totdeauna se poate găsi una). El a spus: dacă avem prisma, lăsăm să pătrundă în ea lumina albă. În interiorul ei se află conținute culorile, prisma le desparte, și ele încep să mărșăluiască înșiruite una după alta. Eu am descompus pur și simplu lumina albă. Și atunci Newton și-a reprezentat că fiecărui fel de culoare îi corespunde o anumită substanță și că cele șapte culori sunt conținute în materialitatea generală. La trecerea luminii prin prismă se produce un fel de descompunere chimică a luminii în șapte substanțe elementare. El și-a reprezentat chiar și care dintre substanțe emit corpusculi, sferișoare mai mari, și care substanțe emit pe cele mai mici. Potrivit acestei concepții Soarele ne trimite lumina, iar noi lăsăm lumina să treacă printr-un orificiu îngust circular și, de acolo, cilindrul de lumină cade pe o prismă. Dar această lumină constă numai din mici corpusculi, care se izbesc aici și sunt apoi deviați de la direcția lor, ei bombardând în continuare ecranul. Aceste mici proiectile cad acolo (pe ecran). Cele mici zboară în sus, cele mari în jos, cele mici sunt violete, iar cele mari sunt roșii, nu-i așa? Și așa se despart cele mari de cele mici. Această concepție, că un material sau mai multe zboară prin lume, a fost foarte curând zdruncinată de alți fizicieni, de Huygens și Young [Nota 20] și alții, și în final s-a ajuns să se zică: totuși nu este posibil ca aceste mici sferișoare să vină de undeva și să fie antrenate printr-un mediu, sau să nu fie antrenate printr-un mediu, și să ajungă apoi fie pe un ecran formând o imagine, fie în ochi, provocându-ne de pildă apariția roșului. Varianta aceasta este totuși imposibilă. Și aș putea spune: până la urmă oamenii au ajuns să se convingă – cu ajutorul unui experiment pregătit deja prin iezuitul Grimaldi și alții –, că acest lucru nu este posibil. Toată această concepție a fost zdruncinată definitiv prin experimentul realizat de Fresnel [Nota 21].
Aceste experimente fresneliene sunt deosebit de interesante. Trebuie mai întâi să ne lămurim asupra a ceea ce se petrece de fapt în gruparea experimentelor stabilite de Fresnel. Dar vă rog să acordați toată atenția faptelor, pentru că vrem să studiem în mod precis acest fenomen. Să admitem că am avea două oglinzi și aici o sursă luminoasă, adică aș lumina cu o flacără în așa fel ca, punând aici un ecran, să obținem imagini de la ambele oglinzi (v. Fig. 4.4). Deci să presupunem – conform desenului în secțiune – două oglinzi cu o foarte mică înclinare una față de alta.
Aici am o sursă de lumină (notată cu L) și un ecran, în așa fel că lumina, după ce cade pe oglindă, se reflectă și pot face ca lumina reflectată să lumineze ecranul. Lăsând lumina să cadă în această direcție, pot să luminez ecranul prin intermediul oglinzii, în așa fel ca în centru să fie mai luminos decât împrejur. Dar mai am și o a doua oglindă, cu care lumina este reflectată puțin diferit; astfel o parte a conului inferior de lumină va fi dirijată pe ecran în cel superior în așa fel că, datorită înclinării, spre ecran va fi îndreptat – ca luminozitate – atât ceea ce reflectă oglinda superioară, cât și ceea ce este reflectat de către oglinda inferioară. Se poate spune că ecranul este ca și iluminat din două părți. Să presupunem că ar exista aici un fizician care ar vedea asta, și că acest fizician ar gândi newtonian. Atunci el și-ar spune: aici este sursa luminoasă, care bombardează mai întâi oglinda și aceasta îi ricoșează încoace micile sfere. Ele ricoșează, ajung pe ecran și îl iluminează. Dar biluțele sunt deviate și de către oglinda inferioară. Aici sosesc multe biluțe. Dacă avem două oglinzi trebuie să fie mult mai luminos decât dacă am avea doar una. Dacă modific experimentul în așa fel că înlătur a doua oglindă, atunci ar trebui ca ecranul să fie mal puțin iluminat de lumina îndreptată spre el decât atunci când avem două oglinzi. Firește că acestui fizician ar putea să-i vină un gând ce ar fi într-adevăr fatal. Căci aceste mici corpuri, acești corpusculi trebuie să parcurgă acest drum, iar acolo mai jos sosesc ceilalți. Însă este deosebit de greu de înțeles de ce tocmai aceia care vin în jos nu îi ciocnesc pe aceștia și nu-i abat de pe traiectorie. – În general puteți găsi în cărțile noastre de fizică calcule foarte frumoase privitoare la teoria ondulatorie. Dar pe când lucrurile sunt așa de frumos calculate, ar trebui să gândim de fiecare dată că niciodată nu se calculează cum trece șuierând o undă penetrând-o pe cealaltă. Asta rămâne totdeauna complet neobservat. Intenționăm acum să expunem lucrurile așa cum se prezintă ele în realitate.
Bineînțeles că lumina cade în jos, este îndreptată și către cea de a doua oglindă și este respinsă de aceasta pe ecran. Traseul luminii este întotdeauna către oglindă, de unde este apoi trimisă în partea cealaltă. Dar ce se întâmplă de fapt? Să presupunem că avem un traseu de lumină (v. Fig. 4.5). El este aici deviat. Dar aici mai intervine și celălalt traseu de lumină, intersectându-l. Este un fenomen ce nu poate fi contestat: cele două se perturbă reciproc. Unul vrea să treacă șuierând pe lângă celălalt, celălalt i se pune în cale.
Urmarea este că – vrând să treacă cu mare viteză prin spațiul respectiv –, el stinge lumina ce vine din partea cealaltă. Prin aceasta nu obținem însă pe ecran luminozitate, ci pe ecran se reflectă de fapt întunericul, încât aici obținem o întunecare. Dar întregul proces nu este static, ci în permanentă mișcare. Ceea ce este perturbat aici merge mai departe. Se formează astfel un fel de gaură în lumină. Lumina este aici străpunsă și a luat naștere un gol. Acesta apare întunecat. Dar în felul ăsta următorul corp de lumină va trece cu atât mai ușor și veți avea, alături de zona întunecată, o zonă cu atât mai luminoasă. Iar în continuarea procesului avem din nou de-a face cu un cilindru îngust de lumină ce avansează de sus, ciocnește o zonă strălucitoare și o „stinge”, luând naștere iarăși o zonă întunecată. Prin faptul că aceasta, la rândul ei, avansează, lumina poate trece din nou mai ușor. Avem aici de-a face cu o rețea ce avansează și prin care lumina care vine de sus poate trece; iar prin faptul că produce o „stingere”, că produce din nou întuneric, avansează și ea. Astfel că trebuie să obținem o alternare între luminos și întunecos datorită luminii de sus ce o străbate pe cea de jos producând în acest fel o rețea. Aceasta este ceea ce v-am rugat să gândiți în mod exact. Căci trebuie să urmăriți modul cum ia naștere o rețea. Aveți în acest fel o alternanță de zone de lumină și întuneric, datorită trecerii luminii prin lumină. Când lumina trece „șuierând” prin lumină, lumina este anulată, lumina este transformată în întuneric. Formarea unei asemenea rețele de lumină trebuie sa ne-o explicăm prin modul de dispunere a celor două oglinzi. Viteza luminii, adică în principal ceea ce intervine aici ca diferențe ale vitezei luminii, nu prezintă o mare importanță. Ceea ce doresc să prezint aici este ceea ce se produce chiar în lăuntrul luminii cu ajutorul aparatului: aici pe ecran se oglindește rețeaua: luminat, întunecat, luminat, întunecat. Dar acel fizician (era chiar Fresnel) și-a spus: dacă lumina este o revărsare de corpusculi, bineînțeles că dacă sunt trimiși mai mulți corpusculi, ar trebui să fie tot mai luminos, altminteri ei ar trebui să se distrugă reciproc. Așa încât doar cu teoria radiației nu se poate explica alternanța zonelor de lumină și întuneric. Cum se poate explica aceasta, ați văzut ceva mai înainte. Dar, vedeți Dvs., să ia fenomenul aș cum este, așa cum trebuie el să fie, asta nu le-a mai trecut prin cap fizicienilor; ei au încercat o explicație în sens materialist, cu ajutorul altor fenomene. Cu bombardamentul micilor sfere materiale nu mai mergea. De aceea și-au spus: să presupunem ca lumina nu este o curgere de materie fină ci numai o mișcare într-o materie fină, în eter: mișcare în eter (vezi [Nota 4]). Și mai întâi a apărut reprezentarea (de pildă la Euler [Nota 22]) că lumina se propagă în acest eter precum sunetul în aer. Dacă produc un sunet, acesta se propagă prin aer, dar în așa fel că daca sunetul este produs aici, aerul dimprejur este supus unei presiuni. Prin aceasta ia naștere aer comprimat. Aerul comprimat ce ia naștere aici, exercită la rândul său presiune asupra mediului înconjurător. El se destinde. Dar prin aceasta el produce (în mod sporadic) chiar în vecinătatea sa un strat rarefiat de aer. Se consideră că propagarea sunetului are loc tocmai prin asemenea comprimări și rarefieri, numite unde. Și se presupunea că asemenea unde sunt produse și în eter. Dar faptul nu se potrivea cu anumite fenomene și atunci s-a spus: lumina este o mișcare ondulatorie, dar ea nu vibrează ca sunetul. Sunetul se propagă prin comprimări urmate de destinderi. Acestea sunt unde longitudinale. În acest fel o rarefiere urmează unei comprimări și un corp antrenat de ele se mișcă în direcția propagării, dus și întors. Acest lucru nu se mai poate imagina în cazul luminii. Aici, când lumina se propagă, particulele de eter se mișcă perpendicular pe direcția propagării, astfel că atunci când ceea ce este numit o rază de lumină trece vâjâind prin aer (și o face cu o viteză de 300.000 kilometri pe secundă), atunci micile particule vibrează întotdeauna perpendicular pe direcția în care lumina înaintează. Și când aceste vibrații vin în ochiul nostru, noi le percepem. Dacă aplicăm toate acestea în cazul experimentului lui Fresnel, concluzionăm că mișcarea luminii este de fapt o vibrație perpendiculară pe direcția ei de propagare. Această rază ce merge pe oglinda inferioară, ar vibra în așa fel, ar avansa astfel încât să lovească aici. După cum spuneam însă, această interpenetrare a trenurilor de undă este trecută cu vederea. Ele nu se perturbă în sensul în care gândesc acești fizicieni. Dar aici (pe ecran) ele se perturbă de îndată sau se susțin reciproc. Ce se întâmplă însă acum? Când acest tren de unde vine aici, se poate ca cea mai mică particulă ce vibrează perpendicular, să vibreze tocmai în jos, pe când alta să vibreze în sus. În acest caz ele se anulează și ar trebui să se formeze întuneric. Când însă și o particulă și alta vibrează în jos sau amândouă în sus, atunci ar trebui să se formeze luminozitate; și astfel din vibrațiile celei mai mici particule se explică aceleași lucruri pe care noi le-am explicat folosind doar lumina. Eu am spus că aici este vorba de alternanța zonelor luminoase și întunecoase, dar așa numita teorie ondulatorie le explică prin aceea că lumina este o vibrație a eterului: dacă cele mai mici particule vibrează în așa fel încât se ajută reciproc, apare o pată mai strălucitoare; dacă ele vibrează în sensuri opuse, apare o pată mai întunecată. Este necesar să înțelegeți deosebirea ce există între interpretarea corectă a fenomenului, rămânerea în lăuntrul acestuia, urmărirea și corelarea lui cu altele, și cazul în care fenomenului i se adaugă ceva inventat. Căci întreagă această mișcare a eterului este doar o născocire suplimentară. Evident că poate fi calculat ceva ce a fost născocit. Dar faptul că se pot efectua calcule nu este o dovadă că lucrurile sunt așa. Căci ceea ce este pur cinematic este doar un produs al mentalului, iar ceva calculabil este produs tot de gândire. Puteți deci să vă dați seama că intenționăm să clarificăm fenomenele în conformitate cu modul nostru de gândire în așa fel ca ele însele să ni se ofere ca o explicație, să conțină în ele însele explicația (acestui fapt vă rog să-i acordați cea mai mare importanță), în așa fel încât să fie eliminat tot ce este doar o echilibristică mentală. Orice poate fi explicat, dacă îi adaugi ceva despre care nimeni nu are habar ce este. Firește, aceste unde, ar putea de pildă să fie aici, și s-ar putea ca ele să se anuleze reciproc dacă vibrează în sensuri opuse, dar ele au fost inventate. În cazul nostru însă această rețea există în mod necondiționat, și pe ea o vedem oglindindu-se aici în mod indubitabil. Trebuie să ne referim la lumină, dacă vrem să ajungem la ceea ce este o explicație nefalsificată.
Vă spuneam că atunci când o lumină trece prin cealaltă intră într-o anumită relație cu ea, o lumină acționează în asemenea condiții asupra celeilalte, încât o tulbură, o stinge, tot așa cum prisma acționează prin obscurizare, întunecare. Acest lucru poate fi evidențiat printr-un experiment, pe care îl vom efectua în mod concret. Vreau mai întâi să vă indic printr-o schiță despre ce este vorba: să presupunem că avem realmente ceea ce v-am arătat ieri, un spectru produs în mod direct de către soare, un spectru de la violet la roșu. Dar mai putem produce un asemenea spectru – fără să lăsăm să treacă soarele printr-o fantă – dacă aducem în acest loc un corp solid pe care-l facem incandescent (v. Fig. 4.6). Dacă-l aducem treptat la albul incandescent, putem obține un asemenea spectru. Este totuna dacă avem un spectru solar sau un spectru al unui corp incandescent până la alb.
Dar mai putem obține un spectru și într-un alt mod, oarecum diferit. Să presupunem că avem o prismă, iar aici o flacără de Natriu, adică un metal ce se volatilizează: Natrium (v. Fig. 4.7). Natriul devine aici gaz. Gazul arde, se volatilizează și obținem un spectru al acestui Natriu ce se volatilizează. Se petrece astfel ceva foarte deosebit. Când producem un spectru nu de la soare sau de la un corp solid incandescent, ci de la un gaz ce arde, atunci o anumită zonă a spectrului se manifestă foarte puternic; în cazul de față lumina Natriului conține mai ales galbenul. Aici avem roșu, portocaliu, galben. La Natriu, partea galbenă este deosebit de puternic reprezentată. Restul spectrului este la metalul Natriu foarte sărăcit, aproape inexistent. Deci totul, de la violet până la galben și de la galben la roșu este foarte atenuat. De aceea obținem o bandă îngustă complet galbenă, se poate spune o linie galbenă. Ea se formează în așa fel încât este o parte dintr-un spectru întreg. Restul spectrului a dispărut. Putem găsi asemenea spectre ce provin de la diferite substanțe și care de fapt nu sunt spectre, ci linii luminoase. Din aceasta deduceți și aspectul invers: Dacă nu știm ce se află în flacără, dar obținem un asemenea spectru, de pildă un spectru galben, atunci flacăra trebuie să conțină Natriu. Putem afla cu ce metal avem de-a face.
Dar lucrul deosebit ce ia naștere dacă se combină acum aceste două experimente, prin aceea că se obține un spectru cu ajutorul cilindrului de lumină și, simultan se introduce flacăra de Natriu în așa fel ca Natriul ce arde să se unească cu cilindrul de lumină, este faptul că obținem ceva asemănător cu cele prezentate de mine la experiența lui Fresnel. Ar fi de așteptat ca galbenul să fie deosebit de puternic, el existând deja aici în interior, căci el vine de la Natriu. Dar nu se întâmplă așa; galbenul din Natriu îl stinge pe celălalt galben și apare o zonă mai întunecată. Astfel că acolo unde ne-am aștepta să apară mai strălucitor, apare o zonă întunecată! De ce oare? Asta depinde de forța ce este activată. Să presupunem că lumina Natriului ce ia naștere, ar fi așa de altruistă încât ar lăsa să treacă prin ea lumina galbenă înrudită; atunci ar trebui să se stingă cu totul pe sine. Dar ea nu o face, ci i se pune în cale exact acolo unde ar trebui să treacă galbenul. Așa că, deși există galben, el nu acționează întărind, ci atenuând, pentru că se plasează acolo ca o forță, indiferent dacă în calea lui se află ceva sau nu. Îi este indiferent acest lucru. Componenta galbenă a spectrului este anulată. Acolo ia naștere o zonă neagră (v. Fig. 4.8).
Din toate acestea puteți constata că este suficient să reflectăm la fapte așa cum sunt ele. Explicația ne apare de la sine din lumina ce se revarsă. Asemenea lucruri am intenționat să vă indic. Vedeți Dvs., fizicianul ce încearcă să dea explicații în maniera newtoniană, ar trebui să spună: dacă am aici ceva alb, adică o bandă strălucitoare, și privesc această bandă luminoasă prin prismă, ea îmi apare în așa fel că obțin un spectru: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, albastru închis, violet (v. Fig. 4.9). Goethe a spus: de nevoie să admitem deocamdată că-i așa. Dacă natura face într-adevăr ca lumina să fie compusă, atunci s-ar putea admite că această lumină este descompusă de către prismă în părțile sale componente.
Bun, dar acest lucru îl afirmă tocmai acei oameni care spun că lumina constă din aceste șapte culori, componente ale ei, și în același timp ei spun că întunericul nu este altceva decât inexistența luminii. Dar daca las aici o bandă neagră încadrată de alb, și o privesc prin intermediul prismei, obțin din nou un curcubeu, numai că acum culorile sunt altfel dispuse*. Aici violetul este la mijloc și, spre o margine a lui, trece în albăstrui – verzui. Deci obținem o bandă structurată cromatic altfel. Dar atunci, în sensul teoriei descompunerii, ar trebui să spun: și negrul se descompune. Și ar trebui să admit că întunericul nu este doar absența luminii. Și întunericul ar trebui să se descompună. Dar în acest caz și el ar trebui să fie compus din cele șapte culori. Acest lucru l-a dezorientat pe Goethe: el a văzut că și banda neagră posedă șapte culori, numai că descompuse în altă ordine. Rezultă de aici necesitatea de a lua fenomenele doar așa cum sunt. Vom vedea mâine — tot la ora 11,30 –, dacă putem prezenta practic ceea ce azi din păcate am tratat doar teoretic.
* A se vedea tematica spectrului complementar al lui Goethe, prezentată în Anexa I.
