Astăzi aș vrea să vă arăt felul cum a apărut din aceste considerații un rezultat foarte precis. Pe de-o parte ne-am îndreptat atenția asupra mișcărilor corpurilor cerești și, chiar dacă nu am analizat încă concret aceste lucruri – o să facem și așa ceva –, cel puțin am ajuns să ne formăm o imagine generală asupra faptului că avem de-a face cu o anumită dispunere a corpurilor cosmice în mișcare. Pe de altă parte ne-am îndreptat atenția spre conformația omenească. Când și când, am mai aruncat câte o privire spre conformația animală și cea vegetală și o vom mai face în continuare, pentru a aduce aceste lucruri în sprijinul chestiunii care ne interesează. În principal însă ne-am îndreptat atenția asupra formei umane. Astfel ne-a apărut clar că această conformație a omului este în legătură cu ceea ce se exprimă în mișcarea corpurilor cerești – vom fi cât se poate de precauți asupra felului cum ne formulăm frazele.
V-am arătat ieri că, oriunde am privi în organismul omenesc, pretutindeni putem vedea principiul de organizare al buclei, abstracție făcând de cele două principii polar-opuse, cel al razei și cel al sferei. Așa încât în organismul omenesc trebuie să căutăm aceste trei principii plăsmuitoare (fig. 1) [Nota 140]: sfera, cu acțiune preponderent spre interior; raza; la mijloc bucla, lemniscata. Veți aprecia în mod just aceste principii plăsmuitoare ale organismului omenesc dacă considerați bucla sau lemniscata având, interior, constantele variabile, dacă îmi permiteți această formă de exprimare paradoxală; deci dacă în locul în care de obicei în ecuația unei curbe sunt constante punem variabile.
Această variabilitate am exprimat-o deslușit, cel puțin în ceea ce formează oarecum porțiunea mediană a organismului omenesc. Dacă luăm împreună întreaga construcție a perechii de coaste și a vertebrei dorsale, atunci, într-un anume fel, în vertebra dorsală avem una dintre jumătățile lemniscatei, foarte comprimată, foarte redusă, iar cealaltă jumătate, mult mai dezvoltată, o avem în perechea de coaste (fig. 2), fapt însă care nu trebuie să ne înșele că la baza principiului constructiv stă lemniscata. Căci noi trebuie să ne reprezentăm simplu că în ceea ce avem în perechea de coaste, respectiv în coastele care se închid în față prin osul sternului, este ceva extins spațial printr-un fel de subțiere a materiei și că în cazul vetebrei dorsale acest lucru este compensat prin comprimarea materiei.
Dacă însă privim forma omului începând de la această porțiune mediană, în sus și în jos, vom vedea că în sus vertebra dorsală se extinde, că așadar ea este cea care cunoaște o extindere importantă (fig. 3), iar ramurile lemniscatei se ascund într-o anumită măsură observației, se retrag în acțiunea de plăsmuire interioară, astfel încât devin insesizabile. Dacă din porțiunea mediană mergem în jos (fig. 2), dacă, de exemplu, privim inserția membrelor inferioare în bazin, vom vedea că porțiunii care în jos cunoaște o alungire îi corespunde o atrofiere a celeilalte părți a buclei. Deci bucla, ca formațiune mobilă în sine, trebuie să ne-o imaginăm dominând în special porțiunea mediană a omului, unde forțele plăsmuitoare acționează în așa fel, încât în procesul de extindere o jumătate a buclei este dilatată oarecum prin diluarea forțelor materiale, iar cealaltă este comprimată. Deci trebuie să ne reprezentăm că din această porțiune mediană în sus partea de buclă, care inițial era comprimată în vertebră, se lățește, iar cealaltă parte, cea care este deschisă jos, dispare; și avem situația în care bucla închisă dispare mai jos de porțiunea mediană, iar ramurile de buclă care deveneau invizibile în sus (spre cap) se continuă în jos, atașându-se cumva radialului (fig. 4).
Vedeți că dacă ne deprindem să urmărim concret lemniscata mobilă în sine însăși și dacă principiul plăsmuitor al acestei lemniscate mobile ni-l imaginăm combinat fie cu forțele sferoidale, fie cu cele aflate în legătură cu centrul Pământului, cu forțele radiale, prin aceasta avem un sistem de forțe pe care îl putem considera fundamental – prin „forțe” nu trebuie să vă imaginați ceva ipotetic, ci pur și simplu ceva ce se exprimă în acțiunea creatoare de formă din interior –, pe care îl putem considera la baza întregii acțiuni formatoare, plăsmuitoare a organismului omenesc.
Acum, corespunzător celor de mai sus, afară, în spațiul cosmic, în mișcările corpurilor cerești găsim de asemenea o configurație curioasă a acestor mișcări. Ieri am văzut că în formarea buclei planetei avem în afara noastră acel principiu care acționează ca principiu plăsmuitor în interiorul nostru. Și dacă urmărim acest principiu plăsmuitor al buclei, este interesant să observăm că bucla apare la Mercur și la Venus atunci când aceste planete se află în conjuncție inferioară, deci când ele se află între Pământ și Soare și când tot ceea ce reprezintă Soarele pentru om este amplificat prin intermediul lor. Dacă cercetăm buclele în cazul lui Marte, Jupiter, Saturn, vom vedea că aceste bucle apar în situația de opoziție a acestor planete. Astfel, în această polaritate a celor două situații, de conjuncție și de opoziție, putem vedea ceva care de asemenea corespunde unei anumite polarități în cadrul forțelor plăsmuitoare din om. Dacă ne reprezentăm faptul că dinspre Saturn, Jupiter și Marte aceste bucle dezvoltă o activitate deosebit de intensă, că sunt foarte active ca bucle deoarece apar la faza de opoziție a acestor planete, atunci vom pune în legătură această plăsmuire a buclei cu ceea ce în om – gândiți-vă bine, este o situație de opoziție – este puțin influențat de Soare; în timp ce această plăsmuire de buclă la Venus și Mercur, deoarece formează bucla la faza de conjuncție, trebuie să o punem într-o anumită legătură cu ceea ce acționează direct din Soare în principiile plăsmuitoare ale omului, sau prin intermediul a ceea ce se află la baza Soarelui. Va trebui să ne reprezentăm că acțiunea solară este amplificată prin intermediul lui Venus și Mercur; că acțiunea solară se retrage oarecum în raport cu așa-numitele planete superioare, care exact în timpul formării buclei exprimă ceva aflat în directă legătură, nu indirectă ci directă legătură, cu omul.
Dacă reflectăm în continuare la acest lucru și ne este clară opoziția rază-sferă, nu mai trebuie decât să ne amintim forma care se revelează aici, în aceste mișcări, și vom spune: Marte, Jupiter și Saturn se înrudesc, pentru că înseși sferele lor își corespund acolo unde încep să formeze bucla, deci oarecum în momentul în care sfera se extinde în afară. Făcând complet abstracție de celelalte planete, acțiunile lui Saturn, Jupiter, Marte se exprimă în ceea ce la om este în legătură cu sfera, se exprimă deci în cap; dimpotrivă, în om mișcările în formă de buclă ale lui Venus și Mercur, deoarece realmente sunt fenomene polare celorlalte, trebuie să se reveleze în ceva care, la rândul său, se află oarecum într-o situație polară față de cea a plăsmuirii capului, deci care se desprinde de plăsmuirea sferică și se atașează plăsmuirii radiale, care prin atrofierea unei părți a buclei se implică în dezvoltarea membrelor, în dezvoltarea pe direcție radială. Această dezvoltare trebuie să o punem în legătură cu Venus și Mercur. După aceea însă trebuie să spunem: În cazul planetelor superioare, care descriu bucla la faza de opoziție, importanța cade asupra buclei, asupra intensității pe care o dezvoltă în timp ce formează bucla; în cazul planetelor inferioare – Venus și Mercur –, importantă nu este activitatea pe care o desfășoară prin buclă, ci prin ceva opus buclei, deci prin cealaltă parte a traiectoriei. Și, în cazul lui Venus, o buclă trebuie să v-o imaginați în așa fel (vezi. fig. 5) încât partea inferioară a ei devine tot mai puțin activă cu cât se merge mai în jos, ceea ce înseamnă că ceea ce se închide la orbita lui Venus nu se mai închide în efectele ei, ci trece în parabolic, ca să zic așa, tocmai prin această atrofiere, care în cazul plăsmuirii membrelor omului corespunde vertebrelor dorsale degenerate și a celorlalte aspecte care mai intervin aici. Această atrofiere corespunde exact buclei orbitei, care astfel nu se poate păstra întreagă, care dă oarecum doar direcția, fără însă să o mai poată menține. Ceea ce se închide la orbita lui Venus se desface în cazul plăsmuirii formei umane. În felul acesta va trebui să spunem: Odată cu ceea ce acționează modificator în principiul de plăsmuire a formei umane, astfel încât să aibă loc metamorfoza între cap și membre, cu metabolismul aferent acestora, în univers avem acel fenomen care corespunde opoziției dintre planetele cu bucle la faza de conjuncție și cele care dezvoltă buclele la faza de opoziție. Între cele două se va afla deci Soarele.
De aici însă rezultă ceva foarte precis, și anume faptul că și în privința acestui efect calitativ pe care îl constatăm aici noi trebuie să vedem în orbita solară ceva care, după formă, se află undeva la mijloc între formele orbitelor planetelor superioare și formele orbitelor planetelor inferioare. Și de aici vedeți că ceea ce se exprimă în traiectoria solară trebuie pus în legătură cu tot ceea ce cade în zona mediană a omului, între organizarea capului și cea a metabolismului, că deci trebuie să atribuim sistemul ritmic unui factor aflat în legătură cu orbita solară. De aici însă puteți vedea că trebuie să ne imaginăm o opoziție între orbitele planetelor superioare, orbitele planetelor inferioare și, pe de altă parte, ceva din orbita solară aflat între ele. Acum, atât în ceea ce privește orbita Soarelui cât și în ce privește orbita Lunii, există ceva foarte important, și anume că nici orbita Soarelui nici cea a Lunii, dacă urmărim deplasările corpurilor cerești respective, nu prezintă bucle. Nu au nici un fel de buclă. Deci legătura care există între Soare, Lună și om, ființa terestră în general, noi trebuie să o punem într-o anumită opoziție cu orbitele planetelor cu bucle. Orbitele planetelor cu bucle corespund în om la tot ceea ce are aspect de vârtej, de lemniscată.
Dacă luăm doar forma umană și o judecăm prin prisma raportului ei cu Pământul, nu putem să nu recunoaștem că tot ceea ce este radial în forma umană trebuie pus în legătură cu orbita Soarelui, după cum tot ceea ce este dispus în formă de lemniscată trebuie pus în legătură cu orbita planetelor.
Vedeți ce rezultă când raportăm într-un anume fel omul întreg, nu numai organul lui de cunoaștere, la cerul înstelat. Rezultă că în axa verticală a omului trebuie să căutăm într-un anumit fel tot ceea ce corespunde orbitei solare; că în tot ceea ce este dispus în formă de lemniscată trebuie să căutăm ceea ce corespunde orbitelor planetare, orbite planetare în formă de lemniscată, de lemniscată variabilă, desigur. De aici însă va rezulta ceva extraordinar de important. Vom putea să ne reprezentăm că omul, prin verticala sa, se află într-o anumită relație cu orbita solară. Unde avem posibilitatea acum să ne gândim la cealaltă orbită, orbita lunară, care nici ea nu prezintă buclă? Vom căuta desigur ceea ce corespunde orbitei lunare – încercați numai să priviți fără idei preconcepute creaturile de pe Pământ – în ceea ce am mai indicat deja, în linia care duce de-a lungul șirei spinării animalului. Deosebirea morfologică dintre om și animal trebuie să o căutăm în faptul că linia coloanei vertebrale umane se asociază orbitei solare, iar linia coloanei vertebrale animale se asociază orbitei lunare.
Deci, dacă vrem să căutăm deosebirea dintre om și animal, nu putem rămâne pe Pământ. Nu ajută cu nimic să practicăm aici doar o morfologie comparată, ci ceea ce găsim în morfologie trebuie să raportăm la întregul cosmos, astfel încât de aici să putem obține și o indicație despre cum ar trebui să fie dispuse reciproc orbitele Soarelui și Lunii, cel puțin din punct de vedere al perspectivei. Trebuie tot timpul să fii cât mai precaut în exprimare. Ele trebuie să aibă o astfel de poziție reciprocă încât o orbită să fie aproximativ perpendiculară pe cealaltă.
Dacă țineți seama că în ceea ce privește verticala omenească, sau mai bine spus în ceea ce privește direcția care corespunde axei șirei spinării omenești, avem de-a face cu ceva care, din punct de vedere al acelui criteriu morfologic judicios, prezintă o subordonare indiscutabilă față de orbita solară, atunci nu putem pune orbita solară decât în legătură – în orele care urmează vom încerca să definim mai exact această legătură – cu ceva care într-un fel coincide cu raza Pământului, după care însuși Pământul poate efectua deplasări, astfel încât el să coincidă prin multe raze cu orbita solară. În orice caz, o reprezentare ar fi dacă spunem că orbita Soarelui, ca direcție, este orientată radial față de suprafața Pământului. Dacă ne reprezentăm aceasta, nu ne putem gândi la altceva decât că Pământul nu poate efectua sub nici o formă o rotație în jurul Soarelui, că deci ceea ce noi – precauți, pe bună dreptate – socotim a fi rotația Pământului în jurul Soarelui trebuie să fie cu siguranță rezultanta altor mișcări.
Acum, desigur, toate amănuntele care intră în discuție atunci când vorbim de plăsmuirea omenească sunt atât de complicate, încât dimensiunea acestui curs nu îmi permite să vă expun tot ceea ce ar trebui. Dar dacă dumneavoastră analizați cu seriozitate aspectele morfologice, aspectele calitativ morfologice indicate, veți remarca după felul de plăsmuire al omului că avem de-a face cu o mișcare de secondare a Soarelui de către Pământ, în care Soarele merge înainte iar Pământul îl secondează. Deci putem spune că orbita terestră și orbita solară coincid într-un fel, că Pământul urmează într-un anume fel Soarele, astfel încât razele Pământului, în timpul rotației lui, cad în interiorul orbitei solare, sau cel puțin se află într-o anume relație fată de ea.
Acum, desigur, puteți obiecta că toate acestea contravin celor spuse de astronomia obișnuită. Dar nu este deloc cazul, realmente nu este cazul! Căci, așa cum știți, astronomia curentă, pentru a putea explica toate fenomenele, trebuie să considere nu numai că Soarele stă nemișcat într-un anumit punct, care ar fi focarul unei elipse pe care se deplasează Pământul, ci și că el mai are o mișcare către o anumită constelație. Dacă vă formați reprezentări corespunzătoare despre direcția acestei mișcări, atunci, eventual, puteți obține deja, prin compunerea mișcărilor Soarelui și Pământului, așa cum sunt construite aici, o traiectorie a Pământului care nu coincide cu elipsa inventată, pe care Pământul se rotește în jurul Soarelui, ci care are o altă formă, care deci nu trebuie deloc să arate ca o elipsă. Spre aceste lucruri vreau să vă conduc în mod gradat; astăzi însă o să vă arăt doar că ceea ce spun aici nu trebuie să considerați a fi deosebit de revoluționar în comparație cu astronomia obișnuită. Mai importantă este tratarea metodologică, încadrarea formei umane în întregul sistem de mișcare al aștrilor. Pe mine nu mă interesează să expun aici o revoluție a astronomiei. Chiar nu acesta este cazul în mod deosebit. Dacă vă reprezentați că aceasta ar fi mișcarea pe care o execută Pământul (fig. 6), Soarele având și el o mișcare, atunci vă veți putea imagina ușor că, dacă Pământul merge în urma Soarelui și Soarele se deplasează, nu este neapărat nevoie, nici măcar din considerentele astronomiei actuale, ca Pământul să treacă pe lângă Soare, ci, dacă – să zicem – Soarele a luat-o pe aici, Pământul merge cumva pe însăși urma traiectoriei sale.
Este posibil chiar, dacă luați viteza ipotetică calculată a orbitei solare, să obțineți un rezultat numeric foarte nostim; este posibil ca prin compunerea mișcării ipotetice a Pământului și a mișcării ipotetice a Soarelui să obțineți o mișcare rezultantă având exact viteza care i se atribuie în astronomia actuală. Aș vrea să vă atrag doar atenția că lucrurile predate de la această catedră nu sunt absolut deloc rupte de astronomia actuală, ci într-o relație mai profundă față de ea decât anumite teorii, care prin faptul că aleg câteva mișcări, iar pe celelalte le neglijează, sunt predate chiar ca niște teorii. Eu nu sunt interesat să susțin în fața dumneavoastră de-a dreptul o revoluție a astronomiei – accentuez acest lucru în mod răspicat ca să nu apară vorbe –, ci pe mine mă interesează să asociez făptura omenească mișcărilor corpurilor cerești, întregului sistem cosmic în general. De altfel, vreau să vă atenționez că nu este așa simplu să gândești la un loc observațiile astronomice și orbitele care se construiesc pentru aștri întrucât, așa cum știți din legea a doua a lui Kepler, formele orbitelor depind foarte mult de razele vectoare, respectiv de viteza pe care o are raza vectoare. Deci întreaga formă a orbitei depinde de configurația razei vectoare. Dacă așa stau lucrurile, atunci și noi trebuie să privim formele de orbită pe care le întâlnim ca pe ceva față de care, eventual, la prima vedere, putem să ne iluzionăm. Și asta pentru că este foarte posibil ca în calculul pe care îl facem cu ajutorul vitezei și al lungimii razei vectoare deja să nu avem mărimi originare, ci tot o rezultantă a unor mărimi originare, astfel încât imaginea aparentă care ia naștere să se refere de fapt la ceva din urmă.
Acum o atare afirmație nu trebuie privită ca ceva deosebit, căci, vedeti dumneavoastră, dacă astăzi vreți să calculați în sensul astronomiei actuale poziția Soarelui la un anumit moment al zilei, la o anumită zi, aveți nevoie de mai mult decât un calcul pur și simplu, bazat pe legea conform căreia Pământul se rotește în jurul Soarelui. S-a evidențiat ca ceva deosebit de curios că în astronomia misterială din vechime – nu în cea exoterică – nu se vorbea de un Soare, ci de trei Sori [Nota 144], că se deosebeau trei Sori. Acum, trebuie să mărturisesc, eu nu găsesc nimic surprinzător în faptul că și astronomia actuală are trei Sori [Nota 142]. Ea are Soarele a cărui traiectorie o calculează ca imagine aparentă, replică a mișcării Pământului în jurul Soarelui. Ea are acest Soare, a cărui traiectorie o calculează. Ea mai are un Soare, care de fapt este doar unul inventat, prin care corectează anumite lucruri care nu concordă. Și mai are un al treilea Soare, prin care face încă o corecție, a acelor aspecte care nu corespund nici după prima corecție. Așa încât și în astronomia actuală se deosebesc trei Sori: cel real și doi imaginari. Aceștia sunt necesari, dat fiind că ceea ce se calculează nu se verifică întocmai pentru poziția reală a Soarelui. Trebuie făcute mereu corecturi. Acest lucru ne arată deja că nu putem construi prea mult pe baza calculelor noastre, că deja avem nevoie de un alt mijloc pentru a ne putea face niște reprezentări adecvate asupra mișcărilor aștrilor, altele decât reprezentările care se fac în prezent pe baza unor calcule.
Nu vom putea asigura însă o precizie prea mare calculelor obținute pe baza reprezentărilor generale actuale despre orbitele planetare dacă nu pătrundem mai mult în cunoașterea ființei Pământului însuși. Și pentru aceasta este nevoie să putem privi obiectiv relația propriu-zisă dintre regnurile naturii, văzută sub un anumit aspect. În mod obișnuit, aceste regnuri sunt considerate că urcă în linie dreaptă: regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal. Eu aș mai adăuga regnul uman, pe care mulți nu-l pun la socoteală, dar aceasta nu schimbă lucrurile. Problema este dacă o astfel de ordonare are într-adevăr un sens. Pe ea se bazează multe dintre concepțiile noastre actuale, a stat cel puțin la baza lor în epoca de înflorire a modului mecanicist de a privi natura. În prezent, asupra acestor domenii ale științei plutește o anumită exasperare – să-i zicem așa –, dar obișnuințele de gândire au rămas totuși aceleași ca în urmă cu 20 sau 30 de ani, când erau în plină înflorire. Oamenii ar fi preferat următoarea înșiruire: regn mineral, regn vegetal, regn animal, om, unde regnul mineral ar fi cel mai simplu, apoi, probabil printr-o anumită combinație a structurii minerale, să obțină structura vegetală [Nota 143], prin altă combinație a structurii vegetale să obțină structura animală, și tot așa până sus, la om. În toate ideile care s-au dezvoltat în problema generației spontanee, așa-zisă generatio aequivoca [Nota 144], în toate aceste lucruri se exprimă tendința de a explica viu-însuflețitul pe baza neînsuflețitului, a anorganicului, a mineralului. Și eu cred că și astăzi există mulți oameni de știință care se îndoiesc că, rațional, s-ar putea imagina legătura existentă în cadrul regnurilor naturii și în alt mod, de a explica ceea ce apare la urmă, în om, altfel decât pe baza anorganicului. Luați orice tratat, carte, conferință și alte manifestări științifice de genul acesta, care se vor într-adevăr serioase și competente: pretutindeni veți întâlni aceeași privire îndreptată parcă hipnotic spre modalitatea în care ar fi putut lua naștere în ordinea naturală ființa primordială însuflețită, din structuri atomice pur minerale. Problema care se pune este dacă putem să prindem în felul acesta absolut întregul șir de ființe din natură, dacă procedând în felul acesta se iau în considerare caracteristicile cele mai importante, cele mai evidentiate.
Dacă comparați mai întâi ființa unei plante cu ființa unui animal, dacă strângeți la un loc tot ceea ce vă oferă în general observația, veți găsi că în plăsmuirea unui animal nu există absolut nimic care să arate a fi o continuare a modului în care este plăsmuită planta. Dacă privim planta anuală cea mai simplă, putem să ne imaginăm continuarea acesteia în planta perenă. Este însă imposibil ca din principiile de plăsmuire organică să descoperim ceva care să arate o continuitate de la structura vegetală la structura animală. În schimb, este foarte posibil ca între modul de plăsmuire al plantei și cel al animalului să descoperim o polaritate. Acest comportament polar îl puteți sesiza simplu în cel mai frapant fenomen, și anume în contrastul dintre procesele de asimilare a carbonului la plantă și la animal, ca și în utilizarea diferită a oxigenului. Bineînțeles că este nevoie să specificăm faptul că aceste lucruri trebuie privite în mod corect. Nu trebuie spus, desigur: animalul inspiră oxigen, planta expiră oxigen și inspiră carbon. Nu este chiar așa. Cu toate acestea însă, la nivelul plăsmuirii vegetale în ansamblu, există în ceea ce privește viața organică o polaritate în modul de comportare față de oxigen și față de carbon. Ceea ce se întâmplă aici se poate exprima cel mai simplu astfel: ceea ce survine în animal prin unirea oxigenului cu carbonul și eliminarea bioxidului de carbon este de fapt, în cazul animalului, un proces de deconstrucție, în sensul de anulare, pentru ca animalul să rămână în viață. La om este absolut la fel. În cazul plantei însă este nevoie tocmai ca bioxidul de carbon să fie sintetizat.
Gândiți-vă că ceea ce aici, la animal, apare într-o anumită privință ca proces de eliminare la plantă constituie exact procesul de construcție. Aici se poate efectiv pipăi cu mâna o polaritate. Altfel spus, nu puteți gândi procesul de plăsmuire a plantei ca și cum se continuă liniar și din el să deduceți procesul de plăsmuire a animalului. Însă puteți să vă reprezentați ceea ce trebuie împiedicat la procesul de formare a animalului, reversat din procesul de formare a plantei. Așa cum în procesul de plăsmuire a animalului trebuie eliminat carbonul cu ajutorul oxigenului în bioxidul de carbon, tot așa trebuie să vă reprezentați că la plantă fenomenul invers (reducerea oxigenului din bioxidul de carbon și asimilarea carbonului – n.t.) joacă rolul procesului de formare. În felul acesta dumneavoastră nu aveți o continuare în linie dreaptă de la plantă la animal. Puteți însă desigur, fără să cădem aici într-un pseudosimbolism, să vă imaginați că sunteți într-un centru ideal, și de o parte vedeți procesul de formare a plantei, de cealaltă parte procesul de formare a animalului: un proces de bifurcare [Nota 145] (fig. 7).
Ceea ce se află în centru ni-l vom reprezenta pentru început ca un centru ideal, din care, dacă ne imaginăm procesul de formare a plantei continuat liniar, ajungem la planta perenă, nu la animal. Dacă ajungem la planta perenă, ni se înfățișează imediat un lucru care ne duce spre altceva, numai să-l urmărim suficient de departe. Dacă luați în considerare planta perenă nu puteți să vă reprezentați ceea ce, sub un anumit raport, merge în continuarea acestui curent evolutiv al plantei perene decât ca pe un drum spre mineralizare. Aveți aici drumul spre mineralizare. Putem spune deci: În continuarea directă a procesului de formare a plantei se află drumul spre mineralizare. Dacă vom căuta polaritatea pe cealaltă ramură, cea de formare a animalului, cineva care ar proceda schematic ar spune că și aici această latură, brațul celălalt al furcii ar trebui să continue. Asta nu ar fi însă o continuare polară; dumneavoastră trebuie să gândiți acum astfel: În cazul procesului de formare a plantei avem o continuare; în cazul animalului trebuie să merg negativ, trebuie să merg înapoi, să mă întorc, trebuie să-mi reprezint faptul că procesul de formare a animalului nu trimite dincolo de el, ci în urmă, înapoia devenirii sale.
Analizați acum cele afirmate în zoologie, de pildă prin intermediul cercetărilor lui Selenka [Nota 146], despre deosebirea dintre om și animal în plăsmuirea embrionară și despre modul cum apare această plăsmuire după naștere la om și cum apare la animalul superior și veți avea o reprezentare în ceea ce privește această rămânere în urmă. În realitate, plăsmuirea noastră omenească o datorăm faptului că în timpul plăsmuirii embrionare nu avansăm atât de departe precum animalul, ci rămânem în urmă. Astfel, dacă privim absolut exterior aceste trei regnuri, fără a face ipoteze, suntem nevoiți ca aici să trasăm o linie matematică curioasă, și anume una care, prin continuarea ei, dispare dacă trecem de la animal la om, iar la plantă, una care se prelungește (fig. 8). Din nou o extindere a matematicii! În desenul acestei scheme există o deosebire, una pur matematică: există linii care dacă le continuăm devin mai lungi și unele care dacă le continuăm devin mai scurte. Este o reprezentare matematică perfect valabilă.
Dacă vrem deci să dispunem schematic regnurile naturii, va trebui să avem un punct oarecare ideal, de la care se bifurcă regnul vegetal și regnul animal, după care continuăm liniile, dar în regnul vegetal linia o continuăm astfel încât prin prelungirea ei să se lungească, iar în regnul animal o continuăm astfel încât prin prelungirea ei să se scurteze. Este absolut o reprezentare matematică. Astfel vom obține relațiile dintre regnurile naturii, la început așezate simplu, unul lângă celălalt. Acum se ridică întrebarea – și să repetăm această întrebare ca singura la care este important să răspundem: Ce corespunde în realitate acestui punct ideal? După cum modelarea diverselor regnuri ale naturii este în legătură cu acest punct ideal, tot așa putem presimți că anumite mișcări din univers sunt în legătură cu ceva care, de asemenea, corespunde acestui punct ideal din centru. Este ceea ce ne-am propus să examinăm mâine.
