Ieri am încercat să arăt câteva lucruri care ne pot conduce spre originea reprezentării aspectelor dimensionale ale entității umane. Voi lăsa acum deoparte, pentru început, ceea ce mi-am permis ieri să aduc în fața dvs. Fiindcă în cazul expunerilor de știință spirituală, când se pune problema ca ele să fie puse în lumină din direcția cealaltă, din direcția fizic-empirică, e necesar să ne apropiem de ele din diverse direcții, și așa mi-am propus să fac și în cadrul acestor expuneri, dar astăzi vreau să adaug la cele spuse ieri alte câteva lucruri, pentru ca, în cele din urmă, să putem aduna într-un întreg diferitele expuneri izolate și să le ridicăm la nivelul unor expuneri spiritual-științifice.
Se spune extrem de des că expunerile spiritual-științifice îl privesc numai pe acela care știe să facă ceva cu forma specială de a privi lucrurile care stă la baza prezentării unor asemenea rezultate spiritual-științifice. Putem admite, într-un anumit sens foarte restrâns, dar numai într-un sens foarte restrâns, că cineva poate să aibă acest sentiment. Dar întotdeauna esențialul este dacă ceea ce se spune pe baza cercetărilor spiritual-științifice poate să fie înțeles sau nu, în conținutul său, de toată lumea, fără ca auditorii să se ridice pe treapta unei anumite clarvederi, și tocmai acesta este lucrul pe care aș dori să-l pun în lumină, până la un anumit punct, prin aceste conferințe: faptul că rezultatul cercetărilor spiritual-științifice poate să fie înțeles foarte bine de mintea umană sănătoasă. Dar pentru aceasta e necesar să ne adâncim în mod real în ceea ce știința spirituală are de spus pentru justificarea ei, din cele mai diferite direcții. Și printre lucrurile care pot fi spuse pentru a se respinge știința spirituală nu se numără obiecția prin care s-ar spune: Dacă privim natura din jurul nostru, așa cum ne este dată în experiența exterioară, ea poate fi explicată prin sine însăși, și nu avem nici o nevoie să ne ridicăm de la această posibilitate de explicare a ei la cine știe ce alte premise reale, care de-abia ele ar face să devină inteligibile lucrurile care ne înconjoară și în lumea senzorială. – Fiindcă eu însumi voi fi întotdeauna cel dintâi care va sublinia că, dintr-un anumit punct de vedere, lumea senzorială din jurul nostru poate fi explicată din ea însăși. Eu am arătat cândva, folosind, o mărturisesc eu însumi, o comparație ce nu depășește decât foarte puțin banalul, cum înțeleg eu aceasta. Am spus atunci: Dacă un om înțelege modul de funcționare al unui ceas, el nu are nevoie să apeleze la cine știe ce cauze explicative din lumea aflată în afara ceasului, dacă vrea să-și explice mecanismul ceasului din acesta însuși. Dintr-un anumit punct de vedere, mecanismul ceasului se explică perfect din el însuși. Dar aceasta nu înseamnă că, dintr-un alt punct de vedere, pentru explicarea completă a ceea ce avem de fapt în mână când ținem în ea un ceas, nu mai avem nevoie de intelectul celui care a făcut ceasul și de alte asemenea lucruri, adică de ceva aflat cu totul în afara ceasului. Pur și simplu, anumite probleme nu pot fi rezolvate așa repede cum se crede în general și de aceea, dacă vrem să ne formăm o părere despre întreaga alcătuire, despre esența propriu-zisă a cercetărilor spiritual-științifice, e necesar să ne adâncim în detaliile descrierii, să studiem felul cum știința spirituală însăși aplică ceea ce crede că trebuie să scoată la lumină pe tărâmul ei spiritual în aria observației senzoriale obișnuite, date în mod empiric. Pe această temă aș vrea să vă spun astăzi câte ceva.
Trebuie să stabilesc aici, mai întâi, o premisă, pe care în zilele următoare o voi explica mai exact, în ceea ce privește modul său de apariție. Trebuie să presupun, pentru început, că cercetarea propriu-zisă a tărâmului spiritual-științific duce, în primă instanță, la un alt mod de cunoaștere, aș putea spune, la o altă dispoziție sufletească față de realitate, decât este cea din viața diurnă obișnuită sau din știința obișnuită. Am dat primei trepte a acestei – dacă vreți, puteți să folosiți acest termen – cunoașteri suprasensibile numele de treaptă imaginativă. Am de gând să arăt mai târziu cum se ajunge, prin anumite exerciții practicate de sufletul uman, pe această treaptă imaginativă a cunoașterii. Dar astăzi aș vrea să explic, deocamdată, ce este cunoașterea imaginativă în esența ei și pentru aceasta e necesar să ne întoarcem iarăși la ceea ce am explicat ieri în legătură cu esența, nu atât a matematicii, cât mai ales a activității matematice.
Am încercat să caracterizez deosebirea care există, în ceea ce privește conținutul conștienței noastre, între situația în care, pe de-o parte, ne cufundăm într-un fenomen oarecare, oferit de lumea senzorială exterioară, pe care noi îl împânzim apoi în interior cu operațiunile noastre intelectuale, pe care-l împânzim, de asemenea – o spun ca să fie ceva complet – cu impulsuri de sentiment și de voință și, pe de altă parte, situația când cunoaștem matematic. Ușor ne putem da seama că ceea ce are loc, în primă instanță, în sufletul omului, este, exprimat în mod pur exterior, un fel de interacțiune, o interacțiune nemijlocită între om și o lume exterioară, de o natură oarecare. Vă rog să luați ceea ce vă spun acum numai conform conținutului său real. Nu vreau să emit nici un fel de ipoteze. Nu vreau să fac nici o afirmație despre vreo realitate aflată în dosul obiectului, ci vreau doar să arăt, pentru început, ce anume există în conștiența noastră foarte obișnuită când ne situăm în acest fel în fața lumii exterioare, încercând să o cunoaștem. Această cunoaștere n-ar avea nici un sens, dacă n-am presupune că ne aflăm într-o interacțiune nemijlocită cu o lume exterioară oarecare.
În cunoașterea matematică, în cunoașterea matematică de rangul întâi, aș zice, adică în activitatea matematică pură, situația e alta. Spun „alta”, gândindu-mă la cazul în care, fără a ne ocupa de un conținut concret, exterior, senzorial oarecare, trăim în mod pur în domeniul geometriei sau în domeniul aritmetic-algebric și facem deducții pure în acest domeniu. Ceea ce așezăm în fața sufletului nostru, în domeniul activității aritmetic-algebric-geometrice, în concretețe interioară – absolut indiferent că e vorba de domeniul elementar al teoremei lui Pythagora sau de o problemă legată de teoria funcțiilor superioare – este ceva care, la început, trăiește cu totul și cu totul în activitatea de urzire sufletească, dacă pot să mă exprim astfel, deci ceva care este viețuit printr-o activitate permanentă și prin contemplarea propriei activități. Această activitate matematică de prim ordin – cum am spus, dacă-mi dați voie să mă exprim astfel –, care se desfășoară în întregime în cadrul trăirii sufletești, noi o aplicăm apoi, în științele matematizante ale naturii, sau poate și în alte domenii ale existenței, asupra lumii exterioare, și constatăm, pur și simplu, în cadrul acestei activități, că ceea ce am trăit mai întâi pur lăuntric, poate fi aplicat asupra lumii noastre exterioare senzoriale. Deja din faptul că ceea ce am trăit astfel poate fi aplicat lumii senzoriale exterioare, reiese că cele trăite de noi trebuie să aibă doar un caracter de imagine, un caracter care poate fi caracterizat în felul următor: Ceea ce noi viețuim în matematică, încă nu are, ca atare, nici un conținut, nimic din conținutul pe care-l găsim afară, în lumea din jurul nostru. Din acest punct de vedere, ceea ce există în activitatea matematizantă este cu totul lipsit de conținut, adică este o simplă imagine. – În ce măsură spațialitatea, care în activitatea matematică este o simplă imagine, se încadrează totuși într-o realitate, am arătat ieri, când am vorbit despre dimensionalitate. Dar ceea ce dezvoltăm noi în domeniul matematicii este o simplă imagine. Dacă n-ar fi o simplă imagine, noi n-am putea proceda așa cum procedăm atunci când, de exemplu, aplicăm matematica asupra științelor naturii. Fiindcă atunci în actul cunoașterii ar trebui să se reverse o realitate și nu o simplă imagine. Dar noi devenim conștienți de faptul că ceva real nu se contopește cu actul cunoașterii, noi devenim conștienți de aceasta atunci când săvârșim acest act al cunoașterii, când desfășurăm o activitate reală.
Ei bine, dacă, pe de-o parte, cunoaștem acest caracter de imagine al matematicii, fiindu-ne însă clar pe de altă parte că noi viețuim aceste imagini matematice, atunci avem totuși un conținut al conștienței, chiar dacă, ce-i drept, la început, lipsit de un conținut real anume, care poate fi foarte bine viețuit de noi în caracterul său de imagine, ba chiar poate fi viețuit în caracterul său de imagine tocmai datorită faptului că noi înțelegem și pătrundem în întregime, aș zice, cum rămân ascunse anumite lucruri, a căror existență trebuie s-o presupunem totuși în ceea ce se oferă simțurilor noastre, în comparație cu ceea ce noi viețuim când facem matematică. Când facem matematică, noi ne aflăm de fapt, cu totul în interiorul a ceea ce se petrece. Când facem matematică, putem spune că suntem total uniți cu ceea ce se petrece. Acest lucru, împreună cu caracterul de imagine al matematicii, ne permite să dobândim în cadrul conștienței noastre o reprezentare absolut clară a ceea ce viețuim propriu-zis în matematică și acesta este motivul pentru care, în cadrul activității matematice, avem o certitudine atât de extraordinar de mare, încât, atunci când facem matematică, știm într-adevăr că ne mișcăm pe un teren în care domnesc niște certitudini ale cunoașterii. Poate că unora dintre aceia care se ocupă de aceste lucruri li s-a întâmplat să observe deosebirea dintre studierea realităților senzoriale exterioare și studierea a ceea ce există în domeniul matematicii pure. Înainte de toate, când desfășurăm o activitate matematică putem fi siguri că urmărim în permanență tot ceea ce facem cu o conștiență luminoasă, clară, și cred că nu spun prea mult dacă afirm că putem aprecia claritatea conștienței luând matematica drept domeniul în care această claritate a conștienței se manifestă în modul cel mai clar. Nu ne putem îndoi nicidecum de faptul că fiecare mișcare – dacă mă pot folosi, la figurat, de această expresie – pe care o săvârșim când facem matematică este însoțită – acest lucru fiind ceva ce poate fi perceput în interior – și de activitatea pe care noi o desfășurăm în mod voit. S-ar putea spune că atunci când facem matematică ne avem cu totul în mână pe noi înșine.
Vedeți dvs., ceea ce trăiește în dispoziția sufletească a matematicianului este și țelul eforturilor depuse de cel ce vrea să se înalțe la activitatea de reprezentare imaginativă. Când facem matematică, noi avem drept conținut sufletesc tot ceea ce are legătură cu numerele – lucru despre care vom mai vorbi – și ceea ce ține de spațiu și altele asemenea. Prin urmare, noi avem în interiorul sufletului nostru un anumit teren al unui conținut de imagini absolut precis. Evoluția spirituală care duce la cunoașterea imaginativă caută să aibă un alt conținut de imagini, într-o dispoziție sufletească absolut asemănătoare, și aici ajung la următoarele.
Când aplicăm matematica asupra naturii exterioare, nu putem face altfel – și așa vom face dacă am lucrat mult în această direcție – decât să aplicăm acest mod matematic de a aborda natura, în primă instanță, numai asupra a ceea ce, în sânul naturii exterioare, poartă numele de lume minerală. Lumea minerală ne oferă ceea ce, într-un anumit sens, poate fi abordat în mod pur matematic. În momentul în care ne înălțăm de la lumea pur minerală la cea vegetală, la celelalte regnuri ale naturii, modul de abordare matematic obișnuit nu ne mai poate fi de nici un folos. Ei bine, cel ce vrea să se înalțe la modul de reprezentare imaginativ ar vrea să dobândească în sufletul lui ceva care să nu mai cuprindă doar niște formațiuni pur geometrice sau niște combinații de numere, ci el ar vrea să aibă niște formațiuni care să trăiască în suflet exact în același fel ca și formațiunile matematice, dar care, în conținutul lor, să depășească sfera matematicii. El ar vrea să aibă în sufletul lui niște formațiuni pe care să le poată aplica la regnul vegetal exact la fel cum poate aplica formațiunile matematice la regnul mineral. De aceea – așa cum am mai spus deja, despre diferitele metode care duc la cunoașterea imaginativă voi vorbi mai târziu – trebuie să facem în așa fel încât tot ceea ce duce la o cunoaștere imaginativă să se desfășoare într-o dispoziție a sufletului care să aibă aceeași valoare ca și cunoașterea matematică. Vreau să spun că cea mai bună cale de a ne pregăti pentru dezvoltarea cunoașterii imaginative este aceea de a ne fi ocupat înainte cât mai mult de matematică, nu atât pentru a ajunge la diferite cunoștințe matematice particulare, ci pentru a ajunge să știm printr-o trăire proprie clară ce face sufletul uman, propriu-zis, când se mișcă în lumea formațiunilor matematice. Această activitate a sufletului uman, această activitate deplin conștientă a sufletului uman trebuie să fie aplicată acum într-un alt domeniu, ea trebuie aplicată în așa fel încât, exact așa cum facem în matematică din formațiunile noastre interioare – dacă mă pot folosi acum de această expresie într-un sens lărgit –, să construim alte formațiuni, prin care să putem pătrunde în viața vegetală, sau să impregnăm viața vegetală, exact la fel cum putem impregna cu formațiunile matematice entitatea minerală, entitatea chimic-fizică ș.a.m.d.
Trebuie să subliniez acest lucru în mod cu totul deosebit, fiindcă, folosindu-se, în sens grosolan, expresia de „clarviziune” pentru a se desemna ceea ce în știința spirituală se manifestă drept clarvedere spirituală, prin expresia „clarviziune” se înțeleg lucruri destul de confuze și pentru că, foarte adesea, ceea ce poate fi desemnat, desigur, drept clarvedere – cuvintele nu contează – este confundat prea ușor cu toate acele fenomene care apar în constituția umană atunci când funcțiile conștienței sunt diminuate, astfel încât, aș zice, ele cad sub nivelul a ceea ce este conștiența de toate zilele, cum se întâmplă în hipnoză, sub influența unor reprezentări cu putere de sugestie și altele de acest fel. Ceea ce înțelegem noi aici prin dobândirea vieții imaginative nu are nimic comun cu o asemenea diminuare a conștienței, cu o asemenea pătrundere într-o zonă subconștientă; în cazul cunoașterii imaginative este vorba de o ridicare a conștienței la un nivel mai înalt, de o deplasare cu conștiența tocmai în direcția opusă aceleia spre care se tinde prin ceea ce se numește clarvedere în sensul grosolan al cuvântului. În cazul clarvederii înțelese în sens grosolan este vorba întotdeauna, propriu-zis, de o „neclar-vedere”*, și ar fi bine dacă am putea spune, fără a fi înțeleși greșit, că tendința de a ne înălța la cunoașterea imaginativă este un efort real de a ajunge la clarvedere. Nu e nevoie decât să comparați ceea ce eu am numit „neclar-vedere” cu cele ce v-am caracterizat aici în câteva cuvinte. La tot ceea ce vă întâmpină în cazul unei dispoziții sufletești mai mult sau mai puțin mediumnice, veți vedea o diminuare a conștienței, fie prin faptul că diminuarea conștienței a fost obținută pe cale artificială, fie că omul care e folosit ca medium este din capul locului cam slab de minte, astfel încât conștiența sa poate fi diminuată fără nici o greutate. Este întotdeauna ceva pe care în mod absolut sigur nu-l puteți compara cu o dispoziție sufletească a cărei viață se desfășoară într-o claritate atât de luminoasă cum poate fi dispoziția sufletească în care facem matematică. Ceea ce mulți numesc astăzi clarvedere – veți fi constatat deja acest lucru – are foarte puțin de-a face cu efortul de a-ți cuceri o dispoziție sufletească de o claritate matematică, dimpotrivă, în aceasta există de obicei tendința de a te cufunda cât mai mult în întunericul unor lucruri confuze. Ceea ce voi descrie aici în continuare drept vedere imaginativă vrea să lucreze într-un mod diametral opus.
* În germană, Hellsehen = a vedea clar, luminos; Dunkelsehen = a vedea neclar, întunecat (cuvânt creat de Rudolf Steiner, nota trad.).
Ei bine, vederea imaginativă este, fără îndoială, ceva care trăiește în suflet în așa fel încât poate deveni prezent în acest suflet numai dacă este dezvoltat prin efort conștient. La urma urmelor, nici copilul de cinci ani încă nu este matematician. Imaginativitatea matematică trebuie și ea dezvoltată mai întâi și nu trebuie să ne mire faptul că ceea ce duce de la starea prematematică la starea sufletească pe care o manifestăm în activitatea matematică poate fi continuat, într-un anumit sens, că, așadar, ceea ce, prin matematică, a fost adus deja la o anumită claritate luminoasă a trăirii interioare poate fi dezvoltat și mai departe. Acum se pune însă întrebarea dacă are dreptate acela care spune: Da, dar trebuie stabilite legăturile cu ceea ce este observația senzorială obișnuită. Într-un anumit sens, el are perfectă dreptate, și se pune problema de a urmări într-adevăr aceste legături în mod real, în aspectele lor concret-individuale.
Să mai privim o dată, în acest scop, ceea ce am numit ieri organizarea neuro-senzorială a omului. Organizarea neuro-senzorială a omului este concentrată mai ales în capul uman, deși am spus deja ieri că ea își are sediul numai în principal în capul uman, că ea se răspândește, la rândul ei, în întreaga organizare umană. Numai că această organizare a capului poate fi privită și în felul următor. Să pornim de la ceva care mult timp a făcut anumite greutăți științei moderne. Am discutat despre aceste greutăți în cartea mea Enigmele filosofiei, în capitolul pe care l-am intitulat „Lumea ca iluzie”. Gândirea modernă, în general, întâmpină mari greutăți când e vorba să stabilească o legătură între impresia pe care o face asupra omului lumea senzorială exterioară și ceea ce e viețuit apoi de fapt în interiorul omului, ca reprezentare, sau deja, să zicem, în conținutul senzației. Din cauza acestor greutăți, s-a ajuns să se spună: Ceea ce se petrece afară, în exteriorul nostru, nu poate să devină nicidecum conținutul conștienței noastre, ci ceea ce devine un conținut al conștienței noastre izvorăște de fapt din suflet, ca reacție la impresia făcută de lumea exterioară. Fiindcă impresia făcută de lumea exterioară rămâne, propriu-zis, în afara sferei perceptibilului. În sfera perceptibilului este conținut de fapt numai ceea ce iese din suflet ca reacție la ceva perceptibil. – O vreme, oamenii și-au reprezentat situația într-un mod cam grosolan, spunându-și – și mulți mai spun așa și în ziua de azi -: Afară, în lume, există vibrațiile unui mediu oarecare, niște vibrații având viteză foarte mare, și ceea ce există afară sub formă de vibrații face o impresie asupra noastră într-un anumit mod, sufletul reacționează și noi proiectăm din suflet, ca prin vrajă, întreaga lume plină de culori, întreaga lume pe care o putem numi lumea ochilor noștri. Ceea ce am răspândit de jur împrejurul nostru, pentru conștiența noastră, întreaga lume de culori, reprezintă de fapt numai reacția sufletului la ceea ce există afară în necunoscut, sub forma unor vibrații oarecare ale unui mediu care umple spațiul. – Prin aceasta, am vrut doar să arăt cum își reprezintă oamenii asemenea lucruri iar acum aș vrea să vă prezint ceva care, în primă instanță, vă va înfățișa un alt mod de a privi problema.
Dacă vă întoarceți mai întâi la punctul de plecare al conferinței de ieri, la studierea actului total al văzului, a actului de a vedea în general, veți avea o bază pentru studierea aceluiași proces și la celelalte simțuri. Cu ce avem de-a face, propriu-zis, când încercăm să înțelegem ce reprezintă pentru om percepția senzorială exterioară? Să ne gândim întâi, ca să ne facem o imagine concretă, la lumea ochiului. Nu se va putea ignora faptul că – acuma procedez în mod pur descriptiv –, dacă studiem ochiul, deși trebuie să considerăm că el este un mădular viu în întreg organismul nostru viu, trebuie să consemnăm în interiorul acestui ochi, în timp ce are loc actul de a vedea, niște procese de felul celor pe care le putem urmări în lumea exterioară, care poate fi numită, în sensul cel mai larg al cuvântului, lume minerală. Deși ochiul este ceva viu, noi putem construi felul cum lumina intră în ochi, cum, datorită unei anumite organizări a ochiului, se întâmplă apoi ceva asemănător cazului în care facem ca lumina să cadă printr-o fantă oarecare pe un perete și să apară o imagine... Într-un cuvânt, putem construi în continuare, până foarte departe, în interiorul ochiului, lucruri pe care ne considerăm îndreptățiți să le construim în cadrul lumii exterioare mecanic-minerale. Putem continua, într-un anumit sens, în interiorul organismului uman această activitate de construire care are loc în aria lumii exterioare mecanic-minerale. Chiar dacă la celelalte simțuri situația e puțin diferită în raport cu aceea a ochiului, putem privi ochiul ca pe reprezentantul șirului de fenomene care intră aici în considerare. Procesele care au loc aici și pe care noi le urmărim prin construcțiile noastre se petrec exclusiv în interiorul ochiului și deci în interiorul organismului nostru; se pune problema dacă suntem în stare să aflăm cumva ce se petrece de fapt în interiorul organismului nostru. Dacă rămânem la un mod absolut exterior de a privi lucrurile, ne vom spune cam așa: Ei bine, o lume exterioară necunoscută oarecare face o impresie asupra ochiului. În interiorul ochiului are loc ceva care, la rândul său, face o impresie asupra nervului vizual ș.a.m.d. – până la organele noastre centrale. Apoi, pe o anumită cale, necunoscută nouă, ia naștere reacția în suflet. Noi facem să apară în suflet întreaga lume multicoloră, ca reacție la această impresie.
Toate acestea constituie un mod de a privi lucrurile care ne duc spre un abis, și numeroși cercetători din epoca noastră recunosc deja în mod hotărât că printr-o asemenea metodă de cercetare, prin faptul că, în primă instanță, studiem în mod pur exterior ceea ce se află în fața ochilor, apoi procesele din ochi, apoi – în măsura în care acest lucru este posibil în zilele noastre – procesele care au loc mai departe, în creier ș.a.m.d. – asemenea cercetători recunosc că, de fapt, chiar dacă am putea să ajungem până la aspectele ultime, n-am ajunge decât la niște procese sau percepții materiale și că pe această cale nu va putea fi găsit niciodată punctul în care se produce de fapt reacția unei vieți sufletești la această impresie exterioară; astfel încât, printr-un asemenea mod de a studia lucrurile, nu vom putea să înțelegem niciodată ce trăim de fapt când intrăm în contact cu lumea exterioară. Putem studia problema în acest fel, dar nu vom înțelege niciodată ce trăim când intrăm în contact cu lumea exterioară.
Dacă cercetătorul spiritual dezvoltă însă în interiorul lui ceea ce eu numesc cunoaștere imaginativă, pentru el întreaga problemă se transformă într-o altă problemă. Cercetătorul spiritual nu mai trebuie să vadă în interiorul ochiului doar ceea ce este construit în sensul lumii exterioare fizic-minerale, ci ajunge să perceapă cu adevărat în ochi ceva care poate fi înțeles de el, dacă și-a dezvoltat facultatea imaginativă. Nu-i așa, pe de-o parte, în activitatea imaginativă matematică noi procedăm, față de lumea exterioară fizic-minerală, în așa fel încât impregnăm această lume exterioară cu ceea ce este geometric, aritmetic și simțim că ceea ce am elaborat mai întâi prin activitate matematică, în cadrul ariei conștienței noastre, se unește, în acest mod de a privi lumea, cu procesele exterioare. Dar, pentru cel ce și-a dezvoltat facultatea imaginativă, nu coincide în mod nemijlocit cu procesele din ochi doar ceea ce a elaborat prin activitate matematică, ci și ceea ce el își pune în față în imaginile activității de reprezentare imaginativă. Cu alte cuvinte: Privind ochiul, omul care și-a dezvoltat facultatea imaginativă posedă conținutul mai larg, și acest conținut este de așa natură, încât omul respectiv știe acum și că: cu activitatea mea imaginativă eu percep o realitate, la fel cum, de obicei, în cazul naturii exterioare fizic-minerale, prin activitatea mea matematică, eu percep o realitate.
Așadar, să ne înțelegem bine: În primă instanță, în cercetarea spirituală aplicăm asupra ochiului acele metode care de obicei sunt folosite în mod exterior, cu ajutorul matematicii, în cercetarea naturii. Constatăm însă, dacă ne-am dezvoltat mai întâi facultatea reprezentării imaginative, că în raport cu ochiul avem o realitate pe care n-o avem când ne aflăm numai în fața lumii exterioare fizic-minerale. Căci, la început, pentru acela care a avansat până acolo unde poate să-și formeze reprezentări imaginative, materia fizică exterioară nu devine altceva decât este ea pentru conștiența obișnuită. Să reținem bine acest lucru: Puteți să fi dezvoltat într-un mod oricât de ager în dvs. facultatea de reprezentare imaginativă; dacă ați dezvoltat-o în mod just și dacă știți care este dispoziția sufletească justă în activitatea de reprezentare imaginativă, nu veți putea afirma că în ceea ce vedeți drept proces fizic sau chimic sau chiar drept alt proces, care se desfășoară în sfera pur mecanică, vedeți mai mult, în primă instanță, decât vede acela care are simțurile lui sănătoase și mintea lui sănătoasă. Cine afirmă, referindu-se la clipa următoare, că în aria lumii anorganice vede altceva decât un neclarvăzător, se află pe o cale greșită în cunoașterea spirituală, nu se află pe calea justă a cunoașterii spirituale. Un asemenea om va vedea, probabil, tot felul de fantasme, dar entitățile spirituale ale lumii nu i se vor dezvălui în adevărata lor înfățișare. Dimpotrivă, în momentul în care implicăm în aria observației noastre ochiul uman, avem în activitatea noastră imaginativă exact aceeași trăire pe care o avem de obicei când desfășurăm o activitate matematică în raport cu natura exterioară. Cu alte cuvinte: Dacă privim ochiul uman viu, dacă facem din el un obiect al observației, dacă-l luăm în sfera observației noastre, de-abia după ce ne-am dezvoltat facultatea imaginativă vom ști că ne aflăm în fața unei realități depline, dacă putem extinde asupra ochiului nu numai activitatea de construire matematică, ci dacă putem extinde asupra acestui ochi și activitatea de construire în sfera imaginativă.
Ce rezultă de aici? Rezultă deci că eu pot construi în ochi, să zicem, un proces cu totul după modelul construcțiilor matematice din aria lumii materiale empirice. Eu știu că acest proces din ochi trebuie construit exact la fel cum construim ceva într-o cameră obscură în lumea exterioară mineral-mecanică. Dar eu știu, și că această întreagă serie în care eu construiesc mai conține și altceva, pe care, dacă vreau să procedez la fel cum procedez cu activitatea matematică față de natura anorganică, îl pot pătrunde numai prin cunoașterea imaginativă. Dar ce înseamnă aceasta? În ochiul uman există ceva care nu există în natura anorganică și ceea ce există în ochiul uman, ceea ce în natura anorganică nu există, este recunoscut drept realitate numai dacă ne unim cu el exact la fel cum în matematică ne unim cu lumea anorganică. După ce am săvârșit acest act, ne spunem: am ajuns până la corpul eteric uman. Am sesizat prin activitatea imaginativă natura eterică a omului, așa cum de obicei sesizăm prin matematică natura anorganică din exterior.
Se poate indica deci în mod absolut precis ce avem de făcut pentru a descoperi într-un organ de simț, prin facultatea imaginativă, etericul. Nu ajungem nicidecum la reprezentarea unui corp eteric uman pe o cale confuză, fantasmagorică, ajungem la această reprezentare dacă dezvoltăm mai întâi facultatea imaginativă și dacă arătăm apoi, în cazul unui obiect potrivit – în primă instanță, ne arătăm nouă înșine – că conținutul activității de reprezentare imaginativă se poate uni cu realitatea obiectivă corespunzătoare, la fel cum, de obicei, activitatea matematică se unește cu realitatea sa obiectivă.
Ce rezultă însă de aici pentru constituția omului? Rezultă că putem face în așa fel încât ceva care trăiește în noi, care există în noi, corpul eteric uman, să avanseze într-un anumit sens, astfel încât să coincidă cu natura anorganică exterioară. Și ceea ce putem afirma în legătură cu ochiul este valabil și pentru celelalte simțuri, deci: Propriu-zis, în cazul unuia dintre simțurile noastre, avem următorul fenomen: pentru început, trebuie să ținem seama de existența, în organismul nostru, a unei cavități, dacă-mi dați voie să folosesc o expresie grosolană. – În cazul ochiului, organismul ar fi acela care se asociază în creier, în părțile feței, cu ochiul. – În acest organism, lumea exterioară a creat niște golfuri, dacă-mi îngăduiți să mă exprim astfel. La fel cum marea înaintează în uscat, formând golfuri, lumea exterioară introduce asemenea golfuri în organismul nostru și lumea exterioară își continuă, pur și simplu, procesele ei, procesele anorganice, în aceste golfuri. Acolo noi putem reconstrui ceea ce are loc sub formă de procese anorganice. Noi nu construim procesele anorganice doar afară, în exteriorul ochiului, ci le construim, la drept vorbind, în ochi. Prin urmare, în ochiul nostru se disociază ceva, ceva ce noi putem reconstrui tot așa de bine cum o facem prin matematică, în sfera anorganicului. Dar ceea ce sesizăm acum prin imaginație se suprapune într-adevăr cu aceasta până la limita exterioară a ochiului și chiar mai departe – dar nu vreau să vorbesc astăzi despre acest lucru. Așa că ceea ce năvălește înăuntru, ca într-un golf, din natura adevărată a lumii exterioare, se întâlnește aici cu o parte constitutivă a organizării umane, care, desigur, nu conține în primă instanță carne și sânge, dar care ține întru totul de organismul uman și poate fi cunoscut, poate fi văzut prin percepție imaginativă. În ochi și în celelalte simțuri, organizarea noastră eterică impregnează ceea ce năvălește din lumea exterioară în aceste golfuri. Are loc cu adevărat o întâlnire între o realitate suprasensibilă mai înaltă – vreau să folosesc deocamdată această expresie, voi explica totul mai exact –, între ceea ce poate fi numit organizare eterică și ceea ce pătrunde în noi din lumea de afară pe cale exterioară. În ochiul nostru, noi devenim una cu acest proces, pe care-l putem reconstrui în mod pur geometric. Viețuim cu adevărat în noi anorganicul în sfera simțurilor noastre.
Acesta este lucrul important la care ne conduce mai întâi cunoașterea imaginativă. Ea ne duce la rezolvarea unei probleme care este o adevărată piatră de încercare pentru fiziologia modernă și pentru ceea ce ne place să numim teorie a cunoașterii pentru că în cadrul cercetărilor de fiziologie și de alt fel, nu se știe că în om mai există și un organism eteric, care nu poate fi cunoscut însă decât prin cunoașterea imaginativă, și că acest organism iese în întâmpinarea a ceea ce lumea exterioară introduce cu adevărat în noi și impregnează total ceea ce este introdus astfel în noi. Aceasta dă întregii probleme un alt aspect. Imaginați-vă că omul ar fi în stare să-și dirijeze corpul eteric printr-un aparat fotografic; în acest caz, el ar privi ceea ce se petrece în aparatul fotografic în legătură cu propria sa ființă, în mod asemănător felului în care el privește, în legătură cu propria sa ființă, ceea ce se petrece în ochi.
Problemele cu care se ocupă o știință spirituală orientată antroposofic nu sunt deloc niște fantasmagorii, ci sunt tocmai problemele din cauza cărora poți sângera lăuntric, într-un anumit sens – dacă-mi dați voie să folosesc această expresie – dacă ai la dispoziție numai ceea ce este în măsură să ofere în acest domeniu știința modernă. Cine a trecut cu adevărat în sufletul său prin acele trăiri prin care poate să treacă omul după ce și-a adus în fața sufletului felul cum, în actul cunoașterii, lumea se transformă în iluzie, cine a suferit din cauza nesiguranței care se instalează în suflet de îndată ce vrei să înțelegi, pe baza cunoașterii pur fizice, ceea ce are loc în procesul percepției senzoriale, cine a trăit vreodată cu adevărat în sufletul lui această problemă a cunoașterii, numai acela știe ce forțe puternice îl atrag pe un asemenea om spre ceea ce aș numi și aș vrea să prezint mai exact în conferințele următoare: năzuința spre o dezvoltare superioară a facultății de cunoaștere.
Am vorbit astăzi despre prima treaptă a acestei activități imaginative, dar și despre ea numai în măsura în care am vrut s-o caracterizez în ceea ce privește asemănarea, dar și deosebirea sa, față de activitatea matematică. Ceea ce omul trăiește în acest mod se imprimă însă clar în lucrurile care ne întâmpină azi în știința obișnuită drept limite ale cunoașterii. Dacă ne apropiem în mod real, cu conștiinciozitate interioară, de existență și de întreaga lume, în măsura în care ea ne dă niște enigme spre dezlegare, dacă ne-am dat seama cât este de neputincioasă totuși logica obișnuită, matematica obișnuită, față de ceea ce se petrece în noi înșine în fiecare clipă în care vedem, auzim ș.a.m.d., dacă ne dăm seama cât de neputincioși rămânem cu această cunoaștere obișnuită, în raport cu ceea ce, de fapt, este mereu prezent în conștiența noastră trează, atunci poate să se nască dorul adânc după o extindere și aprofundare a cunoașterii noastre. Și după cum, la urma urmelor, în cadrul civilizației noastre moderne, nu orice om are pretenția de a fi cercetător într-un domeniu oarecare, străin propriului său domeniu, și acceptă ceea ce-i oferă cercetătorul pregătit în acest sens, tot așa, pentru o vreme – afirmația e valabilă numai într-un sens limitat –, această atitudine ar putea fi adoptată și față de cercetătorul spiritual.
Dar trebuie să spunem mereu și tot mereu că, înainte de toate, omenirea are dreptul de a-i pretinde cercetătorului spiritual să-i spună în ce fel ajunge la rezultatele sale. Acest lucru, felul cum ajunge la rezultatele sale, el îl poate descrie în toate detaliile. Și dacă privesc în urmă la felul în care eu însumi am încercat, de peste douăzeci de ani, și într-un limbaj pur antroposofic, să descriu lumii acest lucru, atunci, fără îndoială, îmi este îngăduit să spun: Dacă într-adevăr, în ceea ce mă privește, n-am reușit încă să găsesc mai mult ecou în lume cu această știință spirituală orientată antroposofic, dacă a apărut iar și iar necesitatea să vorbesc pentru aceia care se pot adânci mai puțin în aspectele de amănunt, din cauză că nu au o pregătire științifică, și dacă a existat prea puțin posibilitatea de a le vorbi celor cu pregătire științifică, atunci cauza trebuie căutată, în principal, după cum ne-a arătat experiența, la acești oameni cu pregătire științifică. Până acum, ei n-au vrut să asculte decât într-o măsură foarte moderată ceea ce are de spus cercetătorul spiritual despre căile pe care merge el. Să sperăm că în viitor va putea fi altfel. Fiindcă este absolut necesar să ajungem pe un drum ascendent prin niște forțe mai adânci decât acelea care arată în mod clar că nu sunt în stare de așa ceva, fiindcă, în fond, ele sunt acelea care au dus la o decădere a culturii și civilizației noastre. Vom continua mâine.
