M-am străduit ieri să arăt că prin dezvoltarea activității de reprezentare imaginative poate fi creată posibilitatea de a înțelege entitatea percepției senzoriale umane în alt mod decât o putem face când abordăm această sarcină numai cu rezultatele percepției senzoriale obișnuite și cu intelectul combinatoriu. Am subliniat în mod deosebit faptul că activitatea de reprezentare imaginativă, a cărei dezvoltare, după cum am spus deja, va mai fi descrisă în cele ce urmează, trebuie să se desfășoare în cadrul trăirilor sufletești în așa fel încât să fie constituită după modelul activității de reprezentare matematice: dezvoltarea, analizarea etc. a unor formațiuni matematice.
De aici vă va fi devenit limpede și ceea ce am descris apoi: că exact în același mod în care abordăm realitatea senzorială exterioară din regnul mineral-fizic cu ajutorul rezultatelor unei activități matematice dezvoltate în interiorul nostru, putem aborda, cu ajutorul a ceea ce este dat activității de reprezentare imaginative, sfera simțurilor umane, să zicem, pentru a cunoaște ce se petrece în aceste golfuri – cum m-am exprimat ieri – pe care lumea exterioară fizic-senzorială le trimite în organismul uman. Dar esențialul este acum faptul că acela care și-a dezvoltat o asemenea facultate de reprezentare imaginativă ajunge, totodată, prin cunoașterea naturii simțurilor umane, adică a organizării propriu-zise a capului uman, și la alte lucruri. El ajunge, de exemplu, să-și poată forma reprezentări despre natura vegetalelor. Am dat de înțeles acest lucru încă de ieri. Nu-i așa, dacă ne apropiem de fenomenul creșterii plantelor, de felul cum apar formele vegetale etc., doar cu rezultatele matematicii spațiale și ale algebrei, nu putem ajunge să avem sentimentul că ceea ce ne este dat în conștiența matematică s-ar putea cufunda într-un fel oarecare în lumea vegetală, la fel cum se poate cufunda în lumea minerală. Dar în momentul în care dezvoltăm – mai întâi în mod pur interior – facultatea de reprezentare imaginativă, ajungem să aducem în fața noastră natura vegetalului la fel cum, de obicei, o facem cu lumea minerală, așa cum am arătat.
Dar atunci survine un fenomen ciudat: Ne apropiem de lumea vegetală în așa fel încât fiecare plantă izolată ne apare, totodată, drept parte a unui mare tot. De-abia pe această cale ajungem să avem o reprezentare despre ceea ce este planta în sânul lumii pământești. Ajungem să avem reprezentarea că întregul regn vegetal din lumea pământească constituie de fapt, împreună cu această lume pământească, o mare unitate. Acest lucru rezultă, pentru privirea imaginativă, în mod pur empiric. Bineînțeles, cu existența noastră fizică noi nu putem cuprinde niciodată mai mult decât o anumită parte din lumea vegetală a Pământului. Privim lumea vegetală a unei anumite regiuni geografice; chiar dacă suntem botaniști, cunoașterea noastră empirică despre lumea vegetală rămâne întotdeauna ceva foarte parțial, în raport cu lumea vegetală a Pământului luată în ansamblu. Dar acest lucru îl știm tot prin percepție nemijlocită. Ne spunem: Aici tu nu ai un tot, ai doar o parte dintr-un tot, care formează întregul împreună cu multe altele. – În raport cu o asemenea lume vegetală parțială avem o impresie cam de felul aceleia pe care am avea-o dacă ne-am apropia de un om acoperit în întregime, cu excepția unui singur braț sau a unei singure mâini. Am ști în acest caz că nu avem în fața noastră un tot închegat, ci o parte a unui tot, a cărei posibilitate de existență este numai aceea de a fi o parte a unui asemenea tot. Dar mai ajungem atunci și la reprezentarea că nu putem gândi lumea pământească, în general, așa cum o concepe fizicianul, mineralogul sau geologul, ci că de lumea pământească aparțin în aceeași măsură forțele care se manifestă în lumea vegetală, ca și ceea ce se manifestă în domeniul geologiei sau al mineralogiei. Pământul devine pentru noi – nu în sensul unei analogii vagi, ci în sensul unei sesizări reale a situației – un fel de ființă organică. În orice caz, o ființă organică vie, care, de-a lungul diferitelor stadii din evoluția ei, a expulzat din ea regnul mineral și, pe de altă parte, a diferențiat din sine regnul vegetal.
Ceea ce dezvolt eu aici în fața dvs. poate fi obținut foarte ușor, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul lui Gustav Theodor Fechner [Nota 16], pe baza unor simple deducții analogice. Dar știința spirituală pe care o avem în vedere aici nu dă doi bani pe asemenea deducții analogice, ci ea acordă importanță numai percepției nemijlocite. De aceea, trebuie să subliniem mereu că, înainte de a vorbi despre ceva cum ar fi, de exemplu, organismul Pământului, trebuie să fi vorbit mai întâi despre activitatea de reprezentare imaginativă, fiindcă faptul că Pământul este o mare ființă, care le cuprinde pe toate celelalte i se dezvăluie numai facultății imaginative, nu însă rațiunii combinatorii cu analogiile sale.
Ne mai însușim cu această ocazie și un alt lucru, pe care aș vrea neapărat să-l amintesc aici, pentru că el are o importanță metodologică foarte mare și pentru că, înainte de toate, eu am în vedere faptul că spusele mele sunt pentru studenți. De fapt, în controversele purtate astăzi în legătură cu gândirea și cu celelalte modalități sufletești de a înțelege lumea, domnește o mare neclaritate. Se spune astfel că privim, de exemplu, un cristal, poate un cub de sare, și studiind acest cub de sare vrem să ne clarificăm un anumit lucru, legătura dintre el și capacitatea de cunoaștere umană sau locul său în ansamblul naturii ș.a.m.d. Cam la fel cum se vorbește despre acest cristal de sare, se vorbește adeseori – am putea spune că azi se vorbește aproape exclusiv așa – și despre un trandafir, de exemplu, și avem sentimentul că e voie să atribuim cubului de sare existență obiectivă în același fel în care o atribuim trandafirului. Și totuși, cine nu tinde prin cunoașterea sa la ceva formal, ci caută să pătrundă prin cunoașterea sa în realitate, cine vrea să perceapă cu adevărat realitatea, trebuie să-și aducă în mod foarte clar în fața ochilor următorul lucru: El trebuie să-și spună: Cristalul de sare există între limitele existenței sale. Trandafirul nu are nici un sens între acele limite între care eu îl văd aici, drept trandafir, cu o tulpină. Fiindcă el nu poate să se dezvolte drept un asemenea trandafir în același grad de independență – vă rog să fiți atenți la acest cuvânt – ca și cubul de sare. El trebuie să se dezvolte pe tufa de trandafiri, tufa face parte din dezvoltarea acestui trandafir și el nu este un obiect real în afara tufei sale. Când îl privesc drept trandafir izolat, el are pentru mine o existență aparentă.
Spun aceasta ca să fiu bine înțeles. De aici trebuie să reiasă numai atâta, că la toate observațiile pe care le facem este necesar să ne abținem de la orice teoretizare asupra celor observate înainte de a fi cuprins lucrul observat în contextul său general corespunzător. Numai tufei de trandafiri, luată în întregime, putem să-i atribuim o existență independentă, în același sens ca și cubului de sare. Prin urmare, nu avem voie să vorbim despre trandafir în sensul teoriei cunoașterii sau în vreun alt sens, așa cum vorbim despre cubul de sare. Ne dobândim un simț puternic de a voi să viețuim realitatea sub o anumită formă unitară dacă înaintăm până la activitatea de reprezentare imaginativă și, înarmați cu acest simț, trebuie să primim apoi și ceea ce am spus mai înainte cu privire la lumea plantelor. Lumea pământească a plantelor, ca unitate, stă în fața noastră, într-un anumit sens, ca realitate, numai dacă o percepem cu conștiența ca pe o unitate și dacă privim exemplarele particulare care ne ies în cale, clasele și speciile regnului vegetal, numai drept părți ale întregului organism vegetal, care acoperă suprafața Pământului, care, mai bine zis, cresc din sol.
Așadar, prin activitatea de reprezentare imaginativă ajungem să înțelegem nu numai lumea senzorială, ci și lumea vegetală exterioară. Dar primim și cunoștințe interioare importante. Aș vrea să vorbesc, pentru început, despre aceste cunoștințe interioare în așa fel încât să vă comunic în legătură cu ele numai aspectele empirice. Ca oameni, noi suntem în măsură să ne întoarcem privirile, prin facultatea obișnuită a amintirii, până la un eveniment care a avut loc într-un anumit an din copilăria noastră, în existența noastră de veghe, și, prin puterea amintirii, din curentul trăirilor noastre noi putem să scoatem, sub formă de imagini, un eveniment sau altul. Dar noi avem o conștiență clară a faptului că pentru a scoate la suprafață aceste imagini trebuie să ne punem în activitate forța amintirii, că trebuie să scoatem diferitele imagini din curentul în permanentă curgere al timpului. Dacă dezvoltăm însă din ce în ce mai mult facultatea de percepție imaginativă, atunci, treptat, timpul devine spațiu. Fenomenul acesta se instalează treptat, și nu trebuie să credem că rezultatele unei activități de felul celei imaginative vin dintr-o dată. Nu trebuie să ne închipuim nicidecum că a-ți însuși metoda imaginativă e mai ușor decât a-ți însuși metodele din laborator sau din clinică, din observatorul astronomic ș.a.m.d. Și una, și alta, au nevoie de o muncă ce durează ani și ani, în cel din urmă caz, de o muncă de gândire, în celălalt, de o muncă sufletească interioară. Dar rezultatul acestei intense munci sufletești este atunci acela că rezultatele izolate se unesc între ele, că noi vedem, aș zice, cum timpul, pe care-l privim în ansamblu ca pe ceva în permanentă curgere, dacă scoatem din curentul trăirilor noastre o amintire sau alta, acest timp – cel puțin aproximativ – parcă devine spațiu, vedem că trăirile pe care le-am avut în viață, de la naștere și până în momentul respectiv, se unesc sub forma unui mare tablou țesut din amintiri. Prin activarea vieții imaginative, această retrospectivă, care acum este altceva decât o simplă aducere-aminte, se ivește în fața sufletului nostru sub formă de momente izolate. În realitate, la început avem acest element subiectiv, apare retrospectiva vieții trăite de noi pe Pământ până în acel moment. După cum am spus, acesta este un rezultat empiric al activității de reprezentare imaginative.
Ce trăire interioară sau, aș zice mai bine, ce fel de trăire interioară se instalează în paralel cu această percepere, cu această panoramă a trăirilor noastre? Se instalează faptul că, ce-i drept, avem în fața noastră aceste trăiri sub formă de imagini, dar ne este totuși absolut clar următorul lucru: Forța sufletului nostru, care așează aceste imagini-amintire în fața conștienței noastre, este absolut înrudită cu forța obișnuită, luminoasă și clară, a intelectului. Nu este ea însăși această forță, dar e înrudită cu forța luminoasă și clară a intelectului. Putem spune foarte bine: Lucrul pe care l-am urmărit, acela ca în toate situațiile în care desfășurăm activitatea de reprezentare imaginativă să ne facem conștiența la fel de luminoasă cum este ea de obicei când facem matematică, acest lucru ne rămâne când ajungem la imaginile-amintire. Avem niște imagini, dar le avem în mână la fel de sigur cum avem în mână de obicei conținuturile intelectului. Dar în acest fel ajungem să avem într-un mod absolut precis o percepție a modului cum lucrează intelectul însuși, ajungem să sesizăm importanța pe care o are activitatea intelectului pentru om și cunoașterea sa. Căci nu privim înapoi doar viața noastră, ci această viață, care ni se înfățișează ca printr-o imagine de oglindă, ni se arată în așa fel încât se poate folosi într-adevăr comparația cu o oglindă. După cum în cazul unei oglinzi spunem că obiectele care se oglindesc pot fi înțelese în imaginile lor de oglindă, prin faptul că aplicăm în scopul înțelegerii lor legi optice, tot astfel, dacă avem asemenea percepții interioare, ajungem să cunoaștem felul de a lucra al acelei forțe sufletești pe care o viețuim aici așa cum viețuim de obicei intelectul. Percepem, aș zice, intelectul ajuns pe o treaptă superioară, un intelect care nu poate să lucreze doar cu noțiuni abstracte, ci face să ia naștere aceste imagini foarte concrete ale trăirilor noastre.
În orice caz, apare un lucru care, în primă instanță, constituie un fel de dificultate subiectivă, dar care trebuie doar înțeleasă, ca să ne transpunem în mod just în această situație. Când trăim în aceste imagini, noi trăim deja în ele în climatul unei clarități matematice depline, dar nu mai avem senzația existenței libere – nu a comportării libere, ci a existenței libere – pe care o avem când desfășurăm o activitate intelectuală. Când desfășurăm o activitate imaginativă de acest fel nu mai avem o asemenea senzație de libertate. Să nu mă înțelegeți greșit: Întreaga activitate imaginativă se desfășoară într-un mod exact la fel de arbitrar* ca și activitatea obișnuită a intelectului, totuși, în cazul activității intelectuale avem întotdeauna trăirea subiectivă – spun trăire, fiindcă e mai mult decât o simplă senzație: de fapt, tu înoți în imagine, înoți în ceva care, în raport cu lumea exterioară, este un nimic. Acest sentiment, această trăire, n-o avem față de conținutul lumii imaginative, ci avem întru totul trăirea că ceea ce producem drept imaginații există totodată aici, că trăim în sânul a ceva care există în mod real, că trăim și urzim deci în sânul unei realități, în orice caz, în primă instanță, în sânul unei realități care nu ne ține legați într-un mod extraordinar de puternic, dar despre care totuși putem simți foarte bine că ne ține legați.
* Rudolf Steiner folosește adeseori cuvântul arbitrar în sensul de voit, intenționat, efectuat în mod liber. În continuare, pentru evitarea unor confuzii, vom înlocui cuvântul arbitrar cu celelalte formulări. (nota trad.).
Și prin ceea ce descojim astfel din realitate, dacă pot să mă exprim astfel, prin ceea ce facem să fie prezent în interiorul nostru întorcându-ne de la panorama vieții la activitatea interioară care creează această panoramă a vieții, ajungem din nou să cunoaștem, pe cale lăuntric-matematică, ceea ce acum iarăși putem face să coincidă – la fel cum, de obicei, putem face să coincidă reprezentările matematice cu realitatea exterioară fizic-minerală – cu ceea ce e conținut în forța creatoare de forme a omului – și, de asemenea, în forța creatoare de forme a altor ființe, dar despre asta nu vreau să vorbesc acum –, cu ceea ce e conținut în forța de creștere a omului. Ajungem să avem o reprezentare despre o anumită înrudire interioară a ceea ce trăiește în activitatea imaginativă sub o formă pur sufletească, fiindcă este o trăire pur sufletească, și ceea ce împânzește ființa umană drept forța sa de creștere și care va face să crească de când era copil și până la maturitate, care face ca membrele sale să crească, care, drept forță de creștere, îi organizează lăuntric întreaga ființă. Într-un cuvânt, dobândim astfel o cunoaștere directă a ceea ce acționează în om ca principiu de creștere real. Și anume, ajungem să știm acest lucru, în primă instanță, într-un cu totul alt domeniu, acela al nervilor. Datorită faptului că avem în față panorama vieții noastre, cu ceea ce am viețuit în ea, în felul descris datorită acestui lucru, vedem, la început – despre celelalte aspecte voi vorbi mai târziu –, principiul creșterii din organismul nervilor, care continuă organismul simțurilor în interiorul ființei noastre. Și ajungem la reprezentarea : În organele tale de simț îți este dat ceva ce tu poți înțelege puțin, în primă instanță, prin imaginație. Dar aceasta conține acum și posibilitatea de a privi în ansamblu întregul organism al nervilor ca pe un organ de simț în devenire, sintetic, aș zice, care cuprinde în mod sintetic celelalte organe de simț. Ajungem să știm că, la nașterea noastră, simțurile nu sunt ceva care și-a încheiat dezvoltarea în întregul rezultat al creșterii lor, dar că, în forțele lor interioare, ele sunt ceva încheiat – acest lucru rezultă din felul cum v-am vorbit despre locul imaginației în raport cu lumea senzorială –, că ceea ce trăiește în organismul nervilor noștri este impregnat de aceeași forță ca și organele de simț, dar că este ceva în devenire, un mare organ de simț în devenire. Ajungem să avem – ca percepție reală – reprezentarea că diferitele simțuri se deschid spre exterior și că ele se continuă spre interior în organismul nervilor, așa că pe parcursul vieții noastre, până la o anumită vârstă, acest organism al nervilor este încă organizat de către forța pe care am cunoscut-o prin imaginație, în felul descris.
Vedeți, așadar, ce căutăm să facem aici. Căutăm să facem în așa fel încât ceea ce ne întâmpină la omul însuși drept ceva netransparent din punct de vedere spiritual – ce știe omul, de fapt, despre el însuși, ce știe despre felul cum lucrează forțele în interiorul propriei sale ființe? – să devină treptat transparent. Ceva care poate fi numit realitate spiritual-sufletească netransparentă, ceva care nu poate fi înțeles de cunoașterea obișnuită, începe să devină transparent din punct de vedere spiritual-sufletesc. Dobândim posibilitatea de a pătrunde, cu o matematică mai înaltă, calitativă, dacă pot folosi această expresie, mai întâi lumea simțurilor și apoi lumea organizării noastre nervoase. Și acum, când ajungem la aceste lucruri, nu începem să devenim trufași, lipsiți de modestie, ci, de fapt, de-abia acum începem să devenim cu adevărat modești, tocmai față de cunoașterea omului. Fiindcă lucrurile pe care eu vi le-am descris aici în relativ puține cuvinte ni le însușim de fapt în cursul unei perioade de timp foarte lungi, și, chiar dacă la unul apare mai devreme, la altul mai târziu, dacă vrea să aplice în mod real asupra sa metoda cercetării spirituale, putem spune: Desigur, niște rezultate care ne par pe urmă extraordinar de fundamentale și importante ne surprind adeseori de-abia după ce am lucrat lăuntric asupra noastră timp de mulți ani. Ceea ce iese la lumina zilei printr-o asemenea muncă interioară, dacă e descris cât de cât într-un mod adecvat, poate să-i pară întotdeauna cu totul de înțeles minții umane sănătoase. Dar a scoate din străfundurile existenței sufletești asemenea rezultate, aceasta cere desigur o muncă sufletesc-lăuntrică perseverentă și energică. Și învățăm acum să devenim modești, fiindcă aflăm că nu putem să înaintăm decât pas cu pas spre o cunoaștere de sine relativă a omului. Fiindcă, prin ceea ce ne cucerim în activitatea de reprezentare imaginativă, vedem foarte exact: În acest fel tu ajungi să cauți, propriu-zis, numai organismul neuro-senzorial al omului și de-abia acum îți poți da seama în ce întuneric stă în fața ta ceea ce există în restul organizării umane.
Apoi se pune însă problema de a ne cuceri o treaptă superioară – cuvântul „superioară” nu este decât un termen tehnic în cunoașterea suprasensibilă –, pentru a înainta puțin mai mult decât numai până la simpla cunoaștere de sine privitoare la sistemul neuro-senzorial. Dar aici trebuie să atrag mai întâi atenția asupra faptului că – voi descrie lucrurile și mai exact – cucerirea cunoașterii imaginative se bazează, în esență, pe faptul că așezăm mereu și mereu în fața sufletului nostru, în cadrul unei meditații care nu este confuză, ci este condusă într-un mod metodic-tehnic – expresie aleasă de mine în cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? –, niște reprezentări ușor controlabile. Esențialul este ca ele să fie ușor controlabile, să nu fie cine știe ce amintiri, reminiscențe ș.a.m.d. – prin aceasta am fi ispitiți să împingem prea mult în ultimul plan trăirea matematică –, așadar, reprezentări ușor controlabile; cel mai bine, fiindcă sunt cel mai ușor controlabile, niște reprezentări simbolice. Important este ce trăiri sufletești avem cu aceste reprezentări. Căutăm să introducem aceste reprezentări în conștiența noastră în așa fel încât ele să fie în conștiență așa cum sunt de obicei reprezentările-amintire. Prin urmare, niște reprezentări produse de noi înșine sunt introduse printr-o activitate voită în sufletul uman, așa cum, trăiesc în el de obicei reprezentările-amintire. Într-un anumit sens, imităm ceea ce are loc în procesul amintirii. În procesul amintirii, anumitor trăiri li se conferă durată sub formă de imagini. În dosul acestei activități a sufletului uman căutăm noi să pătrundem; în ce fel, o să mai vedem. Căutând să aflăm cum are loc de fapt procesul amintirii, vom ajunge apoi și în situația de a menține în mod voit în conștiență, pentru o perioadă de timp destul de lungă, asemenea reprezentări ușor controlabile, cu totul după modelul reprezentărilor pe care ni le amintim – ne obișnuim tot mai mult și mai mult să extindem această perioadă de câteva secunde până la mai mult minute. Nu reprezentările sunt esențialul, ci esențialul este că printr-o asemenea activitate de reprezentare a unor reprezentări alese de noi înșine, se dezvoltă o anumită forță sufletească lăuntrică. Exact la fel cum, dacă îmi încordez mușchii brațului, acești mușchi se dezvoltă datorită efortului, tot așa se fortifică și anumite forțe sufletești, dacă au de-a face cu niște reprezentări de felul celor descrise, care sunt introduse în conștiență în mod voit, de nenumărate ori. Sufletul trebuie să depună efort pentru a provoca și reține acest proces, și acest efort al trăirii sufletești este esențialul. Exersându-ne astfel mereu cu reprezentările construite de noi înșine, în noi apare cu timpul ceva care este forța imaginației, dezvoltată după modelul forței amintirii, fără a putea fi confundată însă cu această forță a amintirii. Fiindcă urmează să mai arătăm cum ceea ce noi percepem sub formă de imaginații – am descris deja, în parte, acest lucru – sunt niște lucruri exterioare absolut reale, nu doar propriile noastre trăiri, ca în cazul reprezentărilor-amintire. De fapt, aceasta este deosebirea dintre imaginații și reprezentările-amintire: reprezentările-amintire nu fac decât să redea sub formă de imagini propriile noastre trăiri, pe când imaginațiile, cu toate că, în primă instanță, apar la fel ca reprezentările-amintire, ne arată, prin conținutul lor, că nu se referă la propriile noastre trăiri, ci se pot referi, cel puțin, la niște revelații ale lumii absolut obiective, în raport cu noi.
Vedeți, așadar, că, dezvoltând în continuare facultatea amintirii, formăm forța imaginativă a sufletului. Ei bine, exact așa cum dezvoltăm în continuare facultatea amintirii, putem dezvolta în continuare și o altă forță. Vi se va părea aproape comic dacă vă voi spune numele acestei forțe. Și totuși, dezvoltarea în continuare a acestei forțe este mai dificilă decât aceea a forței amintirii. În viața obișnuită, anumite puteri ale existenței au grijă ca noi nu doar să ne amintim – prea stimații tineri studenți vor fi de acord cu mine –, ci să și uităm, și uneori nici nu trebuie să facem un efort prea mare ca să putem uita. Situația se schimbă puțin dacă ridicăm pe o treaptă mai înaltă, prin meditație, forța amintirii, pe care am dezvoltat-o în continuare. Fiindcă, ciudat lucru, această forță, prin care reținem anumite imaginații, face ca, în primă instanță, imaginațiile să persiste. După ce au apărut în conștiență, nu pot fi date afară prea ușor, ele își fac simțită prezența. Aceasta se întâmplă din cauza fenomenului caracterizat mai înainte, din cauză că, de fapt, aici suntem situați în sânul unei realități. Această realitate se face simțită prin faptul că ea vrea să și rămână. Ei bine, dacă am reușit – dar pe o cale construită după modelul activității de reprezentare matematice – să dezvoltăm forța imaginativă, atunci ajungem, printr-un nou efort, să dăm iarăși afară aceste reprezentări, tot în mod voit, în același fel cum le-am format. Iar această forță a uitării dezvoltată în continuare trebuie să fie cultivată în mod cu totul deosebit. Dacă vrem să dezvoltăm aceste forțe de cunoaștere interioare, trebuie să și aplicăm cu adevărat tot ceea ce este necesar, ca să nu provocăm în suflet adevărate nenorociri. Totuși, acela care ar atrage atenția numai asupra anumitor pericole ar semăna cu cineva care ar interzice să se facă în laborator anumite experiențe, din cauză că s-ar putea să aibă loc explozii de un fel sau altul. Am avut eu însumi la facultate un profesor de chimie [Nota 17] care avea un singur ochi, pe celălalt și-l pierduse în timpul unei experiențe. Asemenea lucruri, bineînțeles, nu sunt o obiecție împotriva necesității de a dezvolta anumite metode și îmi va fi îngăduit să spun că, dacă ar fi aplicate toate măsurile de protecție pe care le-am descris în cărțile mele când am vorbit despre dezvoltarea interioară a forțelor sufletești, în mod sigur n-ar putea surveni nici un fel de pericole pentru viața sufletească. Problema este că, dacă nu dezvoltăm și metodele prin care ne debarasăm iarăși de reprezentări, există pericolul să fim duși de lesă, într-un anumit sens, de către ceea ce am făcut să apară prin meditațiile noastre. Dar, în primul rând, nu e voie ca acest lucru să se întâmple, iar, în al doilea rând, dacă s-ar întâmpla, el nu ne-ar lăsa să înaintăm mai departe pe calea cunoașterii suprasensibile. Fiindcă dezvoltarea în continuare a uitării este, în același timp, o etapă nouă pe calea noastră.
Există un anumit mijloc pe care-l putem folosi pentru a realiza cu adevărat această dezvoltare în continuare a forței uitării. Ajung aici la un lucru care poate că tocmai acelora care se situează pe o poziție sau alta a teoriei actuale a cunoașterii le va părea un pur diletantism. Cunosc toate obiecțiile care pot fi ridicate împotriva unor asemenea lucruri, dar datoria mea este să descriu faptele așa cum sunt. Și astfel trebuie să spun că putem găsi un ajutor, când încercăm să fortificăm în noi uitarea, dacă dezvoltăm în continuare, printr-o anumită autodisciplinare, printr-o disciplinare a sinei proprii, ceea ce în viața obișnuită apare drept putere de a iubi. Se poate replica, desigur: Dar iubirea nu este o forță de cunoaștere. – Așa cum e înțeleasă astăzi cunoașterea, poate că nici nu este. Dar aici nici nu se pune problema de a menține puterea de a iubi așa cum se manifestă ea în viața obișnuită, pentru această viață obișnuită, ci se pune problema de a dezvolta în continuare puterea de a iubi, printr-o anumită autodisciplinare. Și vom reuși s-o facem, dacă ținem seama de următoarele.
Nu-i așa, când cineva trăiește așa, ca om, de-a lungul vieții sale, el trebuie să-și mărturisească de fapt că în fiecare an el s-a schimbat puțin și, comparând ceea ce este el la o anumită vârstă cu ceea ce era, să zicem, în urmă cu zece ani, un asemenea om va constata, dacă procedează în mod cinstit cu această autoobservație, că în privința conținutului vieții sale sufletești sau și a ceea ce nu este un conținut doar conturat de gânduri, de sentimente sau de voință, ci ceea ce, aș zice, este tempoul, întreaga constituție a vieții sufletești, va constata că în decursul timpului unele lucruri s-au schimbat. El a devenit lăuntric un altul și, dacă vrem să ne îndreptăm privirile spre factorii care l-au făcut să se schimbe lăuntric, el poate să-și spună: În primul rând, aici intră în considerare ceea ce s-a petrecut cu organismul meu fizic, acesta se schimbă mereu. În prima jumătate a vieții, el se schimbă prin procesele de creștere care înaintează, iar în a doua jumătate a vieții, el se schimbă și devine mereu un altul prin procesele de descompunere ș.a.m.d., dar și prin trăirile exterioare, ceea ce ne întâmpină, în primul rând, drept lume de reprezentări, dar apoi și drept ceea ce se așterne asupra sufletului nostru sub formă de dureri, suferințe, plăceri și bucurii, ceea ce am căutat să dezvoltăm în noi și să manifestăm drept forțe ale voinței, toate acestea fac din fiecare om, în cursul vieții, un altul. Dacă vrem să ne mărturisim cinstit ce se petrece aici, trebuie să ne spunem: Ei bine, noi înotăm așa, la întâmplare, în fluviul vieții. – Cine vrea să devină cercetător spiritual trebuie să ia în propriile sale mâini și această dezvoltare a sa, printr-o anumită muncă de autoeducație. Trebuie să dezvolte în el, printre altele, și următorul lucru: își propune ca, într-o anumită perioadă de timp, să-și transforme prin muncă proprie un obicei sau altul – obiceiurile mărunte au aici, uneori, o importanță decisivă –, așa că, în cursul vieții, el se metamorfozează. Nu numai sub influențele exercitate de curentul vieții înseși, ci prin ceea ce facem din noi, în modul cel mai conștient și voit, putem vedea apoi, dintr-un punct oarecare al vieții, cu ajutorul facultății dezvoltate deja mai înainte, privind retrospectiv panorama propriei vieți, ce anume s-a schimbat în cursul vieții prin autoeducația realizată. Această muncă se repercutează apoi într-un mod remarcabil asupra propriei vieți sufletești. Nu se repercutează în sensul unei creșteri a egoismului, ci, dimpotrivă, în sensul unei creșteri a puterii de a iubi. Omul respectiv devine din ce în ce mai capabil să îmbrățișeze lumea exterioară cu o anumită iubire, să se cufunde cu iubire în lumea exterioară. Poate să emită o părere în legătură cu ceea ce înseamnă acest lucru numai acela care a făcut el însuși eforturi în sensul unei asemenea autoeducații. Acum el își poate da seama cu adevărat ce înseamnă să însoțești reprezentările intelectuale pe care ți le faci, în legătură cu un proces sau un lucru oarecare, de rezultatele unei asemenea autoeducații. Omul respectiv pătrunde cu o participare personală mult mai intensă acolo unde se scufundă reprezentările noastre, el pătrunde cu o anumită iubire chiar în lumea fizic-minerală, care, de obicei, cu rezultatele matematicii, ne lasă indiferenți, și observăm clar deosebirea dintre cazul în care pătrundem acolo cu simpla activitate de reprezentare palidă sau cu forța iubirii dezvoltată pe o treaptă mai înaltă.
Veți găsi că este inacceptabilă ideea pe care am expus-o aici despre forța dezvoltată a iubirii, numai dacă vreți să proclamați de la bun început dogma: Forța iubirii nu trebuie să fie prezentă când pătrundem în lumea exterioară. – Da, o asemenea dogmă poate fi proclamată. Se poate spune că este o cunoaștere justă, obiectivă, numai aceea care e cucerită prin simpla activitate de reprezentare logică. Sigur, avem foarte multă nevoie și de acea facultate care, excluzând orice altă forță, se poate transpune prin simplul intelect lucid în viața lumii exterioare. Dar această lume exterioară nu ni se dă întreagă, dacă vrem s-o înțelegem în acest mod, lumea ni se dă întreagă numai dacă o abordăm cu o putere de a iubi care fortifică reprezentările. Și nu se poate ca noi să ne comandăm cunoașterea, să spunem că natura trebuie să ni se dezvăluie prin niște forțe sau altele, să stabilim niște dogme de teoria cunoașterii, aș zice; problema este să întrebăm: În ce fel ni se dezvăluie natura? Cum ni se dăruie? – Ea ni se dăruie numai dacă impregnăm forțele reprezentării cu forțele iubirii.
Dar, în primă instanță, eu nu spun altceva decât că încercăm să facem exercițiile pentru uitare cu o forță mai mare și în mod mai sigur cu forța iubirii, decât fără ea. Dezvoltând în același timp prin autoeducație, forța care ne face mai capabili de iubire, ajungem să putem viețui cu adevărat în noi, într-un mod la fel de liber și voit de noi înșine, uitarea extinsă, uitarea fortificată, tot așa cum viețuim amintirea dezvoltată, fortificată. Și dacă suntem în stare să punem, în mod lăuntric-sufletesc, în locul care de obicei este sfârșitul trăirii noastre – căci dacă am uitat ceva, în raport cu un anumit șir de trăiri, această uitare e sfârșitul –, ceva absolut anume, ceva pozitiv, dacă punem în locul unui zero, aș zice, elementul pozitiv al forței fortificate a uitării, dezvoltând astfel în mod activ un lucru care de obicei se desfășoară în mod pasiv, dacă am ajuns până aici, este ca și cum am fi trecut în interiorul nostru peste o prăpastie, este ca și cum am fi pătruns cu adevărat într-o regiune de trăiri prin care spre noi se revarsă o existență nouă. Și chiar așa este. Am avut până atunci imaginațiile noastre. Dacă suntem niște oameni înzestrați, într-adevăr, cu o dispoziție sufletească matematică, în cadrul acestor imaginații, și nu niște nerozi, atunci ne vom da seama în mod clar: În lumea imaginativă avem imagini. Poate să tot discute fiziologia, întrebându-se dacă ceea ce ne este transmis de simțurile noastre este dat ca imagini, așa cum se crede în general – am descris acest lucru în Enigmele filosofiei –, dacă sunt niște imagini sau o realitate. Că, în primă instanță, sunt niște imagini care indică desigur prezența unei realități, fiind însă imagini, asta se știe și tocmai pe acest lucru se întemeiază trăirea sănătoasă într-o asemenea regiune: pe faptul că știm, în primă instanță, că avem de-a face cu niște imagini. Dar în momentul în care apare un anumit rezultat al forței fortificate de a uita, aceste imagini se umplu, într-un anumit sens, din cealaltă direcție a vieții, cu ceea ce este realitate spirituală și acum ne unim cu realitatea spirituală, concreștem cu ea. Percepem acum, ca să zicem așa, la celălalt capăt al vieții. La fel cum percepem prin simțuri la un capăt al vieții, și anume la cel fizic-senzorial, învățăm să privim în cealaltă direcție și aflăm că în imaginile vieții imaginative se revarsă o realitate spirituală. Această pătrundere a unei realități spirituale, această revărsare a unei realități spirituale, pe marginea abisului existenței sufletești, în ceea ce am pregătit temeinic în sfera forțelor noastre de cunoaștere, a fost numit de mine, în cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? și în alte cărți, inspirație. Nu trebuie să vă poticniți auzind acest cuvânt, trebuie să aveți în vedere numai ceea ce am spus pentru a caracteriza asemenea cuvinte. Nu trebuie să scormonim printre reminiscențele unde se mai întâlnește acest cuvânt. Trebuie, firește, să avem cuvinte pentru a exprima ceea ce vrem să spunem, și adeseori suntem nevoiți să alegem niște cuvinte mai vechi; pentru ceea ce se prezintă în felul descris mai înainte, eu am ales cuvântul inspirație.
Ceea ce am descris astfel drept cucerire a inspirației ne face mai întâi să dobândim cunoașterea a ceea ce am numit sistemul ritmic din cadrul organismului uman, care, într-un anumit sens, este legat de lumea simțirii. Și aici ajungem în punctul unde trebuie să subliniem foarte energic faptul că metoda care duce la inspirație, așa cum am descris-o, poate fi elaborată în acest fel numai de omul modern. În fazele mai vechi din evoluția omenirii, ea era dezvoltată într-un mod mai mult instinctiv și găsim o asemenea formă a ei în sistemul yoga al indienilor, care nu poate fi reînviat. Este ceva anistoric și, din punctul de vedere al științei spirituale, groaznic de diletant, să vrei să reînvii vechiul sistem yoga. El lucrează în mod nemijlocit cu dezvoltarea anumitor procese ritmice, cu dezvoltarea metodică a unor procese de respirație. Când yoghinul respiră într-un anumit fel, el vrea să dezvolte mai mult prin ființa fizic-corporală ceea ce omul modern trebuie să dezvolte prin ființa sufletesc-spirituală, așa cum am arătat. Totuși, putem spune că inspirația instinctivă care străbate filosofia Vedanta sau altele de acest fel era, pentru o treaptă anterioară din evoluția omenirii, ceva asemănător cu ceea ce realizăm noi din nou prin inspirația deplin conștientă, care trebuie să aleagă calea ce duce prin trăirile descrise.
Ca oameni moderni, noi ajungem, aș zice, să dezvoltăm în noi de sus în jos, prin exerciții pur spiritual-sufletești, forța care se transpune apoi, drept forță a inspirației, în organizarea ritmică a omului, după cum indianul voia să se transpună în mod direct, prin respirația yoga, în organizarea ritmică a omului. El pornea de la realitatea fizică, noi pornim de la cea spiritual-sufletească. Amândouă au scopul de a-l percepe pe om în sistemul median al ființei sale, în sistemul ritmic, și vom vedea că, într-adevăr, ceea ce ne întâmpină în cunoașterea imaginativă drept o percepere a sistemului simțurilor și a sistemului neuro-senzorial, poate fi întregit cu o bună bucată dacă pătrundem în sistemul ritmic din punctul de vedere al inspirației. Și vom vedea totodată că trebuie să reînvie unele modalități ale cunoașterii superioare vechi, mai copilărești, că ele au existat în sistemul yoga al indienilor și că ele trebuie să reînvie în omul integral, care și-a cucerit o conștiență liberă.
Despre raportul dintre dezvoltarea sistemului ritmic prin filosofia yoga a vremurilor vechi și ceea ce rezultă astăzi prin munca interioară spiritual-sufletească, până pe treapta inspirației, îmi voi permite să vorbesc data viitoare.
