Am încercat să arătăm cum ne putem înălța până la cunoștințele suprasensibile și cum, prin aceste cunoștințe suprasensibile, ne deschidem, într-un anumit sens, înțelegerea pentru ceea ce se revelează complet numai acestor modalități de cunoaștere suprasensibile. Am arătat cum poate fi dezvoltată cunoașterea imaginativă și cum, cu ajutorul acestei cunoașteri imaginative, putem înțelege, pe de-o parte, ceea ce se petrece cu procesul senzorial uman, dar și cum, tot de-abia prin cunoașterea imaginativă, învățăm să ne transpunem în esența vegetalului, a lumii vegetale de pe Pământ, ca întreg, la fel cum, de obicei, învățăm să ne transpunem cu ajutorul matematicii în fenomenele fizic-minerale. Și apoi am atras atenția asupra faptului că, printr-un anumit fel de a continua exercițiile care duc la cunoașterea superioară, putem înainta de la activitatea de reprezentare imaginativă la activitatea de reprezentare inspirată și că prin aceasta ni se deschide posibilitatea unei trăiri interioare deosebite, prin care putem să înțelegem acum ceea ce eu numesc sistemul ritmic al omului.
Aș vrea să caracterizez încă o dată întreaga problemă din direcția următoare. Cine încearcă să se transpună în ceea ce cuprinde activitatea ritmică a omului își va da seama, tocmai dacă lucrează în mod cinstit și sincer cu sine însuși, că procesele care au loc aici nu pot fi înțelese în același fel ca procesele fizice, prin înțelegere matematică, dar că ele nu pot fi înțelese nici prin ceea ce am numit activitate de reprezentare imaginativă. Fiindcă tot ceea ce există în sistemul simțurilor, tot ceea ce se dezvoltă apoi de-a lungul vieții în sistemul nervos, așa cum am descris data trecută, toate aceste lucruri care, în cazul unei cunoașteri evoluate, imaginative, fac să apară panorama vieții, nu explică, de fapt, decât organizarea senzorială și organizarea nervoasă.
Organizarea simțurilor poate fi înțeleasă cu adevărat dacă posedăm facultatea de reprezentare imaginativă. Științele exterioare ale naturii și-au dat seama deja că un simț oarecare nu poate fi explicat cercetându-se organizarea umană sau, în general, organizarea. Veți constata, dacă studiați lucrurile spuse de diverși cercetători cu privire la această problemă, că faptele înseși, atât fenomenele filogeniei exterioare [Nota 18], cât și fenomenele embriologiei, ontogeniei, ne spun că ochiul, de exemplu, ar trebui considerat ca o formațiune din exterior, astfel că morfologia, forma, structura ochiului nu pot fi înțelese prin studierea organismului uman, ca morfologia, forma ficatului sau a stomacului, ci trebuie să considerăm că ochiul a apărut sub influența, sub acțiunea unor factori exteriori. Dar ceea ce ne face să înțelegem această muncă de plăsmuire a unor organe în ființa umană sau, în general, într-o ființă, muncă efectuată din afară în lăuntru, exact la fel cum matematica ne face să înțelegem fenomenele fizicii, este cunoașterea imaginativă.
Pe baza acestor reflecții, veți găsi acum și că este de înțeles de ce în știința exterioară nu avem decât o fiziologie a organelor de simț deficitară. Înainte de a fi putut să elaborez această fiziologie a simțurilor la care se poate ajunge prin cunoașterea imaginativă, mi-a fost întotdeauna dezagreabilă încercarea de a studia lumea simțurilor umane așa cum se întâmplă în fiziologia noastră modernă și, de asemenea, în psihologie. Am fost întotdeauna de părere că ceea ce reușesc să arate fiziologia și psihologia noastră pentru a explica organele de simț este aplicat, propriu-zis, doar într-un mod foarte imperfect asupra auzului sau asupra văzului, să zicem. Fiindcă reflecțiile psihologice sunt deficitare în această privință. De fapt, se întreabă întotdeauna: Cum este construit, în general, un organ de simț uman? – Și după ce a fost caracterizat organul de simț în general, constatările făcute sunt particularizate puțin pentru fiecare simț în parte. Dar nimeni nu-și dă seama că ceea ce se spune aici de obicei în psihologia noastră poate fi aplicat în mod foarte pregnant numai la simțul tactil, nu și la un alt simț oarecare. Mereu e ceva care nu se potrivește, în aceste teorii, dacă se încearcă aplicarea lor asupra unui alt simț în afară de simțul tactil. Putem înțelege imediat această situație dacă știm că, pentru a sintetiza faptele ce rezultă din cercetarea empiric-exterioară, o asemenea fiziologie și psihologie a organelor de simț folosesc numai intelectul logic obișnuit. Dar dacă pornim la treabă într-un mod cu adevărat exact, ni se revelează faptul că nu putem ajunge la nici un rezultat sintetizând în mod logic fenomenele vieții simțurilor. Numai dacă încercăm să înțelegem fiecare simț în parte, prin cunoaștere imaginativă – și, prin aceasta, am fost nevoit să extind numărul simțurilor la douăsprezece [Nota 19], fiindcă așa mi-a spus percepția pe care am avut-o –, numai dacă înțelegem fiecare simț în parte încercând să-l sesizăm nu numai pe cale intelectuală, ci pe cale imaginativă, numai atunci vom ajunge la forma individuală a fiecărui simț. Înțelegem atunci că fiecare simț a fost construit și integrat ființei umane din anumite entități, din anumite calități ale lumii exterioare. Ne aflăm aici într-un punct unde se vede – în orice caz, numai pentru cel care vrea să vadă – cum are loc trecerea sau cum este clădită puntea de trecere de la ceea ce am numit aici cercetare clarvăzătoare spre ceea ce ne este dat în observația empirică exterioară.
Se poate spune foarte bine că, în primă instanță, dacă mintea sănătoasă nu vrea să ajungă decât până la un anumit punct de vedere, nu există nici un motiv ca ea să se ocupe de cercetarea spirituală. Totuși, trebuie să ne ridicăm împotriva unei asemenea afirmații: că în cazul unei analize și examinări conștiincioase a realităților date o scoatem la capăt, pur și simplu, dacă aplicăm numai observația senzorială obișnuită și folosim apoi numai mintea obișnuită, rațiunea combinatorie obișnuită. – În acest fel nu rezolvăm problemele. Rămâne un rest neelucidat. De aceea, rațiunea combinatorie trebuie dezvoltată în continuare, până când ea devine facultate de percepție imaginativă. Și o parte a ceea ce se deschide de-abia prin percepția imaginativă este forma individuală a diferitelor simțuri umane, și mai este ceva ce se deschide aici, procesul formării treptate a sistemului nervos uman.
Dar aici mai este vorba și de altceva. Aș vrea să mă fac înțeles cu ajutorul unei mici povestiri. Am fost odată la o întrunire a unei asociații care purta pe atunci numele de „Giordano Bruno” [Nota 20]; la început, un gânditor solid ancorat în materialism a explicat fiziologia creierului, și el era convins acum, explicând fiziologia crierului, că a explicat deja în suficientă măsură modul de a se asocia al reprezentărilor, ceea ce se petrece în viața de reprezentare în general. El a desenat la tablă reprezentările pe care și le formase în legătură cu diversele părți ale creierului, așa cum sunt ele repartizate, una văzului, alta auzului etc., și apoi a căutat să arate că, în sensul lui Meynert, vechi cercetător al proceselor cerebrale [Nota 21], putem ajunge ca prin legăturile din creier să sesizăm formele exterioare ale unirii diferitelor senzații și a diferitelor reprezentări ș.a.m.d. – Cine vrea să se informeze în legătură cu această concepție poate să citească relatările extraordinar de importante încă și astăzi, ba, aș zice, importante chiar și pentru zilele noastre, ale psihiatrului Meynert. – Ei bine, după ce creierul a fost prezentat, într-o nuanță materialistă, dar într-un mod extraordinar de inteligent, nu drept mijlocitorul, ci drept producătorul vieții de reprezentare, a apărut un om, un herbartian la fel de solid ancorat în concepția sa ca și antevorbitorul său, fiziologul materialist. Acest om a spus aproximativ următoarele: Da, dvs. ne-ați desenat aici diferitele părți ale creierului, legăturile dintre ele ș.a.m.d. Noi, herbartienii [Nota 22], adepții filosofiei lui Herbart, am putea face, propriu-zis, aceleași desene. Dar eu n-aș afirma niciodată că acestea sunt niște părți ale creierului și niște căi nervoase, ci eu aș desena reprezentările exact așa, și aș desena apoi forțele sufletești care desfășoară o pură activitate de reprezentare, care trec de la o masă de reprezentări la altă masă de reprezentări, așa. Desenul iese exact la fel, a spus el, când eu, ca herbartian, desenez procesele sufletești, și când dvs., ca fiziolog, desenați părțile creierului și conexiunile dintre ele. – Și era cu adevărat interesant să vezi cum unul desena acolo aceleași lucruri – ei bine, eu desenez acum schematic –, și cum celălalt desena apoi lucrurile în viziunea sa. Între cele două desene nu exista nici o deosebire. Atâta doar că unul înțelegea prin aceasta direct viața sufletească, pe care o simboliza în acest fel, iar celălalt înțelegea procesele cerebrale, pe care și el le simboliza în acest fel.
A fost o trăire extraordinar de semnificativă, fiindcă ajungi într-adevăr, dacă încerci să ilustrezi viața de reprezentare în mod simbolic, prin desene, în felul lui Herbart, să zicem – de altfel, se poate face asta și în alte feluri –, să obții ceva asemănător cu desenul ce rezultă dacă desenezi procesele cerebrale și părțile creierului. Cum de este posibil așa ceva? Vedeți dvs., totul devine limpede de-abia prin activitatea de reprezentare imaginativă, când vedem, în panorama retrospectivă asupra vieții, cum ia naștere independența vieții sufletești; când vedem că, într-adevăr, de-abia ceea ce percepem în așa-numitul corp eteric organizează – și, până la un punct, a organizat la naștere – ceea ce este creierul. Și atunci nu ne mai mirăm aflând că, în forma și structura sa, creierul devine asemănător cu entitatea care își creează acolo o locuință și intră apoi în ea. Dar ajungem la o înțelegere reală a acestor lucruri numai dacă putem vedea cum lucrează sufletul asupra creierului, structurându-l și organizându-l. Și după cum, dacă știe cât de cât să picteze, fiecare va găsi că ceea ce pictează el este asemănător cu modelul, fiindcă activitatea sa de reprezentare acționează mai departe în pictura sa și face să apară asemănarea, tot astfel, și ceea ce apare în creier, respectiv în sistemul nervos, ca rezultat al activității sufletești creatoare de imagini, va fi asemănător cu activitatea sufletească creatoare de imagini, respectiv cu conținutul sufletesc însuși. Dar noi putem înțelege activitatea care are loc aici, ceea ce se imprimă în sistemul nervos, numai dacă ne spunem: De fapt, în nașterea sa reală, în devenirea sa, întregul sistemul nervos este expresia unei realități care se desfășoară în mod plenar în activitatea imaginativă.
Prin urmare, ni se întâmplă, pur și simplu, următorul lucru, ni se întâmplă că trebuie să ne spunem: Creierul sau sistemul nervos, în totalitate, sunt, ce-i drept, niște formațiuni fizice exterioare. Dar, așa cum există ele, noi le înțelegem numai dacă le concepem drept imaginații care au luat formă fizică. Nu trebuie să credem că ceea ce, în primă instanță, e numit de către cercetătorul spiritual imaginație nu există în lumea dată nouă pe cale empirică, ci există cu adevărat în lumea dată pe cale empirică, sub formă de copie, și acest lucru se vede uneori, aș zice, într-un mod atât de grotesc, de bizar, ca în cazul celor doi oameni, dintre care unul era fiziolog, celălalt filosof, și care au desenat lucrurile aproape în același fel.
Dar mai e și altceva. Am atras deja atenția asupra cercetărilor făcute de psihiatrul, fiziologul și psihologul Theodor Ziehen [Nota 23]. Theodor Ziehen se străduia să explice viața de reprezentare în așa fel încât, de fapt, s-o înlocuiască pretutindeni prin viața cerebrală. Explicația sa nu constă, propriu-zis, decât în faptul că el studiază viața de reprezentare, apoi creierul, din punct de vedere anatomic și fiziologic, că el cercetează sistemul nervos și, în măsura în care lucrul este posibil la nivelul actual al cercetării empirice, arată ce procese crede el că au loc în creier când se derulează un șir oarecare de reprezentări sau și în cazul amintirii etc. Dar eu am atras atenția asupra faptului că Theodor Ziehen este nevoit să se oprească cu această explicație – care este într-adevăr foarte importantă pentru viața de reprezentare și cerebrală – înainte de a aborda viața afectivă și, de asemenea, viața voinței. Puteți urmări ceea ce am spus acum în cartea „Psihologie fiziologică” de Theodor Ziehen. În această psihologie există, în orice caz, o deficiență. Dacă Theodor Ziehen s-ar gândi că, deși teoria care explică viața de reprezentare prin procesele din creier pare atât de convingătoare, noi nu reușim să înțelegem complet formele creierului ș.a.m.d., ci suntem nevoiți, aș zice, să introducem aici un principiu artistic, care nu este însă altceva decât expresia exterioară a sferei imaginative, atunci nici el nu s-ar mai putea simți deplin mulțumit explicând viața de reprezentare prin procesele din creier. Iar acolo unde vrea să facă trecerea spre lumea sentimentelor, toate îl lasă, aș zice, în pană. Aici el nu mai spune deloc că mai poate explica ceva, într-un fel sau altul. De aceea, el agață de coada reprezentărilor așa numita lor nuanță afectivă. Acesta nu este decât un cuvânt, dacă nu se poate înainta decât până la acest cuvânt. El spune: Ei da, în anumite cazuri, noi nu avem niște simple reprezentări, ci reprezentări cu nuanță afectivă. – El ajunge aici pentru că totuși nu este de părere că locul sentimentului este în creier, în viața de reprezentare, și, pe de altă parte, pentru că nu are nimic care să-i dea posibilitatea de a asocia acum și vieții de sentiment ceva de natură organic-trupească, așa cum vieții de reprezentare îi asociază viața creierului și a nervilor.
Când studiem viața creierului și a nervilor este mai ușor, pentru că, la urma urmelor, cercetătorii de felul lui Theodor Ziehen sunt, în general, în ceea ce privește înțelegerea intelectuală, și în ceea ce privește înțelegerea matematică a naturii ca întreg, extraordinar de inteligenți. Spun aceasta, bineînțeles, fără ironie, chiar cred ceea ce spun. Azi, în știință se aplică în această direcție o agerime de minte extraordinară și, dacă ați lua hotărârea de a face cunoștință mai îndeaproape cu întreaga evoluție a mișcării antroposofice, v-ar deveni clar faptul că eu însumi nu încurajez deloc vorbăria diletantă a celor care folosesc tot felul de reprezentări antroposofice nebuloase, abscons-abstracte, respingând cu trufie ceea ce ne este dat de știința actuală, fără a cunoaște ceea ce oferă știința actuală atât de bine încât să poată recunoaște întreaga ei importanță. Eu mă situez cu totul pe această poziție: Cineva poate să emită o părere antroposofică despre știința actuală numai dacă o cunoaște. Eu știu, în orice caz, cât a trebuit să sufăr de-a lungul anilor din cauza acelor antroposofi care, fără a avea nici cea mai mică idee despre importanța și misiunea științei actuale, s-au năpustit mereu, fără încetare, asupra acestei științe, închipuindu-și că sunt în măsură să emită o judecată asupra a ceea ce fusese elaborat prin metode aplicate atent, conștiincios – și aceasta numai fiindcă își însușiseră câteva expresii antroposofice. Acest stadiu trebuie să fie neapărat depășit, bineînțeles.
Iată cu ce avem de-a face aici: Se ajunge să se construiască, în primă instanță, cel puțin corelațiile care există între viața de reprezentare și viața neuro-senzorială. Dar rămâne ceva, un rest. Într-un anumit sens, acest rest se sustrage atenției. Fiindcă aici navigăm ieșind încetișor din apele activității intelectuale, logice și matematice de construire și intrăm în apele unde lucrurile devin vagi, adică ne lămurim asupra următorului lucru: așa sunt simțurile, așa se prelungesc simțurile până în sistemul nervos – și pe urmă ar trebui să mergem mai departe, să intrăm în activitatea de reprezentare imaginativă. Orice om are însă, până la un anumit punct, un sentiment obscur al transformării unor figuri riguros conturate, care pot fi construite în mod matematic, în ceva care nu poate fi sesizat în matematică, dar care iese clar la lumină în creier și în structura nervilor; și pentru că are acest sentiment, el își spune: Vom pătrunde cândva și în acele sectoare ale vieții simțurilor și ale vieții cerebrale care se sustrag construcției pur matematice nemijlocite. El pune, aș zice, un ideal îndepărtat, în locul a ceea ce poate fi însă realizat foarte bine deja acum, dacă ne mărturisim: În principiu, cu cunoașterea pur intelectuală nu ne putem cufunda în lumea simțurilor și a nervilor, aici trebuie să aibă loc pur și simplu transformarea a ceea ce este o asemenea activitate de construire matematică în perceperea a ceva imaginativ, la care se poate ajunge într-un mod la fel de conștient și voit ca și figura matematică, dar care nu ne răsare în sfera matematicii. Mă refer la activitatea imaginativă.
Măcar unii dintre dvs. ar putea găsi, eventual, un anumit ajutor, dacă ar încerca să-și facă o reprezentare exactă despre felul cum se raportează geometria analitică obișnuită la așa-numita geometrie sintetică. Aș vrea să spun doar câteva cuvinte despre aceasta. În geometria analitică noi facem de fapt următorul lucru. Discutăm o ecuație oarecare y = f(x) sau o altă ecuație și, dacă rămânem în cadrul sistemului de coordonate obișnuit, ne spunem că fiecărui x îi corespunde un y și căutăm punctele finale ale ordonatelor drept acele puncte ce rezultă din ecuația noastră. – Ce se întâmplă aici, de fapt? Trebuie să ne spunem: Dacă ne ocupăm de ecuație, ne ocupăm de ea în așa fel încât în cadrul a ceea ce operăm în ecuație să avem mereu în vedere ceea ce se află în afara ei, adică ceea ce căutăm noi, în final. În final, noi căutăm curba. Dar curba nu este în ecuație. În ecuație sunt ordonatele și abscisele. Ne mișcăm în așa fel încât construim în afara curbei și privim ceea ce avem la capetele ordonatelor drept punctele care aparțin curbei. În geometria analitică nu ajungem nicidecum, cu ecuația noastră, în curba însăși, în formațiunea geometrică. E un lucru extrem de important, dacă-l înțelegem în sensul teoriei cunoașterii, în faptul că, dacă facem geometrie analitică, facem niște operații pe care le căutăm apoi iarăși în spațiu, dar că, prin tot ceea ce calculăm aici, rămânem, de fapt, în afara formațiunii geometrice. E un lucru pe care trebuie să-l înțelegem, pentru că ajungem pe urmă la o cu totul altă reprezentare când trecem de la geometria analitică la geometria proiectivă sau sintetică. Aici, după cum cei mai mulți dintre dvs. vor fi știind deja, nu se mai lucrează cu calculele, aici nu mai lucrăm, propriu-zis, decât cu intersectarea unor linii și cu proiectarea unor formațiuni, și prin aceasta ajungem, cel puțin într-o oarecare măsură, părăsind simplele calcule făcute în jurul formațiunii geometrice, să intrăm puțin în formațiunile geometrice înseși. Aceasta se arată dacă încercați să vedeți cum se dovedește în geometria sintetică, de exemplu, că o linie dreaptă nu are două puncte aflate la distanțe infinite, ci numai un singur punct aflat la o distanță infinită, așa că, dacă mergem mereu mai departe, într-o direcție, ne întoarcem „pe din dos”, aș zice – așa ceva poate fi înțeles foarte bine din punct de vedere geometric –, în același punct, astfel că în cazul unei drepte avem doar un singur punct aflat la o distanță infinită. Apoi, în cazul unei suprafețe, avem numai o singură linie de demarcație aflată la o distanță infinită. Iar în cazul spațiului întreg, avem o singură suprafață de demarcație aflată la o distanță infinită.
La asemenea reprezentări – aici vreau doar să amintesc în treacăt acest lucru – nu se ajunge pe calea geometriei analitice. Așa ceva nu se poate face deloc. Când avem deja câteva reprezentări de geometrie sintetică, poate că ne închipuim că e posibil s-o facem. Dar numai geometria sintetică ne oferă această posibilitate. Geometria sintetică ne arată că putem pătrunde cu adevărat în formațiunile geometrice, lucru imposibil în geometria analitică. Și dacă ne eliberăm astfel de reprezentările simplei geometrii analitice și ajungem la geometria proiectivă sau sintetică, vom dezvolta în noi un sentiment care ne face să ne dăm seama: curba are în ea însăși elementele încovoierii, ale curbării etc., lucru care în geometria analitică este dat numai în mod exterior. Pătrundem deci, părăsind ambianța liniei și ambianța formațiunii spațiale, în structura internă a formațiunii spațiale și avem astfel posibilitatea de a ne forma o primă treaptă pentru trecerea de la activitatea de reprezentare pur matematică, ce este dată în sensul cel mai eminent al cuvântului în geometria analitică, spre activitatea de reprezentare imaginativă. Bineînțeles, în geometria sintetică, proiectivă, nu avem încă activitatea de reprezentare imaginativă, dar ne apropiem de ea, și aceasta este o trăire extraordinar de importantă, dacă cineva trece prin ea, o trăire care poate să devină de-a dreptul decisivă pentru recunoașterea elementului imaginativ și, de asemenea, a faptului că în acest fel ne convingem noi înșine de justețea căii pe care merge cunoașterea spirituală, în sensul că avem cu adevărat o reprezentare despre acest element imaginativ. Aș putea spune că am avut un sentiment de compasiune profundă atunci când, la un naturalist și medic foarte bun al epocii prezente, la Moritz Benedikt, am găsit în „Amintirile” [Nota 24] sale atât de antipatice, fiindcă sunt blazate și pline de trufie, pasajul care mie mi-a părut că redă ceva foarte just, pasajul în care spune că unui medic îi lipsește atât de mult pregătirea pe care o dă studiul matematicii. Ar fi, bineînțeles, extraordinar de bine dacă medicii ar avea mai multă pregătire matematică, dar în privința acestor lucruri pot fi consemnate azi multe alte deficiențe în sistemul de pregătire și cultivare a tinerilor pentru diferitele domenii de specialitate. Dar, pe de altă parte, când am citit „Amintirile” lui Moritz Benedikt, n-am putut face altfel, de pe propria mea poziție, decât să spun: Oricât de bune ar fi reprezentările matematice pe care medicii și le-ar însuși, numai cu aceste reprezentări ei n-ar fi deloc în stare să înțeleagă, de exemplu, formele sistemului organelor de simț și formele sistemului nervos. Pentru aceasta trebuie să se înainteze până la transformarea descrisă a activității matematice, până la cunoașterea imaginativă. De-abia atunci formațiunea corespunzătoare a nervilor sau a organelor de simț rezultă pentru activitatea de reprezentare, exact la fel cum, de obicei, formațiunile fizic-minerale rezultă pentru activitatea de reprezentare matematică.
Toate acestea sunt niște lucruri care vă pot arăta că, de fapt, pretutindeni, aș spune, vă stau deschise ușile, în știința actuală, pentru a intra în sfera a ceea ce știința spirituală vrea să vă ofere, și dacă ne vom putea adânci puțin, în zilele următoare, în problematica medical-terapeutică propriu-zisă, veți vedea că aici aceste uși vă stau deschise larg de tot, pentru a se intra cu cercetarea spirituală în problemele care nu se dezvăluie cercetării obișnuite. Dar dacă mergem mai departe pe această cale și nu vrem să trecem dincolo de activitatea de reprezentare imaginativă, în felul pe care vreau să-l descriu mâine, dacă nu vrem să înaintăm până la activitatea de reprezentare inspirată, nu vom ajunge la nici o posibilitate de a recunoaște în organismul uman, măcar pe departe, o copie, o realizare a unei realități spiritual-sufletești, într-o asemenea măsură, încât doi oameni care gândesc în două moduri diametral opuse să deseneze aceste formațiuni în mod asemănător. De-abia activitatea de reprezentare inspirată ne atrage atenția asupra sistemului ritmic al omului, care cuprinde în principal procesul respirator și procesul circulației sanguine. De-abia atunci suportăm, dacă mă pot exprima astfel, acea neasemănare exterioară aproape totală dintre formațiunea fizică și spiritualul-sufletesc. Viața de simțire ține de sistemul ritmic exact la fel cum viața de reprezentare ține de sistemul nervos. Dar în sistemul nervos noi avem, într-un anumit sens, o copie fizică exterioară a activității de reprezentare. În sistemul ritmic, ceea ce se oferă cercetării senzorial-empirice aproape că nu mai prezintă nici o asemănare cu elementul sufletesc al simțirii. Pentru că așa stau lucrurile, cercetarea exterioară nu-și dă seama deloc că asemănarea există totuși, dar că ea se dezvăluie de-abia când înaintăm până la un alt mod de reprezentare decât cea imaginativă. Și aici ajungem, după cum am dat de înțeles deja ieri, în preajma unei năzuințe spre cunoaștere care a fost practicată într-un mod mai primitiv, instinctiv, în sistemul yoga al vechilor indieni.
La toți cei ce cultivă sistemul yoga – care, așa cum am arătat, nu trebuie reînviat în nici un caz, pentru că nu mai e deloc potrivit pentru omul modern, cu organizarea lui schimbată –, vedeți încercarea pe parcursul scurtelor intervale de timp ale exercițiului de a așeza, în locul respirației normale, obișnuite, dar care în cea mai mare parte se desfășoară în mod inconștient, un proces respirator reglementat, ridicat în conștiență mai mult decât de obicei. Discipolul yoga respiră altfel decât respirăm în mod obișnuit, normal și inconștient. El își reține respirația, în așa fel încât știe cât timp o reține. Expiră într-un anumit fel. Viața noastră spirituală modernă poate fi cel mult ajutată printr-un asemenea proces respirator. Dar noi nu mai putem executa astăzi acest proces, care, în vechea Indie, era executat într-un mod deosebit de către cei ce voiau să ajungă la ceva de felul minunatei, impresionantei filosofii Vedanta sau de felul bazelor filosofice ale Vedelor. Așa ceva ar fi în contradicție cu ceea ce este, de fapt, organizarea umană actuală. Totuși, cu ajutorul acestui proces ritmic, pe care-l facem să ne devină conștient în mod voit, putem studia modificarea respirației normale. Un proces care de obicei se desfășoară în viață într-un mod de la sine înțeles este ridicat în sfera vieții de voință conștiente. Respirăm deci, adică facem să devină conștient, într-un anumit fel, tot ceea ce are loc în cursul vieții când respirăm. Prin faptul că respirăm în mod conștient, se modifică însă, de fapt, întregul conținut al conștienței. La fel cum prin respirație implicăm în propria noastră organizare chiar și ceea ce există în lumea exterioară, noi implicăm ceva spiritual-sufletesc în propria noastră organizare atunci când procesul respirației are loc în felul descris.
Reflectați la următorul lucru. Dacă privim organizarea umană în totalitatea ei, dacă nu ne oprim la niște simple abstracțiuni, ci vrem să trecem la realitatea totală, nu putem spune: Între limitele date de pielea noastră suntem doar noi înșine. În noi există procesul respirator, la începutul lui sau în plină desfășurare, transformarea oxigenului ș.a.m.d. Dar ceea ce se află acum în noi, se afla înainte în exterior, făcea parte din lume iar ceea ce se află acum în noi va face iarăși parte din lume, după ce vom fi expirat. De îndată ce trecem la sistemul ritmic, nu mai suntem ceva individualizat din punct de vedere organic, așa cum ne închipuim când luăm în considerare doar ceea ce, în structura noastră organică, între limitele date de pielea noastră, nu are de-a face cu aerul. Când omul devine pe deplin conștient de faptul că el își schimbă extrem de repede organizarea aerică – aerul este când afară, când înăuntru ș.a.m.d. –, el nu se mai poate simți decât așa cum s-ar simți degetul ca mădular al organismului său, dacă ar putea avea o conștiență. El nu poate spune: Sunt ceva de sine stătător –, el nu se poate simți decât ca un mădular al organismului uman. Așa trebuie să ne simțim, ca organism al respirației. Suntem integrați în ambianța cosmică tocmai prin organizarea respirației, și dacă nu luăm în seamă această integrare a noastră, acest lucru se întâmplă numai din cauză că exercităm activitatea de organizare ritmică ca pe ceva de la sine înțeles, aproape inconștient. Când, prin procesul yoga, ea este ridicată în conștiență, vom observa că nu respirăm doar aer material, unindu-ne cu el, că odată cu aerul inspirăm și ceva spiritual-sufletesc, unindu-l cu noi. Expirând, redăm iarăși lumii exterioare ceva spiritual-sufletesc. Ajungem să cunoaștem nu numai legătura noastră materială cu ambianța cosmică, ci și legătura noastră sufletesc-spirituală cu ambianța cosmică. Transformăm întreg procesul ritmic în ceva căruia i se integrează o realitate spiritual-sufletească. Exact la fel cum procesului de reprezentare i se integrează ambianța cosmică, tot astfel integrăm procesului respirator, care de obicei este un proces fizic-organic intern, ceva de natură spiritual-sufletească. În acest fel, în orice caz, procesul transformat al respirației yoga devine o cunoaștere de nuanță mai mult panteistă, care individualizează prea puțin diferitele formațiuni individuale, și în indian se formează o altă conștiență decât cea obișnuită. El se simte într-o altă stare de conștiență, în care este dăruit lumii. El ajunge să aibă o relație obiectivă cu ceea ce, de obicei, este viața sa de reprezentare obișnuită, prin faptul că se scufundă cu conștiența sa în sistemul ritmic-respirator. Înainte, el trăia în sistemul neuro-senzorial, dat ca o sumă de percepții. Acum, el se viețuiește pe sine – despre ceea ce viețuim, nu știm nimic, dar de îndată ce devine obiectiv, apare sub formă de percepție și așa ajunge el să cunoască elementul în care, de obicei, trăiește drept percepție –, acum el se viețuiește pe sine cu o treaptă mai jos, aș zice, în sistemul ritmic. Dacă ajungem să cunoaștem acest proces de trăire interioară vom înțelege într-un mod nou ceea ce respiră prin Vede, ceea ce nu numai că este plăsmuit de filosofia Vedanta sub o altă formă decât cea pe care o oferă cultura occidentală, dar care este viețuit în mod direct, din experiența dată acelei conștiențe care s-a transpus în procesul respirator.
Ajungem acum și la un alt aspect, coborând în procesul respirator. Dar vreau să-l amintesc numai după ce voi fi precizat mai mult ceea ce am spus ieri. Am spus că procesul yoga nu mai înseamnă nimic pentru noi și că, între timp, organizarea umană a avansat. În epoca noastră nu mai este posibil să ne cufundăm în procesul yoga, pur și simplu pentru că astăzi noi suntem atât de puternic organizați din punct de vedere intelectual, pentru că reprezentările noastre au atâta duritate lăuntrică, aș zice – mă exprim acum la figurat –, încât noi am revărsa mult mai mult forță în sistemul respirator decât revărsa indianul, cu viața sa de reprezentare mai atenuată. Dacă omul actual ar face cu procesul yoga ceea ce făcea indianul, el s-ar ameți, într-un anumit sens, s-ar zăpăci sau și-ar deregla într-un alt fel sistemul ritmic, dacă ar proceda cu procesul yoga la fel ca indianul. Noi putem înainta – după cum am arătat deja și cum voi descrie mai exact – de la remodelarea facultății amintirii la dezvoltarea procesului uitării. Prin faptul că ajungem în acest abis, în procesul uitării, noi luăm în stăpânire respirația, de sus în jos, pe care o putem lăsa apoi așa cum este. Nu e necesar s-o transformăm. O putem lăsa așa cum este, și așa e just pentru omul modern. Dar, printr-o uitare artificială, noi radiem în jos, spre sistemul respirator. Mutăm acolo conștiența, în aceeași regiune, dar într-un mod mult mai conștient, străbătut de voință într-o măsură mai largă decât îi era posibil vechiului indian.
Prin aceasta avem posibilitatea de a recunoaște că sistemul ritmic este corelat cu viața de sentiment umană. Apoi, după ce ne cucerim în această regiune posibilitatea de a avea reprezentări inspirate, nu mai există necesitatea ca formațiunea senzorială exterioară să semene cu formațiunea sufletească, așa cum creierul este asemănător, în structura sa, cu conexiunile reprezentărilor, formațiunea senzorială exterioară poate să fie atât de diferită de viața sufletească, încât fiziologul obișnuit nu observă deloc acest lucru, cum e cazul lui Theodor Ziehen. – Dar dacă privim lumea într-un mod mult mai spiritual, dacă privim lumea pe o cale pur spirituală, ne dăm seama, bineînțeles, că tocmai cu viața de sentiment ne putem cufunda în mod conștient în sistemul ritmic, și observăm atunci că există o legătură nemijlocită între viața de sentiment și acest sistem ritmic. Dar de aici – și ajung astfel la ideea pe care am atins-o în treacăt adineaori – vă va părea de înțeles că, pur și simplu, în epocile vechi – la urma urmelor, indienii nu sunt decât poporul cel mai reprezentativ pentru ceea ce se întâmplă în stadiile mai vechi din evoluția omenirii –, cunoașterea spre care omul năzuia, pentru a depăși înțelegerea nemijlocită a lumii din viața cotidiană, se cufunda în viața de sentiment. Era întru totul o viață de reprezentare, dar ea se cufunda în viața de sentiment, era străbătută de sentiment. Cercetătorul modern vorbește numai despre nuanța afectivă a reprezentărilor. Ceea ce viețuia vechiul yoghin sau, în general, oricine a trăit în sânul vechilor civilizații, era o cufundare în viața de sentiment, dar nu în așa fel încât să apară caracterul vag, difuz, al vieții de sentiment, ci așa încât exista claritatea deplină proprie vieții de reprezentare, în timp ce simțirea nu numai că nu era stinsă, ci se manifesta chiar cu mult mai intens decât în viața cotidiană obișnuită și ea îmbiba tot ceea ce, în viața cotidiană, era considerat sec, prozaic. Prin faptul că, totodată, reprezentările se metamorfozau, câștigau în profunzime, ele luau alte forme și astfel aceste reprezentări transformate se îmbibau cu un conținut afectiv de așa natură încât din acest conținut afectiv voința era stimulată în mod direct și acest om vechi săvârșea un lucru pe care noi, cei de astăzi, îl facem într-o formă mai abstractă când folosim ceva ce trăiește în sufletul nostru pentru a desena sau a picta. Un asemenea lucru, luat în stăpânire prin sistemul yoga, era viețuit în interior într-un mod atât de intens, încât era de la sine înțeles că nu te mulțumeai doar să-l desenezi ori să-l pictezi, ci îl transformai în niște simboluri exterioare, realizate cu ajutorul unor obiecte exterioare.
Aveți aici originea psihologică a tot ceea ce a apărut sub formă de acte cultice în vechile civilizații. Trebuie să înțelegem în mod lăuntric imboldul care i-a determinat pe oameni să-și oficieze actele cultice, și înțelegem că omul vremurilor vechi a ajuns, nu dintr-o tendință copilărească, ci dată fiind natura cunoașterii sale, să oficieze acte cultice și să vadă în ele ceva real, fiindcă știa: ceea ce integrez în oficierea cultului este ceva modelat din lăuntru în afară – ceva izvorât dintr-o cunoaștere caracterizată prin faptul că omul nu mai stă deoparte, ca ființă separată, ci este unit cu realitatea. El imprima în cultul său ceea ce lumea imprimase mai întâi în el. Când înainta până la cunoaștere, el își spunea: La fel cum în mine trăiește respirația fizică din Cosmosul înconjurător, în mine trăiește acum, în procesul de conștiență transformat, ființialitatea spirituală a lumii, și prin faptul că eu imprim, la rândul meu, lucrurilor și proceselor drept configurație exterioară, în actul cultic, ceea ce mai întâi s-a imprimat în ființa mea din Cosmosul spiritual, eu efectuez un act, pun în fața mea un obiect care își are legătura lui nemijlocită cu conținutul spiritual al Cosmosului. Așa că în fața acestui om al unei civilizații vechi se afla obiectul de cult exterior, cu natura lui simbolică, astfel încât omul simțea în acesta legătura cu ființialitățile spirituale ale Cosmosului, pe care o viețuise mai întâi în cunoașterea sa. Și el știa acum cât este de concentrat, concentrat într-un mod controlabil, în obiectul de cult sau în actul cultic, ceva care are loc în așa fel încât nu se epuizează în forma exterioară pe care o am aici, în fața mea, că în actul cultic trăiesc niște puteri spiritual-sufletești, care de obicei trăiesc în Cosmos.
Ceea ce vă povestesc acum se petrecea în sufletele acelor oameni care au creat vechile culte, într-un mod de la sine înțeles, pe baza cunoașterii lor. Ajunge să aibă o înțelegere psihologică a acestor culte numai acela care se adâncește în cunoașterea inspirată. Fiindcă nu e voie ca aceste lucruri să fie explicate în mod exterior, cum se întâmplă de obicei. Trebuie să căutăm adânc în străfundurile entității umane și să ne întrebăm în ce fel s-au dezvoltat, una după alta, diferitele activități ale organizării umane totale, pentru ca să poată lua naștere în acele epoci asemenea lucruri, pentru ca, de exemplu, într-o anumită epocă, să poată fi create actele cultice. Fiindcă ceea ce avem noi astăzi drept acte cultice sunt, de fapt, niște resturi oprite în loc a ceea ce s-a format în vremurile vechi și omului îi vine greu să mai înțeleagă dreptul de a exista al cultului, din cauză că el, pe bună dreptate, nu-și mai poate spune că un asemenea mod de a ne raporta la lumea exterioară mai este îndreptățit în epoca actuală. Dar mai putem vedea și din altă direcție în cel fel acționează sufletescul de-a lungul evoluției omenirii. În ceea ce stă la baza producerii unui obiect de cult, la baza oficierii unui act cultic, trăiește o cunoaștere pătrunsă lăuntric, cucerită în felul descris. Prin faptul însă că omenirea a evoluat în continuare, a apărut altceva. Este ceva care mai trăiește încă și astăzi, mai mult sau mai puțin, în inconștient. Dar lucrul pe care l-am descris deja și care se arată în mod deosebit când înaintăm spre cunoașterea imaginativă, faptul că din spiritual-sufletesc se dezvoltă viața nervilor, organizarea nervoasă, evoluează și în cursul istoriei omenirii. Și trebuie să spunem că, mai ales de la mijlocul secolului al XV-lea, omenirea a devenit, în membrii ei cei mai reprezentativi, de așa natură încât acest proces de imprimare cu totul instinctivă a spiritual-sufletescului în sistemul nervos a devenit mai puternic decât înainte. Noi avem astăzi, pur și simplu, un intelect mai puternic. Acest lucru aproape că poate fi pipăit cu mâinile, dacă-i studiem pe Platon și pe Aristotel [Nota 25]. Noi avem astăzi un intelect altfel organizat. Am descris acest lucru în cartea Enigmele filosofiei, din istoria filosofiei însăși. Noi avem un alt mod de a ne folosi mintea. Noi prelucrăm pur și simplu încă o dată ceea ce s-a fortificat din punct de vedere sufletesc în cursul evoluției, ceea ce a luat o formă mai puternică: intelectul. Dar prin faptul că a luat o formă mai puternică, el a devenit și mai independent. Această independență pe care și-a cucerit-o intelectul față de organizarea nervoasă a omului n-a fost prea remarcată de conștiența omenirii, nici măcar de conștiența filosofică. Și pentru că, aș zice, omul a devenit astăzi mai puternic în interior, pentru că își organizează mai puternic sistemul neuro-senzorial din direcția sufletesc-spiritualului, el simte nevoia să aplice această activitate mai intensă a intelectului în lumea exterioară. Exact la fel cum în vremurile vechi cunoașterea, cunoașterea cucerită în interior, era aplicată la producerea obiectului de cult și la oficierea actului cultic, la fel cum omul căuta să ducă afară, în faptele sale, ceea ce cunoscuse, tot așa, în epoca modernă a apărut dorința ca intelectul independent, devenit mai puternic, să-și găsească mulțumirea tot în lumea exterioară, să ia in interior ceva din lumea exterioară, un lucru asupra căruia intelectul să nu se poată aplica fără a fi susținut de viața interioară. Intelectul vrea să aibă ceva în care să trăiască la fel cum în vremurile vechi spiritualitatea cosmică trăia în obiectul de cult și în actul cultic, el vrea să aibă în fața lui ceva pe care să-l prezinte ca fiind cucerit în mod diametral opus actului cultic.
Lucrul spre care se tinde aici – vă rog să suportați paradoxul, dar, din punct de vedere psihologic, așa este –, unde am putea spune că facem să iasă afară ceea ce viețuim în interior, unde intelectul vrea numai să alăture mișcările una de alta, pentru a trăi în obiect la fel cum odinioară spiritualul cosmic urma să trăiască în obiectul de cult, lucrul spre care se tinde aici este, deci, instrumentul sau aparatul științific folosit în cadrul experimentului, iar experimentul este actul în care omul modern își satisface intelectul, devenit mai puternic, în cealaltă direcție, exact la fel cum odinioară își satisfăcea sentimentul cosmic în obiectul de cult și în actul cultic. Aceștia sunt cei doi poli diametral opuși. În cadrul vechii culturi instinctive bazate pe clarvedere, mobilul era dorința de a face să fie prezent în obiectul de cult și în actul cultic ceea ce fusese trăire cosmică interioară. Intelectul modern, devenit mai puternic, vrea să se transpună în mod exterior în anumite mișcări alăturate una de alta, despărțite de orice trăire interioară, în niște mișcări în care nu mai există nimic subiectiv, dar care, în experiment, sunt asociate tocmai prin subiectivitatea nou cucerită a intelectului. Oricât vi s-ar părea de ciudat să auziți că atât cultul, cât și experimentul, izvorăsc din aceleași străfunduri, dacă înțelegem ființa totală a omului, vom putea ajunge și la o înțelegere a acestor polarități. Pe această bază vom continua mâine.
