Am vorbit până acum despre acele facultăți de cunoaștere suprasensibilă cărora le dau numele de cunoaștere imaginativă și cunoaștere inspirată. Astăzi aș vrea să spun câte ceva despre felul cum pot fi dobândite aceste facultăți de cunoaștere. Bineînțeles, pot să ofer doar câteva aspecte de principiu și câteva detalii. Găsiți o prezentare amănunțită a acestor lucruri în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? Dar azi voi scoate în evidență tocmai acele lucruri care sunt importante în contextul propus pentru conferințele de față. Facultatea pe care v-am descris-o, așa cum se situează ea în cadrul cunoașterii lumii, drept imaginație, poate fi dobândită dacă, așa cum am arătat, reconstruim în alt mod procesul amintirii. Esențial în procesul amintirii este faptul că el fixează ceea ce se apropie de om prin trăirile exterioare. Procesul amintirii fixează toate acestea sub formă de imagini.
Trebuie să ne punem acum de acord asupra anumitor însușiri, din care trebuie descojită apoi amintirea pură, ceea ce poate fi numit amintire și în viața obișnuită, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Amintirea se caracterizează, între altele, prin faptul că tinde să modifice, într-o oarecare măsură, trăirile avute de noi. Poate că nu e nevoie să explic mai departe acest lucru, fiindcă cei mai mulți dintre dvs. vor fi știind foarte bine cum uneori putem fi împinși până la disperare când vrem să-i povestim unui om ceva și când din povestirea însăși se poate auzi ce a devenit trăirea noastră, trecând prin facultatea de amintire. Chiar și în viața obișnuită se cere o anumită autoeducație, dacă vrem să ajungem tot mai mult și mai mult la o amintire pură, la facultatea de a avea cu adevărat la îndemână lucrurile sub formă de imagini, în așa fel încât imaginea să fie o redare vie a trăirii. Dar vom putea face foarte bine distincție între ceea ce, în legătură cu amintirea, este activitate îndreptățită a fanteziei, care lucrează în direcția artistică, și denaturarea trăirilor. E suficient, desigur, să atragem atenția asupra faptului că deosebirea dintre munca desfășurată în direcția fanteziei și activitatea prin care sunt denaturate amintirile trebuie să fie sesizată printr-o trăire subiectivă, dacă omul vrea să se afle într-o dispoziție sufletească sănătoasă. Trebuie să fim cu totul conștienți de felul cum transformăm lucrurile prin fantezie și cum ceea ce nu se petrece într-un asemenea mod voit, ceea ce are loc, aș zice, într-un mod interior de la sine înțeles, asemănător activității sufletești, trebuie să devină tot mai adevărat, tot mai fidel. Dar, atât din direcția bună, din tendința de a desfășura o activitate bazată pe fantezie, cât și din toate acele forțe care denaturează și modifică amintirile, din toate acestea, dacă le studiem din punct de vedere psihologic, ne vom putea da seama că, dacă luăm într-o formă ordonată ceea ce trăiește în forțele amintirii, de aici poate fi modelat ceva care atunci nu mai este neapărat o simplă amintire. Se poate arăta că anumite mistici sunt, de fapt, niște reprezentări-amintire denaturate, dar că din studierea unor asemenea reprezentări-amintire denaturate, care apar apoi, la rândul lor, drept tot felul de trăiri mistice – se va putea arăta deci, că din studierea unor mistici care se prezintă sub forme absolut serioase, putem câștiga foarte mult. Lucrul care ne interesează în acest moment este următorul: prin ceea ce am dat de înțeles adineaori, putem face ca aceeași forță sufletească ce trăiește în facultatea amintirii să fie metamorfozată în altceva. Dar metamorfoza trebuie să aibă loc în așa fel încât forța inițială a amintirii să nu fie îndemnată prin aceasta să denatureze, ci forța inițială a amintirii, prin faptul că știm să facem din ea și altceva, să fie condusă cu atât mai mult spre fidelitate și veracitate interioară. Am spus că dacă ne străduim mereu să aducem în conștiența noastră niște reprezentări ușor controlabile, pe care le putem compune la fel de ușor, și de noi înșine voit, din diferitele lor părți și pe care le putem privi apoi ca pe cele matematice, dacă păstrăm în conștiență asemenea reprezentări, dacă zăbovim asupra lor, dar nu lăsându-ne fascinați în voia lor, ci provocând în fiecare moment într-un mod lăuntric voit această relație de a zăbovi asupra lor, atunci ajungem treptat să transformăm procesul amintirii în altceva, necunoscut nouă înainte. După cum am spus, toate acestea sunt descrise mai exact în cartea amintită și în Știința ocultă.
Dacă am persevera destul de mult timp cu asemenea exerciții – durata este diferită de la individ la individ – și dacă avem posibilitatea de a aplica asupra lor suficient de multă energie sufletească, atunci vom ajunge să avem niște imagini care, în ceea ce privește trăirea sufletească interioară formală, seamănă foarte bine cu reprezentările-amintire. Și treptat ne-am însuși facultatea de a trăi în asemenea imaginații, făcute de noi înșine, în primă instanță – nu în ceea ce privește conținutul. Apoi această facultate se transformă într-o alta, astfel încât în suflet apar imaginații, și, în cazul în care ne păstrăm în continuare, aș zice, dispoziția sufletească matematică despre care am vorbit, ne poate fi clar în orice moment dacă suntem duși de nas de vreo reprezentare oarecare, dacă suntem în prada unei sugestii ori autosugestii, sau dacă ne aflăm în acea dispoziție sufletească, păstrându-ne cu totul independența interioară. Ajungem să avem reprezentări care au caracterul formal al reprezentării-amintire, numai că într-o intensitate mai mare. Subliniez în mod deosebit: la început, aceste reprezentări imaginative au caracterul de reprezentări-amintire. Ele devin mai saturate, îmbibate de o trăire mai intensă, aș zice, de-abia prin inspirație. La început, ele au cu totul caracterul de reprezentare-amintire, dar în așa fel încât știm că ceea ce conțin ele nu se referă la niște trăiri prin care am trecut de la naștere și până în prezent. Ele exprimă sub formă de imagini ceva, exact la fel cum reprezentările-amintire exprimă sub formă de imagini aceste trăiri personale. Ele se raportează la ceva obiectiv. Dar știm cu cea mai mare exactitate că acest ceva obiectiv nu este conținut nicidecum în sfera pe care o cuprindem de obicei cu privirea prin reprezentările-amintire. În primă instanță avem însă și conștiența clară a următorului lucru: în aceste imagini avem ceva care posedă o puternică realitate interioară. Dar, pe de altă parte, suntem conștienți în modul cel mai clar posibil de faptul că avem de-a face cu niște imagini, în orice caz cu imaginile unei realități oarecare, totuși, cu niște imagini.
Se pune problema să înțelegem ceea ce este deosebit de necesar în cazul reprezentărilor-amintire, dacă e ca ele să fie pure: faptul că nu e voie ca ele să fie străbătute de elemente străine. Voi descrie acum procesul din punct de vedere exterior. – În câteva conferințe nu poate fi prezentat totul în mod amănunțit. Ajungem să ne dăm seama, aș zice, cum se formează reprezentarea în urma unei trăiri exterioare, cum ea pătrunde, într-un anumit sens, în organism, cum acolo, înăuntru – o voi spune acum în mod cu totul abstract –, își duce mai departe existența și poate fi scoasă din nou la suprafață ca reprezentare-amintire. Observăm că există o anumită dependență între ceea ce trăiește în amintiri și stările fizice ale organizării umane. În ceea ce privește amintirile, suntem dependenți de organizarea umană până jos, la nivelul stărilor fizice. Într-un anumit sens, predăm propriei noastre organizări trăirile avute și am putea descrie acum în mod concret ce se întâmplă în organizarea umană cu imaginile trăirilor pe care i le-am predat. Acesta ar constitui însă el singur un întreg capitol al științei spirituale. Dar oricât de mult ar participa organismul nostru la preluarea a ceea ce continuă să trăiască apoi sub formă de amintire, oricât de mult ar fi el implicat în acest conținut, nu e voie, dacă vrem ca amintirile să fie pure și fidele, ca el să fie implicat atât de mult încât să adauge amintirilor ceva legat de conținut. După ce reprezentările trăirii s-au format, în ele nu mai e voie să se reverse nimic, în ceea ce privește conținutul.
Cine s-a lămurit foarte bine în legătură cu acest fapt din viața amintirii este în măsură să distingă, el știe ce înseamnă când în conștiența sa apar apoi niște imagini cu caracterul formal obișnuit al imaginilor-amintire, dar având un conținut care nu se raportează în nici un fel la vreo trăire personală, și care, în raport cu toate trăirile personale, este, în primă instanță, total schimbat. Dar în însăși această trăire a imaginației se vede cât este de necesar să ne fortificăm propria forță sufletească tot mai mult și mai mult. Fiindcă: ce trebuie să facem, propriu-zis? Pe când, de obicei, organizarea noastră gata dezvoltată, ceea ce suntem noi ca organizare umană, preia reprezentările pe care ni le-am făcut în contact cu viața și face să apară amintirea, pe când, așadar, dacă pot spune așa, reprezentările formate în contact cu viața nu cad într-un abis fără fund, ci sunt reținute de organizarea noastră, pentru a putea fi proiectate din nou în momentul amintirii, tocmai acest lucru nu trebuie să se întâmple cu reprezentările imaginative. Pe acestea trebuie să fim în stare să le captăm exclusiv cu ajutorul unor forțe interioare, sufletești. În acest scop este necesar să ne însușim ceea ce ne face mai puternici decât suntem în mod obișnuit, pentru a capta și reține asemenea reprezentări. Există diferite mijloace pentru atingerea acestui scop, pe care le-am descris în cărțile amintite. Vreau totuși să vă indic aici unul dintre ele, și din ceea ce voi spune acum vă veți da seama ce legături există între diferitele cerințe ale vieții, care trebuie să pornească, pur și simplu, de la știința spirituală antroposofică și condițiile fundamentale ale acestei cercetări antroposofice.
Cine stă în fața lumii exterioare lăsând să se apropie de el, pentru început, impresiile senzoriale ale lumii exterioare, fenomenele, cum se mai spune, și își folosește apoi intelectul pentru a face tot felul de speculații fantasmagorice în legătură cu aceste fenomene, nu prea va fi în stare să găsească forța necesară pentru activitatea de reprezentare imaginativă. Din acest punct de vedere, unele lucruri care au avut loc în cadrul vieții spirituale moderne par a fi făcute special ca să suprime forța imaginativă. Căci dacă un om nu se mulțumește doar să lege între ele cu ajutorul intelectului fenomenele lumii exterioare, care au loc în lumea fizic-minerală, dacă el nu se mulțumește să-și folosească intelectul doar ca mijloc de a uni fenomenele între ele, ci începe să caute, pornind de la fenomene, tot soiul de lucruri care, după părerea lui, zac ascunse în dosul fenomenelor [Nota 26] și pe care vrea să le construiască – prin aceasta el își distruge, de fapt, facultatea imaginativă.
Poate că-mi este îngăduit să folosesc o comparație. V-ați ocupat, desigur, într-o măsură mai mică sau mai mare, de ceea ce, în sensul concepției goetheene despre lume, ar putea fi numit fenomenalism. Goethe însuși, când își face experimentele, observațiile, folosește intelectul în alt fel decât era folosit adesea acesta în faza care tocmai s-a încheiat a gândirii moderne. Goethe își folosește intelectul – și acuma vine comparația pe care vreau s-o folosesc – așa cum îl folosim noi când citim. Noi citim în așa fel încât din literele izolate formăm un tot și dacă, de exemplu, avem în fața noastră un rând și dacă am reușit să sesizăm în interior, cu conștiența, un tot, cu ajutorul diferitelor litere și cuvinte, am dezlegat enigma pe care acel rând o pusese în fața noastră. Nu ne va trece deloc prin minte să spunem: Aici este un B, un r, un o, un t. Eu vreau să-l studiez pe B. Acest B, ca atare, nu-mi spune nimic deosebit. Pentru că nu-mi spune nimic, eu trebuie să caut ce anume se află în dosul acestui B și poate atunci voi afla că în dosul lui B se află o misterioasă lume transcendentală, care face o impresie asupra mea și pe care mi-o mijlocește B. – Nu fac așa ceva, ci mă uit la literele de aici și din ele îmi formez un tot: citesc. Goethe procedează așa în legătură cu fenomenele lumii exterioare. El nu ia un fenomen luminos oarecare, filosofând în legătură cu el, întrebându-se ce stări vibratorii ar putea să se afle în dosul lui, într-o lume transcendentală oarecare. Nu-și folosește intelectul pentru a specula și a se întreba ce ar putea fi ascuns în dosul fenomenelor, ci își folosește intelectul exact în același scop în care noi îl folosim când gândim împreună literele. Așa că el folosește intelectul doar drept mijloc de grupare a fenomenelor, astfel încât ele parcă se ajută unul pe celălalt să fie citite în îmbinarea lor. Prin urmare, Goethe folosește intelectul în legătură cu lumea exterioară fizic-mineral-fenomenologică, aș zice, ca pe un instrument de citit cosmic. El nu vorbește deloc despre cine știe ce lucru în sine, nu vorbește deloc despre ceva care ar trebui căutat în dosul fenomenelor și care s-ar afla în dosul lor. Dar el ajunge astfel, pornind de la fenomenul originar, la o înțelegere fidelă a fenomenelor, care pot fi comparate cu literele lumii fizic-minerale, până la fenomenele mai complicate, pe care fie că le caută prin observație, fie că le alătură prin experiment. El citește ceea ce este răspândit în spațiu și în timp și, în mod cu totul voit, nu-și folosește intelectul pentru a căuta ceva în dosul fenomenelor, ci îl folosește fie pentru a privi fenomenele în cadrul observației, în așa fel încât ele să se pună în lumină și să se explice unele pe altele, exprimându-și apoi ființa sub forma unui tot, fie pentru a face experimente, pentru a născoci diferite condiții în care pot fi făcute experimente. Pentru el, intelectul nu trebuie să fie altceva decât, în primul rând, cel care stabilește condițiile experimentului, în al doilea rând, cel care alătură diversele fenomene izolate, pentru ca fenomenele să-și poată spune apoi ele înseși cuvântul. Dacă ne însușim un asemenea mod de a privi fenomenele și dacă el devine tot mai mult și mai mult al nostru, și dacă încercăm, înțelegând lumea exterioară în acest fel, să mergem și mai departe decât a mers Goethe – fiindcă el se situează în punctul de început al unui asemenea mod de a gândi –, atunci ne cucerim un anumit sentiment de înrudire, o trăire prin care ne simțim una cu fenomenele. Ne transpunem în fenomene cu mai multă intensitate decât o facem când folosim intelectul pentru a străpunge, de fapt, fenomenele și a căuta în dosul lor tot soiul de lucruri, care, la urma urmelor, nu sunt decât niște închipuiri. Ceea ce spun aici se referă mereu, bineînțeles, numai la asemenea lucruri ireale, născocite.
Esențialul este să ne educăm în sensul fenomenologiei, să ne educăm în sensul unei uniri pure cu fenomenele lumii exterioare, în așa fel încât, treptat, în noi să apară un sentiment absolut precis în legătură cu acest fel de a fi uniți cu lumea. Dacă, după ce ne-am însușit în acest fel starea de unire cu fenomenele ca atare, ne amintim apoi asemenea fenomene ale lumii exterioare, în amintirea noastră se va înălța o imagine plină, saturată, în timp ce vom observa clar că reprezentările-amintire ale majorității oamenilor care țin de cultura noastră actuală sunt legate extraordinar de puternic de reprezentările-cuvinte. Dacă vă veți cuceri posibilitatea de a nu vă mai crampona de reprezentările-cuvinte, care modelează amintirea, la urma urmelor, numai în așa fel încât împing ultima legătură din subconștient în conștiență, cu cât veți reuși mai mult să aveți amintirea sub formă de imagini, cu cât veți reuși mai mult, de exemplu – să zicem, dacă în copilărie, când erați un băietan pus numai pe șotii, ați jucat un joc sau altul, dacă ați pus la cale o farsă sau alta –, să vă vedeți cu adevărat în imagine, făcând acel lucru, ciupindu-l pe un alt băiat, să vă vedeți pe dvs. înșivă, luându-l pe un alt băiat de ureche, trăgându-i o palmă ș.a.m.d. –, dacă nu apar doar niște amintiri palide, ci apar, într-adevăr, niște imagini clar conturate, față de care vă păstrați însă libertatea interioară, așa cum o faceți de obicei față de reprezentările-amintire obișnuite, și dacă observați că printr-un asemenea mod de a vă aminti crește interesul dvs. față de lumea exterioară, că, prin aceste imagini, în conștiență intră capacitatea conviețuirii intime cu tot felul de detalii mărunte ale lumii exterioare, nu pentru că sunt amintirile dvs., ci pentru că apar la fel de obiectiv ca, de obicei, o trăire – nu-i așa, mă veți înțelege. Dacă folosesc asemenea expresii, o fac din cauză că astăzi vorbirea noastră nu are încă niște cuvinte general valabile și pentru că mă străduiesc, prin tot felul de cuvinte grotești, să atrag atenția cu toată exactitatea asupra esențialului – dacă suntem în stare să avem sentimentul că putem mângâia asemenea amintiri sau că putem enerva îngrozitor de tare asemenea amintiri, dacă viața sufletească devine atât de vie în asemenea reprezentări sub formă de imagini cum poate deveni când e prezentă însăși trăirea în lumea exterioară, atunci înseamnă că am fortificat acea forță de care avem nevoie pentru a reține în mod just în conștiență reprezentările imaginative.
Și apoi putem începe să facem mereu și mereu exercițiul de a da afară asemenea imaginații, în așa fel încât să ne cufundăm mereu și mereu, aș zice, în conștiența goală. E un exercițiu care, pe lângă aceasta, face foarte viu în noi sentimentul libertății interioare, dacă facem în mod voit ca în conștiență să fie prezente asemenea reprezentări, apoi iar le dăm afară și în acest fel facem să ia naștere un fel de ritm interior în ceea ce privește meditația, concentrarea, crearea unor reprezentări și eliminarea reprezentărilor. Facem să ia naștere astfel o mare mobilitate a sufletului, exact contrariul acelei dispoziții sufletești care există la psihopații de orice fel. Este cu adevărat exact contrariul, iar cei care compară cele descrise de mine aici cu cine știe ce stări psihopate, dovedesc doar că habar nu au despre toate aceste lucruri.
Dacă ajungem apoi în acest fel să fortificăm și facultatea uitării, dacă suntem în stare să exercităm aceeași activitate de uitare care de obicei este exercitată în mod involuntar, dacă reușim să exercităm acum în interior această activitate negativă, aș zice, reglementată de noi înșine în mod voit, atunci vom observa că lucrul despre care știam înainte că este o imagine a realității, că este o imaginație, acum se umple de ceva care ne arată: ceea ce apare aici în imagine este o realitate, o realitate spirituală. Am ajuns până la acel abis care, de pe cealaltă parte a existenței, face să strălucească spre noi realitatea spirituală, care este prezentă de fapt în orice realitate exterioară fizic-senzorială. Vedeți astfel că, în primă instanță, e necesar să ne însușim în mod clar, prin contactul cu lumea exterioară, simțul pe care trebuie să-l avem pentru a avea un comportament just față de aceste imaginații. Cine vrea doar să speculeze asupra fenomenelor, să le străpungă, aș zice, și să născocească, speculând, ceea ce ar fi, după el, adevărata realitate, își slăbește puterea de a reține imaginațiile și de a lucra cu imaginațiile.
Dacă reușim acum să trecem la viața inspirată, adică să viețuim realitatea lumii spirituale exact așa cum viețuim de obicei, prin simțurile noastre exterioare, lumea fizică, atunci apare acel fenomen deosebit care ne face să spunem: Da, de-abia acum înțelegi ce este amintirea. Amintirea înseamnă de fapt că reprezentările tale, dobândite prin trăirile avute, se scufundă în organismul tău și acolo, în organism – vorbesc în mod comparativ, dar comparația este totuși un fel de termen tehnic, este mai mult decât o comparație, el desemnează foarte bine, într-un anumit sens, conținutul fenomenului –, acționează ca o oglindă față de obiectele aflate în fața oglinzii. Ceea ce ne reprezentăm este reținut de către organism, pe când oglinda, spre deosebire de acesta, este obligată să reflecte mereu ceea ce se află în fața ei. Astfel, omul are posibilitatea de a face ca oglindirea să devină una voită de el, adică posibilitatea de a face să fie reflectat din întreg organismul, mai ales din organismul nervilor, ceea ce el a încredințat amintirii sale. Astfel, lucrurile primite de organism sub formă de reprezentări sunt reținute în așa fel încât nu putem vedea în dosul lor, cum nu putem vedea nici în dosul oglinzii. Ajungem să avem cu adevărat impresia următoare: Când privești în interior amintirile tale, trebuie să-ți spui că faptul de a avea o facultate a amintirii te împiedică să te cufunzi tu însuți și să privești în interiorul tău. Nu poți să pătrunzi în interiorul tău, cum nu pătrunzi în dosul oglinzii, când vezi obiectele oglindite.
Ceea ce vă spun acuma este exprimat, bineînțeles, cu ajutorul unor comparații. Dar comparațiile înfățișează starea de lucruri reală și noi observăm acest lucru din faptul că, în clipa în care, prin inspirație, ni se arată imaginațiile, ca imagini ale unei realități spirituale, pentru aceste imaginații oglinda încetează să mai existe. Când activitatea de reprezentare imaginativă se ridică la nivelul celei inspirate, apare posibilitatea de a privi în interiorul ființei noastre, și de-abia acum ne vine în întâmpinare, de fapt, aspectul său spiritual. Dar cu ce facem cunoștință aici?
Ei bine, dacă citim scrierile unor mistici cum au fost Sfânta Thereza sau Mechthild de Magdeburg [Nota 27], ajungem să avem adeseori, și, dintr-un anumit punct de vedere, pe bună dreptate, niște reprezentări extraordinar de frumoase, în fața cărora putem avea chiar o dispoziție de adevărată venerație. Pentru cel care începe să întrezărească faptul descris adineaori, tocmai asemenea viziuni mistice încetează să mai fie ceea ce ele sunt adeseori pentru misticul nebulos. Fiindcă cine ajunge să contemple interiorul propriei sale ființe nu trecând prin stări anormale, de felul celor prin care trec asemenea mistici, ci prin dezvoltarea facultății sale de cunoaștere, în felul arătat, acela nu va descrie ceea ce i se arată la un moment dat, cum fac Mechthild de Magdeburg sau Sfânta Thereza etc., ci el ajunge să cunoască interiorul organizării umane. Oricât de sec și rațional le va părea misticilor nebuloși ceea ce eu așez acum în locul cețoaselor lor imagini mistice, totuși acesta este adevărul pe care trebuie să-l căutăm, dacă vrem să avem o cunoaștere reală și nu extazul la care duce trăirea mistică interioară. Datorită faptului că acum oglinda a fost înlăturată, ajungem să cunoaștem, să percepem lăuntric plămânul, diafragma, ficatul, stomacul. Ajungem să cunoaștem organizarea umană în interiorul ei, și ajungem să știm și cum niște mistici de felul lui Mechthild de Magdeburg sau al Sfintei Thereza – dar pe calea unor stări anormale – priveau în interiorul organizării lor umane, numai că, în viziunile lor, acesta se învăluia în tot felul de cețuri. Și apoi, ele descriu ceața, dincolo de care trebuie să ajungă adevăratul cercetător spiritual.
Omul care nu se poate adânci în asemenea lucruri ar fi șocat dacă i s-ar citi – să luăm această situație ca ipoteză – un capitol înălțător din scrierile lui Mechthild de Magdeburg, iar cercetătorul spiritual autentic i-ar spune apoi: Da, asta vezi, într-adevăr, dacă ajungi să-ți privești din interior ficatul sau rinichii. – Dar nu folosește la nimic să fii șocat, aceasta este situația. O spun pentru cel care ar vrea ca lucrurile să arate altfel: Lucrurile stau așa cum le-am descris. – Dar pentru acela care ajunge să înțeleagă întreaga situație, de-abia acum apare posibilitatea de a avea o relație justă cu misterele propriu-zise ale lumii. Fiindcă el ajunge să știe din ce străfunduri adânci ale existenței provine această organizare umană și el își dă seama ce puțin știm despre ficatul uman, despre rinichiul uman, ca să nu mai vorbim de celelalte organe, când disecăm numai cadavrul sau, dacă vreți, când îl tăiem pe omul viu, în cazul unei operații, și dacă privim organizarea umană numai dintr-o singură direcție. Căci există posibilitatea de a privi organizarea umană nu numai din această direcție materială, ci de a o privi în mod interior. Dar atunci avem în conștiență niște entități spirituale și aceste entități spirituale ne arată că omul, cum stă el așa, cu organizarea lui, nu e nicidecum o ființă singură pe lume, pe care s-o poți cuprinde, dacă ți-o imaginezi închisă între limitele date de pielea sa. Ci, de fapt, chiar dacă într-un sens puțin diferit, situația este următoarea: printr-un asemenea mod de a cunoaște facem descoperirea că exact așa cum oxigenul care se află acum în mine, cu câteva minute înainte era încă afară iar acum lucrează în mine, tot astfel lucrează în mine, plăsmuite din Cosmos, organizarea internă, ficat, rinichi ș.a.m.d., fiind în legătură cu Cosmosul. Trebuie să-mi îndrept privirile spre Cosmos și constituția sa, dacă vreau să înțeleg ceea ce trăiește în ficat, rinichi, stomac ș.a.m.d., după cum trebuie să-mi îndrept privirile spre Cosmos, cu aerul său, dacă vreau să înțeleg ce este, ca substanță, ceea ce lucrează în plămânii mei, și care, apoi, în circulația sângelui, duce mai departe prin organism tot felul de lucruri etc. Dacă înaintăm astfel, printr-o cercetare spirituală autentică, nu cunoaștem doar niște imagini oarecare, îngust delimitate, ale diferitelor organe umane, ci ajungem să cunoaștem niște corelații, să contemplăm corelațiile dintre organizarea umană și Cosmos.
Acum este extraordinar de important să nu trecem cu vederea un lucru, să ajungem la o trăire pe care eu nu v-o pot prezenta aici decât în forma sa simplu-simbolică, drept imagine. Dacă privim în ansamblu tot ceea ce am studiat în aceste zile și ore, ne putem forma reprezentarea următoare. Simțurile noastre sunt, dintr-un anumit punct de vedere, așa cum am spus, niște golfuri, prin care lumea exterioară, cu procesele ei, pătrunde în noi. Dar simțurile se prelungesc apoi în interiorul nostru, și v-am arătat felul cum, treptat, omul ajunge să vadă, sub o formă subiectivă, această activitate legată de ceea ce este situat mai în interior decât organele de simț – această activitate, care a acționat de la naștere asupra sistemului nervos, acest element plăsmuitor, dătător de formă –, așa cum o are în mod subiectiv, drept retrospectivă a vieții, drept panoramă a vieții sale, cum descoperă el, în configurația sistemului nervos, că acest sistem nervos reprezintă el însuși imaginile, realizate în mod exterior, fizic-senzorial, a ceea ce este, propriu-zis, de natură spiritual-sufletească, astfel încât putem spune că viețuim imaginația și că viețuim apoi cum se manifestă imaginația în activitatea de formare a substanței nervoase. Bineînțeles, această afirmație nu trebuie luată așa, în sens grosier, fiindcă și substanța nervoasă a fost prelucrată deja, înainte de naștere. Voi ajunge mâine să mai vorbesc despre acest lucru. Dar, în esență, este totuși valabil ceea ce spun. Așa că putem spune: Da, aici înăuntru se continuă activitatea, observăm foarte exact că aici activitatea se continuă. Este aceeași activitate care, am putea spune, se gravează în sistemul nervos. Pentru acele părți ale sistemului nervos care și-au încheiat dezvoltarea, această muncă de gravare este o parcurgere a căilor nervoase; pentru ceea ce, mai ales în copilărie, mai este încă maleabil, este o adevărată muncă de modelare plastică, o muncă plăsmuitoare care încă are loc din imaginații. Acesteia i se opune restul organizării umane, despre care voi mai vorbi, adică purtătorul mușchilor, purtătorul oaselor etc. sau alți purtători a ceea ce este sistemul nervos, întregul țesutului organic. Dar pe urmă putem viețui următorul lucru, și pentru a vă arăta și mai clar cum este această trăire, aș vrea să vă spun următoarele.
Am prezentat cândva pentru Societatea Antroposofică o serie de conferințe pe care am intitulat-o Antroposofie [Nota 28]. Am vorbit atunci despre această antroposofie atât cât rezultase pentru mine din cercetarea mea spirituală. Apoi mi s-a cerut să dau tiparului aceste conferințe și eu m-am apucat să aștern totul pe hârtie. Dar, scriindu-le, a ieșit altceva. Nu că aș fi schimbat ceva în lucrurile prezentate mai întâi, dar a apărut necesitatea să adaug câte ceva, de aici rezultând noi explicații. A devenit necesar, de asemenea, să formulez lucrurile și mai exact. Această muncă mi-a cerut un an de zile. Apoi a apărut o nouă ocazie. A fost ținută din nou Adunarea Generală în cadrul Societății [Nota 29]. Și iată că oamenii au spus: cu ocazia Adunării Generale, conferințele „antroposofice” ar trebui să fie vândute, deci trebuie să fie gata. Pentru acea proximă Adunare Generală, eu anunțasem un alt ciclu de conferințe [Nota 30] și trimisesem la tipografie primele pagini ale acestei Antroposofii. Ele au și fost tipărite imediat. Credeam că acum voi putea să scriu mai departe. Și chiar am scris mai departe, o vreme. Dar a apărut din ce în ce mai mult și mai mult necesitatea de a adăuga alte lucruri la explicațiile mai exacte. Totul s-a terminat prin faptul că era tipărit acum un anumit număr de coli tipografice. Până acolo scrisesem. O coală a ieșit apoi în așa fel încât cele 16 pagini nu mai erau pline, ci erau pline doar 12 sau 14 pagini. Celelalte erau albe, iar eu trebuia să scriu mai departe. Între timp, apăruse pentru mine – au existat și alte motive [Nota 31] pentru întreaga poveste, dar acum vreau să arăt unul dintre motivele care au cauzat întâmplarea legată de ceea ce tocmai vreau să vă povestesc –, a venit momentul în care eu mi-am spus: ca să duc la bun sfârșit treaba așa cum ar trebui ea să fie și cum vreau să fie, acum, după un an, este necesar să dezvolt mai exact un anumit mod de reprezentare, să elaborez o formă deosebită a cunoașterii imaginative, inspirate, și să aplic acest mod de cunoaștere tocmai la problemele antroposofice discutate aici. Și m-am apucat să fac mai întâi ceva cu totul negativ: am părăsit întreaga Antroposofie. Ea mai există și astăzi în forma în care a fost tipărită atunci [Nota 32], multe coli tipografice deja, și eu mă gândeam să fac acum, într-adevăr, cercetări, pentru a putea continua să scriu. Și atunci am făcut cunoștință cu un lucru pe care aș vrea să vi-l descriu. Nu pot să vi-l prezint decât în mod schematic. Dar ceea ce vă descriu în mod schematic reprezintă o mare sumă de trăiri interioare, care sunt, propriu-zis, niște metode de cunoaștere necesare în cercetarea ființei umane.
S-a dovedit atunci din ce în ce mai clar că o antroposofie de felul celei pe care intenționam s-o scriu atunci poate fi încheiată numai dacă ajungem să percepem, prin vedere interioară, că ceea ce vedem în mod real, prin contemplare interioară, drept activitate spiritual-sufletească lucrând în sistemul nervos, poate fi continuată până când ajungi aici în mod lăuntric într-un punct – punctul este propriu-zis o linie, situată pe direcția verticală, dar eu vreau să prezint aici problema numai în mod schematic; pentru anumite fenomene punctul e situat mai sus, apoi mai jos ș.a.m.d., poate că nu e posibil, în cazul acestor conferințe, să descriu totul în amănunt, vreau să trec doar transversal prin toată această poveste –, până se ajunge în acest punct, unde observi în mod foarte clar că întreaga activitate spiritual-sufletească ce înaintează din exterior spre interior, pe care o percepem în activitatea imaginativă și inspirată, se intersectează. Dar din momentul în care se intersectează, nu mai suntem liberi în exercitarea acestei activități. Nici înainte nu eram cu totul liberi, așa cum am arătat. Dar acum devenim și mai neliberi. Observăm că totul suferă o schimbare. Ajungem să fim reținuți mai puternic în activitatea de reprezentare imaginativ-inspirată. Concret vorbind, dacă ceea ce este pentru ochi percepția senzorială și continuarea ei ca activitate a intelectului este sesizat de noi prin activitatea de reprezentare imaginativ-inspirată și dacă ajungem astfel la imaginația organului vizual, dacă ajungem deci să percepem organul vizual prin imaginația străbătută de inspirație, atunci această activitate se continuă spre interior, atunci aici apare o intersectare și atunci cu activitatea cu care aici am cuprins mai întâi ochiul, cuprindem un alt organ. În esență, acesta este rinichiul [Nota 33].
Și la fel este și cu celelalte organe. Constatăm întotdeauna, continuând activitatea imaginativ-inspirată spre interiorul omului, că îmbrățișăm, aș zice, cu această imaginație inspirată organele care au dezvoltarea deja încheiată – încheiată cu totul cel puțin ca predispoziție, când omul se naște –, înaintând astfel spre contemplarea interioară reală a organismului uman. Este o dificultate cu totul deosebită, și fiindcă pe atunci eu nu trebuia doar să termin de scris cartea, ci trebuia să țin acum și un alt ciclu de conferințe [Nota 34], pentru care iarăși erau necesare cercetări spirituale, vă puteți imagina că n-a fost ușor s-o scot la capăt cu această metodă, dezvoltată în acea vreme – sunt mulți ani de atunci.
Trebuie să mai spun doar atât: dificultatea constă în faptul că, la început, ești aruncat mereu înapoi. Această continuare reală este ceva la care trebuie să-ți aduni întreaga forță interioară, dacă vrei să reușești. Trebuie să faci efortul, mereu și mereu, aș zice, de a intensifica în tine forța activității de reprezentare, a muncii interioare a sufletului, prin iubirea față de natura exterioară. Altfel, pur și simplu ești aruncat mereu înapoi. Observi că te cufunzi în tine însuți, dar ești mereu aruncat înapoi, și obții, în loc de ceva ce eu aș vrea să desemnez prin această contemplare interioară, ceva care nu este corect. Trebuie să învingi această dificultate de a fi mereu aruncat înapoi.
Ei bine, am vrut să vă povestesc toate acestea ca să vedeți că cercetătorul spiritual este în măsură să indice acele momente în care el se luptă cu anumite probleme ale cercetării spirituale. Din păcate, în anii care au urmat evenimentului descris, timpul meu a fost umplut cu tot felul de activități, mai ales în ultimii ani, așa că această muncă pe care ar trebui s-o consider neapărat necesară, de a scrie până la capăt Antroposofia, n-a putut fi realizată. De fiecare dată când se deschide cât de cât perspectiva de a duce mai departe Antroposofia, sunt chemat într-o parte sau alta, atunci trebuie făcut un lucru sau altul, atunci trebuie să se țină, pe unul sau altul dintre tărâmurile activității noastre, o ședință sau alta. Toate acestea sunt, nu încape nici o îndoială, absolut necesare, bineînțeles. Dar s-ar putea face totuși câte ceva, dacă ar crește din ce în ce mai mult numărul acelora care ar lucra împreună cu noi la îndeplinirea sarcinilor antroposofice și sociale, pentru ca acele câteva persoane care trebuie să folosească, într-adevăr, aici, la centru, niște forțe pe care de fapt nici nu le au, să se poată dezvolta, în primul rând, în cadrul unei munci rodnice, și apoi și pentru ca ele – lucru de care au atâta nevoie! – să fie puțin scutite de unele dintre sarcinile lor. Avem foarte multă nevoie ca toate lucrurile lipsite de obiectivitate, fără nici o legătură cu cauza noastră propriu-zisă, ca tot ceea ce se petrece, așa cum puteți observa și cu ocazia actualei dvs. prezențe aici, tot ceea ce iese la lumină prin asemenea indivizi murdari, care-și desfășoară peste tot activitatea de calomniatori, dar care, oricum, fac necesară o reacție de autoapărare în epoca noastră, când oamenii care vor să fie liberi se lasă influențați atât de mult pe calea sugestiei, prin asemenea atitudini de negare a vieții, ar fi necesar, desigur, să primim sprijin în privința a ceea ce trebuie făcut pentru a se elabora concepția despre lume antroposofică și pentru a face să se reverse în viața socială gândirea antroposofică.
Vedeți dvs., dacă vă reprezentați că aici, sus, este perceput, aș zice, sub o formă fixată mai mult în abstract, ceea ce jos se închide într-un organ, în îmbrățișarea unui organ care există deja în mod concret, atunci veți putea să vă dați seama și că într-o asemenea înțelegere a organismului uman zace într-adevăr ceva care poate constitui puntea de trecere și spre activitățile practice, care trebuie să se bazeze pe studierea concretă a omului și a relației sale cu lumea. V-am atras deja atenția, în alte contexte, asupra felului cum putem ajunge să cunoaștem, prin simplul fapt că dezvoltăm în noi facultatea imaginativă, nu numai sfera simțurilor și prelungirea ei în sistemul nervos, ci și lumea vegetală. Înaintând spre inspirație și dezvoltând apoi o asemenea activitate de cercetare spirituală, ajungem să cunoaștem mai întâi toate forțele care acționează în lumea animală. Ajungem să cunoașterea însă și alte lucruri, care își au în lumea animală doar expresia lor exterioară fizic-senzorială. Ajungem să cunoaștem natura sistemului respirator, ajungem să înțelegem forma exterioară a sistemului respirator, pe baza acestor legături. Forma exterioară a sistemului respirator-circulator, în configurația sa exterioară, nu este asemănătoare în mod nemijlocit cu viața de reprezentare, cum e cazul cu sistemul nervos, despre care am arătat ieri că este atât de asemănător vieții de reprezentare, încât doi oameni situați pe două poziții diferite ar putea desena niște imagini asemănătoare. Dacă ajungem să cunoaștem astfel, mergând în paralel, lumea exterioară, cu diferitele ei regnuri, și omul în structura lui internă – voi arăta mâine ce ne oferă această cunoaștere internă pentru înțelegerea în continuare a întregii entități și naturi umane – și dacă ajungem să-l cunoaștem astfel pe om în legătura sa cu lumea înconjurătoare, ni se deschide înțelegerea foarte multor raporturi care există între om și lumea din jurul lui. Ni se deschide, de exemplu, mai ales posibilitatea de a înțelege în acest fel entitatea unui organ, legătura dintre el și ceea ce există afară, în împărăția naturii, și de a găsi astfel pe cale rațională trecerea de la o fiziologie spiritualizată la o terapie adevărată. Aici se deschide posibilitatea de a dezvolta iarăși ceea ce odinioară era obținut prin percepție interioară instinctivă. Am vorbit despre sistemul yoga și aș putea să citez alte sisteme, mai vechi, prin care oamenii erau în măsură să vadă într-un mod instinctiv, copilăresc, legătura dintre om și lumea înconjurătoare. Din aceste vremuri datează unele îndrumări terapeutice, care poate se numără încă și astăzi, puțin modificate, printre metodele terapeutice cele mai fertile. Va fi posibil să dezvoltăm terapia, în forma în care ne este ea necesară, numai pe cale spiritual-științifică, și prin sesizarea legăturii dintre organele umane și Cosmos va fi elaborată o medicină care nu se va întemeia doar pe experimentul exterior, ci pe percepția interioară.
Am vrut să vă dau astăzi numai un exemplu de felul cum știința spirituală trebuie să exercite o influență fertilizatoare asupra tuturor ramurilor științei. Cât de necesar este acest lucru se vede din faptul că, pe de altă parte, prin cercetarea empirică exterioară, care cu adevărat n-a fost leneșă, ci a realizat într-un mod grandios ceea ce a fost posibil să se realizeze în domeniul ei, pretutindeni apar întrebări. Luați numai fiziologia exterioară, patologia exterioară ș.a.m.d., întrebările, există peste tot. Cine studiază astăzi problema cu simțuri treze, clare, știe că întrebările există. Ele cer neapărat un răspuns, așa cum, la urma urmei, este cazul și pe tărâmul vieții exterioare. Marile întrebări există. Ele cer un răspuns. Ei bine, știința spirituală nu vrea să nege ceea ce există deja drept realizări mari, triumfale, în celelalte științe. Dar vrea să studieze, la rândul ei, întrebările ce rezultă de aici și vrea, în ceea ce o privește, să pornească pe drumul ei într-un mod la fel de exact ca acela care poate fi învățat de la celelalte științe, pentru a căuta dezlegarea a ceea ce nici pentru cercetarea empiric-senzorială nu poate fi găsit decât prin cercetare spirituală. De aici vom relua mâine.
