În epoca noastră se vorbeşte mult despre deosebirea dintre credinţă şi ştiinţă şi se afirmă adeseori, mai ales, că antroposofia, dacă se ia în considerare ceea ce ea are de spus, n-ar trebui să se desemneze drept ştiinţă, ci drept credinţă, drept convingere bazată pe credinţă. Dar, propriu-zis, toate diferenţele care se fac în acest stil îşi au originea în faptul că oamenii înţeleg prea puţin ce a însemnat credinţa în decursul evoluţiei omenirii şi ce este cunoaşterea sau ştiinţa în realitate.
Orice credinţă, tot ceea ce are legătură cu cuvântul credinţă, se trage din vremuri străvechi ale evoluţiei omenirii. Se trage din vremurile în care procesul respirator juca în viaţa omului un rol mult mai important decât astăzi. Omul, cu dispoziţia lui sufletească actuală, nu prea ia seama la procesul său respirator. El inspiră şi expiră, dar nu percepe, făcând aceasta, fără nici un fel de trăire deosebită.
Conţinutul credinţei (învăţăturile religioase) din vremurile vechi au atras atenţia întotdeauna asupra importanţei respiraţiei. Trebuie numai să ne amintim – eu v-am vorbit zilele trecute despre acest lucru – de faptul că în Vechiul Testament însăşi crearea omului e pusă în legătură cu respiraţia insuflată în om, ca şi de cele spuse de mine despre exerciţiile făcute în vechea Indie, de exemplu, pentru dobândirea unor cunoştinţe superioare printr-un anumit fel de reglare a respiraţiei. Asemenea exerciţii aveau un sens în vremurile în care omul era mai atent la respiraţia sa. Eu am spus, în mod repetat, că aceasta era o perioadă din evoluţie când omul nu percepea în jurul său doar acea natură lipsită de viaţă pe care o percepem noi azi, ci percepea în toate lucrurile şi faptele din natură nişte activităţi spiritual-sufleteşti, percepea în fiecare izvor, în fiecare nor, în râu şi în vânt, o activitate spiritual-sufletească. În aceste vremuri oamenii căutau să-şi facă respiraţia din ce în ce mai conştientă. Ei făceau aceasta reglându-şi respiraţia şi inspiraţia, ţinându-şi respiraţia şi expiraţia. Şi prin reglarea procesului respirator se realiza ceea ce s-ar putea numi conştienţa de sine, trăirea Eului sau a lui „Eu sunt”. Dar acestea erau nişte vremuri în care, chiar în viaţa obişnuită, perceperea respiraţiei sau trăirea conştientă a respiraţiei juca un mare rol în viaţa umană. Omul actual nu-şi prea poate reprezenta, cu conştienţa lui obişnuită, cum erau toate acestea. Eu aş dori să vă dau o asemenea reprezentare.
Fireşte, procesul respirator constă din inspiraţie, ţinerea respiraţiei şi expiraţie. Acest proces este reglat, în primă instanţă, de către natura omului. Practicanţii de yoga, despre care v-am vorbit, îl reglau altfel. Aşa cum, azi, o persoană care studiază îşi dezvoltă o gândire diferită de gândirea cotidiană, în vremurile în care respiraţia juca un rol deosebit în viaţă, yoghinii dezvoltau în ei şi un alt mod de a respira decât cel obişnuit. Dar noi nu ne propunem acum să studiem respiraţia yoga, respiraţia evoluată, ci respiraţia obişnuită.
Vă pot descrie cel mai bine acest lucru sub formă schematică.
Să presupunem că acesta este pieptul organismului uman, aşa că putem spune: Noi facem distincţie între procesul inspiraţiei, procesul de ţinere a respiraţiei – pe acesta nu-l voi scoate în evidenţă în mod deosebit – şi procesul expiraţiei. Când inspira, omul din vremurile vechi simţea că odată cu inspiraţia, deci cu aerul inspirat, din lumea exterioară în el pătrunde spiritualul existent în fiinţele şi realităţile lumii exterioare. Aşadar, în ceea ce eu am desenat aici, cu o nuanţă roşiatică, drept curentul inspiraţiei, omul percepea gnomii, silfidele, tot ceea ce exista ca realitate spiritual-sufletească în natura din jurul său. Iar când expira (albastru), când trimitea în afară aerul inspirat, deci, prin expiraţie aceste entităţi se făceau iar nevăzute. Se pierdeau, am putea spune, în natura înconjurătoare. Omul inspira şi ştia: aici, în natură, există o realitate spiritual-sufletească, fiindcă el simţea în procesul inspiraţiei influenţa acestei realităţi spiritual-sufleteşti.
Şi se simţea unit cu realitatea spiritual-sufletească a naturii exterioare. În acele vremuri vechi, acest lucru exercita o asemenea influenţă – folosind o figură de stil – care-l transpunea într-o stare de beţie, de extaz. El se îmbăta cu spiritual-sufletescul lumii înconjurătoare. Şi când expira, el iar se trezea din starea de beţie, de extaz. Aşa că el trăia când într-o stare de beţie, când într-o stare de trezie, de luciditate. În această alternanţă era o interacţiune cu spiritual-sufletescul din lumea exterioară.
Dar mai era şi altceva. Când inspira, simţea când se îmbăta, ca să zicem aşa, cu spiritual-sufletescul, omul simţea că din curentul respirator în capul său se ridica încet ceva, că îl umpleau în interiorul său fiinţele spiritual-sufleteşti, unindu-se cu propria sa fiinţă trupească. Ceea ce omul simţea poate fi exprimat în felul următor: Eu inspir spiritual-sufletescul lumii înconjurătoare. El îmi umple capul. O percep, o simt. Apoi el îşi ţine respiraţia. Iar când expiră, omul spune: Dau înapoi percepţia spiritual-sufletescului.
Dar acest lucru era într-o legătură intimă cu viaţa. Luaţi un lucru foarte simplu: Aici este o bucată de cretă. Dacă iau azi în mână această bucată de cretă, mă uit la ea, apoi îmi întind mâna spre ea, o iau. Nu tot aşa făcea omul vremurilor vechi. Când privim creta, noi avem un gând, şi apoi o luăm în mână. Nu tot aşa se întâmpla şi cu omul vremurilor vechi, ci el privea creta, respira ceea ce se revarsă în mod spiritual din cretă, expira şi de-abia când expira apuca creta, aşa că, pentru el, inspiraţia era observaţie, iar expiraţia era activitate. Aşa stăteau lucrurile în vremurile în care omul trăia într-un fel de alternanţă ritmică, de interacţiune ritmică cu lumea înconjurătoare. Această alternanţă ritmică s-a păstrat până în vremurile de mai târziu, dar fără conştienţa vie, care observa, a vremurilor vechi. Gândiţi-vă numai la felul cum se mai treieră încă şi azi, manual, la ţară: priveşti, baţi, priveşti, baţi, într-o activitate ritmică. Această activitate ritmică era corespondenta unui anumit proces respirator:
inspiraţie = observaţie
expiraţie = activitate
Despre starea de evoluţie ulterioară a omenirii, putem spune: În percepţia umană s-a stins această trăire a inspiraţiei şi omul nu mai percepea sau nu mai percepe decât ceea ce prin respiraţie urcă în capul său. În vremurile vechi, deci, omul percepea faptul că ceea ce inspirase şi fusese pentru el un fel de beţie, se ducea la cap şi acolo se unea cu impresiile simţurilor. Mai târziu nu se mai întâmpla aşa. Omul a pierdut din conştienţa sa ceea ce se petrece în organizarea pieptului. El nu mai percepe urcarea spre cap a respiraţiei, fiindcă impresiile simţurilor devin mai puternice. Ele şterg ceea ce se ridică odată cu respiraţia. Când dumneavoastră vedeţi sau auziţi, astăzi, în procesul vizual ca şi în cel auditiv, trăieşte procesul respirator. La omul vremurilor vechi respiraţia trăia puternic în procesul vizual şi în cel auditiv, la omul actual aceste două procese sunt atât de puternice încât respiraţia este estompată cu totul. Aşa că mai putem spune: acum nu mai trăieşte ceea ce omul vremurilor vechi percepea, în procesul respirator, în interiorul lui, transpunându-l în stare de beţie, străbătându-i capul, în aşa fel încât el spunea: A, nimfele! A, gnomii! Nimfele mişună în cap aşa, gnomii ciocănesc în cap aşa, se unduiesc în cap aşa! – Azi acest ciocănit, unduit, această mişunare sunt acoperite de ceea ce vine de la văz, de la auz şi umple azi capul.
A existat, deci, o vreme în care omul percepea mai intens cum respiraţia îi urcă în cap. Ea a fost apoi urmată de nişte vremuri în care omul mai percepea de-a valma ceva din efectele ciocănitului gnomilor, ale unduirii ondinelor, ale mişunării nimfelor, nişte vremuri în care el mai percepea încă ceva din legătura dintre aceste efecte şi percepţiile sonore, luminoase, cromatice. Dar apoi s-a pierdut tot ceea ce el mai percepea din procesul respirator. Şi oamenii care mai aveau puţin din conştienţa faptului că odinioară respiraţia strălucea în om spiritual-sufletescul lumii, au numit Sophia ceea ce a rămas, ceea ce s-a sedimentat din percepţiile senzoriale în legătură cu respiraţia. Dar ei nu mai percepeau respiraţia. Aşadar, conţinutul spiritual al respiraţiei a fost ucis, mai bine zis, paralizat, de către percepţia senzorială.
Acest lucru l-a simţit în special creierul. Grecii antici nu aveau nici cea mai mică idee despre ceea ce avem noi azi, drept ştiinţă. Dacă cineva le-ar fi povestit vechilor greci despre o ştiinţă de felul celei predate azi în facultăţile noastre, ei ar fi avut impresia că cineva le înţeapă întruna creierul cu nişte ace mici cu gămălie. Ei n-ar fi înţeles deloc că aşa ceva poate să-l satisfacă pe un om. Dacă ar fi trebuit să-şi însuşească o ştiinţă de felul celei pe care o avem noi astăzi, ei ar fi spus: Asta răneşte creierul, îl înţeapă. Fiindcă ei mai voiau să perceapă ceva din răspândirea plăcută a respiraţiei îmbătătoare în care se revarsă, pătrunzând înăuntru, cele auzite, cele văzute. Aşadar, în capul grecilor antici avea loc procesul de percepere a unei vieţi interioare, a unei vieţi interioare de felul celei pe care v-o descriu acum. Şi această viaţă interioară era numită de ei Sophia. Şi cei care aveau plăcerea de a o dezvolta în ei pe Sophia, care aveau o înclinaţie deosebită de a se dărui Sophiei, se numeau filosofi. Cuvântul filosofic indică întru totul o trăire interioară. Acel mod îngrozitor de pedant de învăţare a filosofiei, prin care – cum spun studenţii – „toceşti” filosofie –, nu era cunoscut în Grecia. Filosofia exprimă trăirea interioară a lui „Eu o iubesc pe Sophia”.
Dar tot aşa cum, în cap, percepţiile senzoriale preiau procesul respirator care se revarsă în trup, restul trupului preia ceea ce se revarsă în afară drept aer expirat. Aşa cum, de obicei, percepţiile senzoriale năvălesc în cap prin ceea ce omul a auzit, prin ceea ce el a văzut, în elementul îmbătător al aerului inspirat, tot aşa, în sistemul metabolismului şi al membrelor senzaţiile corporale, trăirile corporale se contopesc cu aerul expirat. Aerul expirat cu însuşirea sa de calmare şi trezie, care estompează percepţiile, se contopeşte cu senzaţiile corporale care apar când omul merge sau lucrează. Şi când omul desfăşura o activitate, când făcea un lucru sau altul, el simţea că de la el pleca spiritual-sufletescul. Aşa că omul, când făcea un lucru oarecare, când desfăşura o activitate sau alta, simţea ca şi cum ar fi făcut să se reverse în lucruri spiritual-sufletescul. Eu iau în mine spiritual-sufletescul: el îmi îmbată capul, se uneşte cu ceea ce eu am văzut, cu ceea ce eu am auzit. Eu fac ceva, eu expir. Spiritual-sufletescul pleacă. El intră în ceea ce eu meşteresc cu ciocanul, în ceea ce iau cu mâna, trece în tot ceea ce eu fac, lucrând.
Eu las să iasă din mine spiritual-sufletescul. Eu îl transfer, când, de exemplu, fierb laptele, când desfăşor o activitate exterioară, eu las spiritual-sufletescul să se reverse în lucruri. Aceasta era senzaţia, acesta era sentimentul. Aşa era, deci, în vremurile vechi.
Dar această percepere a procesului expirator, această percepere a trezirii din starea de beţie, se apropia de sfârşit. Şi în Grecia antică nu mai existau din ea decât nişte urme. În epoca greacă oamenii mai simţeau, când desfăşurau o activitate, că transmit lucrurilor ceva spiritual. Mai târziu însă tot ceea ce a existat în procesul expiraţiei a fost paralizat de senzaţia corporală, de senzaţia efortului, a faptului că, muncind, oboseşte. La fel cum a fost paralizat procesul de inspiraţie în direcţia capului, procesul expiraţiei a fost paralizat în direcţia restului organismului. Acest proces de expiraţie spiritual era paralizat de senzaţia corporală, adică de senzaţia omului că face efort, că se încălzeşte ş.a.m.d., prin ceea ce trăia în om, în aşa fel încât el îşi simţea propria forţă, pe care o folosea când desfăşura o activitate, când făcea un lucru sau altul. Acum el nu simţea procesul de expiraţie drept oboseală, simţea în el acţiunea unor forţe, îşi simţea corpul pătruns de energie, de forţă.
Această forţă, care trăia în interiorul omului, era Pistis, credinţa, sentimentul lăsat în om de Divinitate, de forţa divină care-i dă posibilitatea de a lucra.
Sophia = conţinutul spiritual al respiraţiei, paralizat de percepţia senzorială.
Pistis = procesul spiritual (credinţa) al expiraţiei, paralizat de senzaţia corporală.
Aşa conflueau în om înţelepciunea şi credinţa. Înţelepciunea şuvoia spre cap, credinţa trăia în întregul om. Înţelepciunea era doar conţinutul de idei. Iar credinţa era forţa acestui conţinut de idei. Ele sunt una. De aici şi singura scriere gnostică rămasă din Antichitate cu titlul Pistis-Sophia. Aşa că în Sophia era o stare mai rarefiată a inspiraţiei, iar în credinţă o formă densificată a expiraţiei. Apoi înţelepciunea se rarefia şi mai mult. Şi în acea stare de rarefiere apărută în continuare, înţelepciunea a devenit ştiinţă. Şi apoi forţa interioară s-a densificat şi mai mult. Omul nu mai simţea decât propriul trup: El a pierdut conştienţa a ceea ce este, de fapt, credinţa, Pistis. Şi apoi s-a ajuns la situaţia că oamenii, nemaifiind în stare să simtă legătura, au separat ceea ce trebuia să se ridice, drept un subiectiv, din interior, drept simplu conţinut de credinţă, şi ceea ce se uneşte cu percepţia senzorială exterioară. Întâi a fost Sophia, apoi Scientia, ştiinţa obişnuită, care este o Sophia rarefiată. S-ar putea spune şi aşa: La început, Sophia a fost o fiinţă spirituală reală, pe care omul o simţea drept locuitor al capului său. Azi el nu mai are decât stafia acestei fiinţe spirituale. Fiindcă ştiinţa e stafia înţelepciunii. Acesta este un lucru care ar trebui să-i treacă prin suflet omului actual ca un fel de meditaţie, gândul că ştiinţa este stafia înţelepciunii. Şi tot aşa, în direcţia cealaltă, credinţa – aşa cum e ea numită de obicei; aici n-a fost sesizată în cuvinte o deosebire specială –, credinţa care trăieşte azi nu este credinţa trăită lăuntric de oameni din Antichitate, Pistis, ci este subiectivismul, strâns unit cu egoismul. El este credinţa densificată a vremurilor vechi. În credinţa încă nedensificată mai era perceput divinul obiectiv din om. Azi nu mai întâlnim credinţa decât drept ceva subiectiv, înălţându-se din corp ca un fum. Aşa că s-ar putea spune: Dacă ştiinţa este stafia înţelepciunii, credinţa actuală e ceea ce a devenit greoi în credinţa de odinioară, bulgărele de lut al credinţei de odinioară.
Aceste lucruri trebuie privite împreună şi atunci nu vom mai judeca într-un mod atât de superficial cum judecă azi mulţi oameni, care spun: Antroposofia nu este mai mult decât credinţă. Asemenea oameni nu ştiu ce spun, fiindcă n-au devenit niciodată conştienţi de întreaga legătură dintre credinţă şi înţelepciune, fiindcă n-au devenit niciodată conştienţi, din istoria reală a omenirii, de această trăire lăuntrică a credinţei şi înţelepciunii, care sunt una. Oare unde se vorbeşte azi de istorie aşa cum trebuie s-o prezentăm noi aici? Unde se spune oare ce a fost odinioară pentru om procesul expiraţiei; unde se spune că el era o cu totul altă trăire decât cea de azi? Unde îşi dau seama oamenii cât de abstract şi cât de robust-material a devenit ceea ce a fost cândva o realitate spiritual-sufletească adevărată, pe de o parte, şi o realitate sufletesc-trupească adevărată, pe de altă parte?
Când evoluţia credinţei ajunsese într-un anumit punct, a devenit necesar pentru omenire ca în acest conţinut de credinţă să fie preluat un lucru absolut anume. În vremurile vechi omul avea divinul în însăşi conţinutul de credinţă. El vieţuia divinul în procesul expiraţiei. Dar el a pierdut din conştienţa sa procesul expiraţiei. El n-a mai avut conştienţa faptului că divinul trece afară, în lucruri. Omul avea nevoie, în conştienţa sa, de o reînviere a divinului, şi el a avut-o prin faptul că a primit în el o reprezentare care pe Pământ nu are nicio realitate exterioară. Pe Pământ nu are nicio realitate exterioară faptul că morţii învie din morminte. Dar Misteriul de pe Golgota nu are un conţinut real pentru om, dacă descrie viaţa lui Iisus până când Iisus moare. La urma urmelor, acest lucru nu e ceva deosebit. De aceea, pentru teologia modernă Iisus nu mai e ceva deosebit. Fiindcă nu e nimic deosebit în faptul că omul trece prin nişte evenimente oarecare şi apoi moare, aşa cum descrie teologia modernă viaţa lui Iisus. Misteriul începe de-abia cu învierea, cu viaţa vie a Fiinţei lui Christos, după ce corpul fizic a trecut prin moarte. Şi aceasta corespunde şi cuvântului lui Pavel – cine nu primeşte în conştienţa sa reprezentarea învierii, acela nu şi-a însuşit din creştinism absolut nimic, motiv pentru care teologia modernă nu este decât o „iisusologie”, nu e deloc un creştinism. Creştinismul are nevoie de o reprezentare care să se raporteze la o realitate, care nu are loc pe Pământ, în mod perceptibil pentru simţuri, reprezentare care îl ridică pe om în suprasensibil.
Omul vechi era ridicat în suprasensibil printr-o trăire interioară. Eu v-am descris zilele acestea cum discipolul yoga era condus spre trăirea interioară a existenţei de foarte mic copil. El vieţuia primele impresii ale existenţei de prunc, ceea ce desfăşoară asupra omului o activitate de modelare plastică. Nişte lucruri despre care omul, de obicei, nu ştie nimic, îi deveneau conştiente celui care făcea exerciţiile yoga descrise, dar îi devenea conştientă, în acelaşi timp, întreaga viaţă prenatală, respectiv viaţa dinainte de concepere, când sufletul omului fusese sus, în lumea spirituală, înainte de a fi coborât pe Pământ şi a fi îmbrăcat un corp fizic. Din toate acestea n-a mai rămas decât o reprezentare. Ea e conţinută şi în Evanghelii: De nu veţi deveni asemeni copiilor, nu veţi putea intra în împărăţiile cerului. – Acest cuvânt se referă la acest lucru, dar în acea vreme el nu mai avea viaţă în mod nemijlocit. El era, s-ar putea spune, o amintire a faptului că odinioară omul se putea transpune în vremea celei mai fragede pruncii şi putea vieţui astfel împărăţiile cerului, din care coborâse, prin naştere, în existenţa fizică. Omul de azi, dacă aude, din Evanghelii sau dintr-o altă scriere veche, de împărăţiile cerului, nu-şi reprezintă mai nimic prin ele. El gândeşte: Da, am văzut aici, pe Pământ – Franţa, Anglia ş.a.m.d., totul e împărţit în împărăţii. Ceea ce există aici, pe Pământ, drept împărăţii, există şi acolo sus, acolo sunt împărăţiile cerurilor. – Omul nu şi-ar putea face o reprezentare concretă despre împărăţiile cerului, dacă nu şi-ar reprezenta că ceea ce este aici, jos, există şi sus. Dacă nu mă înşel, în limba engleză se spune chiar: Regatele cerurilor. Ei bine, aşa nu ne facem nicio reprezentare despre ceea ce se ascunde în expresia modernizată „împărăţiile cerurilor”. Evanghelia spune chiar, de obicei: Împărăţia lui Dumnezeu, astfel încât se mai poate vedea cât de cât ce înseamnă de fapt. Dar omul nu-şi mai poate imagina aproape nimic, ci el face pur şi simplu să se audă acest cuvânt.
Dar, în vremurile vechi, cerurile erau, foarte exact, ceea ce se întindea – dacă Pământul se află cam aici (mijloc) – drept sferă a lumii (alb, albastru). Iar „împărăţie” – oare ce era aceasta?
Să facem abstracţie de toată filologia şi să recurgem la ajutorul observaţiei care poate fi dată de metoda antroposofică însăşi. „Reich” (imperiu, împărăţie) = ceea e se întinde până acolo, ceea ce înconjoară, ceea ce cuprinde – acesta este cel ce sună muzical, cel ce vorbeşte, cel ce se întinde până departe, astfel încât trebuie să ne avântăm până la reprezentarea: Prin aceste ceruri rămâne, pentru cel ce învaţă să perceapă, spiritual-sufletescul. El nu percepe doar cerurile, ci cuvântul cosmic, care răsună prin ceruri, care le străbat.
Cine nu poate deveni asemeni copiilor, acela nu poate percepe cuvântul cerurilor, cuvântul care vorbeşte peste tot din ceruri. Dacă numim imperiile pământeşti „împărăţii”, şi pe conducătorii pământeşti „conducători ai acestor împărăţii”, atunci ar trebui să avem în taină reprezentarea că aceşti conducători pot vorbi sau cânta atât de tare încât vocea lor răsună prin tot imperiul lor. Şi în reprezentările vechi, legendare există ceva ca un fel de răsunet al împărăţiei. Şi acest lucru poate fi exprimat în mod simbolic prin faptul că erau date nişte legi care erau vestite prin sunete de trompetă spre toate direcţiile cerului, împărăţia devenind astfel o realitate. Împărăţia nu era suprafaţa pe care locuiau oamenii, ci împărăţia era ceea ce îngerii cu trâmbiţele duceau în depărtări, drept conţinut al legităţilor.
Dar aceasta era o amintire. A fost necesar să vină o altă reprezentare, care se raporta mai mult la voinţă – ceea ce fusese înainte se raportase mai mult la idee, la gând –, la ceea ce merge cu omul atunci când el trece prin poarta morţii. Atunci rămâne, drept manifestări reale de energie, voinţa. Ea trece prin poarta morţii odată cu el, cu conţinutul ideilor cosmice. Voinţa umană umplută cu gânduri cosmice intră odată cu omul în lumile spirituale, când el moare. Şi acestei voinţe i s-a adresat noua reprezentare despre Christos cel înviat, despre cel ce trăieşte şi după ce a murit din punct de vedere pământesc. Aceasta a fost reprezentarea puternică, grandioasă, care nu amintea doar copilăria, ci atrăgea atenţia asupra morţii şi care apela, în om, la ceea ce trece cu el prin poarta morţii. Găsim astfel că apariţia reprezentării despre Christos, a întregului Impuls Christic, îşi are întru totul temeiul în evoluţia omenirii înseşi.
Acum se poate spune, în orice caz: Dar şi azi sunt mulţi oameni pe Pământ care nu ştiu de Christos. Oamenii care ştiu de Christos, o ştiu, în general, prost, dar învaţă ceva despre Christos, chiar dacă, după modul de a gândi al materialismului actual, ei nu au reprezentarea justă despre Christos, sentimentul just faţă de Christos. Există, totuşi, pe Pământ, mulţi oameni care trăiesc în sânul altor forme de religie, mai vechi. Şi aici se naşte mereu întrebarea la care am făcut aluzie deja ieri. Eu am spus că Misteriul de pe Golgota este un fapt. Christos a murit pentru toţi oamenii. Impulsul Christic a devenit o forţă a întregului Pământ. În acest sens obiectiv, separat de conştienţă, Christos există pentru evrei, păgâni, creştini, hinduşi, buddhişti ş.a.m.d. El există, este aici. De la Misteriul de pe Golgota el trăieşte în forţele evoluţiei Pământului şi a omenirii. Dar este, totuşi, o deosebire între faptul că unii oameni trăiesc în cadrul unei sfere de viaţă creştine sau al uneia necreştine. Se poate găsi deosebirea numai dacă se vede legătura dintre viaţa pe care omul o duce între moarte şi o nouă naştere, pe de o parte, şi viaţa pământească, pe de altă parte. Dacă omul a trecut prin moarte şi a fost în viaţă, să zicem, buddhist sau hindus, dacă el nu şi-a însuşit, deci, nicio reprezentare, niciun sentiment legat de Christos, atunci, după moarte, el ia cu sine, pentru univers ceea ce omul poate vieţui aici, pe Pământ, din lumea exterioară înconjurătoare, din natură. În ceruri nu s-ar şti nimic despre natură, dacă omul n-ar duce acolo, când, prin moarte, intră în împărăţiile cerului – ştiri de pe Pământ. Omul duce tot ceea се-şi asimilează aici, pe Pământ, în împărăţia suprasensibilului, când trece prin moarte, fiindcă numai aşa lumile suprasensibile au cunoştinţă de mineralele, plantele, animalele de pe Pământ. Cel care ştie, însă, ceva despre Christos, cel care poate avea reprezentarea că în el trăieşte Christos, cel ce vieţuieşte cuvântul Sf.Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine”-, acela nu duce în lumile suprasensibile doar ştiri de pe Pământ, ci şi ştiri despre omul pământesc. Aşa sunt introduse amândouă acolo, încă şi de omul actual. Creştinii duc în lumea suprasensibilă ştiri despre omul pământesc, despre plăsmuirea corporală de pe Pământ a omului. Hinduşii, buddhiştii ş.a.m.d. duc în ceruri ştiri despre ceea ce există de jur-împrejurul omului. Azi deja oamenii se completează între ei prin ceea ce duc în lumile suprasensibile, atunci când trec prin moarte. Dar apare tot mai mult şi mai mult necesitatea ca toate tainele pe care omul le poate vieţui în el însuşi, prin el însuşi, să fie duse în ceruri, necesitatea, deci, ca omul să se christifice tot mai mult şi mai mult. Dar e important, înainte de toate, ca ceea ce omul vieţuieşte aici, pe Pământ, numai ca om, cu alţi oameni, să fie dus prin moarte prin mijlocirea creştinismului.
Ia gândiţi-vă numai, acesta este un adevăr extrem de important, un adevăr esenţial. Luaţi, de exemplu, un hindus, un buddhist. El duce prin poarta morţii tot ce vieţuieşte privind lumea, simţind lumea, tot ceea ce el vieţuieşte drept gânduri despre minerale, drept sentimente în legătură cu plantele şi cu animalele, el duce toate acestea prin poarta morţii şi îmbogăţeşte cunoştinţele pe care zeii le au în lumea suprasensibilă prin cele vieţuite de el în felul acesta. Ceea ce vieţuieşte creştinul când intră într-o relaţie socială cu semenii săi, când creează nişte comunităţi sociale, deci lucruri pe care le poţi vieţui numai ca om între oameni, ceea ce e vieţuit drept fraternitate umană pe Pământ, pe toate acestea creştinul le duce, la rândul lui, prin poarta morţii. Am putea spune: Buddhistul duce prin poarta morţii frumuseţea lumii, creştinul duce prin poarta morţii bunătatea. Ei se completează reciproc. Dar pasul înainte făcut de creştinism constă în faptul că tocmai raporturile sociale pământeşti dobândesc importanţă pentru lumile cereşti.
Tiranii orientali au putut să decapiteze câţi oameni au vrut, acest lucru, într-un anumit sens, a atins prea puţin lumile de dincolo. Le-a atins numai în măsura în care omul a primit nişte impresii exterioare: Impresiile exterioare de oroare ş.a.m.d. au fost duse prin poarta morţii. Ceea ce se manifestă azi pe Pământ, drept lipsă de iubire între oameni, din cauza unor relaţii sociale jalnice, care se răspândesc pe Pământ drept socialism greşit înţeles, are o importanţă foarte mare pentru lumile suprasensibile în care omul intră după moarte. Şi dacă azi, sub stindardul înfăptuirii socialismului în Răsăritul Europei, se dezvoltă o putere îngrozitoare de distrugere, lucrurile trăite de oameni sunt duse în lumile de dincolo, drept rezultat îngrozitor. Şi dacă, în era materialismului, sunt create nişte relaţii interumane lipsite de iubire, ele au fost introduse prin poarta morţii în lumile suprasensibile, spre oroarea lumilor divin-spirituale.
Prin creştinism omul trebuie să devină în stare să introducă în lumile suprasensibile rezultatele evoluţiei de pe Pământ care iau naştere prin el. Şi omul devine capabil să introducă în lumile suprasensibile ceea ce creează el însuşi pe Pământ, prin gândul la Christos cel înviat, la o fiinţă vie care a trecut prin moarte şi, totuşi, trăieşte.
De aceea, oamenii care nu vor ca faptele lor sociale să fie trecute prin moarte, au azi o oroare atât de mare să-l recunoască pe Christos cel înviat. Lumea fizic-senzorială constituie o unitate împreună cu cea suprasensibilă şi n-o înţelegi pe una, dacă n-o înţelegi în relaţie cu cealaltă. Noi trebuie să ajungem din nou să înţelegem lucrurile care se petrec pe Pământ prin faptul că înţelegem evenimentele spirituale din Univers. Trebuie să învăţăm să nu mai vorbim în mod abstract despre spirit şi materie, ci să ne îndreptăm privirile spre om, cum simţea el odinioară, în procesul respiraţiei, o legătură cu divin-spiritualul lumii şi trebuie să ajungem să vieţuim iar noi înşine spiritual-sufletescul lumii, aşa cum îl putem vieţui în epoca noastră. Pe o altă cale nu se poate ajunge la o însănătoşire a relaţiilor sociale de pe Pământ, Oamenii vor striga după o ameliorare a situaţiei sociale, dar nu vor obţine nimic, dimpotrivă: Totul va merge din ce în ce mai mult spre decadenţă, dacă printre oameni nu se va răspândi această christificare, care trebuie să meargă, însă, spre ceea ce este real, nu să se mulţumească cu simpla rostire a unor cuvinte goale de conţinut, care îmbată.
Cei vechi aveau voie să se îmbete cu respiraţia. Dar oamenii moderni nu au voie să se îmbete cu cuvintele. Cuvintele nu trebuie să fie pentru ei un mijloc de a se îmbăta, ci ceva în sensul Sophiei, ceva care-l pătrunde pe om cu înţelepciune.
Acestea sunt lucrurile prin care antroposofia arată şi ceea ce este important din punct de vedere social. Şi ea ar dori să exprime ceva din aceasta şi prin numele zi, Anthropo-Sophia, care e tot o înţelepciune. Pentru grecii antici, omul era ceva de la sine înţeles. Sophia era o înţelepciune a omenirii, pentru că omenirea încă mai era plină de lumină şi înţelepciune. Azi, când se spune Sophia, oamenii se gândesc doar la ştiinţă şi erudiţie – la stafia Sophiei. De aceea, trebuie să se atragă atenţia asupra faptului că Anthropo-Sophia este ceva care vine din om, care luminează din om, care înfloreşte din cele mai bune forţe ale omului. Trebuie să se atragă atenţia asupra acestui lucru. Dar, prin aceasta antroposofia devine ceva care e vieţuit de om, numai că într-un mod mai spiritual, dar nu mai puţin concret decât era vieţuită vechea Sophia. Şi, în acelaşi timp, ea trebuie să contribuie la realizarea a ceea ce era vieţuit de întreaga fiinţă umană, şi anume: Pistis, conţinutul de credinţă, conţinutul de cunoaştere adevărată, acel fel de cunoaştere care să-i dea fiinţei umane forţa şi energia pe care în vremurile mai vechi le conţinea numai credinţa.
