Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENIGMELE FILOSOFIEI

GA 18


PREFAŢA EDIŢIEI DIN 1918


Gândurile care au generat şi care alcătuiesc substanţa expunerilor făcute în această carte sunt menţionate în prefaţa ediţiei din 1914, care urmează după prezenta. La cele spuse atunci, aş dori să mai adaug ceva ce se află în legătură cu o întrebare care trăieşte mai mult sau mai puţin conştient în sufletul tuturor celor care iau în mână o carte privind „Enigmele filosofiei”. Este întrebarea referitoare la relaţia existentă între consideraţia filosofică şi viaţa nemijlocită. Oricare gând filosofic, ce nu este pretins de viaţa însăşi, este condamnat să rămână steril, chiar dacă mai reuşeşte să atragă, un timp oarecare, pe ici pe colo, câte un om dotat cu înclinaţii spre meditare. Un gând rodnic trebuie să-şi aibă rădăcinile în procesele evoluţiei pe care le parcurge omenirea în cursul devenirii sale istorice. Dacă cineva vrea să descrie istoria dezvoltării gândirii filosofice dintr-un anumit punct de vedere, el nu se poate lăsa condus decât de astfel de gânduri cerute de viaţă. Acestea trebuie să fie gânduri care, transpuse în atitudinea faţă de viaţă, să-l pătrundă pe om în aşa fel încât acesta să afle în ele forţa necesară dirijării cunoaşterii sale, precum şi să-i poată fi sfetnici şi ajutoare de nădejde în rezolvarea problemelor existenţei sale. Concepţiile filosofice asupra lumii au luat naştere tocmai pentru că omenirea are nevoie de astfel de gânduri. Dacă cerinţelor vieţii cotidiene li s-ar putea face faţă şi fără astfel de gânduri, atunci omul nu ar mai fi fost nicicând motivat lăuntric pentru a se gândi la „Enigmele filosofiei”. O epocă pătrunsă de aversiune faţă de o astfel de gândire demonstrează, prin aceasta, numai că nu simte nevoia organizării vieţii omului în aşa fel, încât aceasta să se manifeste, în toate direcţiile, conform misiunii sale. Însă această aversiune se răzbună ulterior în decursul evoluţiei omului, căci, în astfel de epoci, viaţa rămâne sărăcăcioasă. Dar oamenii nu remarcă această sărăcie spirituală, pentru că nu vor să ştie nimic despre nevoile lor sufleteşti care sunt totuşi prezente în adâncimile fiinţei lor, nevoi pe care ei refuză să le satisfacă. O epocă următoare scoate apoi la iveală aceste neîmpliniri. Nepoţii descoperă, în aspectul vieţii lor necorespunzătoare, deficienţe pricinuite de omisiunile bunicilor lor. Neîmplinirea epocii anterioare devine evidentă prin forma nedesăvârşită a vieţii din epoca în care trăiesc nepoţii. Filosofia trebuie să acţioneze în viaţa luată în integralitatea ei; este adevărat că împotriva acestei necesităţi se poate păcătui; dar păcatul produce în mod necesar efecte.

Mersul dezvoltării gândirii filosofice, existenţa „Enigmelor filosofiei”, le vom înţelege numai dacă vom intui sarcina care revine cercetării filosofice a lumii în vederea asigurării unei existenţe umane depline. Un astfel de sentiment a fost cel care m-a determinat să scriu despre evoluţia „Enigmelor filosofiei”. Descriind această evoluţie, am încercat să scot în evidenţă faptul că acest sentiment este lăuntric justificat.

În cugetul unora dintre cititorii acestei cărţi va exista a priori o reţinere în legătură cu acest sentiment, care are aparenţa unui fapt real. Cercetarea contemplativ-filosofică a lumii trebuie să fie o necesitate vitală: şi totuşi, în decursul dezvoltării sale, gândirea omului nu ne oferă rezolvări univoce ale „Enigmelor filosofiei”, ci dimpotrivă, sunt formulate diferite soluţii care se află între ele într-o aparentă şi totală contradicţie. Există multe lucrări de istorie care ar vrea să facă inteligibile – printr-o prezentare exterioară a dezvoltării – contradicţiile acumulate. Însă ele nu conving. Evoluţia trebuie luată mult mai serios în considerare decât se face de obicei, dacă vrem să ne clarificăm în acest domeniu. Trebuie să ajungem la recunoaşterea faptului că nu poate exista nici un fel de gând apt să rezolve o dată pentru totdeauna, într-un mod exhaustiv, enigmele lumii. În gândirea umană are loc mai de grabă un proces conform căruia o idee dobândită devine curând o enigmă nouă. Cu cât o idee este mai importantă, cu cât aruncă mai multă lumină într-o anumită epocă, cu atât devine ea mai enigmatică, mai discutabilă şi mai discutată într-o epocă următoare. Cel ce vrea să considere istoria dezvoltării gândirii umane într-un mod realist trebuie să fie capabil de a admira măreţia ideii unei epoci, dar totodată de a manifesta aceeaşi însufleţire şi atunci când, într-o epocă ulterioară, va vedea aceeaşi idee dezvăluindu-şi întreaga ei imperfecţiune. El trebuie să fie în stare a gândi chiar despre o concepţie care este şi a lui că, în viitor, ea va fi înlocuită cu o alta, de natură cu totul diferită. Însă acest gând nu trebuie să-l abată de la deplina recunoaştere a „justeţii” concepţiei cucerite de dânsul. Mentalitatea care consideră că ideile anterioare ar fi scoase din circulaţie prin alte idei mai „perfecte”, nu ajută cu nimic la înţelegerea evoluţiei filosofice a omenirii. Am încercat să înţeleg mersul evoluţiei gândirii umane prin pătrunderea sensului pe care-l are combaterea filosofică a concepţiei unei epoci anterioare de către concepţia epocilor următoare. Ideile rezultate dintr-o astfel de înţelegere, le-am formulat în explicaţiile introductive din capitolul „Indicaţii orientative asupra liniilor directoare ale expunerii”. Aceste idei sunt de aşa natură, încât în mod firesc trebuie să întâmpine o anumită rezistenţă. La o primă vedere, ele apar ca şi cum ar fi fost consecinţa unei „întâmplări”, iar apoi aş fi vrut să forţez expunerea întregii istorii a filosofiei într-un mod fantezist. Nu pot face altceva decât să sper că până la urmă se va descoperi totuşi că aceste idei nu au fost elaborate anterior şi impuse cu forţa apoi procesului de dezvoltare a filosofiei, ci că ele au fost obţinute în acelaşi fel cum îşi află şi biologul legile sale. Ele au rezultat din observarea evoluţiei gândirii filosofice. Şi nimeni nu are dreptul de a recuza rezultatele unei cercetări numai pe motivul că ar contrazice unele idei preconcepute, considerate a fi singurele juste, elaborate sub influenţa unei anumite înclinaţii a propriei gândiri. Superstiţia – căci păreri ca cele ce urmează se învederează a fi chiar nişte superstiţii – cum că în cadrul devenirii istorice a omenirii nu ar putea exista forţe care se revelează într-un mod specific, în decursul unor epoci clar delimitate, şi care în mod logic şi raţional domină pline de viaţă evoluţia gândurilor omeneşti, va fi opusă expunerii mele. Forma şi conţinutul celor spuse de mine mi s-au impus ca urmare a faptului că observarea evoluţiei gândirii umane mi-a demonstrat tocmai existenţa unor astfel de forţe; dar şi pentru că această observare mi-a arătat că istoria filosofiei devine o ştiinţă abia atunci când nu se mai dă speriată înapoi de la recunoaşterea existenţei unor astfel de forţe.

Mi se pare că în prezent este posibil să dobândeşti faţă de „Enigmele filosofiei” o atitudine rodnică pentru viaţă numai dacă cunoşti forţele care au dominat epocile trecute. Mai mult decât în cazul altei ramuri a cercetării istorice, când este vorba de istoria gândirii umane, singura posibilitate a înţelegerii ei juste constă în a lăsa ca prezentul să crească de la sine din trecut. Pentru că temelia înţelegerii, care proiectează asupra trecutului o lumină justă, se află în cuprinderea cu mintea a acelor idei care corespund cerinţelor prezentului. Celui care nu poate dobândi un punct de vedere al concepţiei sale asupra lumii corespunzător forţelor care pun în mişcare propria lui epocă, va trebui să-i rămână în mod firesc ascuns şi sensul vieţii spirituale din trecut. Nu vreau să decid aici dacă în vreun alt domeniu al cercetării istorice ar putea exista o expunere rodnică fără să asocieze cel puţin o perspectivă asupra conjuncturii prezentului. Însă, în domeniul istoriei gândirii, o astfel de expunere nu poate fi decât sterilă. Pentru că în cazul acesteia, subiectul examinat trebuie să se afle în mod obligatoriu în legătură directă cu viaţa. Iar această viaţă, în care gândul devine practică de viaţă, poate fi numai cea a prezentului.

În cele de mai sus am dorit să caracterizez sentimentele care au generat prezenta expunere a „Enigmelor filosofiei”. Scurtul răstimp scurs de la apariţia ultimei ediţii nu oferă nici un motiv pentru efectuarea vreunei modificări sau adăugiri suplimentare.

Mai 1918

Rudolf Steiner