Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENIGMELE FILOSOFIEI

GA 18


DARWINISMUL ŞI CONCEPŢIA DESPRE LUME


Dacă gândul finalităţii ar fi suferit o modificare în sensul unei concepţii despre lume conformă cu natura, atunci realităţile corespunzătoare ale naturii vii ar fi trebuit să fie explicate în acelaşi fel cum explică fizicianul şi chimistul procesele fără viaţă. Când o baghetă magnetică atrage pilitura de fier, atunci nici un fizician nu se gândeşte că în baghetă ar acţiona o forţă îndreptată spre realizarea ţelului, a scopului atragerii. Când hidrogenul şi oxigenul se combină dând apă, chimistul nu interpretează acest fenomen ca şi cum în ambele materii ar acţiona ceva care ar avea în vedere scopul formării apei. O explicare a esenţei fiinţelor vii, dominată de o mentalitate naturalistă asemănătoare, trebuie să-şi spună: Organismele devin adecvate fără ca ceva să urmărească în natură această adecvare. Adecvarea ia naştere fără să existe undeva o predispoziţie în acest sens. Charles Darwin a dat o astfel de explicare a adecvării. El s-a situat pe poziţia recunoaşterii faptului că în natură nimic nu urmăreşte adecvarea. Pentru natură nu intră în discuţie dacă ceea ce ia naştere din ea este adecvat sau nu. Aşadar, natura creează neselectiv atât ceea ce este neadecvat, cât şi ceea ce este adecvat.

În definitiv, ce înseamnă a fi adecvat? Desigur, ceea ce este organizat în aşa fel încât să corespundă necesităţilor sale şi condiţiilor sale de existenţă. Dimpotrivă, neadecvat este ceea ce nu corespunde acestor cerinţe. Ce se va întâmpla dacă, din cauza totalei lipse de planificare a naturii, vor lua naştere toate gradele de la ceea ce este cel mai adecvat până la ceea ce este cel mai neadecvat. Fiecare fiinţă va încerca să-şi modeleze existenţa în funcţie de ambianţa dată. Celei adecvate acest lucru îi va reuşi fără nici o complicaţie, în timp ce celei mai puţin adecvate îi va reuşi numai într-o măsură redusă. La aceasta se mai adaugă ceva, şi anume: că natura nu face economie la crearea fiinţelor vii. Numărul germenilor este imens. Acestei supraabundenţe a producţiei de germeni îi corespunde numai în mică măsură mijloace de promovare ale vieţii. Consecinţa este aceea că fiinţele mai bine înzestrate în vederea însuşirii alimentelor evoluează mai uşor. Când o fiinţă mai adecvat constituită se străduieşte alături de alta organizată mai puţin adecvat să-şi asigure existenţa, cea organizată mai corespunzător i-o va lua înainte celei organizate mai puţin corespunzător. Alături de prima fiinţă, ultima trebuie să se prăpădească. Cea mai capabilă, adică cea mai adecvată, se menţine, pe când cea incapabilă, adică neadecvată, nu se va putea menţine. Aceasta este aşa-numita „Luptă pentru existenţă”. Ea determină menţinerea organismului adecvat chiar dacă în natură apar neselectiv atât organisme perfecte cât şi imperfecte. Printr-o lege atât de obiectivă, dar şi atât de neînţeleaptă, cum numai o lege matematică sau mecanică a naturii poate fi, mersul evoluţiei naturii menţine tendinţa spre adecvare fără ca această lege să facă cumva parte din natură.

Darwin a fost condus spre aceste gânduri de lucrarea economistului Malthus, apărută sub titlul: „Despre condiţiile şi consecinţele creşterii demografice”. În această carte este afirmat că în cadrul societăţii umane se desfăşoară o luptă neîncetată, pentru că populaţia creşte cu mult mai rapid decât cantitatea necesară de hrană. Această lege, stabilă în legătură cu istoria omenirii, a fost generalizată de Darwin, care a transformat-o într-o lege cuprinzătoare a întregii lumi a vieţuitoarelor.

Darwin a vrut să arate felul în care lupta pentru existenţă devine creatorul numeroaselor forme ale fiinţelor vii, cum se dărâmă prin ea vechiul principiu al lui Linné, care afirma că, în principiu, „numărăm tot atâtea specii în regnurile animal şi vegetal, câte forme diferite sunt create”. Îndoielile cu privire la acest principiu fundamental s-au conturat foarte clar la Darwin când, în vara lui 1835, a participat la o călătorie în America de Sud şi în Australia. El ne face cunoscut modul în care s-au consolidat îndoielile: „Când, în timpul navigării cu vasul Beagle, am vizitat arhipelagul Galapagos, care se află situat în Oceanul Pacific, la o distanţă de aproximativ cinci sute de mile engleze de tărâmul Americii de Sud, m-am văzut înconjurat de specii ciudate de păsări, reptile şi şerpi, care nu există niciunde altundeva în lume. Totuşi, aproape toate aceste specii purtau pecetea americană. În cântecul mierloiului (Minus), în strigătul ascuţit al vulturului hoinar (Gyps fulvus), în opunţiile mari, asemănătoare unor candelabre, am observat clar vecinătatea cu America; şi totuşi, aceste insule sunt despărţite prin atât de multe mile de uscat şi se abăteau mult de la caracteristicile continentale prin constituţia lor geologică, prin clima lor. Şi mai surprinzător era faptul că cei mai mulţi locuitori ai fiecărei insule izolate ale acestui arhipelag unic se deosebeau între ei, cu toată înrudirea apropiată. Mă întrebasem atunci adesea, care putea fi oare originea acestor animale şi oameni aşa de deosebiţi. Cea mai simplă explicaţie părea a fi aceea că locuitorii insulelor diferite se trag dintr-o origine comună, iar în decursul descendenţei lor au suferit modificări, dar şi că toţi locuitorii insulelor arhipelagului au aceeaşi obârşie, pe cel mai apropiat uscat, respectiv America, de unde, desigur, ar proveni prin colonizare. Mult timp mi-a rămas însă ca problemă insolubilă: modul în care s-a putut ajunge la gradul necesar de modificare”. Răspunsul la această întrebare cuprinde concepţia despre evoluţia conformă cu natura făpturilor vii. Aşa cum, pentru a cunoaşte însuşirile unei substanţe, fizicianul o supune unor condiţii diferite, la fel a observat Darwin, după întoarcerea sa în patrie, fenomenele ce rezultă în legătură cu fiinţele vii în împrejurări diferite. El a făcut încercări de creştere cu porumbei, găini, câini, iepuri şi plante cultivabile. Prin aceste experienţe i s-a dezvăluit că formele vii, în decursul înmulţirii lor, se modifică neîntrerupt. În anumite împrejurări, după câteva generaţii, anumite fiinţe se metamorfozează atât de mult încât, comparând noile forme rezultate cu strămoşii lor, s-ar putea vorbi de două specii complet diferite, fiecare cu propriul său plan de organizare. O astfel de variabilitate a formelor este folosită de crescător pentru a obţine organisme care corespund anumitor scopuri. El poate selecţiona un soi de oi cu lână deosebit de fină, dacă permite înmulţirea numai a acelor indivizi din turma sa care au cea mai fină lână. Dintre urmaşi, el va selecţiona din nou indivizii cu lâna cea mai fină. Fineţea lânii sporeşte astfel cu numărul generaţiilor. După un timp, se obţine o specie de oi foarte îndepărtată de strămoşii ei în ceea ce priveşte fineţea lânii. La fel se întâmplă şi cu alte însuşiri ale făpturilor vii. Din acest fapt real rezultă două concluzii. În primul rând, că naturii îi este proprie tendinţa transformării fiinţelor vii. Iar în al doilea rând, că o însuşire care a început să se schimbe într-o anumită direcţie îşi amplifică transformarea în această direcţie, dacă vor fi eliminaţi de la înmulţire indivizii care încă nu posedă însuşirea respectivă. Formele organice adoptă deci în decursul timpului alte însuşiri şi îşi menţin direcţia transformării manifestate. Ele se transformă şi transmit, prin ereditate, urmaşilor lor, însuşirile modificate.

Consecinţa firească ce rezultă din această observaţie este că transformarea şi moştenirea însuşirilor noi dobândite sunt principii active în evoluţia fiinţelor vii. Dacă admitem că în lume fiinţele se transformă în mod natural în aşa fel încât indivizii adecvaţi se nasc împreună cu cei neadecvaţi şi că ia naştere o adecvare mai mult sau mai puţin accentuată, atunci trebuie să presupunem şi existenţa unei lupte între indivizi transformaţi în diferite grade. Această luptă realizează în mod întâmplător ceea ce cultivatorul face după un anumit plan. După cum crescătorul exclude din reproducere indivizii care ar introduce în evoluţie ceea ce el nu doreşte, tot aşa lupta pentru existenţă elimină inadecvarea. Astfel că pentru evoluţie rămâne numai adecvarea. În felul acesta, tendinţa perfecţionării neîncetate este inclusă ca o lege mecanică. După ce a înţeles acest lucru, construind în acest fel o temelie sigură pentru concepţia, conformă cu natura, despre lume, la sfârşitul operei sale ce introducea o epocă nouă în gândire, apărută sub titlul „Originea speciilor”, el scrie cuvintele entuziaste: „Din lupta naturii, din flămânzire şi moarte, rezultă direct lucrul suprem pe care-l putem cuprinde cu mintea: producerea animalelor superioare. Există ceva măreţ în această concepţie asupra vieţii, conform căreia Creatorul a creat viaţa, cu feluritele ei forţe, iniţial numai din puţine forme, sau poate chiar că numai din una singură; precum şi că, în timp ce această planetă, conform legilor gravitaţiei, se mişcă circular, au fost dezvoltate, dintr-un început destul de modest, un număr infinit de forme frumoase şi minunate şi se mai dezvoltă încă”. Se poate vedea din această frază şi faptul că Darwin nu a ajuns la concepţia sa din cauza unor sentimente antireligioase, ci numai pe baza concluziilor trase din faptele reale evidente. De asemenea, el nu a fost, cu siguranţă, impulsionat de antipatia faţă de necesităţile sentimentului, pentru acceptarea unei concepţii raţionale asupra naturii, pentru că, în cartea lui, el ne spune clar cum se adresează inimii sale lumea ideilor ce a dobândit-o: „Scriitori proeminenţi par a fi pe deplin satisfăcuţi de opinia după care fiecare specie ar fi fost creată independent de altele. După părerea mea, corespunde mai bine legilor fixate de Creator în materie faptul că apariţia şi dispariţia locuitorilor de mai înainte şi de acum ai Pământului, ca şi determinantele naşterii şi morţii unui individ, depind de cauze secundare. Dacă privesc toate fiinţele nu ca pe nişte creaţii speciale, ci ca pe descendenţi liniari ai numai câtorva fiinţe, care au vieţuit cu mult înainte ca să se fi sedimentat straturile geologice cele mai timpurii, ele îmi apar prin aceasta înnobilate... Putem să privim cu încredere spre un viitor de lungă durată. Şi pentru că selecţia naturală acţionează numai prin şi pentru binele fiecărei fiinţe, iată că toate însuşirile corporale şi spirituale vor tinde spre perfecţiunea lor”.

Sprijinindu-se pe o mare bogăţie de fapte reale, Darwin a arătat cum cresc şi se reproduc organismele, cum în decursul evoluţiei lor ele moştenesc proprietăţile dobândite, cum se nasc organe noi care se transformă apoi prin folosirea sau nefolosirea lor, cum se adaptează, aşadar, creaturile la condiţiile lor de existenţă şi, în sfârşit cum lupta pentru existenţă operează o selecţie naturală, datorită căreia se nasc forme variate, tot mai perfecte.

În acest fel pare să fi fost găsită o explicare a fiinţelor eficient adaptate la anumite condiţii de mediu, care nu necesită un alt mod de abordare a naturii organice decât a celei anorganice. Atât timp cât nu s-a putut da o astfel de explicaţie, trebuia acceptat, pentru a rămâne consecvenţi, că oriunde în natură apare adaptarea, intervine şi o forţă străină naturii. Prin aceasta, pentru fiecare astfel de caz, era acceptată o minune.

Cei care timp de decenii înaintea apariţiei operei lui Darwin s-au străduit să elaboreze o concepţie despre lume şi viaţă conformă cu natura resimţeau acum, în modul cel mai viu, faptul că fusese dată o nouă direcţie a gândirii. O astfel de percepţie a fost exprimată în 1872 de David Friedrich Strauss, în cartea lui „Credinţă veche şi nouă”, prin cuvintele: „Vedem că deplasarea se îndreaptă în direcţia în care fâlfâie steguleţele în vânt. Da, vesele, şi anume în sensul celei mai pure, mai sublime bucurii a spiritului. Noi, filozofii şi teologii critici am avut cam multişor de vorbit când am decretat că minunea se află în decădere, însă hotărârea noastră autoritară s-a stins fără efect, pentru că n-am ştiut să facem minunea inutilă, să dovedim existenţa unei forţe a naturii care ar fi putut înlocui minunea, acolo unde până acum era considerată absolut indispensabilă. Darwin a dovedit existenţa acestei forţe a naturii, a acestui mod de a acţiona al naturii; el a deschis uşa pe care o lume viitoare, mai fericită, va azvârli afară pentru totdeauna minunea. Orice om care ştie ce ţine de minune îl va preţui pe Darwin ca pe unul dintre cei mai mari binefăcători ai omenirii”.

Datorată ideii darwiniene privind adecvarea, a devenit posibilă gândirea noţiunii de evoluţie ca lege a naturii. Vechea învăţătură a încutierii, care acceptă că tot ceea ce se naşte a existat în mod ascuns deja anterior (vezi pag. 202 a primului volum al acestei cărţi), a pierdut în acest fel ultimele speranţe. În cadrul unui proces de evoluţie conceput în sensul lui Darwin, ceea ce este perfect nu este preexistent în nici un fel în ceea ce este imperfect. Pentru că desăvârşirea unei fiinţe superioare ia naştere datorită unui proces care nu are nimic de a face cu înaintaşii săi. Să ne gândim bunăoară că o cale a evoluţiei a ajuns până la animalele marsupiale (ale căror femele au pe abdomen o pungă din piele în care-şi ţin puii nou născuţi). În forma marsupialelor nu există nimic care să amintească o formă superioară, mai perfecţionată. Există în ele numai capacitatea ca în cursul înmulţirii lor ulterioare să se transforme la întâmplare. Dar survin împrejurări noi, absolut independente de orice predispoziţie „lăuntrică” de evoluţie a formei marsupialelor, care sunt însă de aşa natură încât dintre toate formele de metamorfozare posibile se obţin din marsupiale lemurieni. În forma de marsupial, forma lemurienilor era tot atât de puţin existentă, pe cât de puţin o bilă de biliard, aflată deja în rostogolire, conţine direcţia în care îşi va continua drumul după ce va fi lovită de o altă bilă.

Pentru cei ce erau obişnuiţi cu mentalitatea idealistă, nu prea a fost uşoară înţelegerea acestei noţiuni reformate a evoluţiei. Spiritul deosebit de perspicace şi elevat care a fost Friederich Theodor Vischer şi care şi-a absolvit ucenicia la şcoala lui Hegel, mai scria încă în 1874, într-un articol; „Evoluţia este o desfăşurare dintr-un germene care progresează de la o etapă la alta, până când imaginea, care se aflase cuprinsă ca posibilitate în germene, a devenit realitate; însă atunci, oprindu-se, reţine forma dobândită, permanentizând-o. În general, orice noţiune începe să se clatine, dacă tipurile existente de atâtea milenii pe planeta noastră şi mai cu seamă propriul nostru tip uman, ar trebui să-l considerăm încă permanent transformabil. Atunci, gândurilor noastre, ba chiar şi legilor gândirii noastre, sentimentelor noastre, imaginilor ideale ale fanteziei noastre, care nu sunt, în fond, altceva decât nişte copii explicative ale formelor ce le întâlnim în natura cunoscută nouă – tuturor acestor repere statornice de sprijinire a sufletului nostru, nu le vom mai putea acorda încredere. Totul este pus sub semnul întrebării”. Şi într-un alt loc al aceluiaşi articol citim: „Pot crede cu greu şi acum, că am primi ochiul de la văz şi urechea de la auz. Importanţa neobişnuită ce i se atribuie selecţiei nu mă luminează nici ea”.

Dacă Vischer ar fi fost întrebat dacă-şi imaginează că în hidrogen şi oxigen ar fi cuprinsă în germene o imagine a apei, pentru ca aceasta să se poată forma din cele două elemente, el ar fi răspuns fără ezitare: Nu; nici în oxigen şi nici în hidrogen nu se găseşte nimic din apă; condiţiile producerii acestei substanţe sunt prezente abia în clipa în care oxigenul şi hidrogenul se întâlnesc în anumite situaţii. Trebuie oare să fie altfel când din interacţiunea marsupialelor cu condiţiunile exterioare de existenţă iau naştere lemurienii? De ce ar trebui oare ca lemurienii să fie deja ascunşi ca posibilitate, ca imagine, în marsupiale, pentru a se putea dezvolta din ele? Ceea ce este produs prin evoluţie apare ca ceva nou, fără a fi existat mai înainte într-o formă oarecare.

Cercetători precauţi ai naturii au simţit importanţa noii teorii a adecvării, nu mai puţin decât gânditorii, ca Strauss. Fără îndoială, Herman Helmholz aparţine acelor spirite care în deceniile al cincilea şi al şaselea puteau trece drept reprezentanţi ai unor astfel de cercetători precauţi. El subliniază modul minunat în care adecvarea construcţiei şi a structurilor fiinţelor vii se dezvăluie tot mai bogată în faţa ştiinţei în creştere, construcţia şi activităţile făpturilor provoacă de-a dreptul la compararea proceselor vitale cu unele acţiuni umane. Căci acestea sunt singura suită de fenomene care au un caracter asemănător fenomenelor organice. Structurile adecvate din lumea organismelor depăşesc în general, pentru capacitatea noastră de judecată, cu mult ceea ce poate produce inteligenţa umană. Nu este deci de mirare dacă s-a ajuns la ideea atribuirii construcţiei şi activităţii lumii vii unei inteligenţe ce depăşeşte cu mult pe cea umană. „Din această cauză” – spune Helmholtz –, „înaintea lui Darwin se dădeau numai două explicaţii ale adecvării organice, care însă se refereau amândouă la intervenţia unei inteligenţe libere în desfăşurarea proceselor naturii. Fie procesele vitale erau considerate, în conformitate cu teoria vitalistă, a fi conduse continuu de un suflet al vieţii, fie se recurgea, pentru fiecare specie, la fapta unei inteligenţe supranaturale, prin care trebuia să se fi născut... Teoria lui Darwin conţine un gând creator esenţialmente nou. Ea demonstrează cum adecvarea formării organismelor se poate produce şi fără amestecul unei inteligenţe, prin domnia oarbă a unei legi a naturii. Aceasta este legea eredităţii caracteristicilor individuale de la părinţi la urmaşi; este o lege de mult cunoscută şi recunoscută şi care a avut nevoie numai de o formulare concisă”. Helmholtz este de părere că prin principiul selecţiei naturale, realizată în lupta pentru existenţă, a fost realizată o astfel de definire a legii.

Un alt cercetător, care aparţinea nu mai puţin decât Helmholtz grupului celor mai precauţi, J. Henle, afirmă într-o conferinţă: „Dacă experienţele de selecţie artificială ar urma să fie aplicate ipotezei Oken-Lamarck, atunci ar trebui arătat cum începe natura pentru a obţine structurile cu ajutorul cărora experimentatorul îşi atinge ţinta. Aceasta este sarcina ce şi-a trasat-o Darwin şi pe care a urmărit-o cu o râvnă şi o perspicacitate demne de admiraţie”.

Cel mai mare entuziasm pentru fapta lui Darwin, a fost resimţit de materialişti. Ei erau lămuriţi de mult timp că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să vină cineva care să lumineze de pe o poziţie filosofică mulţimea de date acumulate într-un domeniu de fapte reale cu ajutorul unui gând conducător. Conform părerii lor, după descoperirea lui Darwin, victoria concepţiei asupra lumii pentru care militaseră ei nu va mai întârzia.

Darwin şi-a abordat sarcina sa ca cercetător al naturii. El s-a menţinut, la început, în limitele unei astfel de cercetări. În cartea lui fundamentală se face numai aluzie la faptul că gândurile sale ar putea arunca o lumină vie asupra problemelor fundamentale ale concepţiei despre lume, asupra relaţiilor omului cu natura. În acest sens, el afirmă: „Văd deschizându-se în viitor un teren deschis pentru cercetări cu mult mai importante. Psihologia se va situa cu certitudine pe ideea fundamentală a necesităţii dobândirii treptate a oricărei forţe şi aptitudini spirituale. Multă lumină se poate răspândi şi asupra originii şi istoriei omului”.

După expresia lui Büchner, problema originii omului a devenit, pentru materialişti, de o importanţă capitală. În conferinţele sale, ţinute în anii 1866-1867 la Offenbach, Büchner a spus: „Trebuie oare să aplicăm teoria transformării şi propriului nostru neam, omului sau nouă înşine? Trebuie oare să acceptăm că aceleaşi principii şi reguli, care au chemat la viaţă restul organismelor, ar fi valabile şi pentru propria noastră apariţie şi origine? Sau poate că – în calitatea noastră de stăpâni ai creaţiei – constituim o excepţie?”

Ştiinţele naturii propovăduiau clar că omul nu ar putea constitui o excepţie. Pe baza unor studii de anatomie comparativă precise, cercetătorul englez al naturii Huxley, a putut să pronunţe, în 1863, în „Mărturii ale poziţiei omului în natură”, fraza: „Compararea critică a tuturor organelor şi a modificărilor lor în cadrul seriei maimuţelor ne duce la unul şi acelaşi rezultat, că deosebirile anatomice care-l desparte pe om de gorilă şi de cimpanzeu nu sunt aşa de mari ca deosebirile care despart maimuţele antropoide de speciile inferioare de maimuţe”. În faţa unor astfel de fapte reale, ne-am mai putea oare îndoi că evoluţia naturală, care a produs prin creştere şi reproducere, prin ereditate, variabilitate a formelor şi, prin lupta pentru existenţă, seria de fiinţe organice până sus la maimuţe, l-a creat până la urmă pe aceeaşi cale şi pe om?

Concepţia fundamentală a pătruns tot mai adânc în cursul secolului în inventarul cunoştinţelor din domeniul ştiinţelor naturale, de care era pătruns Goethe – desigur, în felul său, – din cauza cărora el s-a străduit din toate puterile să corecteze părerea contemporanilor săi cum că în maxilarul superior al omului ar lipsi un aşa numit os intermaxilar. Se credea că toate animalele au acest os, numai omul nu. Şi acest fapt se considera a fi dovada că omul se deosebeşte pe plan anatomic de animale; că, prin planul său structural, omul ar fi fost gândit altfel. Modul de a gândi conform cu natura, al lui Goethe, i-a impus ca, în vederea înlăturării acestei erori să întreprindă cercetări anatomice foarte amănunţite. Şi când cercetările sale au fost încununate de succes, pătruns de sentimentul deplin al importanţei descoperirii sale pentru cunoaşterea naturii, Goethe i-a scris lui Herder: „Am comparat craniul uman şi cel animal, am găsit urma şi iată, am descoperit-o! Te rog însă ca nu cumva să te trădezi, căci descoperirea trebuie păstrată deocamdată secretă. Trebuie să te bucure şi pe tine din toată inima; căci este ca o piatră de construcţie finală a omului, care nu lipseşte, ci există şi ea! Însă cum!”

Sub influenţa unor astfel de reprezentări, marea problemă a concepţiei despre lume cu privire la relaţia omului cu el însuşi şi cu lumea exterioară s-a transformat în sarcina de a demonstra, cu mijloacele ştiinţelor naturii, care sunt procesele reale care au condus în decursul evoluţiei la formarea omului. Prin aceasta s-a produs o modificare a punctului de vedere pe baza căruia se încerca explicarea fenomenelor naturii. Atâta timp cât în fiecare organism, inclusiv în cel uman, se vedea realizat un plan structural adecvat, în cazul explicării fiinţelor trebuia avut în vedere acest scop. Trebuia să se ţină seama de faptul că, în embrion, organismul viitor este cuprins în structuri. Extins asupra întregului Univers, aceasta însemna că îşi va îndeplini cel mai bine sarcina acea explicaţie a lumii care va arăta modul în care, aflată pe treptele ei timpurii de evoluţie, natura se pregăteşte să realizeze treptele ulterioare, şi cum, ajunsă pe culme, să-l creeze şi pe om.

Ideea modernă a evoluţiei a respins orice înclinaţie a cunoaşterii de a vedea reprezentate, în stadiile anterioare, stadiile de mai târziu. Pentru ea, ulteriorul nu este cuprins în nici un fel în anterior. Dimpotrivă în ea s-a înrădăcinat tot mai mult principiul căutării a ceea ce a fost anterior în stadiul ulterior. Această teză a alcătuit o parte componentă a principiului eredităţii. Se poate vorbi de-a dreptul despre o înverşunare a direcţiei necesităţii explicării. Importantă a devenit această inversare pentru desăvârşirea ideii despre dezvoltarea indivizilor organici izolaţi, de la ou până la stadiul matur, pentru aşa numita istorie a embrionului (ontogenie). În loc de a se ţine seama că, în embrion, organele de mai târziu sunt pregătite, s-a căutat să se compare formele pe care le adopta un organism, în decursul dezvoltării sale individuale de la ou până la completa maturitate, cu alte forme de organisme. Deja Lorenz Oken a urmărit o astfel de pistă. În cel de al patrulea volum al operei sale „Istoria generală a naturii pentru toate nivelele”, el afirma, la pag. 468: „Prin cercetările mele de fiziologie am ajuns cu mai mulţi ani în urmă la părerea că etapele de dezvoltare ale puişorului de găină în ou au asemănări frapante cu diferite clase de animale, astfel încât la început posedă oarecum numai organe ale infuzorilor, apoi, treptat, pe cele ale polipilor, meduzelor, scoicilor, melcilor etc. Ulterior a trebuit să iau în considerare în sens invers şi diferitele clase de animale, ca trepte de dezvoltare care prezentau un „paralelism” cu cele ale puişorului. Această concepţie asupra naturii a necesitat cea mai atentă comparare a acelor organe care se adaugă celor anterioare în fiecare clasă superioară de animale, şi la fel şi a celorlalte care se dezvoltă treptat în puişor, în timpul clocitului. Desigur, un paralelism desăvârşit nu poate fi stabilit prea uşor într-o chestiune aşa de dificilă şi încă prea puţin cercetată. Însă a dovedi existenţa acestui paralelism nu este dificil, căci ni se dezvăluie cât se poate de clar prin metamorfoza insectelor, care nu este nimic altceva decât o dezvoltare în faţa ochilor noştri a formelor juvenile, care se desfăşoară în afara oului, şi anume aşa de încet încât putem observa şi cerceta pe îndelete fiecare etapă embrionară”. Oken compară stările de transformare ale insectelor cu alte animale şi găseşte că omizile prezintă cele mai mari asemănări cu viermii, în timp ce crisalidele se aseamănă cu racii. Din astfel de asemănări, gânditorul genial conchide că: „Este în afară de orice îndoială că în acest caz există o asemănare şocantă, care justifică acceptarea ideii că istoria dezvoltării care are loc în ou nu este altceva decât o repetare a istoriei creării claselor de animale”. Exista în natura acestui bărbat spiritual posibilitatea de a intui o idee măreaţă printr-o inspiraţie fericită de moment. Pentru o astfel de intuire, el nu avea nici măcar nevoie de cunoaşterea faptelor reale corespunzătoare. Dar există şi în natura unor astfel de idei intuite faptul că ele nu produc o impresie prea puternică asupra celui ce lucrează în domeniul ştiinţei. Oken s-a ivit strălucitor ca o cometă pe cerul concepţiei germane despre lume. El a radiat multă lumină. El a dat noţiuni conducătoare în cele mai diferite domenii ale ştiinţei dintr-un mare tezaur de idei. Însă modul în care îşi orânduia legăturile dintre faptele reale avea adesea un caracter forţat. El îşi îndrepta atenţia şi efortul exclusiv asupra punctului final al expunerilor sale. Acesta a fost şi cazul cu sus-numita lege a repetării unor forme animale, în dezvoltarea embrionară a altora.

În opoziţie cu Oken, Carl Ernst von Baer se ţinea, pe cât posibil, cu stricteţe de faptele reale când în 1828, în: „Istoria evoluţiei animalelor”, a vorbit despre ceea ce l-a condus pe Oken la ideea sa „Embrionii mamiferelor, păsărilor, şopârlelor şi şerpilor – probabil şi ale broaştelor ţestoase – sunt, la începutul dezvoltării lor, extraordinar de asemănători între ei, atât ca întreg, cât şi în ce priveşte dezvoltarea diferitelor părţi; aceşti embrioni se aseamănă atât de mult între ei, încât de multe ori pot fi deosebiţi numai după dimensiunile lor. Eu am doi embrioni mici, conservaţi într-un borcan cu alcool, cărora am omis să le notez numele; şi iată că acum nu sunt în stare să determin cărei clase aparţin. Ei pot fi şopârle, păsări sau mamifere foarte tinere. Atât este de concordantă formarea capului şi trunchiului ambilor embrioni. Însă le lipsesc încă extremităţile. Dar chiar dacă ar fi şi ele prezente tot nu ne-ar spune nimic, pentru că picioarele şopârlelor şi mamiferelor, aripile şi picioarele păsărilor precum şi mâinile şi picioarele oamenilor se dezvoltă din aceeaşi formă fundamentală”.

Astfel de amănunte ale istoriei embrionului, trebuiau să trezească cel mai viu interes acelor gânditori a căror convingeri îi înclinau spre darwinism. Căci Darwin a demonstrat posibilitatea ca formele organice să se transforme, precum şi că, pe calea transformărilor, speciile de astăzi ar descinde numai din câteva sau poate că numai dintr-o singură formă primordială. Acum imensa varietate a fiinţelor vii se prezintă în primele lor stadii de dezvoltare atât de asemănătoare, încât nu pot sau abia pot fi deosebite între ele. Amândouă aceste idei, cea a asemănării formelor embrionare precum şi aceea a descendenţei, au fost legate organic de Fritz Müller într-o scriere bogată în idei, „Pentru Darwin”, din 1864. Müller este una dintre acele personalităţi de înaltă spiritualitate, al căror suflet are o nevoie stringentă de o concepţie asupra lumii conformă cu natura pentru respiraţia lor spirituală. El resimţea satisfacţie în legătură cu propriile sale acţiuni numai când, faţă de motivele acţiunilor sale, putea avea sentimentul că sunt la fel de necesare ca şi o forţă a naturii. În anul 1852, Müller s-a mutat în Brazilia. Timp de doisprezece ani, el a activat ca profesor de gimnaziu la Desterro (pe insula Sfânta Caterina, nu departe de ţărmul Braziliei). În 1867 a trebuit să renunţe şi la acest post. Omul concepţiei noi asupra lumii a trebuit să cedeze în faţa presiunilor reacţiunii, care, sub influenţa iezuiţilor, a pus stăpânire pe postul său de profesor. Ernst Haeckel a descris, în „Revista pentru ştiinţele naturii din Jena” (vol. XXXI, N.F. XXIV, 1897), viaţa şi opera lui Fritz Müller, care fusese caracterizat de Darwin drept „Rege al cercetătorilor”. Dintr-o bogăţie de observaţii făcute de Müller s-a născut micuţa, dar importanta scriere „Pentru Darwin”. În aceasta este tratată o singură grupă de forme organice, racii, în spiritul despre care Fritz Müller credea că ar trebui să rezulte din concepţia lui Darwin. Müller a demonstrat că formele de raci, foarte diferite între ele la maturitate, sunt absolut identice la ieşirea lor din ou. Dacă se admite că, în sensul legii darwiniene a descendenţei, formele de raci s-au dezvoltat dintr-o formă primordială, şi admiţând că asemănarea acestor animale în stadiile juvenile este o consecinţă a eredităţii formei strămoşeşti comune, ajungem la reunirea ideilor lui Darwin cu cele ale lui Oken despre repetarea istoriei creării claselor de animale în dezvoltarea formelor animale izolate. Această reunire a ideilor lui Darwin şi Oken, a făcut-o şi Fritz Müller. Prin aceasta, el a creat anumite legături dintre formele timpurii ale unei clase de animale cu formele care au rezultat mai târziu din ele, prin transformare. Faptul că forma unor strămoşi ai unei fiinţe de astăzi a avut un anumit aspect, a făcut ca fiinţa care trăieşte în prezent să aibă în decursul evoluţiei sale cutare sau cutare aspect într-unul din stadiile sale de dezvoltare. Strămoşii unor organisme pot fi recunoscuţi după formele embrionare ale acestora, iar calitatea strămoşilor determină caracterele germenilor. Istoria grupului şi istoria embrionului (filogenia şi ontogenia) se leagă în cartea lui Fritz Müller, ca relaţie cauză-efect. Prin aceasta, în direcţia ideilor darwiniene a intervenit o trăsătură nouă. Acest lucru nu-şi pierde din importanţă chiar dacă cercetările lui Müller asupra racilor au fost modificate de studiile ulterioare ale lui Arnold Lang.

Trecuseră abia patru ani de la apariţia lucrării lui Darwin, „Originea speciilor”, când a fost publicată scrierea lui Müller în apărarea şi confirmarea concepţiei lui Darwin. El arătase, prin cercetările sale concentrate asupra unei singure clase de animale, cum ar trebui să se lucreze în spiritul noilor idei. Şapte ani după apariţia „originii speciilor”, în anul 1866, se tipărea deja o carte pătrunsă pe de-a-ntregul de noul spirit, care, de pe o poziţie înaltă, lumina, cu ajutorul ideilor darwinismului, conexiunile fenomenelor vieţii; este vorba de „Morfologia generală a organismelor”, scrisă de Ernst Haeckel. Fiecare pagină a acestei cărţi trădează marele scop de a executa, pe baza noilor gânduri, un tur de orizont asupra totalităţii fenomenelor naturii. Haeckel căuta obţinerea unei concepţii noi asupra lumii, plecând de la darwinism.

Haeckel se străduia să servească noua concepţie asupra lumii în două direcţii: el a îmbogăţit neîntrerupt cunoaşterea faptelor reale, care oferă explicarea interacţiunilor dintre fiinţele şi forţele naturii; el a extras cu o consecvenţă de fier, din aceste fapte reale, ideile care trebuie să satisfacă necesităţile umane de explicare. Haeckel avea convingerea de nestrămutat că omul poate obţine, din aceste fapte reale şi idei, satisfacerea deplină a tuturor necesităţilor sale psihice. Aşa cum îi era lui Goethe clar în felul său, la fel îi erau de clare şi lui Haeckel în felul său, că natura „acţionează după legi veşnice, necesare şi ca atare divine; că Divinitatea însăşi n-ar putea să le modifice”. Şi pentru că acest lucru îi este clar, el îşi venerează Dumnezeul în legile veşnice şi necesare ale naturii şi în substanţele asupra cărora acţionează aceste legi. După cum, conform concepţiei sale, raţiunea este satisfăcută de armonia legilor naturii în mod necesar interdependente, la fel se ofereau şi inimilor sensibile, sufletului predispus pentru etică şi religie, ceea ce îi este necesar pentru a-şi potoli setea. În piatra atrasă de Pământ, care cade, se exprimă aceeaşi divinitate ca şi în floarea plantei sau în spiritul uman care îl plăsmuieşte dramatic pe „Wilhelm Tell”.

Din activitatea lui Ernst Haeckel reiese cu claritate cât de greşit este să se creadă că, prin pătrunderea raţională în acţiunea naturii, prin cercetarea legilor ei, se distruge sentimentul pentru minunatele frumuseţi ale naturii. Explicării raţionale a naturii i s-a contestat capacitatea satisfacerii necesităţilor sufleteşti. Se poate afirma că oriunde ar fi vătămată lumea sufletească a omului prin cunoaşterea naturii, faptul nu ţine de această cunoaştere, ci de omul ale cărui sentimente se mişcă într-o direcţie greşită. Cel ce urmăreşte fără idei preconcepute căile unui cercetător al naturii cum este Haeckel, va simţi cum îi bate inima mai puternic la fiecare pas făcut în aprofundarea cunoaşterii naturii. Dezmembrarea anatomică, cercetarea microscopică, nu-i va distruge omului frumuseţea naturii, ci dimpotrivă, îi va dezvălui nenumărate splendori noi. Este neîndoios că în timpul nostru există o luptă între intelect şi fantezie, între reflexie şi intuiţie. Ellen Key, eseista plină de spirit, are fără îndoială dreptate când vede în această luptă, una dintre cele mai importante fenomene ale timpului actual. Cel ce, asemenea lui Ernst Haeckel, forează adânc în puţul faptelor reale şi se înalţă apoi îndrăzneţ, cu gândurile ce rezultă din aceste fapte reale, până pe culmile cunoaşterii umane, nu poate găsi decât în explicarea naturii forţa conciliatoare „între ambii concurenţi, încă la fel de tari, între reflexie şi intuiţie, care se îngenunchează reciproc”. (Ellen Key: „Eseuri”, Berlin, 1899). Aproape în acelaşi timp cu publicarea de către Haeckel a concepţiei sale despre lume, rezultată din cunoaşterea naturii expusă, cu onestitatea lui nereţinută, în cartea lui, „Enigmele Lumii” (1899), el a început să editeze în fascicule şi „Formele artistice din natură”, în care oferă imagini din nesecata bogăţie a formelor splendide ce le creează natura din sânul ei şi care, prin frumuseţea şi diversitatea lor, depăşesc cu mult „toate formele artistice create de om”. Acelaşi bărbat ce ne călăuzeşte raţiunea în legitatea naturii ne îndreaptă şi fantezia spre frumuseţea naturii.

Necesitatea creării unui contact nemijlocit între marile întrebări ale concepţiei asupra lumii şi diferitele cercetări ştiinţifice l-a călăuzit pe Haeckel la una din acele fapte despre care Goethe afirma că ar caracteriza punctele expresive prin care natura oferă benevol şi ne prezintă ideile fundamentale necesare înţelegerii ei. Acest fapt i s-a oferit lui Haeckel prin cercetarea ce a întreprins-o pentru a vedea măsura în care vechiul gând al lui Oken – aplicat de Fritz Müller crustaceelor, – ar putea fi făcut rodnic în legătură şi cu întregul regn animal. La toate animalele – cu excepţia protozoarelor, alcătuite tot timpul vieţii lor dintr-o singură celulă –, din ovulul cu care fiinţa îşi începe dezvoltarea ei embrionară se formează un corp în formă de cupă sau de ulcior, aşa numita gastrulă. Acest germene în formă de cupă este o formă animală prin care trec absolut toate animalele, de la bureţi până sus, la om. Această formă are numai membrană, gură şi stomac. Există însă şi unele animale inferioare, numite celenterate, care posedă în tot cursul vieţii numai aceste organe, care se aseamănă deci cu germenul cu formă de cupă (gastrula). Această faptă a fost interpretată de Haeckel în sensul teoriei evoluţiei. Forma de gastrulă este o moştenire pe care animalele au primit-o de la forma strămoşului lor comun. A existat cândva o specie de animale, dispărută probabil cu milioane de ani în urmă, Gastraea, care era construită asemănător zoofitelor inferioare de astăzi: bureţi, polipi etc. Din această specie animală s-a dezvoltat întreaga varietate de forme actuale, de la polipi şi bureţi până la oameni: Toate animalele repetă, pe parcursul istoriei lor embrionare, această formă primordială a lor.

În acest fel, fusese dobândită o idee de o incomensurabilă însemnătate. Era trasată calea de legătură de la simplu la compus, la perfecţiune în lumea organismelor. O formă animală simplă se dezvoltă în anumite împrejurări. Unul sau mai mulţi indivizi având această formă se transformă, ca înfăţişare şi organizare, în funcţie de condiţiunile de viaţă în care ajung. Ceea ce a luat naştere prin transformare este transmis pe cale ereditară urmaşilor. În felul acesta găsim deja două forme: cea veche, care a rămas pe prima treaptă a dezvoltării, şi cea nouă. Ambele forme se pot dezvolta mai departe în diferite direcţii şi atingând diferite grade de perfecţionare. După perioade lungi de timp, datorită transmiterii ereditare a caracterelor la formele noi, apărute pe calea adaptării la condiţiile de viaţă, se constată existenţa unei multitudini de specii noi.

Pentru Haeckel, acesta este modul în care se leagă ceea ce se întâmplă astăzi cu ceea ce a avut loc în timpuri imemoriale. Dacă vrem să explicăm un organ al unui animal actual, trebuie să privim retrospectiv la strămoşii săi, care şi-au format organul respectiv în împrejurările ambientale în care au trăit. Ceea ce s-a produs în timpuri de demult din cauze naturale a fost transmis până astăzi, pe cale ereditară. În istoria unui grup animal se lămureşte evoluţia individului. În evoluţia seminţiei (filogenie), rezidă, aşadar, cauzele evoluţiei individului (ontogenie). Haeckel exprimă acest lucru în legea sa biogenetică fundamentală spunând că: „Ontogeneza scurtă, sau evoluţia individului, este o repetare rapidă şi concisă a filogeniei lungi sau a evoluţiei speciei”.

Prin aceasta, din domeniul organicului a fost îndepărtată orice explicare a anumitor scopuri, orice teleologie în sensul vechi. Nu se mai caută scopul unui organ, ci cauzele dezvoltării sale; o formă oarecare nu mai indică ţelul spre care tinde, ci originea care i-a dat naştere. Modul de explicare al organicului a devenit identic cu cel al anorganicului. Apa nu mai este considerată a fi ţelul oxigenului şi nici omul nu mai este considerat a fi scopul creaţiei. Se investighează originea, cauza efectivă a fiinţelor. Modul dualist de contemplare, care susţinea că anorganicul şi organicul trebuie explicate după două principii diferite, se transformă într-un mod monist de reprezentare, un monism care nu are decât un singur mod unitar de explicare pentru întreaga natură.

Haeckel arată cu ajutorul unor cuvinte importante că, prin descoperirea lui, a fost găsită calea pe care orice dualism, în sensul de mai sus, trebuie să fie depăşit. „Filogenia este cauza mecanică a ontogeniei”. Prin această propoziţie este caracterizată clar concepţia noastră principial monistă, a evoluţiei organice, şi de adevărul acestei teze fundamentale depinde în primul rând adevărul teoriei Gastrae-ei. Fiecare cercetător al naturii va trebui să se declare în viitor pentru sau împotriva acestei teze fundamentale, cercetător care, prin biogenie, nu se mai mulţumeşte numai cu simpla admirare a fenomenelor uimitoare, ci care tinde, dincolo de ele, spre înţelegerea semnificaţiei lor. Prin această frază este caracterizată totodată şi prăpastia de netrecut care desparte vechea morfologie teleologică şi dualistă de cea nouă, monistă şi mecanică. Dacă funcţiile fiziologice ale eredităţii şi adaptabilităţii sunt dovedite a fi singurele cauze ale apariţiei formelor organice, atunci se elimină din domeniul biogenezei totodată orice fel de concepţie teleologică, de mentalitate metafizică; opoziţia pronunţată dintre aceste două principii conducătoare este demonstrată în mod clar prin aceasta. Ori există o legătură directă, cauzală între ontogenie şi filogenie, ori nu există. Ontogeneza este un extract rezumativ al filogenezei sau nu este aceasta. Între aceste două ipoteze nu poate exista o a treia. Ori epigeneză şi descendenţă, ori preformare şi creaţie”. Haeckel este o personalitate filozofică. Din această cauză, de îndată ce a preluat în sine concepţia darwiniană, s-a şi pus imediat cu întreaga lui energie în slujba apărării concluziilor finale ce rezultă din această concepţie în legătură cu originea omului. El nu se putea mulţumi să indice ca Darwin, cu timiditate, această „Problemă a tuturor problemelor”. Din punct de vedere anatomic şi fiziologic, omul nu se deosebeşte de animalele superioare. Ca urmare, trebuie să i se atribuie o origine comună cu acestea. Cu un curaj extraordinar, Haeckel a intervenit imediat în favoarea acestei păreri şi a tuturor consecinţelor ei cu privire la concepţia asupra lumii. Pentru el era în afară de orice îndoială că de acum încolo manifestările supreme ale vieţii omului, faptele spiritului, urmează a fi considerate din acelaşi punct de vedere ca şi activităţile celor mai simple făpturi vii. Observarea animalelor celor mai simple, a protozoarelor (infuzori şi rizopode), l-au învăţat că şi aceste organisme posedă un suflet. Prin mişcările lor, sugerând existenţa unei simţiri, el a identificat manifestări ale vieţii care trebuiau numai să fie amplificate, desăvârşite, pentru a deveni complicatele acţiuni raţionale şi voliţionale ale omului.

Ce paşi a făcut oare natura pentru ca Gastraea, celenteratul primordial care a trăit acum multe milioane de ani, să ajungă la treapta de om? Aceasta a fost întrebarea cuprinzătoare pe care şi-a pus-o Haeckel. Răspunsul l-a dat în lucrarea sa „Antropogenia” apărută în 1874, în care tratează, în partea întâi, istoria embrionară a omului, iar în partea a doua filogenia acestuia. Punct cu punct a fost arătat cum în filogenie se află cauzele evoluţiei embrionare. În acest fel, poziţia omului în natură a fost determinată după principiile doctrinei evoluţioniste. Pentru opere, ca „Antropogenia” lui Haeckel, ne este permis să aplicăm cuvintele pe care marele anatomist Karl Gegenbaur le-a scris în cartea sa „Anatomia comparată” (ediţia a doua, 1870), prin care consideră că darwinismul, ca teorie, reprimeşte din abundenţă de la ştiinţă ceea ce i-a dăruit acesteia ca metodă: claritate şi certitudine. O dată cu metoda darwiniană, pentru Haeckel, i-a fost dăruită ştiinţei şi teoria originii omului.

Ceea ce a fost făptuit în acest fel, poate fi apreciat în toată amploarea numai dacă luăm în considerare opoziţia cu care a fost primită, de către partizanii concepţiilor idealiste asupra lumii, aplicarea cuprinzătoare, de către Haeckel, a principiilor fundamentale darwiniene. Pentru aceasta nici nu trebuie să ne referim la cei care, printr-o credinţă oarbă în părerile adoptate prin tradiţie, se ridicau împotriva „Teoriei provenienţei din maimuţă”, sau la cei care cred că orice moralitate mai înaltă, mai subtilă, ar fi primejduită, dacă oamenii nu vor mai fi de părere că au o „origine mai înaltă, mai pură”. Ne putem limita la cei care erau absolut înclinaţi să preia în ei adevăruri noi. Dar şi acestora le era greu să se regăsească în acest adevăr nou. Ei se întrebau: Nu negăm noi oare gândirea noastră raţională, dacă nu mai căutăm originea ei într-o raţiune universală generală situată deasupra noastră, ci în regnul animal, dedesubtul nostru? Astfel de gânditori indicau, cu multă sârguinţă, punctele prin care concepţia lui Haeckel părea încă neconfirmată prin anumite fapte. Şi astfel de oponenţi aveau aliaţi foarte puternici într-un număr de cercetători ai naturii care, dintr-un ciudat sentiment de părtinire, îşi foloseau cunoştinţele lor reale pentru a sublinia fără încetare zonele în care experienţa dobândită era încă insuficientă pentru a permite tragerea concluziilor lui Haeckel. Reprezentantul tipic, şi totodată cel mai impresionant, al acestui punct de vedere al cercetătorilor naturalişti este Rudolf Virchow. Antagonismul dintre Haeckel şi Virchow ar putea fi caracterizat cam aşa: Haeckel se încrede în consecvenţa lăuntrică a naturii, despre care Goethe zicea că oferă o consolare pentru inconsecvenţa oamenilor – şi îşi spunea: Dacă în anumite cazuri un principiu al naturii s-a dovedit a fi just, însă ne lipseşte experienţa necesară pentru demonstrarea justeţii sale şi în alte cazuri, aceasta nu este totuşi un temei pentru a pune cătuşe progresului cunoaşterii noastre; ceea ce experienţa ne refuză încă astăzi, ne poate fi dăruit mâine. Virchow este de altă părere. Pe cât posibil, el îi refuză unui principiu cuprinzător să câştige teren. El pare a crede că unui astfel de principiu nu i se pot ridica suficiente obstacole. Antagonismul dintre aceste două spirite s-a ascuţit mult cu ocazia celei de a cincizecia conferinţe a medicilor şi cercetătorilor germani ai naturii, în septembrie 1877. Haeckel a ţinut cu acest prilej o prelegere despre: „Teoria evolutivă actuală în raport cu ansamblul ştiinţei”.

În anul 1894, Virchow s-a văzut silit să spună: „Prin speculaţii, s-a ajuns la adoptarea teoriei descendenţei din maimuţă; s-ar fi putut formula tot aşa de bine şi o teorie a descendenţei omului din elefanţi sau ovine”. Virchow pretinde dovezi incontestabile pentru această concepţie. Însă de îndată ce apare ceva ce se dovedeşte a fi o verigă în lanţul argumentării, Virchow încearcă să-i bagatelizeze valoarea prin orice mijloace.

O astfel de verigă în lanţul dovezilor o formează resturile de oseminte descoperite în anul 1894 în Java de Eugen Dubois. Vestigiile constau dintr-o calotă craniană, un femur şi câţiva dinţi. În legătură cu această descoperire, la Congresul din Leyden al zoologilor a avut loc o discuţie interesantă. Dintr-un număr de doisprezece zoologi prezenţi, trei au fost de părerea că resturile ar proveni de la o maimuţă, alţi trei au fost de părere că ar proveni de la un om; însă şase au considerat că osemintele ar fi aparţinut unei forme intermediare între om şi maimuţe. Dubois a demonstrat în mod convingător în ce relaţie s-ar afla fiinţa ale cărei resturi erau examinate, pe de o parte cu maimuţele actuale, iar de altă parte cu omul actual. Teoria evoluţionistă naturalist ştiinţifică trebuie să ia în considerare mai cu seamă astfel de forme intermediare. Ele umple golurile care există între numeroasele forme ale organismelor. Fiecare astfel de formă intermediară furnizează o dovadă nouă în favoarea tezei înrudirii a tot ce este viu. Virchow s-a opus părerii că resturile de oseminte ar proveni de la o astfel de formă intermediară. Mai întâi a declarat că porţiunea de craniu ar proveni de la o maimuţă, pe când femurul i-ar fi aparţinut unui om. Paleontologi specialişti s-au declarat hotărât, după examinarea conştiincioasă a documentelor încheiate cu ocazia descoperirii osemintelor, pentru apartenenţa acestora la o singură fiinţă. Virchow a încercat să-şi susţină părerea provenienţei exclusiv umane a femurului, prin aceea că o proliferare osoasă prezentă pe femur ar dovedi că fiinţa respectivă ar fi suferit de o boală care ar putea fi vindecată numai printr-o îngrijire umană atentă. Împotriva acestei opinii s-a pronunţat paleontologul Marsch, spunând că astfel de proliferări osoase se întâlnesc şi la maimuţe sălbatice. O altă afirmaţie a lui Virchow, conform căreia strangularea profundă dintre marginea superioară a orbitelor şi calota craniană a presupusei fiinţe intermediare ar pleda pentru natura sa de maimuţă, a fost contrazisă de cercetătorul naturii Nehring, care a afirmat că aceeaşi formaţie s-ar găsi şi la un craniu uman de la Santos din Brazilia. Aceste obiecţii ale lui Virchow proveneau din aceiaşi mentalitate care l-a determinat să afirme că vestitele cranii de la Neanderthal, Spy etc., ar reprezenta formaţii patologice, anormale, în timp ce tovarăşii de convingeri ai lui Haeckel le considerau a fi forme intermediare între maimuţe şi om.

Haeckel nu s-a lăsat clintit în încrederea ce o avea în modul său de reprezentare prin nici un fel de obiecţii. El tratează ştiinţa în continuare de pe poziţia punctelor de vedere dobândite şi acţionează, prin expunerea populară a concepţiei sale asupra naturii, asupra conştienţei publice. În „Filogenia sistematică – schiţă a unui sistem natural al organismelor pe baza filogeniei” (1894-1896), el a căutat să prezinte înrudirile naturale ale organismelor într-un mod strict ştiinţific. În „Istoria creaţiei naturale”, care a fost reeditată de unsprezece ori între 1868 şi 1908, el a oferit o explicaţie pe înţelesul tuturor a concepţiilor sale. În studiile, sale redactate pe înţelesul tuturor, despre filosofia monistă cuprinse în „Enigme ale lumii”, el a prezentat în 1899 o privire de ansamblu asupra ideilor sale de filosofia naturii, expunând fără rezerve consecinţele ideilor sale fundamentale în toate direcţiile. Între toate aceste lucrări, el a publicat şi studii asupra celor mai diferite cercetări speciale, ţinând seama tot timpul, în egală măsură, atât de principiile filosofice cât şi de cunoştinţele ştiinţifice de detaliu.

Lumina care provine din concepţia monistă asupra lumii este, după convingerea lui Haeckel, ceea ce „împrăştie norii grei ai ignoranţei şi superstiţiei, care întindeau până acum o beznă de nepătruns asupra celei mai importante dintre problemele cunoaşterii, şi anume asupra problemei originii omului, a adevăratei sale esenţe şi a poziţiei sale în natură”. În acest fel s-a exprimat el în cuvântarea ce a ţinut-o la 26.08.1898 cu ocazia celui de al patrulea Congres internaţional de zoologie din Cambridge, cu titlul: „Despre actualele noastre cunoştinţe în legătură cu originea omului”. Modul în care concepţia lui asupra lumii constituie o legătură între religie şi ştiinţă a fost expus de Haeckel în modul cel mai clar în scrierea lui: „Monismul ca legătură între religie şi ştiinţă. Mărturisirea de credinţă a unui cercetător al naturii”, apărută în 1892.

Dacă-l comparăm pe Haeckel cu Hegel, rezultă clar deosebirea intereselor concepţiilor despre lume în ambele jumătăţi ale secolului al nouăsprezecelea. Hegel vieţuieşte scufundat cu totul în idee, luând din lumea faptelor reale numai atât cât îi este necesar pentru a ilustra imaginea lumii sale ideale. Haeckel este înrădăcinat cu toate fibrele existenţei sale în lumea faptelor reale, extrăgând din aceasta numai suma de idei la care îl împing acestea. Hegel se străduieşte în permanenţă să arate cum toate fiinţele tind să-şi atingă în spiritul uman culmea devenirii lor; Haeckel este permanent preocupat să demonstreze cum cele mai complicate formaţiuni umane fac trimitere la cele mai simple obârşii ale existenţei. Hegel explică natura prin spirit; Haeckel derivă spiritul din natură. Acesta este motivul pentru care se poate vorbi despre o inversare a sensului gândirii în cursul secolului al nouăsprezecelea. În cadrul vieţii spirituale germane, această inversare a fost introdusă de Strauss, Fereurbach şi alţii; direcţia nouă a descoperit în materialism o expresie provizorie extremă, strict ştiinţifică metodic, potrivit lumii gândurilor lui Haeckel. Căci importanţa lui Haeckel constă în pătrunderea întregii sale activităţi de cercetare cu un spirit profund filozofic. El nu urmărea dobândirea unor rezultate care, din motive oarecare, sunt puse ca ţeluri ale concepţiei asupra lumii sau ale cugetării filosofice; însă procedeul lui este filosofic. La el, ştiinţa se prezintă nemijlocit având caracteristica unei concepţii asupra lumii. Întregul mod în care contempla lucrurile l-au predestinat să fie un propagator al monismului celui mai intransigent. El priveşte spiritul şi natura cu aceeaşi dragoste. Din această cauză, el mai putea găsi spiritul şi în fiinţele cele mai simple. El merge chiar mai departe, căutând urmele prezenţei spiritului în particulele anorganice. „Fiecare atom – spune el – posedă o sumă inerentă de forţă şi este, în acest sens, însufleţit. Fără acceptarea existenţei unui suflet atomic, cele mai simple şi generale fenomene chimice rămân inexplicabile. Plăcerea şi neplăcerea, dorinţa şi repulsia, atracţia şi respingerea trebuie să le fie comune tuturor maselor atomice; căci mişcările atomilor care trebuie să aibă loc la formarea şi descompunerea oricărei combinaţii chimice pot fi explicate numai dacă li se atribuie simţire şi voinţă şi, în fond, numai pe aceste însuşiri se întemeiază învăţătura chimică, general acceptată, a afinităţilor elective”. Aşa cum urmăreşte Haeckel spiritul până în atom, tot aşa urmăreşte şi desfăşurarea pur mecanic-materială până în cele mai sublime realizări ale spiritului. „Spiritul şi sufletul omului nu sunt altceva decât forţele legate inseparabil de substratul material al corpului nostru. După cum forţa de mişcare a cărnii noastre este legată de elementele de formă ale muşchilor, la fel este legată şi forţa cugetătoare a spiritului nostru de elementele de formă ale creierului. Forţele noastre spirituale sunt funcţiuni ale acestor părţi ale corpului, după cum fiecare forţă este funcţia unui corp material”.

Acest mod de reprezentare nu trebuie însă confundat cu acela care, într-un mod mistic şi neclar, imaginează existenţa sufletelor în fiinţele naturii, afirmând totodată că sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare cu sufletele umane. Haeckel este un oponent declarat al unei astfel de concepţii asupra lumii care transpune însuşirile şi activităţile omului în lumea exterioară. Condamnarea din partea lui a umanizării naturii, a aşa numitului antropomorfism, a fost exprimată de Haeckel în repetate rânduri, cu o claritate care nu permite înţelegeri greşite. Când Haeckel atribuie însuşiri sufleteşti masei anorganice sau organismelor celor mai simple, el nu se referă în acest mod la nimic mai mult decât la suma manifestărilor de forţă, pe care acestea le prezintă. El respectă cu stricteţe faptele reale. Pentru Haeckel simţirea şi voinţa atomului nu reprezintă forţe psihice mistice, căci ele se epuizează prin ceea ce noi conştientizăm ca atracţie şi respingere. El nu vrea să spună că atracţia şi respingerea ar fi de fapt simţire şi voinţă, ci că, pe treapta cea mai inferioară, ele reprezintă ceea ce sunt simţirea şi voinţa pe o treaptă superioară a evoluţiei. Evoluţia nu este o simplă dezvoltare a treptelor superioare ale spiritului din treptele inferioare, în care ele se află deja ascunse, ci o urcare adevărată spre formaţiuni noi, o creştere a atracţiei şi respingerii la simţire şi voinţă. Această concepţie fundamentală a lui Haeckel corespunde într-un anumit sens cu cea a lui Goethe, care se exprimă cu privire la aceasta prin cuvintele: împlinirea concepţiei sale asupra naturii i-a fost dăruită prin cunoaşterea celor „două mari roţi care pun natura în mişcare”, a polarităţii şi a intensificării, „polaritatea aparţinând materiei, în măsura în care o gândim în mod material, iar intensificarea în timp ce o gândim în mod spiritual; polaritatea este cuprinsă în neîncetata atracţie şi respingere, iar intensificarea într-o înălţare printr-o continuă strădanie. Însă pentru că materia nu există nicicând fără spirit, după cum nici spiritul nu poate exista şi acţiona nicicând fără materie, materia se poate intensifica, iar spiritului nu i se poate lua proprietatea de a atrage şi de a respinge”.

Adeptul unei astfel de concepţii asupra lumii se mulţumeşte să deducă lucrurile şi procesele cu adevărat existente în lume, unele dintr-altele. Concepţiile idealiste asupra lumii au nevoie, pentru a deduce un lucru sau proces, de fiinţe spirituale ce nu pot fi aflate în lăuntrul domeniului realităţii. Haeckel deduce forma gastrulei, care apare în cursul dezvoltării animale, dintr-un organism care a existat realmente odinioară. Un idealist caută forţe ideale sub a căror influenţă, embrionul aflat în curs de dezvoltare devine o gastrulă. Monismul lui Haeckel extrage din lumea reală tot ceea îi este necesar pentru explicarea lumii reale. El execută un tur de orizont în domeniul realităţii, pentru a recunoaşte modul în care obiectele şi procesele se explică reciproc, unele pe altele. Teoriile sale nu-i sunt necesare, ca acelea ale idealiştilor, pentru a căuta, în vederea explicării realităţii, ceva mai înalt, un conţinut ideal care să explice realitatea, ci pentru a face inteligibile interconexiunile realităţii însăşi. Idealistul Fichte îşi punea întrebări în legătură cu determinarea omului. Prin aceasta el înţelegea ceva ce nu se epuizează în formele realităţii, ale faptelor; el se gândea la ceva adăugat de raţiune la existenţa de fapt; la ceva ce luminează existenţa reală a omului cu o lumină mai înaltă. Haeckel, cercetătorul monist al lumii, pune întrebări în legătură cu originea omului şi prin aceasta el se gândeşte la originea reală, la acele făpturi inferioare, din care, prin procese reale, a evoluat omul.

Este caracteristic modul în care Haeckel fundamentează însufleţirea fiinţelor inferioare. Un idealist s-ar fi referit în acest caz la concluzii raţionale. El ar veni cu necesităţi ale gândirii. Însă Haeckel se referă la ceea ce a văzut cu ochii săi. „Fiecare cercetător al naturii, care, asemenea mie, a examinat ani de-a rândul activitatea vitală a protozoarelor monocelulare, este convins în mod categoric că şi ele posedă un suflet; şi acest suflet celular este alcătuit dintr-o mulţime de senzaţii, reprezentări şi acţiuni voliţionale; simţirea, gândirea şi voinţa sufletelor noastre umane sunt deosebite de ale monocelularelor numai prin treapta superioară de dezvoltare”. Idealistul îi atribuie materiei spiritul, pentru că nu-şi poate imagina că dintr-o materie lipsită de spirit s-ar putea naşte spirit. El crede că spiritul ar trebui negat dacă nu se acceptă prezenţa sa înainte de a se afla acolo, adică în toate formele de existenţă în care încă nu există nici un organ, nici un creier pentru el. Pentru monist nu există o astfel de desfăşurare de idei. El nu vorbeşte despre o existenţă care nu s-ar manifesta ca atare şi în exterior. El nu atribuie obiectelor două feluri de însuşiri: de o parte cele care există cu adevărat în ele şi se exprimă prin ele, iar de altă parte, însuşiri care sunt tăinuite în ele, pentru a se exterioriza de abia pe o treaptă superioară până la care evoluează lucrurile. Pentru monist există numai ceea ce el observă şi nimic mai mult. Iar când obiectul observat evoluează mai departe şi creşte calitativ în cursul dezvoltării, atunci formele sale ulterioare vor fi prezente de abia din clipa în care se arată cu adevărat.

Cât de uşor se poate interpreta greşit monismul haeckelian pe această direcţie ne-o demonstrează obiecţiile făcute de foarte spiritualul Bartholomäus von Carneri, care, altminteri, a acumulat merite nepieritoare în ceea ce priveşte construirea unei etici a acestei concepţii asupra lumii. În scrierea sa: „Simţire şi conştienţă. Reflecţii moniste”, apărută în 1893, el este de părerea că teza: „Nu există spirit fără materie, dar nici materie fără spirit – ne-ar îndreptăţi să extindem această constatare asupra vegetalelor şi asupra primei stânci întâlnite pe drum”, atribuindu-le şi acestora spirit. Este însă în afară de orice îndoială că, în acest fel, ar fi creată o adevărată harababură. Căci nu trebuie pierdut din vedere că naşterea conştienţei poate avea loc numai prin activitatea celulelor din scoarţa cerebrală cenuşie. „Convingerea că nu există nici un fel de spirit fără materie, adică cum că întreaga activitate spirituală ar fi legată de o activitate materială şi că ea îşi află sfârşitul o dată cu sfârşitul acesteia, se întemeiază pe experienţă, în timp ce nici o experienţă nu demonstrează o posibilă legătură a spiritului cu materia”. Cel ce ar atribui un suflet materiei – care nu trădează prezenţa unui spirit în ea – s-ar asemăna cu acela care, făcând abstracţie de mecanismul ceasului, i-ar atribui deja metalului din care este confecţionat ceasul capacitatea de a indica ora.

Înţeleasă corect, concepţia lui Haeckel nu este atinsă de reflecţiile lui Carneri. Ea este apărată de faptul că se urmăresc îndeaproape datele observaţiei. În scrierea sa: „Enigmele Lumii”, Haeckel spune: „Eu însumi nu am adoptat niciodată ipoteza existenţei unei conştienţe a atomului... Dimpotrivă, am subliniat clar că activităţile psihice elementare ale simţirii şi ale voinţei ce pot fi atribuite atomilor, mi le reprezint ca fiind inconştiente”. Haeckel nu vrea nimic altceva decât ca în explicarea fenomenelor naturii să nu fie admisă producerea de salturi, ca modul complicat cum apare spiritul prin activitatea creierului, să fie urmărit retrospectiv până la modul cel mai simplu prin care masa se atrage şi se respinge. Haeckel consideră că una dintre cele mai importante descoperiri ale ştiinţei moderne este descoperirea organelor gândirii de către Paul Flechsig. Acesta a subliniat că în zona cenuşie a scoarţei cerebrale se află situate patru organe de simţ centrale, patru „sfere de simţire lăuntrice”, şi anume sfera senzorială corporală pentru percepţiile interne, sfera mirosului, sfera văzului şi sfera auzului. Între aceste patru centre senzoriale se află centrele gândirii, adică „organele reale al vieţii spirituale”; ele sunt uneltele cele mai importante ale activităţii psihice, care mijlocesc gândirea şi conştienţa... Aceste patru centre ale gândirii, deosebite de centrele senzoriale situate între ele prin structuri nervoase specifice, extrem de complicate, sunt adevăratele organe cugetătoare, singurele organe ale conştienţei noastre. În timpul din urmă, Flechsig a dovedit că, într-o parte a acestora, la om se află în plus nişte structuri nervoase extrem de complicate, care lipsesc la restul mamiferelor şi care explică superioritatea conştienţei umane”.

Astfel de expuneri arată destul de clar că pentru Haeckel nu este vorba – aşa cum este pentru cei ce explică natura în mod idealist – să introducă spiritul încă de pe treptele inferioare ale existenţei materiale, spre a-l regăsi apoi pe treptele superioare ale existenţei, ci este important ca, pe baza observării, să urmărească fenomenele simple până la cele complicate, pentru a demonstra modul în care activitatea materiei, ce se manifestă în domeniul primitiv ca atracţie şi respingere, creşte până la gradul de activităţi spirituale superioare.

Haeckel nu caută un principiu spiritual general pentru că nu s-ar putea descurca numai cu legitatea generală a fenomenelor spiritului şi ale naturii; pentru necesităţile sale este absolut suficientă tocmai această legitate generală. Legitatea ce se exprimă prin acţiunile spirituale este pentru el de acelaşi fel ca şi ceea ce iese la iveală prin atracţia şi respingerea părticelelor atomice de masă. Când spune că atomii sunt însufleţiţi, acest lucru are un sens cu totul diferit decât când acelaşi lucru este făcut de un adept al unei concepţii idealiste asupra lumii. Idealistul porneşte de la spirit, ducând reprezentările dobândite prin contemplarea spiritului în jos, în acţiunile simple ale atomilor, când îi gândeşte ca fiind însufleţiţi. Aşadar idealistul explică fenomenele naturii prin entităţile pe care el însuşi le-a introdus în acestea. Haeckel porneşte de la contemplarea celor mai simple fenomene ale naturii şi le urmăreşte pe acestea în sus, până la acţiunile spirituale. El explică aici fenomenele apariţiei spiritului pe baza unor legi pe care le-a observat la cele mai simple fenomene ale naturii.

Imaginea cosmică haeckeliană se poate naşte într-un suflet care se rezumă numai la observarea proceselor şi făpturilor naturii. Un astfel de suflet va vrea să înţeleagă legătura dintre aceste procese şi făpturi. Idealul său poate deveni înţelegerea a ceea ce spun procesele şi făpturile spirituale ele însele despre devenirea şi colaborarea lor, dar şi de a respinge ceea ce este adăugat de afară, prin gândire, pentru explicarea evenimentului şi a efectului modului pe care-l produce. Un astfel de ideal procedează cu natura întreagă cam aşa cum procedăm şi noi când explicăm mecanismul unui ceasornic. Nu trebuie să ştim nimic despre cel ce l-a făcut, despre dibăciile sale sau despre gândurile care l-au frământat cu ocazia confecţionării ceasornicului. Mersul mecanismului ceasornicului îl vom înţelege când vom putea stăpâni cu mintea legile mecanice ale interacţiunii părţilor sale. Între anumite limite, printr-o astfel de înţelegere s-a făcut tot ce este necesar pentru explicarea mersului ceasornicului. Da, trebuie să ne fie clar că ceasornicul însuşi – ca atare – nu poate fi explicat, dacă admitem un alt mod de explicare. Dacă,de exemplu, în afara forţelor şi legilor mecanice, vom mai născoci şi anumite forţe spirituale speciale, care ar împinge înainte arătătoarele ceasurilor în conformitate cu mersul aparent al Soarelui. Lui Haeckel, orice forţe inventate şi adăugate proceselor naturii îi par a fi toate asemănătoare unei anumite forţe vitale, sau unei forţe care acţionează pentru o adecvare a fiinţelor. El nu vrea să gândească nimic altceva despre procesele naturii, decât ceea ce prezintă ele însele spre a fi observate. Construcţia sa de gânduri trebuie să fie obţinută prin ceea ce s-a perceput în natură. Pentru cercetarea evoluţiei concepţiei asupra lumii, această construcţie de gânduri se prezintă, într-o oarecare măsură, ca un dar contrar făcut de ştiinţa naturii concepţiei hegeliene despre lume, care, în tabloul său construit din gânduri, nu vrea să aibă preluat nimic din natură, ci totul din suflet. Când concepţia lui Hegel asupra lumii spunea: Eul conştient de sine se află pe sine însuşi prin trăirea pură în sine a gândului – concepţia haeckeliană asupra naturii ar putea să răspundă: Această trăire a gândului nu este altceva decât un rezultat al fenomenelor naturii, este produsul lor suprem. Iar când concepţia hegeliană asupra naturii nu se simţea satisfăcută de o astfel de replică, concepţia haeckeliană asupra naturii putea să pretindă: Arată-mi astfel de trăiri lăuntrice ale gândului, care nu apar ca o oglindire a ceea ce se întâmplă în afara gândului. La o astfel de pretenţie, filosofia trebuie să arate cum poate învia gândul în suflet şi să creeze acolo cu adevărat o lume care să nu fie o pură reflectare, gândită, a lumii exterioare. Gândul ce este numai gândit, nu-i poate opune nimic concepţiei haeckeliene asupra naturii. Comparativ, aceasta poate să susţină: Doar nici în ceasornic nu poate fi aflat nimic ce ar permite tragerea unei concluzii asupra persoanei, gândurilor, dibăciei şi aşa mai departe, ale ceasornicarului. Concepţia lui Haeckel asupra naturii este pe cale de a arăta că, atât timp cât ne aflăm numai în faţa naturii, nu vom putea spune despre ea nimic mai mult decât ceea ce spune ea însăşi despre sine. Aceasta ne arată importanţa rolului jucat de concepţia asupra naturii promovată de Haeckel şi în mersul evoluţiei concepţiei asupra lumii. Ea demonstrează că filosofia trebuie să-şi creeze un domeniu de activitate ce se află dincolo de gândurile dobândite prin contemplarea naturii, în domeniul autocreator al vieţii gândului. Ea trebuie să facă acel pas ce-l depăşeşte pe Hegel, pas despre care am vorbit într-un capitol anterior. Ea nu poate consta numai într-o simplă metodă care se opreşte pe acelaşi teren care este şi acela al ştiinţei naturii. Desigur, Haeckel nu simte nici cea mai mică nevoie de a atrage atenţia asupra unui astfel de pas al filosofiei. Concepţia lui asupra lumii permite gândurilor să învie în suflet, însă numai în măsura în care viaţa gândului este stimulată prin observarea fenomenelor naturii. Îi revine însă unei concepţii mai înalte asupra lumii sarcina de a-i adăuga concepţiei haeckeliene ceea ce poate crea gândul ca imagine cosmică, atunci când învie în suflet fără această stimulare. Căci trebuie, bunăoară, să fie depăşit ceea ce spune ceasornicul însuşi dacă vrem să ajungem să cunoaştem aspectul feţii ceasornicarului. De aceea, nu avem dreptul să afirmăm despre concepţia haeckeliană asupra naturii că aceasta ar trebui să vorbească despre natura însăşi altfel decât cum vorbeşte Haeckel atunci când expune ceea ce a observat cu certitudine despre procesele şi esenţa naturii.